Două lecţii

Etichete

Antena3, Dan Voiculescu, Ion Iliescu, Lester Brown, Mogulu, singurul politician roman, Worldwatch Institute

Cum spuneam şi  ieri, cred că mi-am permis (nepermis) să cobor în smârcuri, printre lighioane decerebrate. Nu se face şi cititorii (sau cititorul meu) mei nu merită asemenea „plonjoane”. Când eram mici şi mergeam la râu, la bulboană (acela era un loc mai adânc) făceam asemenea „plonjoane” – sărituri cu capul în jos şi ochii închişi. Când ajungeai aproape de fundul bulboanei şi deschideai ochii, o lume de alge, mătăsuri de jad şi mici particule de nisip te înconjura din toate părţile. O algă de mătasea-broaştei, rece, lipicioasă şi gelatinoasă, ţi se lipea de braţ sau de spate şi, din pricina fiorului silei şi spaimei, ţâşneai la suprafaţa apei ca o rachetă.

Aseară, Dan Voiculescu – mogulul, de el vorbesc -, i-a administrat o lecţie de economie aplicată actualului ministru al Finanţelor româneşti. Pur şi simplu l-a umilit, l-a copleşit şi l-a băgat în buzunar. Există variante de relansare economică – adică să produci – dând de lucru oamenilor, să vinzi – stimulând consumul şi să capitalizezi. Dar pentru asta – vorba lui Vasile Marica (cât îmi place omul ăsta!) – trebuie să închizi robinetul la furăciuni şi să te apuci de treabă. Soluţii economice există – le văd până şi eu care ştiu doar economia învăţată în liceu – dar pentru asta e nevoie de Voinţă Politică. Ori voinţa politică a actualului guvern este să fure şi să dosească. Puţin le pasă lor de economie, puţin le pasă de copii, puţin le pasă de bolnavi, îi doare la kilometrul 7 de pensionari. Ei au conturi, sunt la putere şi vor să le umple. Ce nu ştiu ei bine este că secretul bancar este pe cale de a fi devoalat peste tot în lumea civilizată. sigur, poţi să-ţi transferi banii în insulele paradis-fiscal, însă nu ai nicio certitudine în privinţa conservării lor. Mai au şi „caietul de sarcini” de la FMI – caiet în care se stipulează clar că trebuie să fie exterminaţi  „neproductivii” (bătrânii, bolnavii, copiii – cei care nu sunt buni de muncă) conform „experimentului România”  – aşa cum „s-a scăpat” Mircea Geoană într-o emisiune la RRA. Când îl chemau drept martor pe la Parchet.

Deci, concluzia logică este că avem nevoie de un alt guvern. Care-o fi el, din specialişti, de largă respiraţie, de consens, dar să fie altul. Pentru că actualul urmăreşte să ne extermine, să depopuleze România şi apoi s-o vândă pe bucăţele.

Sinteza Zilei de aseară a fost di granda. Mihai Gâdea a avut doi invitaţi de marcă; marele gânditor Lester Brown – fondatorul Worldwatch Institute, un om ilustru preocupat de soarta Pământului şi a civilizaţiei noastre,  şi fostul preşedinte al României, Ion Iliescu. Nivelul discuţiilor a fost unul mult peste gângăveala continuă din audio-vizualul nostru şi, evident, pe înţelesul tuturor. Lester Brown – un îndrăzneţ şi un vizionar cu picioarele aici, pe pământul nostru şi cu mintea cuprinzând civilizaţia care va exista peste cinci sute de ani – dacă va exista, mergând în ritmul acesta – a avertizat nu o dată asupra limitelor resurselor şi a distrugerii pe care o presupune consumismul deşănţat în care trăim. În ritmul acesta, peste 70 de ani nu vor mai exista surse de apă nepoluată, apă bună de băut, încălzirea globală va modifica harta lumii iar omul cel dependent de consum şi de resursele fosile se va găsi în faţa unui pământ sterp, secătuit, care nu-i va mai putea asigura supravieţuirea. Scenariul nu este unul apocaliptic, el este descris în cărţile lui, cărţi care dau şi soluţii. Soluţiile sunt: raţionalizarea consumurilor de resurse neregenerabile, reciclarea şi refolosirea. Cei trei „R”. Şi, evident, la concluzia că bogaţii vor deveni tot mai bogaţi şi săracii şi mai săraci, e nevoie de o echilibrare a acestor extreme, de aducerea lor la un numitor comun fie prin impozitare progresivă (aici am revenit pe terenul nostru) fie prin reducerea decalajelor dintre clasele sociale prin politici publice. Dacă vrem să conservăm viaţa pe pământ, ar fi cazul să începem să facem ceva…

Mâine se declanşează seria de proteste a marilor confederaţii sindicale. Este exact axa acestui conflict: cei bogaţi (din bani publici, unii dintre ei) vor să-şi conserve privilegiile şi poziţia la putere, sunt surzi, orbi şi muţi şi marea masă a celor nevoiaşi care nu mai pot suporta costul şi povara acestor îmbogăţiţi ai democraţiei originale. Sper că la capătul acestor demonstraţii să avem un nou guvern, unul interesat de adevărata stare a naţiunii şi capabil să genereze proiecte de redresare. Ar trebui să confiscăm averile „prostocaliilor” – cred că însumate, acoperă datora externă a României care e una uriaşă.

Am citit astăzi: Atitudini, Consiliul Naţional al Blogosferei, Solif (un blog interesant, n.m.), Cristian Lisandru, Noaptebunăcopii, Ioan Usca – cu un legitim îndemn la revoltă, Geanina Lisandru, Gabriela Elena – cu un superb post despre testamentul Mariei Tănase, Theodora0303 – cu acelaşi îndemn la luptă şi solidaritate, Rodica – întorcând calendarul, Mirela Pete – draga şi sensibila Mirela, Teo Negură – cu minunatele lui piese muzicale, Răzvanrc, Simion Cristian, Dan Pătraşcu – aplicat şi avizat ca de obicei, Călin Hera, Cristian Dima, ProAtitudine, G1b2i3 – cu frumuseţile pe care le izvodeşte mereu, Dispecer Blogosferă, Oana Stoica Mujea, Mihaela Man, Cati Lupaşcu, World of Solitaire, Expertul Gigi, Paul G. Sandu, Madimcm, Andi Bob, Dumitru Agachi, Nea Costache.

Claustrofobie

Etichete

Adrian Nastase, batistele lui Dinu Patriciu, Dan Voiculescu, Dinu Patriciu, Ion Iliescu, jurnal de scriitor online, Life, literatura, mogulii, motanul Felix, politica, relatari fanteziste, Sorin Ovidiu Vântu, Traian Basescu, viata asa cum e

Dacă ați uitat povestea…

Sub titulatura Jazz Club Amnesia, clădirea avea un aer misterios și ușor fanat din pricina secolelor ce-și lăsaseră amprenta lor discretă dar fermă. Dacă n-ar fi știut că se află în Constanța, participanții la acest gen insolit de expoziție ar fi putut crede cu ușurință că se află pe Strada Mântuleasa. Nu aștepta nimeni să se deschidă cerurile, însă un presentiment ciudat făcea ca rumoarea generală să fie una menită să acopere sau să tempereze o stranie spaimă interioară.

Grupurile se făceau și se desfăceau precum celulele substanțelor dintr-un amestec ambiguu, bijuteriile aruncau scânteieri multicolore, zumzetul sporovăielilor era spart din când în când de câte un hohot înalt și strident al vreunei cucoane prost-crescute care întorcea pe dată toate capetele într-acolo.

Dinu părăsi, după o ceremonioasă și teatrală plecăciune,  grupul unor doamne înfășurate în dantele negre, vădind pe alocuri griul unei îndelungi purtări, doamne care-și scuturaseră cerceii și cu spasm gușulițele, ascultându-l cu interes și privindu-l de după paravanul evantaielor.

– L-ai auzit pe îmbogățitul ăsta de război?! zise una dintre cucoane, urmărindu-l pe Dinu cu privirea și ascunzându-și vorbele după o oglinjoară cu capac în care-și aranjă un zuluf imaginar.

– De ce-l faci, dragă, îmbogățit de război? Ai văzut ce culant e … protestă una dintre surate, zâmbind unui gând doar de ea știut.

– Culant pe dracu’! Împopoțonat ca un papițoi! Și cu glumele lui deocheate auzite la cazino. Ce ți s-a părut așa cuceritor? Că stătea cu ochii numa-n decolteul tău?

– Măcar la mine are ce vedea în decolteu! – replică doamna mai trupeșă și mai blajină, scuturându-și cârlionții puși cu meșe și, făcând o piruetă în loc, o părăsi și ea pe doamna cârcotașă.

Într-o parte mai umbrită a uriașei săli amenajate pentru acest eveniment monden, patru bărbați discută în surdină.

– Este necesară o coagulare a tuturor forțelor care să acționeze sinergic împotriva acestui … acestui golan! rostește cu indignarea întregului trup, unul dintre ei.

– Dacă modificam Constituția cum am sugerat eu … – interveni, balansându-și greutatea trupului masiv de pe-un picior pe altul, al doilea.

Ceilalți doi sorbeau în tăcere din coctailurile multicolore privind undeva în gol.

– Voi cum v-ați decis? Presupun că v-ați construit o viziune, un punct de vedere… reluă domnul mai scund ca înălțime dar care îi domina printr-un nu-știu-ce pe cei de față.

– Să vină și conu Dinu – răpunse prin evitare unul dintre cei doi care stătuseră tăcuți.

– Eu mă duc să dau o tură pe acoperișuri până apare Dinu – ieși parcă din transă și celălalt. Rostogolindu-se cu tot cu sonda pe care-o avea în mână și fără să piardă niciun strop din lichidul conținut, se transformă într-un superb motan cu o blană lucioasă de-un gri perlat, în înmărmurirea întregii asistențe.

– Ce vă căscați așa? mârâi el și dădu peste cap restul de lichid din pahar punându-i-l în mână domnului înalt de lângă el. Nu suntem în plină poveste? Hai pa! – și dispăru într-un nor de pucioasă.

– Ăsta se ține mereu de giumbușlucuri – spuse, ca să întrerupă tăcerea, domnul înalt, grizonat și bine clădit.

– Măcar pe el se poate conta în orice situație! – rosti, cu o anumită maliție subsecventă cel care părea liderul grupului.

Celălălalt înghiți în sec prefăcându-se că nu a auzit ironia și schimbă vorba:

– Știți, am primit niște informații conform cărora platoul continental al Mării Negre va putea …

– Nu știam că și tu ești specialist și în Marea Neagră – i-o curmă scurt convorbitorul, cu un ton care nu admitea replică.  Iată, vine și Dinu – îndulci el tonul, introducând o nuanță concesivă.

– Ia uite! Parc-am fi la Grivco! – rosti plesnind de bună dispoziție, personajul despre care se făcuse vorbire. Dar unde-i Felix? – se miră acesta, dând ochii roată prin sală.

– Pe acoperișuri, unde să fie? – replică domnul ce înalt.

– De ce? E în călduri? – izbuncni într-un râs sănătos Dinu.

– S-a dus să regleze antenele, să nu fim interceptați –  făcu lumină domnul cel scund.

”Sunt tot ăia de la Grivco. Aha. Lasă că mi ți-i ciuruiesc eu!” rosti șoricelul, nădușind în batista parfumată și murind de curiozitate și gâtuit din pricina spațiului îngust în care stătea înghesuit să afle ce pun la cale cei patru domni care-l așteptau pe Felix, discutând despre nu știu ce reuniune de la Copenhaga.

Five o’ clock

Etichete

Alice Drogoreanu, Alma Roberta Anastase, batistele lui Dinu Patriciu, Betsey Johnson, Blana de la Prada, Bulevardul Ferdinand din Constanta, Cannes, Cartarescu, ceas de 350 000 de euro, Christian Louboutin, Constantin Vacheron, conturile din Bahamas ale lui Basescu, Culture, Dan Voiculescu, Dino Ventura, Dinu Patriciu, Doctorul, Dottore, Expozitie fotografica, Gucci, Hayssam, Jazz Cafe expo foto, jurnal de scriitor online, jurnalisti, Life, literatura, negrul Jim, News, Omar Hayssam, Photography, politica, politics, povestiri de la Zorro, presa de scandal, Presedinta Camerei deputatilor, relatari fanteziste, Romania, România trezeşte-te!, Sergio Rossi, smoking, soiree, sponsorizari pentru campania electorala, Tom Sawyer, Ungaro, Valleverde, viata asa cum e

Foto: Alex Mazilu

(Anterioarele ”capitole”)

Pe bulevardul Ferdinand, în fața clubului de jazz, oprește limuzină după limuzină. Majordomi îmbrăcați în tunici cu fireturi, înmănușați elegant, deschid portierele la capătul covorului roșu. În toalete de gală, coboară din mașini vipurile lumii noastre și se înșiruie la intrarea în club, făcând semne drăgăstoase către camerele de filmat aflate după cordonul de jandarmi.

– Aia cine-i? întreabă un jurnalist grizonat, cu ochelari cu rame invizibile.

– Care bă, blonda? Aia-i Nuți, ce naiba, nu mai vezi? îi răspunse un altul, deșirat și acneic.

– Nu, mă. Aia ca un cârnat strangulat. Ia uite-o ce duluri are! Și-a mai pus și rochia aia strâmtă, pațachina!

– Alma? Aia-i Președinta Camerei.

– Președinta Cămării, poate vrei să zici! Întuflecă din pricina stressului funcției. Ia uite-o cât e de dolofană! Și ce prezenvativ de piersică sintetică și-a tras pe ea!

– Termină, nu fi … Uite-l și pe Dinu! Ooo! Excelență!.. Ce faceți? Ați venit la expoziție?! strigă el către personajul ce pășea larg spre intrare.

– Mă întâlnesc cu niște amici, să bem o cafea. Pe Felix nu l-ai văzut? se îndreptă, colocvial, impozanta făptură către ziaristul deșirat, dând în laturi blana de la Prada și vădind un smoking violet. În buzunarul de la piept, nelipsita batistă fistichie, așezată cu o neglijență studiată. Cu un gest teatral, ivi încheietura mâinii de sub haină și lăsă pentru câteva secunde vederii tuturor un ceas superb, Constantin Vacheron.

Blitz-urile nu încetau să scânteie în înserarea răcoroasă. Aerul devenise vibrant și concret, ai fi putut să-l tai în felii, dacă te-ai fi gândit. Totul mirosea a parfum, veselie, lipsă de griji, strălucire și nonșalanță.

Pe trotuar își fac apariția patru creaturi jerpelite, în contrast pregnant cu atmosfera generală. Dau să pășească pe covorul roșu, însă doi dintre majordomi îi oprescu gest ferm.

– Dumneavoastră? Unde mergeți? Aici e o manifestare culturală de marcă! Nu puteți intra în halul ăsta!

– Este invitații! răspunse Jim, scotocindu-se în buzunarele jachetei murdare și sfâșiate. Unde am pus la el?… căută nedumerit și în buzunarele adânci până la genunchi ale patalonilor. Poftește! îi băgă el sub nas majordomului celui obraznic o hârtie mototolită de 5 dolari.

– Cred că glumiți, domnu’…

– Hayssam este la mine! Eu pretin cu Dottore! Facut la el donație la campanie mult euro, metru cubic de euro!

– Hayssam! se întoarse Dinu cu jumătate de trup. Ce faci, dom’le? Ce-i cu tine în halul ăsta? îi privi el circumspect.

– Văzut, bre valah puțit! Eu estem bretin la conașul! îl dădu la o parte cu dosul mâinii pe majordom și înaintă. Conu Dinucu… stai sa spuneam. Eu blecat cu balon zburator la egzpediția. Subt acoperit, Negrul Jim, de la roman american. Asta, neghiob mic si cocoșat, care facut figura si bagat la mine la bușcaria, vrut facem adentat. Venit cu șoarece atacat balon și venit fluture de la Gardaresgu și salvat  la ele.

– Băi, ești incoerent rău! Cum să faci un atentat cu șoareci? Șoarecii nu-s zburători! Termină cu prostiile! Delirezi, mon cher!

– Asta nu înțelege, zise dolofanul bărbos, întorcându-se către publicul care se distra răstălmăcind, trunchiind și transmițând informații distorsionate către cei care nu aveau acces direct la discuție. Eu drimit scrisoare. Voi nu pricepe la mine ce vrut să spunem. Îl luă pe Dinu de încheietura cotului și făcu gestul de a-l însoți înăuntru.

– Și cu noi cum rămâne? țipă înalt tânărul cu ochelari, rămas cu companionii lui pe trotuar.

– Voi vine cu vluture. El duce la voi în egzboziția, le aruncă Hayssam, vădit ironic, peste umăr.

– De fapt, noi nici nu vrem să mergem la expoziție… se replie tânărul. Noi vrem să navigăm pe canalele Deltei, acum că pică expediția în balon… Sau mergem pe mare… Tu ce zici, Huck?

– Mi-e frică de mare. Hai mai bine să studiem underground-ul orașului… Să coborâm în tenebrele lui! interveni Tom Sawyer, cu entuziasm.

Șirul de mașini uluitoare continua să oprească și să verse pe mocheta roșie, bridată pe margini cu auriu, toalete și accesorii pe care le poți vedea doar la Cannes. Murmurul general anunța o seară plină de magie. Nevăzut de nimeni, un șoricel cât o brichetă se strecură printre tocurile Christian Louboutin, Valleverde, Betsey Johnson, Gucci, Dino Ventura, Sergio Rossi, Ungaro și, cățărându-se prin blana ale cărei poale ajungeau la covor, se strecură în batista lui Dinu.

Calea personală

Etichete

Alex Mazilu, Cuvântul lui Dumnezeu, Dan Voiculescu, Dumnezeu, Elena Udrea, Felix, guzganul rozaliu, haldina de gunoi, Hrebenciuc, Ion Iliescu, jurnal de scriitor online, Life, literatura, mogulul, motanul Felix, pagan, Photography, povestiri de la Zorro, Presedintele Ion Iliescu, relatari fanteziste, Romania, România trezeşte-te!, semnul lui Dumnezeu, Traian, Traian Basescu, viata asa cum e, Viorel Hrebenciuc

(Articolele precedente le puteţi citi likuite, aici )

Șoricelul pedala din toate cele patru lăbuțe încercând disperat să nu se lase purtat de râul care venea în cascadă peste el și să se prindă de grunjii de pământ ud ce se desprindeau din peretele găurii. Blana-i era ciuciulită și udă, urechile înfundate, iar mișcările-i deveniră tot mai molcome și mai dezlânate. Se cufundă într-un întuneric de smoală și gândurile încetară. Alunecă dus de șuvoi, mai mult mort decât viu. Lichidul săpase și deschisese o galerie prin care se rostogolea spre adâncurile pământului această vietate mică, în stare de inconștiență. Ajuns într-un spațiu mai larg se izbi de pardoseală și un firicel rubiniu îi izvorî din botic. Auzi niște pași apăsați apropiindu-se de el. O matahală căreia-i vedea doar coada spelbă, fără fir de păr, se apropie de el. De spaimă, își reveni din leșin.

– Ți-am zis să nu mai bei ca porcul. Uite, te-ai pișat tot pe tine. Puți tot a pișat. Cred că te-ai și căcat. Spurcăciunea dracului ce ești! În loc să-ți bagi capul într-o găleată cu apă rece, cum ți-am zis, ți l-ai băgat într-o găleată cu wiskey. Ridica-te și curăță aici! Că doar n-o să curețe colega mea…

– Nu m-am pișat pe mine… bâigui șoricelul cu ochii ieșiți din orbite de groază. S-a pișat Motanul Felix pe mine! A vrut să mă omoare!… M-am ascuns de el și …

– A, deci e și Felix aici. Fe-liiix!!! strigă, punându-și labele pâlnie la bot, guzganul cu blană rozalie pe care Traian, adunându-se de jos și scuturându-și blănița, îl putea admira acum în toată splendoarea. Hai, coboară că ne-ntâlnim la Grivco!!! Sau la Athene Pallace!  Unde vrei?

– La Grivco ne-ntâlnim, veni răspusul tunător multiplicat de ecourile galeriei.

”Deci se întâlnesc la Grivco ca să mă piardă pe mine!” își zise șoricelul chițăind de mulțumire că e șoricel și se va putea strecura acolo, între Mai-Mari, să-i audă ce vorbesc. Se trase binișor într-o parte dând să se facă nevăzut.

– Unde pleci, dragule? se pisici o soricuță blondă, apărută nu se știe de unde, înveșmântată într-o rochie Coco Chanel, și împestrițată de bijuterii, brățări, cercei cu cristale Swarovski.

Șoricelul încremeni din pricina surprizei.

– Tu??!… Aici?! … Cu guzganul rozaliu? Cu ăștia?…  Și … stai puțin …, se bălbâi el, de ce ești șoricioaică? Ai fost și tu la fotografia de grup?

– Nu, iubitule, dar nu știi că noi doi suntem empatici? Ce ți se-ntâmplă ție mi se-ntâmplă și mie. Nu pleca nicăieri, vei pierde partea cea mai interesantă…

– Și ce cauți tu cu ăsta? îi strecură șoptit, privind pieziș înspre guzganul care-și spăla cu lăbuțele blănița, aruncând ocheade unui ciob de oglindă.

– Băi pârlitule! Nu destul că te-am suportat atâția ani?! Nu destul că ai vândut pirogile și ți-ai pus galbenii la teșcherea fără să-i împarți cu nimeni? ‘Tu-ți răscrucea și anghinarea mă-tii de bețiv! Guzganul înhăță o bâtă de base-ball și-i trase una cu sete în căpățână.

– L-ai omorât! se tângui șoricica.

– L-am omorât pe pustia… Ăsta nu-i mort. Hai să-l scoatem afară că, până ne-ntoarcem, se descompune aici și ne-mpute palatul!

Cei doi îl aburcară fiecare de câte două labuțe, îl scoaseră printr-o galerie laterală care dădea în câmp și-l aruncară cât colo, în iarba uscată, sub soarele arzător.

– Nu-l îngropăm?, însistă, oarecum înduioșată, șoricica.

– Să-l îngroape gaia! Eu? Poate vrei să-i punem și cruce lu’ păgânu’ ăsta! Hai, că-ntârziem la-ntâlnire!

Cei doi își scuturară blănițele, se dădură de trei ori de-a berbeleacul și se transformară în două ființe umane care ieșeau din câmpul de la marginea orașului, își curățară încălțările de noroi și urcară în limuzinele care-i așteptau la marginea șoselei.

– M-au părăsit toți… gemu șoricelul, venindu-și în simțiri și căutând din ochi o frunză mai mare, să se tragă la umbră din calea soarelui de amiază care-i împungea cu un miliard de săgeți capul ce devenise o rană vie. M-au vândut și m-au trădat și m-au părăsit… izbucni el în lacrimi. E Holocaustul! Uuuu! U-u-u-u! Î-hî, î-hî, î-hî! izbucni în hohote de neputință și disperare. Lacrimile se uscau ca niște pete albicioase la colțurile ochilor. Ar fi vrut să fi murit, să nu simtă această durere teribilă care-i sfâșia măruntaiele. Sunt pierdu-u-ut! Doamne! Salvează-mă! urlă el căutând cu ochii în zarea cerului sclipitor ca o folie de aluminiu. Nu mă lăsa să pier aici, neștiut de nimeni! Î-hî, î-hî, î-hî! urlă șoricelul către un Dumnezeu care nu catadicsea să-i răspundă. Doar o boare răcoroasă adie ușor mișcând vârfurile ierburilor.

– Dă-mi un semn că exiști! Vreau să pun mâna și să urlu: Este! Te rooog! Doamne Dumnezeule, știu că nu mă crezi! Că mint așa cum respir! Dar acum… Te rog, dă-mi un semn!  Arată-mi calea mea și îți voi respecta întru totul dorința! U-hu-u-hu-u-hu! se smiorcăi șoricelul halucinând deja din cauza arșiței.

În tăriile cerului de sineală se rotea în spirale înalte un șoim imperial.  Ochii lui scormonitori, rotunzi și magici urmăreau orice mișcare, oricât de imperceptibilă. Își strânse cercurile din ce în ce, apoi coborî ca o săgeată și-l apucă cu ghearele ca niște cange pe micuțul șoricel. Țâșni cu el înapoi în cer. Îl purtă peste oraș, apoi peste munții cu creste înzăpezite, peste câmpurile pârloagă de ani buni. Peste ruinele fostelor uzine, fabrici, șantiere, de unde fiarele ruginite se ridicau acuzator ca niște brațe descărnate. Peste cursurile de apă, pline de peturi și nailoane. Peste pădurile din care rămăseseră doar la șosea pâlcuri de copaci, în adânc fiind decupată de fierăstraiele electrice.

– Vezi? Ia aminte, rosti, scurt Șoimul.

– Și pe tine te-a transformat fotograful acela vrăjitor? Ce mă bucur că nu sunt singurul batjocorit!…exclamă șoricelul care pân-aci tăcuse cu moartea în suflet.

– Eu șamanizez din când în când, măi dragă Traian. Acum mă duceam la o-ntâlnire la Grivco și te-am văzut pe câmp. Ai fi murit acolo. E păcat, totuși. Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului ci îndreptarea lui… mai rosti șoimul cu tonalitatea lui guturală inconfundabilă.

– Mă iei și pe mine la Grivco? strigă, plin de speranța reînsuflețită, șoricelul.

–  Nu ai zis că vrei să-ți afli calea? Parcă așa am auzit… îi răspunse, cu o nuanță de ironie indecelabilă, șoimul, privindu-l cu ochii lui rotunzi și hipnotici.

– Păi tu nu ești Dumnezeu! Nici nu crezi în el! strigă șoricelul, răgușit de spaimă, realizând brusc cine-l înhățase în gheare.

– Ei, e un fel de a spune… La nivel conștient, da, pot să spun că susțin că sunt ateu. Dar, în interioritatea mea, sunt un om profund religios. Hai c-am ajuns. Mă grăbesc să nu întârzii că nu se face… Deși …,  pe mine mă așteaptă cu toții.

Șoimul coborî respectând traiectoria acelorași cercuri perfect concentrice și-i dădu drumul șoricelului Traian la marginea unei haldine de gunoi.

(Va urma, desigur) Update pe care nu l-a cerut Cell61 care a scris o Proză arhiscurtă superbă, azi. Merită citită.

Tot ca recomandare, participați la Referendum.

Vis cu interferențe reale

Etichete

alegeri prezidentiale 2009, Alex Mazilu, Dan Voiculescu, dosarul Flota, jurnal de scriitor online, Life, literatura, Mircea Dan Geoana, Mircea Geoana, mogulul, Photography, politica, politics, povestiri de la Zorro, relatari fanteziste, Romania, România trezeşte-te!, Traian, Traian Basescu, Traian la puscarie, turul II prezidentiale 2009, viata asa cum e

Continuare la Oniric, La infirmerie și episoadele anterioare: Briefing, O întâmplare inexplicabilă, Inițierea, Botezul, În documentare, La dușuri și  Unicameralul cu tinetă.

Foto: Alice Drogoreanu

Cei patru lideri mondiali, printre care Traian era cel mai pipernicit și mai schilav, se așezau pentru poza epocală de grup.

Fotograful, manevrând un dagherotip uriaș montat pe un cărucior, le dădea ultimele indicații, înainte de a se strecura sub pânza neagră.

– Domnu mititel și cocoșat! Treceți la mijloc, că nu vă vedeți! Domnu Hussein, puțin în spatele doamnei Angela. Ați făcut scara măgarului! Nu așa! Doamna Angela, în extrema dreaptă! Domnul Hussein, în extrema stângă! Dmitri și Traian, la mijloc! Hai că mai am și treabă, n-o să stau aici până vă așezați voi. Așa… adăugă, mulțumit, fotograful. Păsăricaaa!… adăugă el, fluturând degetele deasupra obiectivului.

– Se zice ”Măi păsărică, n-ai și tu treabă azi?” interveni Traian. Mai bine lasă dracului păsărica, hai să ne pozăm odată!

Fotograful declanșă o lumină orbitoare și fumul de magneziu învălui treptele scărilor de marmură ale edificiului. Când acesta se risipi, nu mică le fu mirarea protagoniștilor scenei. Un motan uriaș cobora în salturi scările și se luase după un șoricel care-și pivota căpșorul în toate părțile să afle un ascunziș. Cei trei se uitară și ei mirați unii la alții. Traian dispăruse. Ridicară din umeri și urcară scările spre summit-ul care tocmai trebuia să înceapă.

– Crezi că a făcut fotograful vreo vrajă? îl intrebă Angela pe Dmitri, strecurându-și mâna după antebrațul acestuia. Cum facem, îmi ieftinești și mie metrul cub de gaz, nu-i așa? Modific impozitele firmelor cu capital mixt, știi tu, ruso-german…

– Mă mai gândesc. Trebuie să vorbesc și cu Vladimir, să văd ce planuri are… răspunse Dmitri. Dacă Hussein nu-și mai bagă coada în Iran… s-ar putea.

Șoricelul simțea suflându-i în ceafă respirație de motan bine hrănit.  Piciorușele parcă nu-l mai ascultau. ”Iată-mă și șoricel”… Putea să mă prefacă pozarul ăla într-un câine… Era mai aproape de adevăr și puteam să-i rup spinarea animalului ăstuia… Parcă îl știu de undeva… se chinui șoricelul să-și amintească cu inima cât un purice săltăreț.

– Stai că te prind eu acuma! Îți dau eu ție sondaje măsluite și referendumuri! Tu-ți grijania mâne-ti de chiormaliu! gâfâia și motanul, în urmă.

Șoricelul găsi o găurică între două borduri și se strecură cu iuțeală în ea, oprindu-se apoi, în bezna unei galerii întunecoase, mici și umede, să-și tragă sufletul. Motanului nu-i rămăsese decât să miroase în jurul borții, scurmă cu gheruțele dar reuși doar să zgârie un pic mozaicul de marmură. ”Ți-ar pielea a dracului, Adriene! Puteai să faci și tu borduri din lut galben! Se măcinau la prima ploaie și-apoi le înlocuiai în fiecare săptămână!  Da, deh! Lutul galben nu-i de la tine din carieră! Te găbui eu pân la urmă! Pun eu laba pe tine, îți rup fiecare oscior!” răcni motanul în dreptul găurii, înspăimântându-l și mai tare pe șoricel.

” Acum, eu ce fac?… se întrebă șoricelul. În regat nu mă pot întoarce sub o așa înfățișare… M-ar mânca imediat oricare jivină… Trebuie să găsesc o vrăjitoare să mă dezlege de farmece… Să mă facă înapoi, cine-am fost… Unde să mă duc oare? amușină el cu mustățile gaura în care se afla. Îmi pare cunoscut mirosul… Miroase a brânză și a pește… și a cloramfenicol… unde dracu sunt? Nu cumva am intrat în … se întremă el cu un gând dătător de speranță. Parcă nu era totuși așa de mare… Stai că eu îs șoarece, de fapt. În timp ce șoricelul se deda acestor supoziții, simți ceva sărat, cald și ud prelingându-i-se pe blăniță. Curios, ridică căpșorul și se uită mirat în sus. Un al doilea jet aproape că îl înecă, intrându-i în trahee, urechi și ochi. Tuși să-i sară ochii din orbite.

– Care pizda mă-tii dai cu saramură? Vrei să mă-neci? Asta-i din salinele mogulului! Huo! strigă el, tușind, înecându-se, scuipând.

– Mă piș pe tine până te-nec! veni răspunsul motanului însoțit de încă un jet de urină care-l năuci complet pe șoricelul Traian.

(Va continua) Update necesar, făcut la solicitarea ulterioară a lui Cell61.

Oglindă bloguşoară …

Etichete

Antena 3, antena1, antena2, Aurora Liiceanu, Culture, Dan Voiculescu, decretei, dilema veche, jurnal de scriitor online, Life, mogulul, Philosophy, Wordpress

Cred că s-au stins deja în blogosferă efectele acestei lepşe care are iarăşi darul că exacerbeze orgoliile şi aşa modificate spre roşu din pricina parti-pris-urilor electorale.

Jocul ajunge la mine de la George Şerban care – dintr-un imposibil de bănuit motiv – mă şi nominalizează printre „condeierii” plăcuţi lui. Pentru că asta cere, la urma urmei regula acestui joc:  să-i nominalizez pe maeştri.

Blogul în sine este o acţiune egoistă şi histrionică. În alt registru, ar putea semăna cu strep tease-ul. Nu poţi fi cu desăvârşire sincer pe blog, chiar dacă ai un nick-name şi blogul este întrutotul anonim – în sensul că firele lui nu duc deloc la tine, la făptura fragilă şi impresionabilă care are nevoie de această scenă pentru a se regăsi pe sine într-o mare confortabilă de alţi asemeni ei.

Am citit astăzi în Dilema Veche un articol al Aurorei Liiceanu.

Am văzut-o de câteva ori la televizor şi vag, mi-a făcut impresia unei fiinţe nefericite,m profund nefericite. Nu ştiu dacă are copii – copiii transformă femeia într-o fiinţă bună, caldă, înţelegătoare. Doamna Aurora scrie în Dilema Veche despre „decreţei”. Nu ştiţi ce sunt aceia „decreţei”? Copiii născuţi din 1966 până în 1989. În acea perioadă au fost interzise întreruperile de sarcină provocate, printr-un decret al preşedintelui de atunci, Nicolae Ceauşescu (770, parcă). Am citit acest articol şi m-am întristat. Ştiţi de ce m-am întristat? Pentru că oricâte cărţi şi oricâtă cunoaştere ai depozita de-a lungul anilor în mintea ta, sufletul poate să rămână inert şi gol. Ca o tijă de soc. Aurora Liiceanu (ce nume frumos!) pune decreţeii în recipiente. Toarnă formol. Acoperă recipientele cu capace etanşeizate. Le lipeşte apoi, tacticos, cu degetele ei lungi şi subţiri – poate de contesă – etichete. Pe etichete scrie nişte semne. Mi-e greaţă. Vomit. Plâng. Plâng şi pentru Aurora. Pentru nefericirea ei de avea o existenţă uscată, septică în care singura plăcere este aceea de a pune decreţeii în formol şi de a lipi etichete. Poate a fost nevoită să facă o întrerupere de sarcină clandestină şi asta a marcat-o pe viaţă. Cine ştie ce poate să justifice un atât de rar cinism?

Sunt „decreţel”, cum mă etichetează doamna Aurora. Sunt o fiinţă vie, încă nu m-a găsit doamna Aurora să mă înghesuie într-un borcănel de sticlă şi să toarne formol pe mine. Sunt vie şi am curajul să scriu despre orice. Am curajul să scriu despre mine. Asta am făcut până acum în cărţile mele. Deşi n-o recunosc deschis sau evit întrebarea atunci când mi-este adresată. Blogul mă ajută să comunic şi să mă integrez –  măcar virtual – într-o societate ostilă. O societate proiectată şi de domnul Liiceanu care făcea deunăzi un „apel către lichele”. O societate care-şi împarte cetăţenii în două categorii: cei care lipesc etichete şi cei care poartă etichete. O lume în care cei asemeni mie nu-şi au locul.

Blogurile la care ţin, pe care le citesc şi care îmi inculcă un sentiment că lumea e respirabilă pentru că, iată, există atâţia oameni cultivaţi, educaţi, cu lecturi şi, mai ales, mai ales cu suflet, se află în blogroll. Nu există nicio altă raţiune pentru care aş insera pe cineva în blogroll decât aceasta. Că, într-o zi, răsfoind blogul respectiv, am tresărit. Inima mi-a tresărit fericită. Nu mă interesează când sunt născuţi, dacă sunt decreţei, nu-i investighez sociologic şi n-o să-mi dau doctoratul punând fiinţe vii în borcănele cu capac etanş. Cum n-o să-mi dau doctoratul nici cu fluviul de nefericire în care vâslesc în fiecare zi, cu tot mai puţine forţe, împotriva curentului, împotriva curentului general. Sunt fericită că există atâţia oameni frumoşi pe lume, pe lumea mea imediată şi ei scriu pe aceste pagini virtuale, desenează, sunt fericiţi, nervoşi sau trişti.

Majoritatea bloggerilor pe care-i frecventez sunt „decreţei”. Sunt cultivaţi, sunt profunzi, sunt binecrescuţi. Sunt sensibili. Nu atârnă între două lumi şi nu trăiesc prin comparaţie. Sunt bine ancoraţi în realitatea aceasta şi adaptaţi perfect la exerciţiul libertăţii.

Sunt convinsă că între cele 250 000 de bloguri de pe platforma WordPress mai sunt multe altele pe care le-aş îndrăgi. Dar ele nu sunt „vizitabile” pentru mine, la fel cum sunt stelele din Calea Lactee. Ne rezumăm la cele proxime în care găsim viaţă, sub diferite forme. Şi nu vrem să le punem în formol.

De aceea, mi se pare nedrept să nominalizez doar câţiva. Nu avem nevoie de clasamente între noi. Ne ştim fiecare între noi cât suntem de buni. Clasamentul pe criteriul celui care „dă mai bine din taste” mi se pare cinic.

Totuşi, dacă există un blog remarcabil, un blog care să merite înrămat şi publicat, şi al cărui autor merită omagii (şi, desigur, bani, domnule Voiculescu) este blogul lui Adrian Ciubotaru (şi nu Ciobotariu).

Probabil că „nominalizarea” pe care tocmai am făcut-o va stârni stupoare. Blogul lui Adrian Ciubotaru nu se află linkuit în blogroll. Am avut mai demult o contradicţie  din pricina eternei pricine – Ion Iliescu. Opiniile noastre au fost şi rămân divergente pe acest subiect. Asta nu înseamnă că-l preţuiesc mai puţin. L-am cunoscut la Bucureşti, în treacăt. I-am citit articolele de pe http://adrianfilozofie.ro . Nu ştiu ce s-a făcut cu acele scrieri dar ele „avertizau” asupra calităţilor intelectuale ale acestui blogger.