Etichete
Alexandra Gorghiu, Caransebes, Cornel Ungureanu, Episcopia Caransebes, Feneş, Gheorghe Sechesan, Gheorghe Zincescu, Ilie Chelariu, Iosîm, Iosif Caraiman, Iosum, Liubita Raichici, Luca Toma, Matei Mircioane, Muntele Ţarcu, Nicolae Sarbu, Nicolai Dimitrie Vladulescu, viersuriri
Multe-au fost în viaţă prefirate cu pulbere de mătase vremuită, multe învălite cu aur molatec şi mătăsos, puţine au fost scrise cu pansonul de fier înroşit. Cele din urmă desemnează pe harta mea interioară cicatrici dantelate sub care încă zvâcneşte amintirea durerii. A durerii lumii acesteia. Durerile mele toate s-au stins şi s-au îngropat în lumina înţelegerii împăcate.
Sunt în curtea unui gospodar coborât de pe Columna lui Traian. Are cămeşă de in, albă, cusută pe poale, chimir din piele; dintr-un buzunar iese muştiucul unei lulele încovoiate; iţari albi de cânepă şi opinci cu nojiţe petrecute cruciş peste obielele de lână. E drept, uscăţiv şi sfătos, are harul povestitului şi te priveşte drept în ochi dar nu ţi-i vede pentru că se uită-n zarea amintirilor lui vechi cât miturile. Suntem la Arbore – un pâlc de adolescenţi îndrăgostiţi de cuvântul mlădiat – iar gospodarul este Toader Hrib, un bucovinean straşnic şi căpos care şi-a transformat casa şi curtea într-un muzeu al îndeletnicirilor şi uneltelor bunilor şi străbunilor lui. Împotriva tuturora din familie, împotriva voinţei nevestei care-l bombăne dezaprobator şi nu uită să ne strecoare câte-un: „Moşu-aista-i într-o doagă. Mni-o adus tăti hârburili aişea”.
Moşul ne povesteşte obiceiurile şi viaţa satului de odinioară. Poate nu-i de odinioară, poate-i dintr-un sat mitic care vieţuieşte mai departe după normele simple şi aspre dar drepte, undeva într-un cer al adevărului şi purităţii, în dimensiunea eternă. Aşa-ţi pare, când îl asculţi cu luare-aminte. Că descrie o viaţă pe care tocmai o vede. Astăzi are el aşa o înfiorare şi ne vorbeşte despre ritualul de îngropăciune. Ascultăm fără tragere de inimă şi cu un colţ al auzului. Suntem tineri şi ne simţim întrutotul nemuritori, moartea-i ceva îndepărtat care li se întâmplă unora de care nici n-am auzit. Intră pe poartă o măicuţă bătrână, îmbrăcată parcă în haine de antracit. Îs negre luci. Se uită peste noi şi zâmbeşte de parcă ar şti ceva ce noi n-avem cum să ştim şi nici n-am putea înţelege. Este o bocitoare – aflăm. Îşi încearcă glasul aşa cum virtuozii lăutari mîngâie strunele cu dunga arcuşului, o singură dată, grav, făcând trup comun şi armonie cu instrumentul care-şi sloboade sunetul şi se supune. Un strigăt tânguit, învălătucit în gât şi înfipt în aerul zilei, ne străpunge inimile ca un pumnal. Devenim toţi nişte fire de iarbă atente care aud ţăişul coasei apropiindu-se. Măicuţa bătrână se transformă, se preschimbă-n faţa ochilor noştri înmărmuriţi, într-o fiinţă nepământeană, un tub sofisticat prin care urcă din pământ o taină a durerii. Sfâşierea, regretul şi împăcarea, umbletul şi neumblarea, iubirea şi renunţarea, plugul, boii, stâlpii porţii, umbra codrului şi cerul înclinat spre apus, hora, singurătatea, mânia, fântâna – toată această taină străbate ca o vântoasă satul, izbeşte dealurile, se răsfiră-n frunzele pomilor şi se lungeşte zvârcolindu-se-n iarbă, se scrie în sufletele noastre ca o presimţire nelămurită şi pleacă în cer. N-am înţeles cuvintele decât ici colo. Dar am învăţat mlădierile, le-am auzit dinlăuntru, sfârâitul sufletului ca un bob de apă sărind pe plita încinsă. O durere neomenească, o jelanie cosmică.
Mi-am adus aminte de sunetul răsucit ca un sfredel de fier opintindu-se cu scântei într-un stei de bazalt cu prilejul întâlnirii cu o carte a unui om. Un om curajos care-a primit de la naştere o cotă de suferinţă (tatăl său, partizan în Munţii Banatului, a fost împuşcat când Iosif era doar un prunc) la care şi-a adăugat şi încă a mai cerut. A trăit cu totul absorbit de poezie, de altceva nici n-a vrut să audă. A trăit ca un strigăt al patriei sale iubite căreia i-a tot aşteptat şi i-a tot dorit eliberarea, întemeierea cum se cade, curăţia. A trăit şi a scris toată viaţa lui de poet eremit, prezent în lume dar abstras din lume, oficiind în catedrala limbii banatice, inventând rugăciuni absolvitoare, biciuindu-se şi pedepsindu-se pentru că nu reuşeşte să găsească formula magică, aceea care să ridice patria din real şi s-o trasforme-ntr-o patrie perfectă, îngerească.
Şi dacă încă n-a reuşit – sau aşa se teme poetul Iosif Caraiman, că n-a reuşit – să-şi mântuie prin poeme patria, se întoarce-n tărâmul magic Feneş şi-l găteşte de eternizare. Îi blagosloveşte pomii cei înforiţi, alunecă pe toboganele boabelor de rouă, adună firimiturile de lumină uitate de licurici prin poiene, vorbeşte cu fulgul – copil şi se mistuie-n lumina unei lămpi aprinse-ntr-o căsuţă, singură-singurea tremurând într-un întuneric placid, indiferent, surd şi mut.
„Viersuririle” care auresc astăzi şi au aurit ieri şi vor auri mâine crestele Ţarcului şi ponoarele Armenişului, învelind colnicele Feneşului într-un zăbranic alunecător şi rezistent precum pletele neasemuite ale ielelor, sunt spuneri, incantaţii ancestrale redescoperind limbajul primordial.
Toader Hrib şi muzeul lui din Arbore nu mai vieţuiesc. S-au mutat cu totul în satul lor cosmic, dimpreună cu bocitoarea care ne-a descris moartea pe dinlăuntru într-o zi înseninată de vară. Ecoul acelei zile când stelele-au stat a răzbătut într-un alt loc legat de acela prin firele nevăzute ale unei eternităţi a adevărurilor simple şi tainice. Căreia nu-i putem fi decât martori tăcuţi. Nu pot decât să cred că arhi-limbajul lui Ion Caraiman, acest uruit cosmic pe care poetul cu nume de împărat şi de munte îl aude şi ni-l traduce, această spunere pe numele dintâi ce râşneşte munţi de diamant şi preface apa-n nisip cuminte să-i fi spre tămăduire şi bună împăcare cu lumea, aşa cum e ea, neştiutoare şi potrivnică.
Foto: Nicolai Dimitrie Vlădulescu
(Iosif Caraiman alături de Cornel Ungureanu)
Gabriela Savitsky 