Relatare „realistă” a unei vizite la Bruxelles (X bis)

Etichete

Adi Hadean, bucatarie.ro, campionatul de clikuri, Cartierul Chinezesc, chevre, Chinezu, Ciupico, Corina Cretu europarlamentar, Crina Dunca, Darius Filip, Despre PSD, Egipt, El Greco, election europeenne, european parlament, Ioan Usca, Ivan Uska, Jamilla, jurnal de scriitor online, literatura, Metaxa, muraturi grecesti, Nelinkuibil, Oana Stoica Mujea, Palais du monnaie, Parlamentul European, Pescarusul Argintiu, pita cu slana, relatari fanteziste, romanciera pitesteanca, scrinul Oanei, Sfinx, sibilla, sportlocal.ro, Sudan, viata asa cum e

(variantă)

În timp ce cazacii şi asiaticii cu ochi oblici se îngrămădeau în două şiruri decente pornind din faţa imenselor butoaie de bere de pe terasa El Greco şi întinzându-se şerpuind pe străduţele înguste până la Palais du Monnaie, câţiva componenţi ai grupului de români vizitatori ai Parlamentului European intraseră deja în restaurant.

Risipiţi pe la mese, fără nimic în faţă decât suporturile de lemn pentru şerveţele şi recipientele cu ulei, sare, piper, oţet, aceştia se prefăceau adânciţi în lectura cărţilor de meniu. Deşi nu pricepeau mare lucru din ce scria acolo, susţineau, cu ajutorul supoziţiilor despre ce conţine un anumit preparat sau altul, o conversaţie întreruptă din când în când de onomatopeele Pescăruşului Argintiu.

– Uite! Au şi pastramă de capră, făcută greceşte! Wow! Aş vrea o felie şi eu…

–  Eşti bolund Pescăruşule, tu nu vezi cât costă 200 de grame? zise, blazat, Darius.

– Daaa… Am văzut! Ziceam aşa… Măcar o măslină tot mi-aş lua. Poate au la reduceri. Să-l întreb pe ospătar.

– Am eu un sendvici în buzunar… L-am luat pentru orice eventualitate, de-acasă. În caz că nu ne dă Corina nimic de mâncare. Dacă vrei, ţi-l dau. 50 de eurocenţi.

– 50 de eurocenţi? Cu mine faci tu afaceri? Te zic eu lu’ Crina. Mai bine, mai pun un euro şi-mi iau un castravete murat. Uite, murături –  3.90 euro. De un euro jumate, îmi dă jumate de porţie.

Într-adevăr, după o scurtă negociere în engleză cu ospătarul, acesta înţelese doleanţa Pescăruşului şi dispăru la bucătărie. Se întoarse după un minut cu o farfurioară cam cât o palmă se copil, ornată cu un cotor de gogoşar, un fir de mărar umed, o foaie de ceapă roşie, o felie de castravete şi o tijă de conopidă cam cât degetul mic de la mâna Pescăruşului. Aşeză ceremonios farfurioara pe masă şi aşteptă plata, făcându-şi de lucru, aranjând scobitorile şi şerveţelele. Pescăruşul se scotoci în portofel şi înşiră pe masă câteva monede. În timp ce încerca să încropească suma, tot socotind, încurcându-se şi luând-o de la capăt, Darius se întinse şi luă tija de conopidă.

– Ia să gust şi eu un pic, să văd ce murături ştiu să pună ăştia… Mmm, e bună. Trebuia să iei mai multe.

De la măsuţa de-alături, se întinse şi Jamilla şi luă foaia de ceapă roşie.

– Oau! Ce faină e! Ne-au adus antreurile!

– Dă să văd şi eu, luă Chinezu firul de mărar.

– Ce mâncaţi voi acolooo? … se alintă şi Oana şi înhăţă felia de castravete de pe farfurioară, cu unghiile ei vopsite violent cu indigo şi bordate cu alb ca nişte unghii de vrăjitoare sadea. Mm! Sunt bune! Trebuia să comanzi mai multe, că puneam şi noi bani.

– O! Aţi şi început să serviţi masa, se insinuă cu ochii lucind şi Sfinxul care luă cu mâna ei mică cotorul de gogoşar. Fii atent! Aştia utilizează tot de la gogoşar! Ce bune sunt seminţele!… Puteau să aducă şi frunzele murate de la gogoşar.

Între timp Pescăruşul, ocupat să achite suma corectă, nu putut să împiedice devalizarea farfurioarei. Cum nu mai era nimic, nicio murătură, se uită rugător la Darius.

– Bine. Îţi dau 50 de cenţi, dă-mi sendviciul.

– O-ho! ripostă acesta, îngândurat. Asta a fost prima ofertă. Între timp, i-a crescut valoarea direct proporţional cu interesul tău.

– Ce? Darius are un sendvici? se interesă Oana. Darius, dă-mi-l mie, că tu şi-aşa eşti gras! Ai burtă, uite-te la tine.

– Un euro, Oana.

– Ce-ai zis? Tu îmi vinzi mie sendviciul adus de-acasă, de la Satu-Mare, cu un euro? Nu ţi-e ruşine?

– De ce să-mi fie ruşine? Piaţa liberă. Preţ reglat de cerere şi ofertă. Eu am ceva ce voi vreţi. Licitaţie!

– Îţi dau eu 2 euro, zise Ciupico. N-am mai mâncat produse româneşti de trei ani! Aici, numai din astea modificate genetic au. Au gust de rumeguş. Mi-l dai? Uite banul!

– Ciupico, nu-l lua! E un sendvici cu şuncă din aia de la butic, fezandată şi făcută cu e-uri! Zici că-i de plastic! Şi cu ardei importat din Israel, cu gust de talpă de viplex. Şi cu caşcaval Mozzarella, de-ăla sintetic.

– Are şi ceapă şi roşie, interveni Darius.

– Da, ceapă din Sudan, cu potenţiator de creştere. Şi roşie din Egipt, are gust de filtru de ţigaretă, zise şi Nelinkuibilul.

– De unde ştii? se miră Ciupico.

– L-am mâncat deja, în timp ce voi dezbateţi şi licitaţi.

– Ce-ai făcuuuut??? urlară cu toţii şi se repeziră cu unghiile şi cu scobitori furate de pe masă, să-l pedepsească.

Darius se scotoci în buzunar; într-adevăr, sendviciul dispăruse. ” Când să fac şi eu o afacere…” gândi acesta resemnat. Acu’ nu mai am nimic de vânzare… Parcă am nişte pită cu slană la hotel, mai bine m-aş duce s-o aduc, că facem foamea aici”, mormăi, ca pentru sine.

– O-ho! Slana ta a dispărut demult! Şi pita, râse Chinezu.

– Păi cum aşa? se miră Darius, că o încuiasem în cutia cu bijuterii a Oanei. Aia, cât un scrin.

– Am găsit-o după miros, ce credeai? I-am dat-o lu’ unchiu-miu şi lu’ văr-miu. Cum altfel aş fi reuşit să-i mobilizez la demonstraţie? Dintr-o tablă de 60 de ţănti de slană, am hrănit 200 de chinezi.

– Ce-ai făcut? se miră Darius, confuz? Cum aşa? I-ai dat la fiecare un milimetru de slană?

– Ei, cum. Şi-a adus fiecare un bob de orez şi şi l-a întins un pic prin slănină. Unii şi-au adus şi cutiuţe cu capac etanş pentru miros. Puneam un pic de miros de slană afumată în cutie şi pac! închideam capacul. Am vândut şi reţeta de slană afumată, una de mi-a dat-o Hădean. Am luat 4000 de euro pe ea. Sunt bogat, băi!

– Atunci la ce ţi-ai mai făcut campionat de clickuri? Şi ai putea să plăteşti şi tu nişte beri la chinezii tăi, nu să le plătesc toate eu! se indignă, invidios, Nelinkuibilul.

– Sau ar putea să-mi dea mie banii, că slana era a mea! spunse, înfipt şi arţăgos, Darius.

– Băi, n-am vândut slana ta. Pe aia am folosit-o drept mită. Electorală, dacă vrei, dar mită. Cum vrei să mai ia Corina un mandat, ce tu eşti prost? Unde dracu’ bem la vară?

– Auzi, nu începe! Chinezii tăi n-o votează pe Corina, că n-au cum. Nu au cetăţenie, nu au cum, limpezi lucrurile Nelinkuibilul.

– N-o votează, bă, dar fac lobby, se apără Chinezu. Au relaţii de afaceri în Cartierul Chinezesc, în toate oraşele mari din România.  Cum credeţi voi că se fac treburile astea?

– Mie mi-e foameee!!! strigă Pescăruşul prelung, acoperind orice zgomot din restaurant.

– Şi mie! Şi mie! se auziră strigăte disperate din câteva piepturi.

– Hai că vă comand eu imediat, zise Corina, coborând scările. Mai bine, haideţi să mergem sus, că acolo putem şi fuma, zise ea cu fermitate.

– A venit Corina! A venit Corina! răsuflară uşuraţi şi plini de speranţa ce le lucea şi în privirile înfometate, toţi cei din grup.

O luarăm bulucindu-ne şi călcându-ne unii pe alţii pe tivurile hainelor şi rochiilor de gală, pe scări. În salonul de sus, mesele erau încărcate cu de toate ca la o nuntă de manelişti, cu toate bunătăţile pământului grecesc.  Sau bruxellez. Fiecare fură din mers de pe prima masă, o măslină, o roşie, un castravete, o felie de brânză de capră, o bucată de şuncă, o chifteluţă scoasă din sosul ei de maioneză, o bucăţică de peşte marinat, o scrumbie sărată, un măr, o portocală, o felie de pastramă de capră, un avocado, o prăjitură cu miere, o brioşă cu nucă, un saleu, un crevete, o scoică, un tentacul de calmar pane. Se aşezară cu toţii la mese. Nu se auzea decât zgomotul fălcilor care mestecă şi plescăitul limbii. Corina trecea pe la fiecare şi-l întreba cum se simte, dacă îi place, dacă e mulţumit de cameră, de mâncare, dacă vrea de băut. Sigurul răspuns pe care-l primea era un „Îhîm!” înfundat, strecurat între două înghiţituri.

„Ăştia sunt, n-am ce să fac! Sunt ai mei,  n-am ce face! Sărăcuţii. Uite ce flămânzi erau. N-au mâncat nimic de dimineaţă… Dragii de ei”, rostea Corina, în gând privindu-i cu duioşie şi înţelegere. „Hai să mănânc şi eu ceva”, îşi zise şi se îndreptă spre prima masă, cea rezervată pentru ea. Pe masă, nimic.” O fi uitat Ioannis să aşeze şi aici bucate… Lasă, că mănânc acasă” mai zise ea şi îşi aprinse, resemnată, o ţigaretă.

Dintr-un colţ al sălii, de după o piramidă de farfurii goale, se auzea un cântec rusesc, acompaniat de clipocitul sec al mouse-ului care clickuia. Tot pe masa aceea se balansa, goală, sticla uriaşă de Metaxa, prinsă în suportul ei sclipitor…

Relatare realistă a unei vizite la Bruxelles (XII)

Etichete

Absinth Starorenza Green, Adevarul, Anca Chiser, bautura zeilor, bistrou, Bruxelles, Darius Filip, Dinastiile, El Greco, extraterestri, fantezie, Gazeta de Nord Vest, Glenfiddich, hasis, Horia Blidaru, Ioannis, James Dean, Jamilla, jurnal de scriitor online, lista Bruxelles, lista candidaturi europarlamentare, lista europarlamentari, literatura, marihuana, Marin Preda, Martini, meioza, OZN, Relatare, relatari fanteziste, tequilla olmeca gold, Tritonic, viata asa cum e, Zeita Fertilitatii

Spre ora 2 p.m. a Bruxelles -ului, după ce Nelinkuibilul achită 5798 de beri şi toate pagubele de la El Greco, nota de plată urmând a fi achitată la o dată ulterioară printr-o înţelegere ce a rezultat după două ore de negocieri crâncene, lacrimi, jurăminte, afurisenii, negocieri purtate între Horia, Andrei şi Ioannis, grupul – sau ce mai rămăsese din el, majoritatea doamnelor fiind plecate deja – ieşi din restaurant.

În Grande Place, din pricina iluminaţiei sau a cantităţii de Martini băute, Jamilla avu impresia că se află în faţa unui OZN.

– Uite o navă spaţială!  Hai să urcăm în ea şi să pornim în călătoria timpului!  susură ea cu glas nazal şi alintat.

– Măi fătuco, eu ţi-am zis să te opreşti la a doua sticlă! rosti Isabelle. Acuş o să vezi cine ştie ce constelaţii. Vezi să nu vomiţi pe trench-ul meu!

– Nu e OZN, interveni Darius. E un avion care n-a fost degivrat. Am putea să-l deturnăm şi să plecăm acasă. Vreau acasăăă!!! scânci el.

Pe o stradelă îngustă, păşind destul de nesigur, se prefigurau două siluete alungite. Una dintre ele gesticula, se oprea, mai făcea câţiva paşi, iar se oprea. Asupra unui străin, ditirambele siluetei feminine nu ar fi avut niciun efect.

– Ce pulă de petrecere a mai fost şi asta! Nici n-am mâncat nimic. Iar de băut, ce-am reuşit să fur de la fraiarul ăla de Darius… No, futu-l pe ăla care mai vine vreodată la Bruxelles cu o aşa adunătură! Ai văzut-o pe Anca? A şi dispărut prin cotloane cu Ioannis.

– Ei, i-a arătat Ioannis restaurantul, obiectele alea arhaice… încercă cealaltă siluetă să apere onoarea Ancăi.

– Da, i-o fi arătat vreun obiect de cult al Zeiţei Fertilităţii. Bă, nu-i un subiect de presă, nimic. În oraşul ăsta de căcat cu vestigiile astea belite, de pe vremea cavalerilor, cu lemnele lor lustruite. Nimic. Hai să intrăm aici să mai bem ceva.

Cealaltă siluetă nu se împotrivi. Intrară într-un bistrou; mesele erau în majoritate libere, una singură era ocupată de doi bărbaţi care discutau în surdină.

– E careva pe-aici? Sau trebuie să stăm până dimineaţă în picioare? răcni silueta aruncând jerbe de foc din ochi înspre bar.

Un băiat pirpiriu şi blonduţ se apropie timorat şi le întrebă pe doamne ce anume doresc.

– O masă! Ce să dorim? Doar n-o să mâncăm în picioare ca la plimbă-tava! Am depăşit demult etapa aia! răspică indignată silueta mai vocală. Cealaltă se limită doar la a ridica din umeri.

– Dar sunt toate mesele libere, poftiţi, încercă băiatul să schiţeze un zâmbet.

– Doar n-ai vrea să-mi trag eu singură scaunul şi să-mi pun haina în cuier, ce zici de asta?

Domnul le ajută să se instaleze la masă cât mai amabil şi îndatoritor cu putinţă şi le întrebă ce vor să consume.

– Mâncare şi de băut! Doar nu crezi c-o să comandăm haşiş şi marihuana! Ai răbdare, să citim şi noi meniul.

La auzul acelor cuvinte, cei doi bărbaţi de la singura masă ocupată se opriră o clipă din sporovăit şi se uitară cu un vag interes spre cele două doamne.

– Şi homălăii ăştia ce pula mea se holbează la noi? Ce vă uitaţi bă, n-aţi mai văzut nişte doamne?

Cei doi nu răspunseră nimic şi nu luară în seamă afrontul cufundându-şi buzele în pahare şi privind undeva departe în gol.

Doamna volubilă şi voluntară frunzări meniul şi se uită interogativ la colega ei.

– Ei? Te-ai hotărât? Ce luăm?

– Uite, au pui cu  …

– Iar începi cu puii tăi? Tu altceva nu ştii să mănânci?

– Atunci alege tu,  răspunse aceasta îmbufnată şi închise cu un clămpănit sec meniul.

– Stai să vezi ce-i fac lu’ ăsta… rânji doamna, binedispusă.

– Domnu’! Puteţi să veniţi să ne luaţi comanda.

Domnul pirpiriul cu ochi de un albastru spălăcit se apropie pregătit să noteze cu un pix pe un carneţel comanda doamnelor.

– Auzi. De băut ce luăm?

– Nu ştiu. Comandă tu, zise cealaltă îmbufnată, mahmură şi fără chef.

– 200 de Glenfiddich cu gheaţă…

– N-avem Glenfiddich, îmi pare rău… zise băiatul cu glas moale.

– Bă, da’ voi acordaţi atenţie clienţilor de nu se poate! se indignă, din nou, doamna. Atunci… Absinth Starorenza Green…

– N-avem nici Absinth, zise ospătarul blazat.

– Hai să luăm o ţuică de Piteşti, poate din asta au… interveni şi doamna cea fragilă şi mofluză.

– Da! exclamă tânărul luminându-se la chip. Ţuică de Piteşti avem! Vă aduc? încercă el să pună capăt chinurilor.

– Poşircă din aia infectă să bei tu! i se adresă doamna cea nervoasă ţintuindu-l cu privirea. Nouă să ne aduci … Tequilla Olmeca Gold! Să nu spui că n-ai că ai încurcat-o.

– Ba! Aveţi noroc! Avem bătura zeilor! ţipă chelnerul fericit că în sfârşit le poate satisface dorinţa doamnelor.

– Noroc ai tu, băi blastrulă. Parţial, că oricum te scriu la gazetă… mormăi doamna cea vivace.

– Blastulă se zice, interveni cealaltă.  Aşa e corect.

– No ni la ie! Auzi, cine-mi zice mie cum e corect! Eu stabilesc cum e corect, să fie clar. Ce mi-e „blastrulă”, ce mi-e „blastulă”! Tot aia!

– Nu e tot aia. E ca şi cum ai susţine că meioza şi maioneza sunt acelaşi lucru.

– Păi şi nu sunt? se arătă interesată doamna cârcotaşă.

– Cum să fie? Meioza este diviziunea celulei prin care se  separă perechile de cromozomi din nucleu iar maioneza e o pastă care se obţine din frecarea unui gălbenuş cu ulei…

– Bă, da’ tu când ai devenit aşa erudită şi filoloagă? O fi de când cu Tritonicul, te pun ăia să citeşti…

– Nu de-aia. Multe le ştiu aşa… Da’ nu le dau importanţă.

– Lasă că mai scrii şi tu cu greşeli.

– Scriu, ce pana mea? E importantă ideea, restul, să facă sclavii. Corectorii ce treabă ar avea pe lumea asta dacă eu aşi fi atentă la toate amănuntele?

– Se zice „aş”, nu „aşi”.

– Să se zică. Mie aşa îmi place. Şi Marin Preda tot aşa scria. Cu „aşi”.

– Da ‘ce, tu l-ai citit pe Preda?

– Nu, dar mi-a zis cineva. De ce, tu citeşti?

– E, citesc pe naiba! Pentru asta îi plătesc pe prăpădiţii ăia, nu? Eu numa’ scriu, nu citesc nimic. Cum o să scriu când ajung despre servirea execrabilă din restaurantele din …

– Hai, bă că omu’ s-a străduit! Şi nu-i restaurant, e un bistrou.

– De parcă cititorul meu de-acasă ştie! Presa aşa le face, măi, la improvizaţie. Cam aşa cum inventezi şi tu personaje şi întâmplări în romanele tale horror.

– Dark fantasy! Şi să ştii că nu prea inventez… Le văd, eu chiar văd toate făpturile alea. Cum stau aşa şi mă joc cu pisica sau mă uit pe net să văd ce-au mai scris tâmpiţii ăştia, odată îmi apar în faţă…

– Hai serios! Dacă aş avea imaginaţia ta… Aş avea tiraj cât Adevărul! Chiar! N-ai vrea să colaborezi la gazetă?

– Nu pot că am nişte proiecte începute şi trebuie să mă ţin de ele. Şi-aşa-s în o mie de părţi… Dar aş putea să-ţi furnizez nişte storry-uri, din când în când. Uite, când te duci acasă, cauţi o bătrânică fără asigurare socială şi cardiacă. Pe undeva pe la sat. O iei şi o cari pe la toate spitalele. O ţii pe hol acolo, o filmezi şi spui că nu a vrut s-o consulte niciun doctor. Şi o ţii aşa, vreo două trei zile o duci pe la toate spitalele de-acolo, de la tine. După care, o duci frumuşel acasă. Ai şi treaba rezolvată, te înscrii şi în campania împotriva medicilor. Te-ai scos!

– Bă, să ştii că eşti deşteaptă. Uite, aşa fac. Dar aş scoate şi un material de aici. Tot aşa, ceva tenebros, cum nu-şi fac instituţiile statului treaba. Ăştia, îmbuibaţii ăştia de la Stat, care sunt plătiţi din sudoarea noastră, a contribuabilului! Sau capitaliştii ăştia veroşi. Să vezi ce notă de plată ne trage ăsta. Am uitat să comand mâncare.

– Domnu’! Aţi uitat să ne luaţi comanda! strigă ea către ospătar.

Acesta se apropie cu o faţă de victimă care intră în cuşca cu lei.

– Două porţii de clabistrobistoci prăjiţi în ulei de guamă… cu o garnitură de firitmitocki … şi cu salată de grodimigsale. Şi, la desert, budincă de nucprandomir cu glazură de mirolidol.

Ospătarul îşi notă conştiincios, fără să i se mişte măcar un muşchi de pe faţă.

– A! Era să uit! Aduceţi şi două antreuri. Să fie … colitocante cu … chervezicoare.

Doamna cea subţire cu ochii mari se uita cu gura căscată. După ce ospătarul plecă, o întrebă scuturându-şi pletele negre:

– Auzi! Tu ştii ce-ai comandat acolo?

– Nu. Ce importanţă are? Atâta-i trebuie, să nu ne-aducă ce-am cerut! Oricum îi fac praf la gazetă…

Relatare „realistă” a unei vizite la Bruxelles (X)

Etichete

Alberto, alegeri europarlamentare, Anca Chiser, Andrei, Caius, Campionatul de clickuri, cazaci, Chinezu, Corina Cretu, Crina, Critica ratiunii practice, Crititca ratiunii pure, Darius Filip, demonstratie chinezi, El Greco, Grande Place, Grote Markt, Hans Gert Poettering, Ioannis Kotzapasis, Isabellelorelai, Ivan Uska, Kant, lista candidaturi europarlamentare, literatura, Maria Barbu, Marieta, Oana Stoica Mujea, Pireu, Prolegomene, relatari fanteziste, Rue de Chair et Pain, Rue de la Tete d'Or, Satu Mare, Sfinx, sibilla, Siegfried, sportlocal.ro, Taras Bulba, Turcia, viata asa cum e, Zelist

În timp ce grupuri de câte două sau trei persoane se îndreptau, vorbind tare, râzând şi gesticulând în stil propriu românesc  spre Grande Place, Corina ajunsese deja la restaurant şi dădea, amabilă şi fermă în acelaşi timp, ultimele sugestii privind meniul grupului care urma să sosească.

Ioannis Kotzapasis o urmărea atent şi îndatoritor fără să fie agasant, şi îi recomanda variantele pe care le considera plauzibile pentru grupul pe care i-l descrisese doamna parlamentar.

– Da, specialitatea casei, aşa cum spuneţi dumneavoastră, e foarte bine. Dar să le puneţi porţie dublă la fiecare, să … să se familiarizeze mai bine cu bucătăria grecească.  Să nu le daţi prea mult de băut, vă rog. Şi, acum n-am ce să fac dar trebuie să vă previn, să fiţi atenţi că ei mai vin cu băutură de-acasă, de-a lor… Îmi pare rău că trebuie să spun asta, dar unii dintre ei… ştiţi, n-ar trebui să bea.

– De ce, doamnă dragă? Ce se-ntâmplă?

– Ei, am mai văzut nişte relatări pe bloguri – astea sunt un fel de jurnale pe internet – că atunci când beau unora li se întâmplă tot felul de … drame. Un bărbat din Timişoara, de exemplu, s-a îndrăgostit de o femeie din Satu Mare şi a plecat cu bicicleta până la ea, îndemnat de nişte amici cu care obişnuia să bea…

– όμορφος ερωμενη (frumoasă doamnă), când eram tânăr, la Pireu unde am crescut, şi eu m-am duc cu bicicleta 200 de kilometri, s-o văd pe draga mea… Nu e nimic rău în asta. Să faci sacrificii din dragoste… Ba e chiar înălţător!

– Ba da, domnul Ioannis, e rău, că a păţit tot felul de … întâmplări nefericite. A fost şi arestat, până la urmă, din cauza unei confuzii.

– Cum? La dumneavoastră îi arestează pe cei care iubesc? Asta e grav, asta e grav, spuse Ioannis gânditor şi clătinând din cap a dezacord.  Am înţeles, nu le dăm foarte mult de băut. Totul va fi perfect, să nu vă faceţi probleme.

– Şi aveţi un băiat care cântă, parcă. Ştiţi că noi suntem aşa, mai latini, mai aprinşi. Una – două ne vine dor de cântat. Mai ales una dintre bloggeriţe, n-are voce dar nici nu-i pasă. Ea e fericită să cânte.

– Lăsaţi, că o „acoperă” Alberto al nostru, vorbesc eu cu el. Şi Siegfried.

– Şi … nu ştiu cum să vă spun… Nu aveţi un salon mai izolat, aşa, mai retras? … Să nu fie deranjaţi, să nu se simtă stingheri stând împreună cu … ştiţi, să fie ei de ei.

– Ba da, cum să nu! Eliberăm sus, avem un salon mai mare… Nu e încălzit, că nu-l prea folosim, dar…

– Şi încă ceva… Să nu vă supăraţi. Dacă trebuie, plătim suplimentar; aş vrea să poată fuma. Dacă fumează, se îmbată mai repede, nu trebuie să bea aşa de mult… îşi zise Corina ca pentru ea.

– Nu vă faceţi nicio grijă, se rezolvă, stimată doamnă. Clientul nostru, stăpânul nostru!

– Bine. Contez pe dumneavoastră. Mulţumesc mult. Vă las acum, mă duc să-i întâmpin, mâine am „grup”, adică sunt într-o comisie şi trebuie să mă trezesc mai de dimineaţă.

– Doamna Corina. Vă rog ceva. Dacă vor să mai stea după ce plecaţi dumneavoastră, când o fi, să-i lăsaţi. Că ne descurcăm noi.

– Da, îi las, cum să nu-i las? Numai să le cereţi banii când le aduceţi consumaţia.

Cum trecuse binişor de ora 7  iar grupul încă nu apăruse, Corina ieşi din restaurant pe uşa care dădea înspre Grande Place. Apelă de pe mobil numărul lui Andrei şi, în timp ce aştepta ca acesta să răspundă, îşi aprinse o ţigaretă. Andrei răspunse de-abia la al treilea apel prelung iar în receptor se auzeau doar nişte strigăte violente şi scandări.

– Andrei? Unde eşti? Ce se-ntâmplă cu grupul, spuneai că vin la 7?… E 7 jumătate şi niciunul nu a ajuns…

– Corina!… Alooo! … Corina!… Nu se aude nimic! Nu te aud! Dacă reuşim, ajungem la El Greco. Vorbim acolo! Nu se aude nimic, e un vacarm de nedescris. Nu ştiu ce e, e o demonstraţie. Sper să nu fie revoluţie.

„Cine ştie pe unde-mi umblă băieţii ăştia şi cine ştie ce-au făcut dragii mei românaşi din grup… Sper că nu s-au apucat de revoluţii pe-aici. Deşi, cu Vania şi cu Sibilla… şi cu Gavroş… şi cu Anca… şi cu Isabelle… şi cu Chinezu… De Crina şi de Oana ce să mai vorbesc… Abia l-am scăpat pe domnul preşedinte Poettering din unghiile lor.  Ce idee neinspirată am avut să merg la Bruges să le recuperez de-acolo. Pe de altă parte, nu puteam să le las că le arestau. Şi p-ormă, alte dandanale, să le scot pe cauţiune. Of!… Ce grup mi-am adunat şi eu! A tunat şi i-a adunat!  Parcă Darius e ceva mai paşnic şi mai normal. Dar, parcă poţi să fii sigur de ceva? „

În timp ce Corina monologa fumând în faţa restaurantului El Greco, de pe străduţele laterale afluiau spre Piaţă sute de manifestanţi, purtând pancarte şi scandând. De pe Rue de Chair et Pain înainta un grup numeros de chinezi care ocupau întreaga stradă, ca un puhoi ce mătura totul în cale. Chinezii scandau în limba lor ceva, şi aveau pancarte roşii pe care literele albe păreau nişte hărţi ale unor oraşele din Turcia, cu străzile aşezate după capriciile unui hazard pur.

Pe pancartele pe care le agitau ameninţător prin aer scria:

巴西地方体育法庭生财有道球队比赛迟到要掏钱-搜狐体育

Corina opri pe unul din manifestanţii care intrau în piaţă, că trăsături amestecate de chinez şi alb şi-l întrebă, în engleză:

– Ce se întâmplă? Ce manifestaţie e? Ce revendică conaţionalii dumneavoastră? Ştiţi, eu sunt europarlamentar şi … aştept un grup de colegi din România, să nu fi păţit ceva…

– Dumneavoastră sunteţi Corina Creţu? Ne-a spus Chinezu că îi aşteptaţi! Facem o manifestaţie de susţinere a site-ului lui. Să ştie întreaga lume, civilizată sau nu, că noi ne susţinem rudele când întreprind ceva lucrativ.

– Şi Chinezu? Şi ceilalţi?  Unde sunt? întrebă Corina îngrijorată.

– Sunt în mulţime. Mai e o contra-demonstraţie, împotriva unuia… Nelăcuibil, sau nu ştiu cum. O să fie vărsare de sânge!

– Nelinkuibil… Dar ce-or fi având de împărţit, Doamne apără şi păzeşte… Au venit la Bruxelles să se războiască. Parcă nu le-ajunge internetul. Cât de violentă a devenit lumea… Înseamnă că întâlnirea de la El Greco e compromisă. Mă duc înăuntru. Vin ei până la urmă, când or obosi şi-or flămânzi.

Într-adevăr, de pe Rue de la Tete d’Or înainta o mulţime de cazaci cu făclii în mâini, alergând şi umplând aerul de strigăte. Îmbrăcaţi în superbele lor costume tradiţionale căzăceşti, cu cuşme rotunde pe cap, păreau coborâţi dintr-un tablou de epocă. Strigătele lor erau încă şi mai crâncene.

– Герой Иван Uska!

– Герой Иван Uska!

– смерть Nelinkuibilului!

În faţa uriaşei şi impozantei clădiri Grote Markt, mulţimile se opriră faţă în faţă, fremătând, ca înaintea unei lupte. Ici-colo se mai auzea câte un strigăt răzleţ, fie ţiuit în chineză, fie răcnit în ruseşte. La intrările în Piaţă dinspre străzile laterale se instalaseră deja echipaje de poliţie călare. Cele două grupuri, deşi interesele lor nu păreau divergente fiindcă fiecare susţinea cu totul altceva, nu neapărat în opoziţie cu celălalt,  îşi trimiseră reprezentanţii să negocieze.

Din mulţimea de cuşme cazăceşti ieşi cu părul răvăşit şi cu barba ciufulită, cu ochii crânceni şi roşii (putem presupune că şi de la nenumăratele beri băute), gesticulînd şi suduind, Ivan Uska.

Din marea chinezească roşie care tălăzuia încoace şi-ncolo ţimvălind ieşi, mirat şi oarecum indecis, Chinezu.

– Băi Chinezule! Poţi să vii tu şi cu Marele Zid Chinezesc aici! Cazacii sunt aşa: Când îţi spun să-l scoţi pe unu’ din blogroll, aşa rămâne! Noi aşa suntem! Uniţi! Nu vii tu cu fiţe şi cu argumente. Începi să mă iei cu Sartre şi cu nu ştiu care scriitor şovăielnic şi defetist! Cu deviaţionişti din ăştia! Îl scoţi din blogroll pe Nelinkuibil sau îţi desfiinţez site-ul? Ştii că am IP-urile tale de pe care te clickui toată ziua şi parolele de la site.  Mă doare capul, poţi face cum pofteşti, la urma-urmei! Dar cu mine ai terminat prietenia!

– Da, măi Vania măi, te înţeleg şi pe tine. Sigur că ai dreptate, în felul tău. Că te-a jignit. Dar şi tu… i-ai mâncat ciocolata. L-ai pârât ce-a zis de Isabellelorelai… Puteai să fii discret. Nu mai zic ce a zis de Maria şi tu ai umplut blogosfera… Puteai să fii mai discret!.

– Nu eu trebuia să fiu discret! El putea să nu bârfească precum o chivuţă la marginea şanţului! Şi bloggăreala presupune un cod al onoarei! Îl scoţi sau dau drumul cazacilor?! Praf se-alege de afacerea ta! O să rămâi tu singur – cititor, scriitor şi comentator – şi autoclickuibil. A scris într-o proză de-a lui cretină cu multe puncte-puncte că m-a omorât! Aşa ceva nu se poate răbda! S-a zis cu Nelinkuibilul! Şi cu tine, dacă nu-l scoţi din blogroll! Cazaci!

Cazacii deveniră cu toţii atenţi şi în rândurile lor se produse un freamăt urmat de o tăcere rău-prevestitoare.

– Da, măi Vania… Dar ţi-a plătit berile! Şi sushi. Şi îmi face trafic. Nu putem să fim atât de intransigenţi pentru nişte vorbe…

– Atunci, pentru tine Mântuirea-i tot o vorbă!

– Ce-are aface un link cu Mântuirea? Chiar că nu te înţeleg acum!

– Păi cum să înţelegi? Că tu eşti budhist! Necredincios!

– Nu sunt budhist! Şi sunt şi credincios, dacă vrei să ştii. Ei, mai am eu nişte îndoieli, unele carteziene, altele hegeliene, dar, în esenţă, cred în Dumnezeu.

– Să-l citeşti şi pe Immanuel Kant. În Critica raţiunii pure o să vezi cum cunoaşterea raţională, pe baza experienţei adică, este limitată. Hegel îşi bazează construcţia exact pe ideile lui Kant. Ştii cum zice, „Stelele deasupra mea, pe bolta cerească şi Legea Morală în mine”.

– Da, ştiu citatul ăsta. Auzi, Vania, că tu eşti erudit şi le ai cu astea, la ce se referă Legea aia Morală la care face referire Kant, că nu m-am prins?…

– Legea Morală este aşa: Dacă Nelinkuibilul s-a purtat ca un mojic bârfind şi jignind fără să controleze fluxul ideilor şi cuvintelor, în stânga şi-n dreapta, înseamnă că este imoral deci trebuie să-l epurezi din blogrollul tău, dacă tu eşti un ins moral.

– Dar tu de ce nu i-ai replicat nimic atunci când îţi spunea lucrurile acelea, despre care susţii că sunt profund imorale? Trebuia să-i spui pe loc, „Bă, nu te supăra, nu e-n regulă cum gândeşti tu că toate femeile din universul ăsta  te-aşteaptă pe tine să le regulezi!”

– Da, puteam să-i spun… Dar atunci n-ar mai fi plătit consumaţia!

În toiul acestui dialog aprins, prin mulţime îşi făcu loc încet, cu tact şi cerându-şi scuze, Corina.

– Hei! Chinezule, Vania! V-am salutat în ordine alfabetică a iniţialelor, că ştiu că sunteţi suspicioşi.

După ce evaluă rapid în minte dacă-i aşa, Vania salută la rându lui:

– Doamne Ajută! Ai dreptate, da şi la prenume şi la nume, Chinezu e-n faţa mea. În alfabet. Şi, deocamdată, în Zelist. Dar asta nu va fi pentru mult timp!

– Sărut mâinile,  Corina, zise şi Chinezu. Iartă-ne că am întârziat. Uite, discutăm despre Kant şi Hegel. Vania susţine că nu sunt credincios. Ei, şi despre Ne…

– Da, ştiu, că mi-a spus unul dintre manifestanţi. Da’ ce-aveţi cu bietul Nonlinkuibil? Că pare băiat bun…

– Dacă ai şti ce-a zis despre tine, n-ai mai susţine asta! sări Vania ca ars cu fierul înroşit.

– Lasă bă, Vania! Ce? Tu i-ai luat apărarea Corinei?

– Nu i-am luat-o că nu-mi place să port discuţii în contradictoriu când servesc masa, dar o s-o fac acum! Şi, întorcându-se spre cazacii aliniaţi în piaţă care aşteptau un semn, strigă:

– O vedeţi pe Corina? Ea e reprezentanta noastră! S-o votaţi! Altfel nu vă mai recunosc de cazacii lui Taras Bulba!

– Votăm, votăm!!! Votăm Corina!

– Iar pe Nelinkuibil … îl lăsăm în plata domnului! mai strigă acesta.

– Lăsăm, lăsăm, Ivane!

– Chinezule, zi-le şi tu la gălbejiţii tăi! Ce stai şi caşti gura? Să te clickui singur, te pricepi! Fii atent, poate te muşcă şarpele şi nu-l scoţi pe derbedeul ăla din blogroll. Să vezi tu numa’ ce păţeşti!

– Ei, ce-o să-mi faci?

– Nu pupi tu rând la Suzana, asta o să-ţi fac. Te-ai lins pe bot!

Corina interveni cu diplomaţie:

– Haideţi să mergem că s-o fi răcit mâncarea… Ne-aşteaptă Ioannis de două ore deja.

– Să ne-aştepte, că suntem de viţă nobilă! Pe ăla să nu-l văd, Corina, să-l pui la altă masă!

– Lasă că s-a rezolvat! Nu le spuneţi şi la oamenii ăştia să meargă acasă?

– Hai să le dăm măcar câte-o bere, Corina, dacă tot au venit să te susţină, zise Vania insinuant.

– Vania, ei nici nu votează că nu au documente, nu sunt români. Oricum, mulţumesc de susţinere.

– Le facem rost imediat. Dacă se pot elibera 20 000 de carnete de şofer nu putem elibera 500 000 de buletine? Stai liniştită că în România totul e posibil! Se vede c-ai lipsit din ţară un an jumate…Numai să ne dea Chinezu ăia 500 de euro pe săptămână şi, până la alegeri, îţi facem rost de 200 000 de voturi. Vorbesc eu cu cazacii mei.

– Cazaci! Nelinkuibilul vă dă câte-o bere la fiecare, în semn de respect pentru doamna Corina!

Chinezu le spuse acelaşi lucru compatrioţilor lui,  cu toţii se aşezară cuminţi pe două rânduri, sporovăind veseli în faţa butoaielor uriaşe cu canea pe care le scoase Ioannis în faţa restaurantului, în timp ce Nelinkuibilul stătea singur şi trist la o masă retrasă pe terasă blestemându-şi proasta inspiraţie de a fi comentat apreciativ la adresa unei anumite doamne care intră, însoţită de un grup vesel şi zgomotos, în restaurant.

Relatare „realistă” a unei vizite la Bruxelles (VI)

Etichete

Bruxelles, Chinezu, Corina Cretu, El Greco, Horia Blidaru, literatura, Oana Stoica Mujea, relatari fanteziste, vizita la Bruxelles

Cum din biroul în care intrase Agentul 0011, Chinezu şi managerul se auzeau răcnete în ruseşte, râsul ca un chiţăit dogit de şoricel al directorului, după pauza necesară traducerii – am dedus noi – , chinchete de pahare şi frânturi de cântece, ba chiar şi acordurile unui instrument cu coarde – biwa, problema vasului spart a rămas să fie tranşată mai târziu.

Andrei îl luă pe Horia de antebraţ şi făcură câţiva paşi spre uşă.

– Hai să mergem să bem o bere. Poate uită ăştia de oala aia spartă, unde mai pui că cioburile aduc noroc!

– Andrei, o fi măi, nu zic nu, dar asta-i valabilă la noi, la români, poate şi la greci şi la sârbi, la popoarele din Balcani, nu cred că-i valabil şi la occidentalii ăştia scorţoşi… Cu atât mai puţin la chinezărime. Ce-a zis Chinezu? Rezolvă el cu cazarea, că aşa am înţeles…

– Aşa zicea Chinezu… Că le bagă el reclamă pe sportlocal.ro în contrapartidă. Plus că-i şi unchiul cinezoaicei ăleia, nu ştiu prin ce miracol… Am sentimentul că se-ntâmplă fenomene paranormale de când au aterizat ăştia – ce grup de nebuni! N-am mai avut aşa un grup, este? … Nu mai ţin minte. Dar mai trebuie să rezolvăm două, dacă nu chiar trei probleme:  să achităm microbuzul pentru cele trei curse, să achităm masa de diseară şi să le luăm bilete de avion, altfel …

– Şi să nu afle Corina!

– Ei, asta-i mai greu. Mai bine-i spunem noi, ştii că e femeie înţelegătoare. Hai, ne ceartă un pic – adică pe tine, că tu ai pierdut banii la Casino, dracu’ te-a pus să intri acolo – şi gata. Ne împrumutăm la ea şi o să-i dăm din salariu…

– Băi, tu nu eşti tocmai întreg! Băi Andrei, nu mă enerva, eu îmi bag şpiţul şi gata. Cum să-i zic eu Corinei că am jucat banii grupului la Casino? Aş şi exploda de ruşine, pe loc…

– Da’ ce? Când am stat o săptămână în grota aia din Grande Place şi ne-a recuperat pulbere de beţi, nu mai ţii minte? Ne-a zis ceva? Ei, după ce ne-am trezit şi am venit la lucru s-a uitat ea, cu privirea aia a ei, mustrătoare… Da’ a şi zâmbit. Ne-a înţeles? Ne-a înţeles! Că ne e dor şi nouă de-acasă, de prieteni, de … Ţie, că eu aici m-am născut. Tu eşti nostalgic şi melancolic. Eu sunt un bărbat raţional; am crescut printre conţopiştii ăştia de cretă, mă adaptez. Tu ai … crize de dor. Mie-mi place aici.

– Şi mie-mi place, băi Andrei. Că tocmai, că asta-i problema! Dar am şi eu aşa, o spaimă… Dacă nu mai „iese” Corina, încă un mandat? Şi dacă iese, dacă nu mă mai ia pe mine şi sunt nevoit să mă întorc în infecţia aia?… Ai? Ia să te văd eu la logica asta, că văd că eşti tare-n clanţă!

– Bă, Horia, ţi-au dat şi de băut la Casino, sau? … Tragi pe nas? Sau fumezi din staniol? Ce dreacu, bă. Cum să nu iasă Corina, tu eşti dus… Păi care dracu dintre parlamentarii români mai munceşte, înafară de ea? Nu i-ai văzut pe consilierii lu’ ăia că-s moţ în bistrou de cum iau leafa până la următoare leafă? Iar pe unii nici nu i-am văzut la culoare?

– Da. Corect. E corect ce zici tu. Dar uiţi că listele se fac în ţară. Sau nu citeşti ziarele?

– Bun. Şi crezi tu că dacă se fac listele în ţară, nu se ţine cont?…

– Ba daaaaa… Sunt convins! Sunt ferm convins că se ţine cont de activitatea parlamentară, de numărul de rezoluţii, de prezenţă, de tot. Nu mai pot ăia de … No, şi-atunci, cum să-i zicem Corinei că eu am pierdut banii? Zi şi tu. Adică iau eu un topor şi zdrang! zdrang! îmi trag în creanga pe care stau. Auzi, am faţă de prost azi, sau ce?

– N-ai faţă de prost, dar nici logică de deştept n-ai. Că oricum, n-avem de unde să luăm bani, atâţia bani.

– Bă, o fi având careva din grup. Aia, Oana, parcă-i fată de milionar, şi Crina, Crina nu-i directoare la un ziar local? Poate ne-mprumută ele…

– Eu zic să-i zicem Corinei. Şi vedem noi, rezolvă ea.

– Eu zic să intrăm aici să bem o bere şi să ne mai gândim dacă-i zicem Corinei. Şi poate găsim noi o soluţie. Oricum, până diseară mai e mult… E abia ora două. Până la şapte … Ne-am putea duce să vorbim a El Greco, cu patronul. Să le facă un meniu mai … aşa, mai modest. Şi băutura s-o cumpărăm de la magazin.

– Mă, Horia, tu delirezi deja. N-avem cu să facem asta. Suntem în Bruxelles, nu în Dorobanţi.

Intrară  în bistrou şi, dând cu ochii de frumoasa Jamilla, o salutară şi cerură permisiunea să se aşeze.

– Credeam că eşti la hotel, să despachetezi, să … încercă Horia un început de conversaţie.

– Ei, la hotel! Ce să fac la hotel? Am venit la Bruxelles să stau în hotel! … Aia fac şi acasă: casă, serviciu, casă, serviciu, nu ies nicăieri. Am trei zile la dispoziţie să mă distrez, nu? Voi vă bucuraţi mereu de farmecul acestui oraş, eu … acum îl văd prima dată. Aţi observat că miroase a ciocolată peste tot? Şi a încă ceva… nu ştiu a ce, dulceag.

– A bere, interveni şi Andrei.

– Da, s-ar putea să ai dreptate. Voi ce faceţi, cum vă simţiţi aici, vă place? Cred că-i extraordinar, şi munca voastră e foarte interesantă, nu-i aşa?

Cei doi schimbară o privire cu înţeles, îşi comandară şi începură să depene diverse întâmplări picante, unele imaginare, cu gândul la vrafurile de documente pe care trebuiau să le citească în fiecare săptămână.

**********************************************************************************************

Oana şi Crina goneau prin tunel cu aceeaşi viteză ameţitoare. Crina, râzând cu râs înalt, contabiliza victimele: „Şaptezeci şi doi… şaptezeci şi trei … Vezi că îl ratezi pe ăla cu sacou cărămiziu! Oana, atenţie!” Oana conducea cu dexteritate imaginând-şi că pilotează o navă extratemporală, împreună cu prinţesa Yassuna.

Întoarse o clipă capul şi o privi; trăsăturile Crinei se estompaseră şi, cu adevărat, paloare pielii şi urechile ascuţite o indicau a fi cea pe care ea şi-o imaginase.

– Să-mi trag una! Am plecat cu Crina şi m-am trezit cu Yassuna-n maşină – dacă asta o fi maşină! Cred că suntem în Împărăţia Ceasului! Să-mi bag picioarele dacă nu-i adevărat ce-a zis scorpia aia zăludă de Gabriela! Ce scrii chiar se-ntâmplă! Moamă!… Ar fi fain să apară şi munţii, acoperiţi de bărbi albe şi să-l întâlnesc pe Regele Ceasornicar, să-i fut una! Că nu reuşesc să-i prind prea bine lucirile oţelite ale ochilor… Puii mei!… Parcă plecasem la Bruxelles… Na! În fine. Mno.

Acum goneau pe deasupra caselor răzleţite din Z’iar; undeva, se zărea vatra fierarului Damien, cel meşter la povestit şi la făurit săbii, care lucra la Sabia ei cu puteri miraculoase, cu care va împărţi ea dreptatea şi va învinge Împărăţia răului, singurul care stătea de vorbă cu Yassuna. Şi care murise… O lacrimă înceţoşă privirea Oanei şi se rostogoli pe obraz. Căzând în poală, se transformă într-un bob de cleştar care zornăi pe podeaua vehicolului.

Cum trecuseră deja în Ţara Oglinzilor, se aştepta s-o întâmpine arkuzii. Într-adevăr, din întunericul cotloanelor locului pe care-l străbăteau, apărură arcaşii Săgeţilor Sorţii, nişte femei neasemuit de frumoase care le priveau neîncrezătoare.

– Crina, adică Yassuna, am pus-o! Ce facem?, că astea trag în noi şi ne găuresc!

– Păi nu le ştii limba? Că tu le-ai inventat… îi replică Crina, privind-o cu ochii ei de o culoare nelămurită şi ciulindu-şi urechile de elfă.

– Mai bine-l luam pe Darius cu noi… Poate dacă-l vedea Morana, ne lăsa în viaţă, că tot trebuie să se mărite să aibă un moştenitor… Aşa… Da’ şi ăla, atâta s-a moşmondit!…

– Băi Oriana, nu credeam că eşti aşa imorală! Ştii că Darius e însurat!  Nu admit asemenea maşinaţiuni imunde! Eu nu accept aşa ceva!

– Hăi, hăi! Stop! Yassuna, suntem într-o poveste, nu în viaţa reală. Când ajungem acasă, poţi să-i dai şi semeseuri lu’ nevastă-sa, mă doare capul! … Da’ aici, suntem în timpul imemorial al romanului. Tu, cu fixurile tale gazetăreşti. Lasă-mă-n pace, că eu conduc, nu sunt la simpozionul de etică. Şi astea o să tragă cu săgeţi în noi, n-au ele treabă cu Darius, că-i însurat, sau neînsurat. Nici nu poartă verighetă! Şi dacă-i însurat, să fi venit cu nevasta la Bruxelles!

– Că tu ai venit cu Xreader… Ce să-ţi spun! Fereşte! Wow! Ne-au nimerit?!

– Eu am venit la cumpărături, nu umbla tu cu insinuări. Ştii că sunt misogină şi mă doare-n bască de bărbaţi. Eu cred că femeile trebuie şi vor conduce lumea. Ăştia, masculii, sunt pentru munci grele şi reproducere. Te pomeneşti că eşti egalitaristă, prinţesă Yassuna? o întrebă ea cu maliţie, schiţând un zâmbet ironic şi mijindu-şi ochii ca două frunze de măslin.

– Shivaaaa!!! Huran!!! Sunt eu, Oriana! Spune-le la nebunele astea să nu mai tragă!, strigă Oana din toţi plămânii.

Cu adevărat, cei doi bărbaţi le spuseră ceva într-o limbă necunoscută arcaşelor şi acestea lăsară arcurile jos.

– Ufff! Bine că au înţeles… Băi, ce-i şi cu personajele astea… Le faci şi ele te omoară… Nasol. Ar trebui să scriu literatură pentru copii, cu buburuze şi gândăcei… Ăia sunt inofensivi.

În timp ce goneau mai departe, în spatele lor se zărea licărul luminilor intermitente de pe maşinile poliţiei şi se auzeau sirenele.

– Mna, acuma-i acuma! Mai bine intram de tot în poveste… Cu arkuzii mă înţelegeam eu cum mă-nţelegeam. Să văd cum fac cu ăştia… zise Oana, ca pentru ea.

Relatare „realistă” a unei vizite la Bruxelles (V)

Etichete

Andrei, Bruxelles, Chinezu, Corina Cretu, Cristian China Birta, Dinastia Ming, El Greco, grup de vizitatori ai PE, Horia Blidaru, Hotelul Maison du Dragon, literatura, Metrou, Moshe&Mordechai, Oana Stoica Mujea, omul modern, Parlamentul European, Picatura chinezeasca, relatari fanteziste, Sfinx, sibilla, Uniunea Europeană, vase chinezesti, viata asa cum e, vizita la Bruxelles

În timp ce unii dintre iluştrii vizitatori s-au risipit prin camere pentru a despacheta şi a se pregăti să exploreze minunata capitală europeană, alţii rămaseră în livingul hotelului. Într-un colţ, pe o canapea, Horia era prins într-o discuţie aprinsă cu Andrei. Andrei n-avea stare, în timp ce argumenta, sărea în picioare brusc, îşi afunda mâinile în buzunarele pantalonilor şi făcea câţiva paşi până la uşă, apoi se întorcea şi continua discuţia gesticulând.

– Deci, da, se apropie Darius, cu tot cu căruciorul de bagaje luat de la aeroport. Eu nu ştiu încotro s-o iau. Aveţi nevoie de ceva, sau mergem să bem o bere?

– Măi Darius, ce tot faci tu cu căruciorul ăsta? De ce-l cari după tine? Lasă-l aici, la recepţie, au o magazie pentru bagaje.

– Nu pot, Andrei. Ai văzut ce romane scrie Oana. Dacă unele pasaje de-acolo sunt reale? Vrei să ajung personaj de dark fantasy?

– Hai măi Darius, ce eşti copil? Alea-s toate din imaginaţia ei… Nu e nimic real. Ei, poate se mai inspiră şi din realitate. Dar foarte puţin… spuse şi Horia, cam neconvins.

– De exemplu, ce-ar putea scrie ea despre noi?, ia să vedem. Să ne imaginăm. Suntem un grup de oameni obişnuiţi. Ei, nu chiar obişnuiţi, dacă e să ne referim la agent … chiar! unde-o fi dispărut?

În acest timp, în faţa hotelului se opri scrâşnind ca la raliu un ditamai jeep-ul. De la volan, le făcea cu mâna Oana.  Crina stătea relaxată şi zâmbitoare în dreapta. Ei, poate nu chiar aşa de relaxată, dar oricum, zâmbind. Oana scoase capul pe geamul automobilului şi strigă:

– Mna, Dariuseee! Hai cu noi să cunoşti Bruxelles-ul! Hai, măi, mno, că e fain! Mi-am închiriat de la Rent a Car tărăboanţa asta… Mno, nu prinde decât 320 la oră, parcă-i caleaşca lu’ Our, mna. Vii?

Darius se codi preţ de câteva secunde, apoi, văzând privirile încurajatoare ale lui Andrei şi Horia, se decise. Dădu să sprijine căruciorul de zid. Pentru că piedica roţilor nu era blocată, căruciorul se prelinse pe lângă perete, îşi luă avânt pe gresia cărămizie şi, până  să-i vină cuiva ideea să-l oprească, se izbi de unul dintre uriaşele vase pictate, aflate în calea traiectoriei lui. Vasul se clătină de două ori balansându-se ameninţător, se roti şi căzu cu un pocnet sec, urmat de zornăitul sutelor de cioburi care alergau în toate direcţiile ascunzându-se în cele mai nebănuite cotloane. Sibilla ridică unul de jos cu o anumită fereală şi îl puse repede în poşetă murmurând ca pentru ea: “Dacă nu mă crede nimeni c-am fost la Bruxelles, am dovada“.

După tăcerea vinovată care urmă acestui incident, s-a iscat o larmă grozavă.  Ziceai că întreaga armată a Chinei a apărut din catacombele înnegurate ale timpului. Unii strigau, alţii se jeluiau, femeile clătinau din cap cu ochii îndureraţi, acoperindu-şi gura cu podul palmei a mare mirare.

Isabelle, cea mai eficientă dintre toţi înaintă cu fermitate şi spuse:

– Ce faceţi atâta gălăgie pentru un ciob? Ce? E sfârşitul lumii dacă s-a spart o oală? O plătim şi gata. După ce ne-aţi făcut aşa o primire, aţi dat toată cinstea pe ruşine! Ce să-i faci? Astea se mai şi sparg, că nu-s din fier! Vă văietaţi  pentru un ciob şi nici nu vă pasă câţi copii nefericiţi sunt în lumea asta, bolnavi grav, care merită şi ei dreptul la o viaţă normală! Să vă fie ruşine! Sunt mame nefericite cu copii bolnavi care nu se vaită ca voi! Şi ele chiar au motive! Nu ca voi, plângeţi pentru o … oală de lut!

Mulţimea multicoloră se desfăcu şi, prin pârtia creată, a lăsat să treacă un bărbat mărunţel, cărunt, chinez desigur, care părea să aibă autoritate asupra tuturor. Le spuse ceva chinezilor care plecară capetele şi dispărură care încotro într-o clipită, apoi îl căută din ochi pe şeful grupului nostru. Cum toţi întorseserăm privirile spre Horia, el îl invită cu un gest scurt şi ferm, să-l urmeze în biroul lui. Horia ezită o clipă şi se uită rugător spre Andrei, ştiindu-l mai diplomat şi mai vorbăreţ, el aflându-se într-o stare morală deplorabilă după ce pierduse toţi banii la Casino. În timp ce ei comunicau în acest mod o altă hărmălaie se iscă pe casa scării. Cu barba vâlvoi, cu ochii măriţi, cu hainele în dezordine, foarte tulburat şi palid, Agentul 0011 cobora treptele câte două urmat de o mulatră micuţă şi gureşă care striga şi ea vorbe de neînţeles ţopăind ca o codobatură să ţină pasul cu el.

Lângă un şir de vorbe în rusă, o engleză vagă amestecată cu franceză şi română, am reuşit să-nţelegem că e ceva în neregulă cu chiuveta. Ajungând în living se învârti roată şi răcni cu glas crunt:

– Cine-i directorul hotelului, să-l bag în mă-sa?! Să-i arăt eu nişte stele, nu câte zice el că are hotelul ăsta!, după care urmară câteva vorbe ce păreau înjurături, în rusă.

Prudenţi, câţiva îl indicară cu privirea pe manager, acesta aşteptând să fie urmat de Horia sau Andrei. Agentul îl luă pe sus aproape şi-l împinse în biroul de lângă recepţie, ieşind imediat şi uitându-se cu atenţie la toţi cei aflaţi acolo şi strigând:

– Cristian, hai te rog să-mi traduci ce spune constipatu’! Şi, mai ales, să-i traduci ce am eu să-i spun!

Cum problema vasului spart devenise una desuetă, ne străduirăm cu toţii să dispărem cât mai repede din living, promiţând să ne întâlnim seara.

Darius ieşi supărat în uşa hotelului şi cum el nu era fumător, făcu câţiva paşi până în dreptul gurii de metrou. Coborî treptele în mod automat şi, când ajunse pe peron, zări spatele unui jeep care gonea vertiginos prin tunel, oameni sărind peste linii să scape din calea bolidului, ţipând iar cei loviţi urlând.

– E clar, îşi zise Darius mai mult pentru sine. Bine că s-a spart oala aia, altfel omoram şi eu bruxelezi, cu Oana şi Crina… Cine ştie ce mă mai aşteaptă încă două zile… Of, futu-i!  Mai bine stăteam acasă.

Relatare „realistă” a unei vizite la Bruxelles (IV)

Etichete

Agentul 0011, ageturili, Andrei, Bruxelles, Chinezi, Chinezu, Corina Cretu, costume traditionale chinezesti, Dinastia Ming, El Greco, Horia Blidaru, literatura, Maison du Dragon, microbuz cu turisti, nema vodka, Parlamentul European, portelanuri din dinastia ming, sake, soldatul de teracota, spectacol de gala, vase din Dinastia Ming, viata asa cum e

Ajuns în faţa hotelului Maison du Dragon, grupul descinse vioi din microbuz. Uitând de bagaje şi repezindu-se la pachetele de ţigări după care scotociră prin buzunare şi poşete.  Andrei riscă o mică atenţionare:

– Dragilor, luaţi-vă bagajele din maşină, că nu poate să staţioneze prea mult aici.

Chinezu făcu o faţă lungă iar ochii rotunzi luară brusc forma a două lame de sabie.

– Adică, cum? Ăştia nu au, la hotelul ăsta, valeţi pentru bagaje? Stai că mă duc eu să vorbesc cu ei!  şi o porni vijelios izbind uşile batante care pendulară o vreme dezorientate speriind un cuplu vârstnic ce vădea intenţia să intre. Ce-o fi făcut Chinezu înăuntru, nu ştim. Cert este că a apărut însoţit de trei bărbaţi costumaţi în tradiţionalele şi spectaculoasele lor costume. Înşfăcare bagajele şi le duseră în incintă, făcând, în acelaşi timp, nenumărate plecăciuni Chinezului. Imediat după asta, în timp ce noi fumam plictisiţi crezând că aceste manevre sunt absolut normale pentru un hotel de 3 stele din Bruxelles, a apărut din senin un covor roşu ca vişina putredă, moale şi îmbietor, pe care trei chinezoaice frumuşele şi fără vârstă, înveşmântate  în tunici de mătase roşie, împrăştiau petale multicolore de flori.

– Ceva de băut nu ne dau ăştia? întrebă Agentul 0011, aşa, fără adresant, şi se îndreptă apoi spre o feţişoară cu ochii oblici: „To drink?!  Sake! Nema sake?” făcând şi gestul lămuritor adiacent, cu policarul pumnului strâns îndreptat spre gura făcută pâlnie, moment în care ceilalţi din grup au pufnit într-un râs dispreţuitor. Feţişoara a râs cu ochii şi i-a plecat şi a fugit înăuntru, chicotind şi spunându-le ceva celorlalte fete, cu un glas ca un clinchetit de clopoţei.

Cum terminaserăm şi a doua ţigare, ne-am hotărât să intrăm în hotel. Călcând cam stingheri peste petale, chiar la intrarea în hol, lângă o imitaţie a soldatului de teracotă, ne aşteptau doi ospătari în ţinută tradiţională, cu câte o tavă cu păhărele mici, pline.

Chinezu, care umbla atoatecunoscător când înăuntru, când afară, ne lămuri:

– E rachiu de orez. O specialitate a lor, cam cum îi pălinka noastră.

Domnii îndrăzniră primii, noi ne-am cam codit. Agentul 0011, care n-avea niciun bagaj şi avea, deci, mâinile libere, luă două păhărele, le dădu unul după altul de duşcă şi se uită întrebător la gazdă căznindu-se să-i explice: „To smoll, to smoll… Balşoi vodca!” Chinezul pufni, îi clopoţi ceva colegului său şi acesta strigă după o fată care apăru cu un flacon bombat de rachiu de orez pe care i-l înmână Agentului.

– Aţi văzut?! Totul e să ştii să spui explicit ce vrei!

Andrei ne dădu ultimele instrucţiuni înainte de a urca în camere şi apoi îl trase pe Chinezu nostru deoparte explicându-i ceva.

Chinezu dădu din mâini şi conchise:

– Nu-i nicio problemă! Atâta lucru fac ei pentru unchiul lor! Stai liniştit.

În scurt timp, ameţiţi de fastuoasa ospitalitate, am urcat însoţiţi de câte o chinezoaică micuţă care rupea binişor engleză, care ne-a explicat fiecăruia ce şi cum.

Până seara, la 7, când trebuia să ne întâlnim cu Corina la El Greco, eram liberi să facem ce vrem.

Relatare „realistă” a unei vizite la Bruxelles (continuare, III)

Etichete

agent, agenturile straine, Andrei, bere Chimay, bere irlandeză, bere Leffe, Bruxelles, Canon, capitala Europei, Corina Cretu, Darius Filip, dark fantasy, Despre PSD, Dinastiile, El Greco, Grande Place, grup de vizitatori ai PE, Horia Blidaru, Ioan Usca, Isabellelorelai, Ivan Uska, Jamilla, literatura, Maison du Dragon, Maktub, Modern Car, Mordechai, Moshe&Mordechai, Oana Stoica Mujea, Razboiul Reginelor, Red Bull, relatari fanteziste, Sfanta Rusie, Sfinx, sibilla, spion, sportlocal.ro, viata asa cum e, Viena, Wiener, Zaventem

Surpris de atitudinea colegului şi prietenului său, Andrei mergea cu mânile adâncite în buzunarele trench-ului, aruncându-şi picioarele unul câte unul în faţă, cu atitudinea unui om sictirit căruia îi vine să spargă ceva. Ar fi tras un şut în coşurile de gunoi aşezate cuminţi din 50 în 50 de metri dar ştia că amenda pentru aşa ceva e usturătoare, iar el mai avea vreo 87 de euro şi vreo 45 de cenţi în buzunar.

– Chiar! Oare cîţi bani mai am? Merde! Şi de unde iau eu bani să plătesc cazarea şi meniul la El Greco, autocarul şi toate …

Se scotoci în buzunare, după mărunţiş şi băgă mâna în buzunarul de la piept după portofel. Horia venea în urma lui la vreo 10 paşi, cu capul plecat, frământându-şi mâinile. Nici nu văzuse că Andrei s-a oprit. Se ciocni de el şi tresări surprins dând să-şi ceară scuze.  Văzându-şi unul altuia mutrele abătute, izbucniră dintr-o dată în râs.

– Andrei. Tata, care este ardelean, m-a învăţat ceva. Problemele pe care nu le  poţi rezolva, se rezolvă singure. Hai în Grand Place să bem o bere şi vedem; ne vine nouă o idee.

– Ce idee să ne vină, Horia, suntem într-o ţară străină, n-ai de la cine să iei atâţia bani şi pe urmă, de unde-i dai înapoi?

– Lasă, măi, că se rezolvă cumva… Am eu aşa un presentiment.

– Bine, hai să bem o bere. Dar numai una!

– La cât de zgârcit eşti, nici nu mi-am imaginat altceva. Eu sunt lefter!

– Eu? Zgârcit? se proţăpi Andrei în mijlocul drumului. Nu sunt zgârcit. Sunt chibzuit! Uite, îţi demonstrez că eu rezolv problema asta! Ca să vezi că nu sunt zgârcit deloc. Băi, da’ măcar ai câştigat vreo tură, sau…?

– Ei, am pierdut, am câştigat, per total se cheamă că sunt în faliment. 6000 de euro sunt 6000 de euro. De unde-o să-i pun la loc, nu ştiu…

– Lasă, Horia că ne descurcăm noi cumva! Suntem tineri, nu trebuie să disperăm.

Cei doi se îndreptară agale înspre Grande Place, intrară pe terasa Charles Quinze, comandară două beri negre şi, mângâiaţi de razele unui soare care rar se arată pe-aici, încălziţi de aroma berii, uitară de problema lor şi reveniră la disputele lor obişnuite referitoare la fotbal, fete şi politică.

După al treilea rând de bere însoţit de o gustare frugală, Andrei îşi intră în pielea profesională. Sună la firma de transport Modern Car, comandă un microbuz pentru aeroport şi rugă dispecerul să îi transmită să-i ia şi pe ei, în drum.

În imensa aerogară, grupul de români era unul distinct, ieşind în evidenţă prin toate gesturile sale. Bagajele lor erau cele mai voluminoase iar replicile, cele mai sonore.

– Bă, care ştie de unde ne luăm bagajele? Dacă le mai găsim, bun înţeles, spuse cineva ca o prevestire rea.

– Coborâm la parter cu liftul şi acolo ne aşteaptă bagajele, sunt afişate pe monitoare, sosirea şi banda rulantă la care ni le recuperăm, încercă Isabelle să restabilească, sigură pe ea, calmul. Fiecare îşi ia geamantanul şi se îndreaptă grăbit spre ieşire, unde se poate  – în sfârşit! – fuma. Mordechai constată scârbit că îi lipseşte din bagaj camera de filmat. Îşi manifestă dorinţa să se întoarcă în ţară. Manifestarea acestei intenţii este însoţită de o cavalcadă de expresii pitoreşti proprii.

Agentul 0412 îşi intră în atribuţii. Dă năvală în closetul aeroportului, cu ţigara în colţul gurii, lovind o femeie care ieşea, şi scăpând ţigara în părul acesteia. Dând să-i stingă părul care fumega, rămase cu peruca în mână. În timp ce noi, ceilalţi am izbucnit într-un râs eliberator total,  el, uimit, o întreabă:

– V-aţi tuns zero sau sunteţi bărbat?

Îi puse peruca în braţe şi o lăsă acolo, boscorodind,  intrând fără să se uite la indicatoarele de pe uşi.

– Alo! Aici agentul 0011! Am ajuns cu bine la Zaventem. I-am pus praf de scărpinat Sibillei în Red Bull. Oana a fost cuminte, n-a umblat la uşile pentru evacuarea de urgenţă. Deşi i-am citit în ochi, de vreo două ori, intenţia de a ne confecţiona o prăbuşire terifiantă. Că să aibă doar subiect de roman, nu că ne-ar urî, sau ar avea ceva cu noi. Chinezul a descifrat ideograme pe tot parcursul zborului. Nu ştiu ce erau, cred că lucrează la o gazetă  de sport online.  Cum o mai fi să faci sport on line! E ca şi cum ai bea bere virtuală. Of, abia aştept să ajung undeva să beau vreo trei beri! Dar să nu divagăm. Isabelle a ţinut un copil în braţe şi s-a jucat duioasă cu el cât s-a dus maică-sa la toaletă. Poate găsiţi Canon-ul lu’ Mordechai pe undeva, nu că i l-aş înapoia, dacă socotesc bine, aş putea să merg la Viena!… Bine, bine, nu divaghez. Haraşo!

În timp ce agentul 0412 raporta conştiincios fiind prins în meandrele discuţiei, un căpşor mic, de femeie, se ivi pe sub uşa decupată a cabinei closetului. Holbă nişte ochi inimaginabil de mari la el şi ţipă de parcă ar fi tăiat-o.

– Vous etes entre dans la toillette de dames! C’ est pas ici, pour les hommes! strigă femeia, dând să-l tragă afară din cabină.

– Vuzet entren cu toaletă de damă… Asta-i nebună! Cică-s în tren. Nu vezi, femeie, că suntem în aeroport?! Nazat! Pur lez om, da … o fi pentru homosexuali, auzi! „pur lezom”. Sau pentru zombălăi. Ăştia-s complet decrepiţi. Au făcut closete pentru homişti. Ce să mă mai mir… Descompunere morală. Niciun reper. Vine ea Puterea Sfintei Rusii!

– C’est pas moral, oui! prise femeia ideea din zbor.

Agentul ieşi, excedat de polologhia femeii şi dând cu ochii de Chinezu are aştepta strâmbându-se în oglindă, îl întrebă:

– Auzi, nu ştii unde aş putea să mă piş şi eu ca oamenii? Că asta zice … şi, întorcându-se către ea, zări imaginea stilizată a unei femei cu rochie, pe uşa compartimentului. Aha. Acuma înţeleg.

Grupul se adună în parcarea aeroportului, Darius apărând cu un cărucior pentru bagaje.

– Ce vrei să faci cu el? îl ntrebă, curioasă, frumoasa Jamilla.

– O să am nevoie să-i car cumpărăturile Oanei.

Fericiţi cu toţii că suntem sub controlul şi comanda cuiva de încredere, ne îndreptăm spre hotel, sporovăind şi privind prin geam uluitoarele construcţii geometrice ale capitalei Europei, parcă făcute din bucăţi de glucoză.

Relatare „realistă” a unei vizite la Bruxelles (I-II) (repost )

Etichete

Andrei, Blue Air, casino, Corina Cretu, El Greco, Horia Blidaru, literatura, Maison du Dragon, Parlamentul European, viata asa cum e, vizita la Bruxelles, Zeiss

Rezemat de pultul de lemn lustruit al recepţiei, într-o atitudine vag agresivă şi explicit condescendentă, un tânăr bruneţel, subţiratic, cu trăsături de intelectual, îi explică într-o franceză cursivă, melodioasă, ceva unui bărbat fără vârstă, ai cărui ochi tăiaţi pieziş în ovalul feţei îşi ascund iritarea după lentilele unor ochelari Zeiss.

– Dar vă rog frumos să înţelegeţi. Sunt, totuşi, reprezentantul unei instituţii europene, nu mă puteţi trata cu refuz. Cei din grup au declarat că nu vor să fie cazaţi la alt hotel.

– Păi sigur! Cred şi eu! pufni indignat şi cu urechile arzând, maître d’hotel. Le convine aici; data trecută au şterpelit prosoapele din bumbac şi au lăsat în loc nişte zdrenţe de-ale lor. Au făcut baie în bazinul nostru cu peşti şi au dat şi cu şampoane şi spumante. Când a venit următorul grup, unul de spanioli, au făcut toţi toxiinfecţie alimentară de la peştii infestaţi cu şampoane… Au furat becurile de la veioze şi cablurile de la telefoane. Nu mai zic ce-au făcut la micul dejun, am fost la un pas de faliment. Nu, îmi pare rău, dar nu mai putem să cazăm români la hotelul nostru. Îmi pare rău să vă refuz, dumneavoastră păreţi un tânăr binecrescut, nici nu sunt convins că sunteţi român.

– Domnule, vă rog să mă înţelegeţi şi pe mine. Mă omoară Corina, dacă nu reuşesc să le găsesc cazare… Şi nici nu sunt cei care au fost data trecută… Sunt alţii.

– Cum să nu fie cei de data trecută?! Ei sunt! Şi pot să fie şi alţii, cred că toţi sunt la fel! strigă iritat asiaticul.

– Stai puţin, că noi nu suntem 3 miliarde, să semănăm toţi ca boabele de orez. Vă înşelaţi. Unul din grup este chiar Chinez.

Îmbunat şi interesat oarecum, maître deveni atent.

– Care-i chinez? arătaţi-mi şi mie.

– Uitaţi. Cristian China. Puteţi să vedeţi şi poza de pe cartea de identitate. Are ochii oblici, cam ca ai dumneavoastră.

Chinezul se uită cu atenţie la fotografie şi începu să vâslească cu mâinile prin aer.

– Cineeee??? Ăsta? Asta numiţi dumneavoastră ochi oblici şi chinez? Vă bateţi joc de mine! Şi mai poartă şi numele scumpei şi măreţei noastre patrii! urlă el, din ce în ce mai enervat.

“Cred c-am dat-o-n bară”, şopti Andrei.

În timp ce maître gesticula şi, probabil, înjura în limba lui maternă, din spatele recepţiei se apropie o domnişoară subţire, drăgălaşă, cu chip de păpuşă. Între cei doi se înfiripă o conversaţie vie, la răcnetele şi bolboroselile lui maître, păpuşa avea câte un zâmbet mic şi câte o replică scurtă. Spre finalul ei, chinezul smulse din mâna lui Andrei care se prăbuşise peste pult cu trăsăturile feţei căzute, copia xerox a cărţii de identitate a Chinezului pe care o înfipse sub ochii oblici şi miraţi ai  drăgălaşei sale colege. Ea îl privi îndelung, surprinsă, şi scoase o exclamaţie fericită. La rândul ei, smulse foaia din mâna lui maître şi fugi undeva în spatele biroului recepţiei, strigând şi dând uşile de perete. Maître se întoarse către Andrei şi-l privi stupefiat.

– Karma. Chinezul vostru e unchiul fetei. Dă-mi actele să le semnez. Puteţi să vă cazaţi grupul la hotelul nostru.

**********************************************************************************************

În timp ce Andrei ieşea cu chipul strălucind din hotelul Maison du Dragon, cu inima fremătând de bucurie şi întrebându-se prin ce întâmplare Chinezu putea să fie unchiul chinezoaicei de la recepţie, şi la faptul că, în general, este un om norocos, nu acelaşi lucru putem să-l spunem despre Horia.

După ce a transpirat şi a răguşit timp de 4 ore la agenţie încercând să-i convingă pe operatori că membrii grupului trebuie să fie toţi în aceiaşi aeronavă dar dispuşi pe locuri aflate la distanţă, ca să nu se-ncaiere şi să pună în pericol zborul, s-a îndreptat cu umerii aduşi, simţind apăsarea tuturor problemelor universului, către restaurantul El Greco.

“Deci, trebuie să le trimit mailuri tuturor, cu programul şi să le spun să-şi ia haine mai groase, cine ştie care e-n stare să vină îmbrăcată în dantele… Aia, Sibilla, pare mai înfierbântată… Ce mai trebuie să fac? Să le trimit biletele de avion. Şi încă ceva… Da’ nu mai ştiu ce…” În timp ce păşea îngândurat, aruncă o privire clădirii pe lângă care trecea. Casino. Din vitrina lui îi zâmbea strâmb o Marilyn Monroe cu picioare butucănoase, pictată în celebra scenă de deasupra gurii de aerisire, când îşi ţine rochia albă de crep. Se opri în faţa vitrinei şi se întrebă ce zugrav naiv putuse s-o deformeze în halul ăsta neverosimil. “Eu, dacă aş fi rudă cu ea, descendent, i-aş da în judecată pe ăştia. Cum s-o mutilezi în felul ăsta pe cea mai frumoasă femeie din lume? Ia să intru şi să le spun…”

Horia, indignat, păşi printre uşile glisante şi se adresă domnişoarei de la recepţie, solicitând o întrevedere cu managerul casino-ului. Domnişoara îl studie profesionist, văzuse şi întâlmpinase multe la serviciu. Ridică un receptor şi vorbi cu o altă voce în chinezeşte, câteva fraze. Îl invită pe Horia să-i ia loc pe un fotoliu, până vine cineva să-l însoţească în biroul managerului, după ce mai întâi îi solicită cartea de identitate, pentru formalitatea de a-i face un card de acces. Îl aşeză pe Horia, cu mâinile ei micuţe, pe care nu avea nicio bijuterie, faţă şi profil şi-l fotografie. Suportând toate astea contrariat, Horia se întrebă în gând, ce mama naibii îl apucase cu Marilyn şi ce căuta el aici, funcţionar al PE, să fie fotografiat ca un infractor… O clipă  chiar se gândi să renunţe, apoi îşi aminti că el nu renunţă la nimic prea uşor şi în orice caz, până nu rezolvă nu renunţă şi se aşeză, decis, pe fotoliu. După vreun minut, apăru un domn înalt, grizonat, cu o gură mare, expresivă, cu pielea smeadă şi ochii negri, care-l invită cu gesturi amabile să-l urmeze, în timp ce sporovăia într-o engleză de periferia Londrei despre întâmplările surprinzătoare din casino.

Intrară în sala de jocuri. Mocheta verde, moale, ca un gazon proaspăt tuşinat, absorbea paşii, cufundând întregul trup într-un soi de vrajă ameţitoare. Horia se simţi dintr-o dată lipsit de voinţă şi purtat ca de un şuvoi necunoscut spre cupa ruletei, se scotoci după portofel. Scoase o bancnotă de 100 de euro şi se uită în jur, să vadă unde poate s-o schimbe. “Ăştia-s banii pentru biletele de întors ale grupului…, da’ nu-i bai! lasă că pun de la mine, dacă nu câştig”, îşi spuse el în gând şi o plăcută căldură i se insinuă în stern. Smeadul îi făcut semn că poate să schimbe la masa de joc. Postavul verde îi dădu un surplus de optimism. “Dacă nu câştig din prima, nici nu mai joc” gândi, jucându-se cu cele 20 de fise. Luă zece fise şi le aşeză pe numărul 20, în două turnuleţe. Mai puse două pe negru. Restul de 8 fise, pe impare.

– Les jeux sont faites! Rien ne va plus! spuse dealerul şi împinse bila de celuloid sub marginea cupei ruletei cu mâna dreaptă, iar cu stânga împinse uşor roata ruletei, în care, cuminţi, în căsuţele lor, aşteptau numerele … Luminile, glasurile, clinchetitul paharelor s-au suspendat pentru o clipă care părea dilatată ca o eternitate. Ultimele curse ale bilei în stadionul ruletei au oprit respiraţia tuturor.

– Vingt, noir, pare, gagne! Toutes les autres sont perdues!

Dacă v-aţi imaginat vreodată cum arată fericirea explozivă, uimită şi oglindită pe un chip, atunci l-aţi văzut pe Horia, în acele prime clipe. Ceilalţi de la masa de joc îl privesc cu invidia şi satisfacţia aceea camaraderească de care doar bărbaţii sunt în stare. Horia încasează mormanul de fise, 35X10 pentru plin, triplu pentru par şi dublu pentru negru. Îşi trase un scaun, personalul apăru cu gustări reci şi băuturi şi toţi se insinuau în jurul lui, să-i facă plăcere şi să-i ghicească gândurile, ca unui răsfăţat al soartei. Se încinse la joc şi oraşul, cu zgomotele şi mişcările lui se estompa din ce în ce mai mult, precum şi scopul vizitei lui Horia la casino. Jucă înfirbântat până spre dimineaţă, câştigă şi pirdu, se umplu de clipocitul adrenalinei de nenumărate ori şi se învălui în apele limpezi ale serotoninei de tot de atâtea ori, până când îl trase afară din mlaştina jocurilor apelul disperat al lui Andrei.

– Horia! Unde eşti? Hai că vine grupul, trebuie să mergem la aeroport după el! Ai vorbit la El Greco?

– Andrei. Sunt distrus! O să-ţi povestesc. Să nu mă spui  Corinei. Am pierdut tot, tot la cazino. Vino să mă iei.