• Cu subiectivism…
    • Cartea de dragoste
    • Cartea de sidef

Gabriela Savitsky

~ Nihil sine Deo

Gabriela Savitsky

Arhive etichetă: God

Psalm

30 Marți apr. 2013

Posted by Gabriela Savitsky in viata asa cum e

≈ 16 comentarii

Etichete

God, Jesu, Lord, Lucifer, Psalm, Psalter

lui Enache Barbu

Psalm

E-atâta moarte Doamne-n preajma mea

Şi-n mine-ai irosit atâta viaţă!…

E chiar aici, un pas şi intru-n ea,

Dar n-aş intra, ştiu bine că-i o piaţă.

N-am niciun sfanţ; nu mi-a rămas nimic.

Nu am să dau la schimb decât din zile,

Pentru un zâmbet bun, pentru-o primire

Ca fiu risipitor întors în fire

Aş da ce mi-a rămas – Tu ştii ce zic.

Copiii simt în jur miros de moarte

Răsfrâng din nări şi parcă-s bucuroşi:

De ce să poarte-n spate nişte moşi?

Le-ar scoate la mezat dârzele toate,

Ar arunca, ar răsfira, ar arde,

Biata viaţă răstignită-n ei.

Nu ştiu ce preţ de sânge, îngrozit,

Plătesc cei dovediţi a fi mişei.

Şi Judecata încă n-a sosit…

Tot ce iubesc mă scuipă şi rânjeşte

Ce-am ridicat din glod m-a înjunghiat.

Ce vrei cu mine, Doamne, nu am stat

Senină când, râzând, au dat cu pietre?

Nici nu mă pot alege din ţărână

Nu pot să mai îndur. Te rog! … Opreşte!

Mă stinge, miluieşte, ia-mă-n Mână

Şi Fă-mă o ulcică la fântână

Să bea din ea cine călătoreşte.

Nu înţeleg deloc ce vrei cu mine.

Nu spui nimic. Doar mă priveşti tăcut.

Şi am iubit întocmai, cu lumine,

Exact aşa cum bine mi-ai cerut.

L-am luat din scârnă, l-am lăut, l-am pus

Deasupra de icoana lui Iisus

Pe omul cel lepădător de tine

Şi l-am ţinut în suflet ca-ntr-o carte.

Când s-a văzut urcat puţin din sine

Între răspântii mi-a menit: „La moarte!”

Nici N-ai clipit când ai văzut că-şi pune

Horbote şi găteli din veacul meu

Şi-şi potriveşte în priviri minciune

Şi glasul şi-l ascute, fariseu.

Pe-un ceas de desfătare, nemurirea.

Un preţ nepreţuit. Să-l fi plătit?

Pe cine vrei, de fapt, să mântuieşti?

Pe Lucifer, ce ţi-a dorit pieirea?…

Atunci, la ce mi-ai spus că Mă iubeşti?

Scrisori către absolut (II) sau Miercurea de Cuvinte …

24 Miercuri apr. 2013

Posted by Gabriela Savitsky in viata asa cum e

≈ 3 comentarii

Etichete

God, London, Marile Sperante, Miss Havisham

658px-Bureau_du_Roi_vue_de_face_avec_pièce

Imagine: commons wikimedia

E mai uşor să nu trăieşti decât să trăieşti. E mai simplu să refuzi tot, tot, cu obstinaţie şi să stai încuiat cu obloanele trase şi să uiţi şi tu cifrul la seiful în care eşti închis. E mai greu şi mai complicat şi mai anevoie să te ocupi cu lucrurile din lumea asta. Să vezi. Să fii intens. Să realizezi că respiri. Să înţelegi că sunt oameni în preajma ta pentru care eşti vital. Să intri în soarta ta şi să dai din mâini şi din picioare, orice-ar fi, să supravieţuieşti, să scoţi apă – id est, energie – prin cap, ca o balenă, jeturi în care să danseze curcubeiele. Să faci să fie frumos în jurul tău. E greu, trebuie să învesteşti atenţie, grijă, sentimente, să accepţi că ai  înţeles greşit, să accepţi că nu eşti perfect şi că te poţi îmbunătăţi. A trăi înafara vieţii este un lux al laşilor. Al celor învinşi cu totul de viaţă. Al celor care au murit deja demult şi doar vegetează în lumea de-aici, consumând oxigenul şi făcând umbră degeaba pământului.

Şi aş fi continuat desigur să stau îmbufnată şi foarte supărată pe lume şi viaţă că exist şi n-am voie să nu exist. Într-o zi, Dumnezeu – care-i mai deştept decât credem noi – a trimis un om. I-a făcut cale pe o potecă, pe lângă un drum de ţară. A văzut scândurile bătute la ferestre, coşul astupat cu frunze, uşile ferecate cu drugi de fier cu lacătele pe dinăuntru şi, prin crăpăturile dintre scânduri a zărit o lumină pâlpâind. A strigat, a bătut în uşi… Nimic. A zgâlţâit de gratii. Nimic. “Băi, dar ce-o fi aici, dacă moare careva sau o fi murit deja?… Şi, la urma-urmei, ce-i treaba mea? ” – s-a gândit omul. Fiecare cu … Dar curiozitatea sau instinctul sau o inspiraţie de cine ştie ce natură l-a oprit. S-a aşezat pe-o cioată putredă  lângă casa cea părăginită şi ferecată şi s-a gândit. Dacă e cineva înăuntru şi nu răspunde, înseamnă că nu vrea să răspundă şi pace. „Hai să umblăm pe-aici, un pic… Dacă nu ne-ntreabă nimeni de vorbă…” – a dat ocol prin curte. S-a dus în grădiniţa din spate. Câteva garofiţe delicate, din acelea care miros precum scorţişoara şi chimionul împreună, îşi legănau capetele rozalii când a aprobare când a dezaprobare. “Na, bine, şi voi acum …”

În spatele casei, o scară răzimată de gura unui pod. Uşa de la pod, deschisă larg. “Uite o intrare… Poate mă atacă vreo creatură din aia din basme… Zmeul –zmeilor… Să mă urc eu în podul omului, aşa … – Hei! … Beeey! …E cineva? … Fii atent! … Urc pe scară!…  Şi am o armă! … (Aparte): Am pe naiba! … (Tare): Sunt om bun!  (Aparte) Nu poţi fi sigur de asta …”. Nimic.

A urca în podul unei casei vechi este o experienţă stranie în viaţa oricăruia, ca şi cum ai intra într-o altă dimensiune. Asta ţii minte cât trăieşti. Mirosul. Densitatea aerului. Culorile. Penumbra. De ce sunt podurile atât de fascinante, de magice şi de misterioase? Pentru că păstrează ca-ntr-o piramidă, la două treimi de bază, energia primordială în stare genuină? Pentru că în pod pătrunde soarele abia strecurat, pe unde găseşte fante, făcând raze oblice încărcate de mişcarea browniană a particulelor de praf? Pentru că în pod poţi cunoaşte lumina, sub această formă a ei, de rază prăfoasă, nemijlocit? Pentru că toate obiectele dintr-un pod sunt încărcate de viaţă, au în ele tot ce s-a trăit cu ele, în ele, alături de ele, sunt impregnate de fiecare experienţă, de fiecare gând, de fiecare emoţie… În podul unei casei nu există nimic inutil, la care am renunţat ci exact lucrurile la care un om nu poate renunţa.

Străinul a călcat rulând talpa piciorului cu grijă, oprindu-se după fiecare pas, uitându-se-n toate părţile, cu inima foşnind tare, aşa cum o simţi când ai alergat ca să scapi de-un câine ce voia să te muşte şi de care-ai reuşit să scapi pentru că ai ieşit din “teritoriul” lui, nu pentru c-ai fi fugit tu ca un atlet etiopian. În mijlocul podului, un secrétaire uriaş, din lemn de cireş, lustruit de vreme. Toate cele din pod erau acoperite c-o peliculă fină, egală ca şi cum cineva cu simţul umorului ar fi cernut blăniţă cenuşie de şoarece măcinată într-o moară din poveste. Fu tentat să tragă cu indexul o linie prin praf, să deseneze o literă, un semn. Se opri. Se aşeză pe scaunul de lângă secrétaire. Peste tot, pe el, în jur, pe lângă scaunul cu braţe curbate, hârtii mâzgălite sau scrise, cu un scris cumva ascuţit şi nervos, cumva rotunjit… “Uite cum face coada la “z” – zici că-i o fundă… Tre’ să fie o femeie, cine scrie… O fi Miss Havisham din Marile speranţe…, He, i-auzi!: … “Viaţa are oroare de vid”! … Stă bine la teorie autorul … Ia uite ce de-a vid pe-aici. Te poate şi strivi… ”  Fără să caute o ordine sau vreun fir în ceea ce citea, luă filă după filă şi citi, citi, citi. La lectura unora se ridică şi măsură întreg podul fără să-i  pese că i se aud paşii sau nici măcar nu se gândise la acest amănunt; declamând, dând din mâini, râzând în hohote, îndoit de mijloc cu palmele sprijinite pe genunchi. “Băăăi …, uluitor!!! Cine scrie cuvintele astea? … Foarte fain!… Nu mai ţin minte de când n-am râs aşa!” – şi-şi şterse lacrimile ce-i umeziseră genele. „Bună pricepere la natura umană… De-aia s-o fi încuiat aici. După ce i-a cunoscut aşa pe oameni, te cred şi eu… Da’ cine-o fi? …” Nu găsi niciun răspuns şi, chiar şi-n mijlocul Misterelor eleusine aflându-ne, la un moment dat ne amintim de viaţa ce ne cheamă la ale ei. Aşa şi străinul nostru. Adună un pic hârtiile, le aşeză pe birouaş. Nu-i plăcu, le răvăşi la loc. “Bun. Şi-acuma? … Am intrat, am citit, bună ziua, bună ziua, am plecat? Să zic şi eu ceva…” Luă o filă nouă, nescrisă, o studie, o întoarse, se căută prin buzunare, n-avea nimic de scris. Se uită în jur. Căută, cotrobăi. Nimic. “Acuma scrie cu salivă, băiete!” … Îi veni o idee. Luă o aşchie uscată  sărită dintr-o bârnă, culeasă din praful ce pufăia învolburându-se la fiecare mişcare şi căută un loc cât mai vizibil. “Deci când urcă cine urcă şi cine scrie, unde se uită? Aici! … Bun. Aici scriem. Deci, şi anume, ce scriem? …

“Mi-a plăcut ce-am citit!” … Bine, bă, ce deştept eşti! Normal că ţi-a plăcut că de-aia ai citit!… Zi şi tu ceva deştept nu aşa, … am citit, mi-a plăcut, hai pa! Da’ ce să zic? Zic aşa, şi-ncepu să scrijelească în praf, gândind şi repetând mişcările în aer, înainte de a le scrie în praf, n-ai cum să ştergi pe praf, ai cum să ştergi dar nu ai cum să-l egalizezi dacă ai greşit: „Nu ştiu cine eşti şi nu mă interesează dar scrii atât de frumos încât e chiar mai frumos decât însăşi viaţa. O să mai trec şi mi-aş dori să citesc poveşti noi.”

Există întâlniri, întretăieri, intersecţii în vieţile noastre cărora nu le acordăm nicio importanţă şi nici nu merită probabil o mare importanţă. Există întâlniri cu oameni notabili, cu personalitate, copleşitori care te fac să te simţi mic, prost, incult, idiot, chiar dacă în realitate nu eşti aşa. Există întâlniri simple, banale, între oameni care vorbesc acelaşi limbaj, care au acelaşi bagaj de viaţă, care comunică simplu, nu vor să se strivească cu ajutorul erudiţiei, nu vor să epateze, nu vor nici măcar să aducă osanale. Pur şi simplu apreciază. Se bucură de creaţie, de frumos. Atât.

O întrebare care m-a frământat dintotdeauna şi al cărei răspuns nu-l am: De ce s-a dus Iisus la nişte pescari? De ce a ales nişte pescari? Putea să aleagă oricari alţi oameni. De ce n-a ales nişte ciobani? Se pricep să conducă turmele, sunt blajini… Sau nişte agricultori. Agricultorii sunt înţelepţi, pământul şi plantele te-nvaţă ce nu te pot învăţa mii de oameni. De ce-a ales nişte pescari? Oare nu pentru că aceşti oameni cu suflete simple şi aspre au curajul să înfrunte pericolul şi neşansa în fiecare zi? Oare nu-s vieţile pescarilor supuse hazardului mult mai mult decât ale altora?

Aproape nimeni nu-i „profet în satul lui”. Niciodată cei din preajmă care ne iubesc necondiţionat pe noi artiştii (care suntem nişte ştime ale adâncurilor la drept vorbind), aproape niciodată aceştia nu reuşesc să ne scoată din cotloanele noastre, prin nicio metodă. Câteodată e necesar şi suficient să vină un necunoscut şi să-ntrebe: „Bre! Da’ tu, ce faci pe lumea asta? Nu cumva treaba ta-i să scrii, să ne bucuri pe noi, ăştia care nu scriem?” şi întrebarea aceasta să te izbească c-o forţă care te-aruncă de pe unde rătăceşti exact pe şinele tale. Şi să te şi dizolvi de ruşine c-ai irosit atâta vreme ocupându-te „să îngropi talantul”. Sigur, cum suntem noi exageraţi la fire (vorbesc în special în numele meu) poţi să-l iei pe preopinent – care-a pus o întrebare legitimă – la „trei păzeşte” sau chiar mai rău. Asta nu înseamnă că n-avem voie să ne-ntrebăm unii pe alţii, cu adevărat, nu să alunecăm aşa, politicos, peste marele nimic, cu ce „ne ocupăm” pe lumea asta.  Nu m-am gândit, nici prin minte nu mi-a trecut, că un cititor necunoscut, anonim, crezând în scrisul meu mult mai mult decât cred eu însămi, mă va face să-mi fie atât de ruşine de toată marea de autocompătimire sterilă în care fac pluta de-o bună vreme şi de toate cuvintele pe care le-am meşteşugit ca să justific frica de viaţă, fuga din destin.

S-aveţi ochi de citit, dragilor!

¤¤¤

Recomandări: Ioan Usca, Motanul filozof, Gară pentru doi.

Darul neaşteptat

19 Vineri apr. 2013

Posted by Gabriela Savitsky in viata asa cum e

≈ 12 comentarii

Etichete

Dumnezeu, Dumnezeu e in Om, God, Life, o viata innoita

imagine

Aceasta va fi o postare lungă, egocentrică şi extrem de lucidă. Cei egocentrici (şi ei), care n-au răbdare şi spun despre ei înşişi că nu pot sau nu-şi permit să fie sensibili şi nu cred în existenţa lui Dumnezeu, sunt sfătuiţi să treacă mai departe. (Sau facă ce vor voi.)

Astăzi Gabriela Savitsky împlineşte 45 de ani. O mulţime de ani, dacă mă uit în faţă, plini cât 100 de vieţi, puţini dacă mă uit la scadenţar. „Am trăit tot ce se poate omeneşte trăi”, cum spuneam curajos, trufaş, cu dezinvoltură, într-un poem.

Am venit în lumea aceasta din Răsărit. Aşa îmi este fondul genetic, sufletul, zgâlţâit de-un dramatism continuu, de-o intensitate insuportabilă. N-am putut foarte multă vreme să fiinţez; n-am ştiut cum să exist pur şi simplu, să mă bucur şi să văd cu vederea ce este aparent, cu plămânii ce trebuie respirat, cu mintea ce trebuie analizat; nu, cu mine realitatea a păţit-o, eu neapărat voiam  să le fac pe toate în modul meu personal – totul trebuia să fie altfel, mai intens, mai colorat, mai amplu, mai pur! Am venit în lume în găoacea perfectă din acest univers. Am primit la naştere, odată cu sufletul meu gata însetat de absolut, toate darurile: o mamă frumoasă şi stăruitoare precum lumina soarelui, desăvârşită în puterea ei de sacrificiu, îndelung răbdătoare şi îndelung iertătoare, singura care a ştiut să mă ierte necontenit, cu totul, în inima ei, şi să mă iubească nesmintit şi egal câtă vreme a fost aici, un tată sever care m-a scrutat cu neîncredere şi neînduplecare timp de 24 de ani – neîncrederea lui m-a motivat extraordinar împingându-mă şi la cele mai nebuneşti fapte în bine şi în rău, un frate şi-o soră, desprinşi parcă din poveştile în care aveam să intru ca-n împărăţia fermecată, de mână cu ei.

Şi-am umblat în lung şi-n lat prin împărăţia poveştilor, am străbătut codri, poieni, dealuri şi văi, am crescut odată cu grâul din spatele casei măsurându-mă cu el, bălaie şi eu, bălai şi el – mă bucuram că pe mine nu mă seceră nimeni, în iulie, chiar dacă şi eu eram bălaie –  am plâns şi m-am avântat odată cu Topliţa la Cotul Buhaiului, am băut din cer, am mâncat din stele, mi-am hrănit mintea şi sufletul cu eresuri, am topit tot ce mi s-a dat, pic cu pic, cleştar transparent în sufletul meu de copil încântat de câte sunt pe lume.

Un suflet atât de neastâmpărat şi de tentat de toate, de încredinţat că lui nu i se poate întâmpla nimic vătămător, care credea că poate să curbeze întunericul, să-l întoarcă pe dos, să-l înnoade şi să-l facă lumină, care credea că oamenii pot fi făcuţi buni prin desăvârşită iubire (după cum mama desăvârşea, cu iubire egală, în jurul ei alungând sau topind ce nu era cuviincios) nu putea să nu alunece în capcana propriei trufii. Fără să ştie nimic despre viaţa adevărată şi oamenii reali, crezând că dincolo de gardul curţii oamenii sunt exact la fel de mângâietori şi de cinstiţi, acest suflet complet neiniţiat în nimic, cu capul plin de literatură, de viaţa din cărţi, de inocenţă şi elanul pe care doar la vârsta tinereţii îl poţi avea, Gabriela Savitsky, a ales să coboare în infern după un suflet ca să-l scoată de-acolo şi să-l mântuie. Şi-a coborât. Şi era să nu mai găsescă drumul înapoi. Şi-a cunoscut, pe viu, toată turpitudinea, stricăciunea, tot răul în stare pură, abjecţia, păcatul, întunericul desăvârşit în care nu-i nicio cuantă de lumină, a stăruit în mijlocul duhorii morţii, s-a zbătut, s-a topit de durere până n-a mai rămas nimic decât durere şi înfrângere. Când a înţeles în sfârşit că nu numai că n-a mântuit pe nimeni ci s-a pierdut şi pe sine, a ales să-şi stingă viaţa cum  se sting lumânările. Cu mâna proprie.

Şi tot o mână a fost aceea care m-a extras din braţele nebuniei şi ale morţii. De ce? E foarte greu să-mi răspund. Nici nu cred că există vreun răspuns, e un amestec de răspunsuri ca viaţa. Dumnezeu nu coboară pe-o scară de lumină până la noi, când avem cea mai mare nevoie de El. Dumnezeu trimite un înger păzitor, un om pe care noi îl putem recunoaşte şi în care avem încredere, nu se arată El însuşi, dacă ar face-o, ne-am rătăci minţile. În ziua aceea, în care scrisesem scrisorile de adio (cel mai greu mi-a fost s-o scriu pe cea destinată mamei mele, oh, ce greu a fost! la fiecare cuvânt îmi venea să mă întorc din hotărârea mea!) şi am coborât hotărâtă să mor, a venit sora mea, draga de ea, cu har de Înger Păzitor şi m-a oprit undeva la ultima treime din drum. Cum poate fi un om tânăr, de nici 24 de ani, atât de hotărât să nu mai fie încât nu ţine cont de durerea pe care-o provoacă şi-o lasă în urmă şi nici de câtă viaţă netrăită va lua cu el? E imposibil să răspund cu o singură frază şi chiar cu un articol mi-ar fi greu, e nevoie de spaţiul unei întregi cărţi sau al mai multora. Ce te face să vrei să nu mai exişti dacă nu stingerea a ceea ce te face să fii o fiinţă raţională? Când te-ai hotărât să mori, deja eşti murit de câtăva vreme, mortificat. Doar mai respiri şi-ţi bate inima dar, în fond, sufletul nu mai e cu tine.

Am locuit zile şi nopţi într-o dimensiune a non-realităţii, sau între pereţii mai multor realităţi, ca şi cum ai sta între cămăşile cepei. Nimeni nu credeam că-mi voi reveni vreodată şi voi mai fi o fiinţă „valabilă” pentru lumea aceasta… Cu atât mai puţin eu, în scurtele, fulgurantele momente de luciditate, când eram „prezentă”.  Şi, într-o noapte, am auzit un glas; în sufletul meu l-am auzit. Un glas de părinte iubitor şi necăjit, glasul iertării şi al dojanei, un glas de lumină albastră. Mi-a spus că mă iubeşte şi că m-a iertat şi că „m-a întors” acum, dar pe viitor nu mai trebuie să fac niciodată asta.

Şi am trăit mai departe fără să înţeleg de ce, dar temându-mă şi păşind cu sfială şi tânjind după blândeţea acelui glas. Am trăit, am căzut, m-am ridicat, m-am lovit, m-am ridicat, am înţeles că unii oameni pe care îi iubim sau credem că-i iubim sunt chemaţi în altă parte ca să ne lase calea destinului liberă, am înţeles deşi mi-a fost greu. Viaţa mea a fost o cursă cu obstacole. Oamenii pe care-i iubesc pleacă mult prea devreme. Dar nu te poţi împotrivi. Ar trebui să lipim înapoi pe crengi toate florile care cad la pământ desfăcute de vânt, dacă ne-am împotrivi. Şi ce rost ar avea, ele nu vor mai rodi niciodată?…  Am înţeles că nu există moarte cu adevărat dacă crezi în mântuire şi viaţă veşnică, dar să crezi nu să te închipui crezând. E doar o plecare într-o altă dimensiune.

Am primit tot ce am cerut. Nu mi s-a refuzat nimic din ce mi-am dorit. Când am ştiut să cer şi când nu m-am întors împotriva mea, mânată de nu-ştiu-ce capriciu, cu mânie autodistructivă.

Dumnezeu ne iubeşte pe toţi, pe fiecare în parte; şi pe cei care nu-l cunosc, dar Dumnezeu nu e invaziv, nu vine în vieţile noastre să facă ordine, să ni le bineaşeze. Asta este doar alegerea noastră. El pune pe drumul (oricum ar fi el, de cenuşă, de pustiu, de apă, de flori, de iubire, de neiubire) nostru oameni. Oameni cu un felinar licărind în beznă, oameni cu o gură de apă în mijlocul deşertului, oameni cu o scândurică la marginea prăpastiei peste care nu ne trec ei, în spinare ci doar ne încurajează să trecem singuri. Trebuie să facem totul singuri, să luăm decizii, să înţelegem, să avem curaj, să îndrăznim şi El, ca un părinte iubitor şi îndelung răbdător, se bucură de fiecare dată când suntem fericiţi, când reuşim să înaintăm către lumină şi se îndurerează de miliarde de ori când nu reuşim, când ne poticnim.

Odată trecut prin zăbranicul morţii şi întors la viaţă eşti altceva, altcineva, altfel. La început nu ştii cine eşti, ce eşti şi te întrebi dacă nu cumva eşti o stafie. Apoi, ca după naştere, înveţi să mergi, înveţi să vorbeşti, te deprinzi din nou cu tot ce e omenesc, firesc, posibil. Tot ce trăieşti acum, cu noua viaţă din tine este mai conştient. Nu doar că mergi ci eşti conştient de concreteţea pasului, de toată transmisia care se realizează din creier în articulaţie şi din talpa piciorului până la primul moment în care a existat pământ ieşit din ape bun pentru păşit. Nu mai eşti doar un individ care trăieşte, eşti un nod energetic dintr-o reţea uriaşă întreţesută care există prin ea însăşi şi sporeşte prin ce-i aduc oamenii, această „reţea” de iubire se îmbogăţeşte în fiecare zi cu tot ce trăim bun, cu sentimentele noastre pozitive, cu veselia, fericirea şi gândurile noastre bune. Doar din acestea e făcută reţeaua luminoasă care împăienjeneşte universul cel infinit. Materia are sens doar dacă această reţea de firicele iubitoare care comunică scintilând precum neuronii din cortexul nostru există şi este hrănită permanent cu Iubire. Izvorăşte Iubire hrănindu-se cu Iubire. În momentul în care omenirea (asta, a noastră, cea viitoare) va înceta să mai emită gânduri pozitive şi nu va mai fi niciun strop de Iubire pe lume, Universul va înceta să aibă sens şi se va stinge. Va face implozie.
Se va contrage în el însuşi şi va deveni infinitul mic, atât de mic încât nici nu ni-l putem reprezenta. De aceea e nevoie de iubirea noastră în fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare secundă, de iubirea aceea curată, a inimii. De iubirea fără prihană care nu vrea decât să se dăruie pe sine, care nu cere nimic.

Asta am reuşit eu să aflu despre lume, viaţă, fiinţă şi devenire până astăzi. Poate că e greşit (nu cred), poate e hazardat (nu cred), poate e pueril (e posibil). Este o concepţie care s-a clădit în timp, cu fiecare zi şi experienţă, meditând, rugându-mă, iubind, neiubind, fiindu-mi teribil de frică, greşind, dojenindu-mă, urându-mă, încurajându-mă, ajutată, obligată, împinsă, susţinută, amăgită de toţi oamenii pe care i-am cunoscut până acum. Nimeni nu e de neglijat sau mai puţin important. Şi cine m-a călcat în picioare, şi cine m-a umilit până la desfiinţare, şi cine m-a judecat, şi cine m-a lăudat, şi cine m-a încurajat, şi cine m-a dojenit, şi cine m-a ignorat, şi cine m-a dispreţuit, şi cine m-a lovit, şi cine m-a iertat, şi cine m-a aşteptat, şi cine a plâns pentru mine sau din cauza mea, şi cine m-a iubit, şi cine m-a urât, şi cine a ridicat piatra, şi cine s-a pus scut în faţa mea ca să încaseze el pietrele, şi voi, cei care-mi scrieţi sau nu-mi scrieţi, care înţelegeţi sau  nu-nţelegeţi, de la mama mea până la ochii pe care i-am văzut adineauri, fiecare om din viaţa mea a contribuit cu energia lui la ceea ce sunt astăzi şi eu am căutat să răspund după pricepere.

Astăzi, dis-de-dimineaţă, m-am trezit cu o revelaţie. Cei familiarizaţi cu „drumul meu prin deşert”, care-a început acum mai multă vreme  (chiar şi aici pe blog l-am anunţat, l-am semnalizat; – nu mă pricep să mă prefac şi n-am nici timpul, nici abilităţile necesare şi viaţa mea a fost dintotdeauna o carte deschisă) şi a ajuns foarte aproape de 0 –  oricât au încercat cei care mă iubesc şi mă veghează să mă oprească sau măcar să mă încetinească – ştiu exact unde mă aflam ieri, alaltăieri. De ce? De ce acest drum prin deşert? Pentru că mă îndepărtasem sau îndepărtasem de mine motivul pentru care sunt aici. Motivul pentru care Dumnezeu a hotărât să rămân aici. Iar motivul acesta, cauza primă, esenţa, ce am eu de făcut, este scrisul. Cum îmi zice un prieten nepreţuit: „Viaţa îţi livrează „brut” şi tu restitui „rafinat”. Sunt o rafinărie a culorilor şi vieţii, a tristeţilor de tot felul, a experienţelor de viaţă ale tuturora, a tuturor întâmplărilor şi sentimentelor de care am ştiinţă sau cunoştinţă şi rostul meu este să le transform în cuvinte. În cuvinte cu energie bună. În cuvântul generator, descoperitor şi îmbucurător de viaţă.

Astăzi, de dimineaţă, Dumnezeu a pus în mine – a câta oară, Doamne? a treia oară … – o nouă viaţă. Nu a pogorât-o din cer. A făcut, cum face de fiecare dată. A „folosit” un om din preajmă, pe care-l putem recunoaşte şi în care avem încredere, doar că nu-l vedem pentru că e atât e firesc să fie acolo unde e. Instrumentul tuturor miracolelor din vieţile noastre sunt cuvintele. Logosul. Iisus a zis: „Lazăre, vino afară!” Doar a vorbit cu putere. Noi nu suntem vrednici să ne vorbim cu această putere, desigur, nici cu una mai mică. Dar putem să folosim doar cuvintele care nu rănesc, cuvintele care pansează, vindecă, alină. Să ne ferim de cuvintele ascuţite, tăioase, otrăvite. Cuvintele sunt mai agresive şi mai periculoase decât o armă de distrugere în masă, ai spus un cuvânt rău şi el a căpătat concreteţe şi forţă şi va începe să lucreze. Să lăsăm să lucreze doar cuvintele grele de lumină bună.

Nu ştiu deocamdată cum să descriu jubilaţia aceasta interioară, sunetul clopoţelului de argint din inima mea şi cât de luminoasă şi conştientă sunt. Şi nici cât va dura atenţia pe care-l dau vieţii celei noi. Sper că va dura.

###

Îi dedic această postare (şi) lui Adrian Năstase care ştie deja toate aceste lucruri şi care mi-a dat tăria şi curajul  – prin exemplu personal – să spun, la rândul meu, adevărul. Nu este singur în această lume.

Senin

19 Joi mai 2011

Posted by Gabriela Savitsky in literatura

≈ 39 comentarii

Etichete

Capernaum, God, Jesus

Foto: Inobras

Sunt trist precum un faun

Închis în Capernaum

Şi nu-i nicio putere

Să poată dezlega

Pecetea vineţie

Ce-mbracă preajma rece

Şi stafideşte crinii

Crescuţi în urma mea.

Am vrut s-adun azurul

Şi să-l ascund în inimi,

Am alergat pe creste

În palme să-l cuprind.

Nu s-a-nvoit norodul

Din locurile-aceste

Mult mai de preţ îi pare

Năvodul cu guvid.

Ce-aş face fără tine,

Alungă suferinţă?…

Cum să înveţe omul,

De-ar fi desăvârşit?

Cum foloseşte sieşi

Fărâma de căinţă?

Şi cum s-a-aleagă drumul,

Dacă n-a rătăcit?

Să n-ascuţiţi cuţitul

Pe ale voastre inimi.

Nu credeţi că din piatră

Veţi auzi răspuns.

Din împietrirea rece

Nu auziţi nimică,

De-ar fi să vă vorbească

Cu lacrimi, chiar Iisus.

###

Pentru cine are urechi de auzit: Simion Cristian, Shayna, Hai că se poate, Gabriela Elena, Theodora Marinescu, Rokssana, George Valah, Ioan Usca, Supravieţuitor, Teo Negură, G1b2i3, Ilarie, Caius, Ioan Sorin Usca, Exergy.

Sfârşitul Timpului

13 Vineri mai 2011

Posted by Gabriela Savitsky in viata asa cum e

≈ 26 comentarii

Etichete

God, Guardian, Gulf Stream, Hendaye, Hopi, Kalachakra, Pachacuti, Robert I. Soare, Romania

„Aceeaşi şamani i-au spus lui Villoldo că lumea va ajunge într-adevăr la un sfârşit… că planeta se va transforma în anii care urmează într-un mod care depăşeste capacitatea noastră de înţelegere actuală. Perioada anilor 2002 – 2012 ei o denumeau Pachacuti, însemnând timpul când totul se întoarce invers, când realitattea este restructurată.” (Jay Weidner şi Vincent Bridges în cartea „Misterele marii cruci de la Hendaye”)

S-au scris multe despre sfârşitul timpului şi 21 decembrie 2012, dată la care celebrul calendar Maya se încheie brusc.

Un lucru interesant este ca Mayaşii, care erau foarte avansaţi în astronomie, calculaseră date cosmice pâna la milioane de ani în trecut. De ce calendarul lor se încheie la solstiţiul de iarnă din anul 2012?

La fel de tulburator este faptul că în cu totul altă parte a lumii, tradiţia Kalachakra (Roata Timpului) afirmă că după 960 de ani de la revelarea învaţăturii secrete în Tibet (care s-a făcut în anul 1027) va veni o perioadă de 25 de ani care va culmina cu Sfârşitul Timpului. O matematică simplă ne duce la un rezultat intrigant: 1027 + 960 + 25 = 2012.

Cu câţiva ani în urmă au început să apară comentarii şi teorii pe marginea celor două „curente” convergente: calendarul Maya şi tradiţia tibetană Kalachakra. Totuşi, nimeni nu putea răspunde la o întrebare simplă şi legitimă: Pe măsură ce ne apropiem de anul 2012 şi intrăm în era Vărsătorului, transformarea conştiinţei colective a umanităţii se va face fără cataclisme sau va fi nevoie de o mare purificare şi „triere”, aşa cum tradiţia indienilor Hopi (şi multe altele) consemnează? Sau în ambele moduri?

Recent am citit o carte numită „Misterele marii cruci de la Hendaye” care răspunde acestei întrebări. Astăzi suntem la marginea Timpului, cu toate consecinţele de rigoare. Şi într-adevăr întreaga realitate se va întoarce „pe dos”. Acelaşi lucru s-a întâmplat în Atlantida cu mii de ani în urmă, când, ca şi acum, domneau lăcomia, materialismul, setea de putere şi tehnologia, în detrimentul spiritualităţii.

De cel puţin 30 de ani o multime de informaţii de natură metafizică şi spirituală au intrat în câmpul conştiinţei planetar, şi nu întâmplător. Aceasta a făcut ca mulţi oameni să se întoarca din nou sincer către spiritualitate, în toate formele ei. Dar nu suficient de mulţi. Este de ajuns să ne uităm la lumea noastră de azi şi vedem clar că marea majoritate a decis să ignore acest semnal. Personal cred că această polarizare de conştiinţe face parte din procesul de purificare al planetei.

Din mulţimea de învăţături profetice, o voi aminti pe cea creştină, fiind cea mai apropiată de nivelul actual de înţelegere al umanităţii, fiind deci cea mai potrivită. În Biblie se spune că graul va fi separat de neghină. Această „triere” deja se desfăşoară sub ochii noştri.

Este unanim recunoscut că, de-a lungul mileniilor, frumoasa nostră planetă a trecut prin diverse cataclisme. Fie că era vorba de inundaţii, ere glaciare, inversări de poli sau alte violenţe majore, multe dintre ele s-au petrecut foarte rapid. Căminul nostru nu este atât de stabil şi sigur pe cât am vrea noi să fie.

În credinţele străvechi găsim referire la fenomenul precesiei echinocţiilor, având o durată de 25.920 de ani. Acest mare ciclu, sau Anul Cosmic, are o poziţie centrală în tradiţiile egipteană, mayaşă, nord-americană… Era deci foarte important ca astronomii antici să cunoască exact locul lor în acest mare ciclu, pentru că existenţa lor depindea de aceasta.

Misterele marii cruci de la HendayeSecretul crucii de la Hendaye

Marea cruce de la Hendaye din sudul Franţei este un monument ce reprezintă Sfârşitul Timpului. Conţine într-o formă codificată informaţii despre marele An Cosmic şi ciclurile de purificare şi „triere” care vin odată cu acesta.

Dar mai important decât aceasta, mesajul acestei cruci descrie procesul de purificare: emisfera nordică a planetei va trece „prin foc” datorită unui eveniment ce apare în centrul galaxiei noastre. Autorii se bazează nu pe profeţie, ci pe cercetări ştiinţifice în legătură cu anumite alinieri planetare şi galactice care au determinat perioadele de purificare din trecut. Un astfel de proces a început deja şi pentru noi.

Aceste conculzii prezentate în carte au o bază ştiinţifică solidă. Recente descoperiri astronomice vin în sprijinul afirmaţiei că multiple schimbări planetare au început deja şi acestea se vor intensifica pe măsura ce ne apropiem de anul 2012.

La începutul anului 2004, magazinul „Fortune” şi ziarul „The Guardian” au făcut public un raport al Pentagonului. Care afirmă că în următorii ani ne putem aştepta la: schimbări bruşte de climă care vor duce planeta la anarhie; după anul 2010 Europa va suporta o schimbare radicală de climă se estimeaza milioane de victime omeneşti datorate războiului şi foametei; pâna în anul 2007 furtuni violente vor distruge bariera de coastă a Olandei determinând pierderea unor vaste teritorii; revolte şi conflicte interne vor distruge India, Africa de Sud şi Indonezia; numeroase perioade de secetă vor afecta majoritatea „grânarelor” lumii; ameninţările nucleare se vor intensifica; Marea Britanie şi ţările vecine se vor îndrepta către un climat Siberian; conflictele şi neîncrederea vor pătrunde în toate aspectele vieţii; schimbarea climei va fi o ameninţare mai mare decât cea teroristă.

Dovezi ştiinţifice în sprijinul unei schimbări bruşte (de ordinul a câţiva ani) a climei există, pentru că asemenea schimbări au avut loc si în trecut. Două articole recente publicate în „Fortune” şi „Common Dreams” descriu cum aceste schimbări sunt asociate cu ultima eră glaciară, care s-a petrecut acum 13.000 de ani. Şi se pare că se va petrece din nou.

Credibilitatea teoriei unei noi ere glaciare este susţinuta şi de măsurătorile navei spatiale Ulysses (lansată de Agenţia Spaţială Europeană în 1993) care arată că sistemul solar primeşte din ce în ce mai mult praf cosmic venind dinspre centrul galaxiei ceea ce duce la scăderea „luminii” pe care o primim de la Soare.

De asemenea, s-a studiat salinitatea oceanului Atlantic de nord în ultimii 40 de ani. Nivelul salinităţii apei oceanice a scăzut pe măsură ce au început să se topească din ce în ce mai mulţi gheţari, ceea ce a dus la scăderea vitezei marilor curenţi de apă oceanici din această zonă (incluzând faimosul curent cald Gulf Stream), cu efecte directe asupra climei regionale. Se aşteaptă astfel o răcire puternică a vremii în următorii ani, răcire ce va afecta coasta de nord-est a SUA, estul Canadei, Marea Britanie şi ţările vecine. Ca medie, temperaturile din Europa ar putea să scadă cu 7 – 14 grade.

Raportul Pentagonului mai arată că, paradoxal, vara va fi din ce în ce mai caldă, ceea ce va duce la o şi mai rapidă topire a gheţarilor oceanici, cu consecinţe grave asupra curenţilor oceanici şi a climei zonale. La extrem, se poate ajunge la ierni cu temperaturi foarte scăzute, similare Siberiei, în ţările limitrofe Atlanticului de nord. De asemenea, multe alte zone vor suferi schimbări similare.

Legatura cu sudul Franţei

Extraordinarul mesaj dăltuit în misterioasa cruce de la Hendaye îşi are originile în şcolile străvechi ale Gnosticismului, Alchimiei, Sufismului, Kabbalei şi Creştinismului mistic. Se pare că acest mesaj a fost scris pe această cruce de către un supravieţuitor al teribilelor zile ale Atlantidei. Ideea centrală a cărţii este că această cruce reprezintă un punct de referinţă pentru purificarea planetară actuală.

Jay Weidner afirmă că „iniţiaţii şcolilor străvechi priveau timpul şi experienţa umană într-o dimensiune bazată pe cicluri.” Străvechi texte indiene descriu (cu multe mii de ani înaintea Bibliei) cum Marele Ciclu de 25.920 de ani a fost împărţit în 4 ere: „În acelaşi fel cum anotimpurile decurg unul din altul, cum Luna trece prin perioadele de nastere, crestere, maturitate şi moarte, umanitatea, ca întreg, trece prin cele 4 faze ale acestui Mare Ciclu. Acesta este compus din era de aur (Satya), era de argint (Treta), era de bronz (Dvapara) şi era de fier (Kali).”

Astăzi ne aflăm nu numai la sfârşitul erei de fier, dar şi la sfârşitul ciclului de 25.920 de ani. Conform scrierilor străvechi, era de fier este perioada în care magia neagră devine religie iar oamenii găsesc plăcerea în a-şi controla şi domina semenii şi chiar planeta. Pământul, aerul şi apa sunt poluate. Războaie, foamete şi epidemii înconjoară rasa umană. Timpul însuşi se grăbeşte acum spre Sfârşitul care va permite unui nou ciclu să reînceapă.”

Este de ajuns să priveşti atent în jurul tău şi vei vedea că toate aceste simptome sunt prezente.

Alinieri cosmice

Pentru a înţelege cu adevărat mesajul crucii de la Hendaye este necesar să înţelegem fenomenul precesiei echinocţiilor.

Pe scurt, planeta Pămînt se învârte în jurul axei sale ca un titirez care se clatină. Ca rezultat, polul nord al planetei trasează în spaţiu un cerc imaginar larg, având o perioada de 25.920 de ani. Acest adevărat „An Cosmic” este unul dintre secretele bine păzite ale vechilor şcoli spirituale ale civilizaţiilor antice.

Calea Lactee este galaxia din care face parte sistemul nostru solar. Privită din profil, arată ca o pâine rotunda cu un mijloc (centru) proeminent. Centrul galaxiei (descoperit în 1917) se comportă ca o inimă ce pulseaza lent, trimiţând în spaţiu o energie misterioasă.

Autorii cărţii afirmă că mesajul crucii de la Hendaye confirmă recentele descoperiri ştiinţifice din astronomie care arată că centrul galaxiei este responsabil de periodice pulsaţii energetice ce influenţează sistemul nostru solar. Secrete străvechi ne spun că centrul galactic este sursa Conştiinţei Creatoare care ghidează evoluţia umanităţii şi a întregii galaxii şi determină calitatea vieţii şi a conştiinţei de pe Pământ.

Deşi aduce mai mult a filozofie, nu este deloc aşa. Autorii arată că descoperirile fizicianului Paul LaViolette sunt esenţiale. El le-a publicat în cartea sa „Pământul incendiat” în care demonstrează că aproximativ la fiecare 13.000 de ani Pământul primeşte un val de energie dinspre centru galactic care duce la catastrofe. Ultima dată s-a întâmplat la sfarşitul erei glaciare.

Mai mult, LaViolette a examinat probe din gheaţa Groenlandei şi a descoperit straturi de Iridium, element provenit din centrul galaxiei. Toate aceste „ploi” galactice au perioade de 13.000 de ani. Suspectaţi vreo legatură cu precesia echinocţiilor?

O viziune unificatoare

Cei care sunt conştienţi de ceea se întâmplă azi în lume recunosc că se pregăteşte într-adevăr ceva. Tradiţiile străvechi ale indienilor Hopi, mayasii, Edgar Cayce, Roata Timpului tibetană şi multe altele, toate converg către aceste zile. De ce tocmai acum umanitatea este preocupată de probleme planetare ca reducerea salinităţii ocenului Atlantic de nord, încălzirea globală, riscul unei noi ere glaciare?

De ce tocmai acum clima se schimbă drastic? În vara anului 2003, aproape 15.000 de francezi au murit din cauza căldurii excesive în numai 3 săptămâni. Gheaţa din Alaska se topeşte rapid iar stâlpii liniilor telefonice sunt în pericol de a cădea, lipsindu-le suportul. Din 2002 s-au înregistrat cele mai fierbinţi veri din ultimii 500 de ani. În ultimele câteva zeci de ani unii gheţari din Elveţia s-au diminuat cu 50%, la fel ca şi gheţurile nord-polare din regiunea Alaska şi Canada. Sir David King, omul de ştiinţă cel mai respectat din Marea Britanie a afirmat recent că „ne aflăm în faţa unui dezastru climatic” (iar ca urmare guvernul Britanic a încercat să-l reducă la tăcere).

Nu putem ignora toate aceste informaţii.

Atunci ce e de făcut? Să ne ridicăm mâinile la cer şi să renunţăm la orice speranţă? Absolut nu. Aceleaşi tradiţii străvechi ne spun că cei care sunt pregătiţi vor trece cu succes prin toate aceste evenimente, regăsindu-se în noul ciclu.

Către sfârşitul cărţii, autorii amintesc de discuţiile pe care le-a avut Alberto Villoldo cu unii dintre şamanii din Peru. „El vorbeşte de o posibilă evoluţie a speciei Homo Sapiens spre Homo Luminous”. În acestă direcţie sunt importante recentele cercetări despre genomul uman şi despre posibilele re-organizări ale genelor în forme noi care vor da naştere unor lanţuri de ADN cu mai multe spirale (în prezent sunt două). Să fie rezultatul misterioasei energii din centrul galaxiei?

Un lucru e sigur: aceşti şamani sunt convinşi că ceva cu adevărat profund este pe cale să se înfăptuiască şi că urmează un pas foarte important pentru umanitate.

Ca referinţă, merită citite „Amprentele zeilor” de Graham Hancock, „Profeţiile Maya” de Maurice Cotterell şi Adrian Gilbert şi „Dincolo de profeţii şi predicţii” de Moira Timms.

Pe blog, ca-n viaţă

06 Vineri mai 2011

Posted by Gabriela Savitsky in Uncategorized, viata asa cum e

≈ 35 comentarii

Etichete

Bucharest, Business and Economy, Ethnicity, God, House of Este, Los Angeles, New York City, Romania

În vremea când eram „activă” pe bloguri, când (încă) mai cultivam iluzia – de care nu pot scăpa orice aş face, dar am temperat-o considerabil – că oamenii sunt fundamental buni, mi se părea că scriind, aş putea „îndrepta” lumea.

Ce este un blog, la urma- urmei? Un forum? Un ziar? Un jurnal personal deschis? Este o fereastră spre oameni? O fereastră prin care se poate privi doar din exterior înspre afară? O formă de manipulare şi persuadare a unui public? Ne influenţează părerile celor care comentează sau le „bifăm” la trafic? Este blogul o formă de comunicare? Sau este o formă de manipulare subtilă? Oare sentimentul acesta al libertăţii de a scrie tot ce-ţi trece prin cap sub protecţia anonimatului nu este unul periculos, dacă nu chiar vicios?

Dacă am privi în mod romantic lucrurile, da, blogul este o alergare pe suprafaţa unui lac ale cărui adâncuri nu ştim (şi nici nu ne interesează)  ce ascund, ca şi cum am fi păianjenii aceia cu picioarele lungi şi subţiri ce fug pe suprafaţa apei fără ca măcar să bănuiască ce jivine pot umbla în voie pe dedesubt. Când eram copil, îmi plăcea cel mai mult să merg la heleşteiele din Jalcău – un cartier lăturalnic al Rădăuţiului, unde apa avea un anume gust, dulceag şi plin, unde iarba strălucea dimineaţa de parcă o zână ar fi presărat, noaptea, pulbere de diamante, unde tălăngile vitelor răsunau prelung, cu dangăt şi ecou, de parcă sunetele ar fi trecut prin apă, unde aerul avea un anume miros pe care nu l-am mai regăsit nicăieri în peripluurile vieţii mele de până acum. Îmi plăcea şi pentru că pe vremea aceea, când aveam patru sau cinci ani, când mergeam „la baba”, la Jalcău,  părinţii mei mă ţineau fiecare de câte o mână şi mă ridicau la „trei!” peste băltoace sau peste denivelările din trotuar. Îmi plăcea şi pentru că mergeam pe „sfântamaria”, despre care nu ştiam ce este şi ce reprezintă dar era o stradă deosebită, era o Cale Regală. Era o stradă lungă, dreaptă, cu case nemţeşti, frumoase, îngrijite, cu grădiniţe de flori multicolore şi mai ales cu trandafiri roşii. Îmi plăcea când ne întorceam noaptea târziu şi nu se auzeau decât ici- colo, din curţi,  glasuri răzleţe, înalte, poate puţin speriate de întuneric şi hămăiturile câte unui câine mai sârguincios. Ai mei sporovăiau veseli şi mama râdea cu râsul ei înalt pe care, nu-ştiu-cum, l-am moştenit… Un râs ca un strigăt de ajutor disimulat. Dacă am o amintire dragă, magică precum o icoană făcătoare de minuni, din copilărie, aceasta este: trei siluete, cea a tatălui, mai înaltă şi mai subţire, cea a mamei săltând cu paşi mici ca de gheişă pe nelipsitele ei tocuri şi o siluetă mică, la mijloc, atârnată cu braţele ridicate de mâinile celorlalte două umbre. Încercam să păşesc repejor să calc pe umbra care pornea de sub pantofiorii mei bej cu baretă şi cataramă. Aerul serii mirosea a trandafiri, a bălegar şi a lapte cald, atunci muls. Mersul pe acea stradă, Sfânta Maria,  întorcându-ne de la bunica, echivalează, astăzi, pentru mine, cu întreaga copilărie. Iar mirosul acelor ani este acela al unui trandafir regal sângeriu, cu petale ca de catifea, un pic amărui, un pic acru, un pic dulce – trandafir pe care-l rupea mama de peste gard şi, după ce-l mototolea şi-l mirosea, mi-l punea în palmă … Gestul acela al ei, ca o eternă protecţie, mă urmăreşte şi astăzi.

Îmi plăcea la Jalcău pentru că la capătul imensei grădini a bunicilor era un heleşteu. Ascunsă după „gardul” de stufăriş şi papură, de la marginea lui, din care abea mă zăream, urmăream ore în şir, fascinată, viaţa acestei bălţi. Peste luciul întunecat al apei dansau, după o muzică numai de ele auzită, libelule cu aripi de curcubeu. Puteam să ghicesc, după mişcarea lintiţei şi pleoscăitul apei, unde sunt broaştele. Mă aşteptam ca una dintre ele să fie prinţul fermecat despre care îmi povestise mama că o vrăjitoare rea l-a prefăcut în broscoi. Nu se întâmpla nimic din toate astea, doar din când în când câte un păianjen de apă, cu picioarele lungi, traversa, iscusit, balta. Îmi tăiam cu nelipsitul cosor o tijă de papură şi începeam să „pescuiesc”. Tulburând suprafaţa apei şi scormonind mâlul, stârneam un întreg popor de broaşte, mormoloci şi alte vietăţi ale mâlului… Ele se speriau de mine şi eu de ele. Într-un târziu, ameţită de mirosul stătut al bălţii, toropită de soare şi de zumzete, auzeam ca prin vis glasul mamei. Întotdeauna îmi plăcea să nu-i răspund când mă striga. Tăcerea mea încăpăţânată şi sunetele din ce în ce mai înalte ale vocii ei strigându-mă, legau, ca o năframă fermecată sau ca un arc electric, nevoia mea de dragoste cu îngrijorarea ei. Era o legătură mai puternică decât orice vorbă şi decât orice mângâiere.

Toţi căutăm comunicarea (cuminecare), împărtăşirea, punerea într-un vas comun a sufletelor. Este posibilă oare? Suntem în stare să ne dezghiocăm din zgura atâtor experienţe şi să scoatem la iveală sufletul nostru bun, de duminică? Vrem să comunicăm sau ne ajunge fandoseala unor vorbe aruncate în vânt, fără ecou şi fără răspuns? Suntem în stare să ne învingem frica de a fi prinşi cu sufletul descoperit şi mai ales, dorinţa venală de a-i controla pe ceilalţi prin ceea ce închipuim cu cuvintele?

Nu ştiu cum ar fi fost fără bloguri, dar cu siguranţă, ar fi fost mai trist. La însingurarea fiecăruia în propria-i viaţă – o realitate a omului contemporan – s-ar fi adăugat şi tăcerea. Prin intermediul blogurilor, comunicăm, ne exprimăm opiniile – deşi, ca să folosesc un truism celebru, cuvintele le-au fost date oamenilor ca să-şi ascundă gândurile şi, aş adăuga, este de-a dreptul periculos să spui / scrii tot ce gândeşti.

Sigur, pentru un om care se exprimă magistral (ca să fiu modestă) în scris, blogul a fost o revelaţie. Un miracol, fereastra care se deschide, zidul care se fisurează într-un punct. Nu vă puteţi imagina cât de utilă şi fermecătoare este această funcţie a internetului, pentru o fiinţă care în viaţa de zi cu zi se exprimă ca o mulă, mai mult fiind perplexă decât reacţionând. Cei care m-au cunoscut mai întâi din scris (fără excepţie, cred) au fost dezamăgiţi de „prestaţia” mea ca individ. De aceea, cred, artiştii ar trebui să stea în turnul de fildeş. Nu e o metaforă. Nu poţi face scamatorii, în viaţa de zi cu zi. Inspiraţia vine când vine şi atunci, da, poţi deschide porţile pentru toţi cititorii, pentru aceia care vor să zboare pe aripile imaginaţiei.

Vedeţi voi, tensiunea pe care o pot pune în scris nu o pot „clona” şi în viaţa reală. De mult prea multe ori, pentru cineva care m-a „văzut” doar prin intermediul poemelor, prezenţa mea a fost dezamăgitoare. Nu am cum să schimb lucrurile. Unii chiar s-au lăsat înşelaţi rău de propria imaginaţie confundând omul cu scrisul. Sigur, scriind, pun şi din mine, din fiinţa mea, pe hârtie (pe pixeli, voila) dar nu poate să pretindă nimeni să fiu ceea ce scriu şi să mă trateze ca pe o metaforă care nu are voie să coboare în stradă. Sunt o metaforă care fumează, care înjură uneori, care plânge, care suferă fără să ştie de ce suferă, care nu vrea să fie, dar nu are de ales pentru că a făcut un legământ, sunt un om obişnuit, banal, plictisitor, năzuros, tăcut, mizantrop. Din toate acestea se naşte arta. Cei (cel) care a crezut că pot fi pusă într-un borcan, în formol şi de-acolo să debitez literatură este cu mult mai nebun decât mi-aş fi putut imagina.

Comentarii recente

Lucia la Revedere
Lucia la Revedere
Robert Turcescu si S… la Realităţi
Madi si Onu Blog - s… la Sfântul Ioan
Wikileaks, adevărate… la Vicki – Lilick’s…
In interesul superio… la Revedere
Cand incepem sa inte… la Revedere
S-a aprobat reabilit… la Revedere
112 nu inseamna Big… la Revedere

Înscrie-te! Scrie!

Blogroll

  • -X-
  • Achilianu
  • Adrian Barbat
  • Adrian Voicu
  • Alex Mazilu
  • Alexandra Celmare
  • Alexandra Cenuşă
  • Alice Drogoreanu
  • Almanahe
  • Ana Pauper
  • Ana Vero
  • Ana Veronica
  • Anamaria Deleanu
  • Andra Pavel
  • Arca lui Goe
  • Atitudini
  • Augustin Rădescu
  • Basescul
  • Bogdan Onin
  • Caius
  • Calin Hera
  • Cati Lupascu
  • Cella
  • Ciocolata cu piper
  • Ciprian Drăghici
  • Confucius
  • Corina Cretu
  • Cosmin Ştefănescu
  • Costin Comba
  • Crina Dunca
  • Cristian Dima
  • Cu Elisa
  • Cum va place
  • Cuvanta
  • Călător prin interstiţii
  • Cărţi Dragi
  • Daurel
  • Deca(b)logul Muschetarilor
  • Depresium
  • Diana Alzner
  • Digodana
  • Dispecerita
  • Diverse diversificate
  • Dumitru Agachi
  • ECHILIBRU
  • Ela Roseni
  • Elena Agachi
  • Filumenie
  • Flavius Obeadă
  • Foaie pentru minte
  • G1b2i3
  • Gabi Rus
  • Gabi Ursu
  • Gazeta de perete
  • George Gross
  • George Serban
  • Geotax
  • Gheorghe Constantin
  • Gigi Rusu
  • Globu Sondator
  • Hanul Muschetarilor
  • Haritina
  • Ilarie
  • In colţ de lume
  • Inelul lui Gyges
  • Inner space journal
  • Innuenda
  • Ioan Avram
  • Ioan Usca
  • Ioan Usca – Teologie
  • Ion Dascalu
  • Ionuţ Vulpescu
  • Isabelle Lorelai
  • Istoria Banatului
  • Jeremiah
  • Lady Actinidia
  • Lady of Cristal
  • Lecturi recenzate
  • Liana Toma
  • Librăria Semn de Carte – Reşiţa
  • Lilick Auftakt
  • Link Ping
  • Loredana Milu
  • Lucia Verona
  • Madi
  • Mami Nineta
  • Mana Ciutacu
  • Marcus
  • Maria Barbu
  • Mihaella First
  • Mika
  • Mikael Eon
  • Mioara Mitrea
  • Mirela Pete
  • Motanul Incaltat
  • N. Răducanu
  • Nea Costache
  • Nicolae Raducanu&Co
  • Nicu Scutaru
  • No basescu day
  • Noapte buna copii
  • Nu fi ca mine
  • Oana Stoica Mujea
  • Octavia Sandu
  • Onu Solitaire
  • Papillon – Rose Jaune
  • Parfum de vis
  • Paul G. Sandu
  • Pescăruşul Argintiu
  • Ratzone
  • Raza mea de soare
  • Razvan R.C.
  • Roxana Iordache
  • Schtiel
  • Sectorul Şase
  • SemneBune
  • Sifilica Blenorel
  • Simion Cristian
  • Simon
  • Simona Ionescu
  • Spune nu drogurilor
  • Suntem îngeri
  • Teo Negură
  • Thanks România
  • Theodora Marinescu
  • Usa din spate
  • Valeriu Costin – Dungha
  • Vis si realitate
  • Voglia din cucinare
  • WordPress.com
  • WordPress.org
  • Zinnaida

De citit

  • 2 Blackjack
  • ABC
  • Adrian Năstase
  • Antiiluzii
  • Ceaşca de Cultură
  • Corect Politics
  • DC News
  • DISSONANCE
  • Dominique Iordache
  • Gândeşte
  • Inpolitics
  • Iosif Buble
  • Radu Tudor
  • Realpolitik
  • România nudă
  • Savatie Baştovoi
  • Varujan Vosganian
  • Victor Ciutacu
  • Vocea Rusiei
  • Zeitgeist Romania

Descoperiri recente

  • Cu capul în nori
  • Ioan Alexandru

Rusia. Azi

  • Russia Today
  • Vladimir Putin

RSS Gabriela Savitsky

  • Revedere 07/19/2016
    Poate că e timpul să mă întorc. Avem multe de povestit și a trecut un an (fără câteva zile) în …Continuă lectura →
  • Un soi de replică la un simulacru de analiză politică 07/26/2015
    Inițial publicat pe ECHILIBRU: Nu mi-am făcut niciodată iluzii în legătură cu probitatea profesională a lui Ion Cristoiu. Și nici…

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Spam blocat

73.644 de comentarii spam blocate de Akismet

RSS SemneBune.ro

  • „Eu nu îmi pot vedea volumul, eu sunt volumul“ interviu cu Tatiana Ernuțeanu
  • Cerul ca oțelul de Cosmin Leucuța

Meta

  • Înregistrare
  • Autentificare
  • Flux intrări
  • Flux comentarii
  • WordPress.com

Pagini

  • Cu subiectivism…
    • Cartea de dragoste
    • Cartea de sidef

Page Rank blog

Free Page Rank Tool
wordpress blog stats

View My Stats

Arhive

august 2022
L M M J V S D
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  
« iul.    

Blogroll

  • -X-
  • Achilianu
  • Adrian Barbat
  • Adrian Voicu
  • Alex Mazilu
  • Alexandra Celmare
  • Alexandra Cenuşă
  • Alice Drogoreanu
  • Almanahe
  • Ana Pauper
  • Ana Vero
  • Ana Veronica
  • Anamaria Deleanu
  • Andra Pavel
  • Arca lui Goe
  • Atitudini
  • Augustin Rădescu
  • Basescul
  • Bogdan Onin
  • Caius
  • Calin Hera
  • Cati Lupascu
  • Cella
  • Ciocolata cu piper
  • Ciprian Drăghici
  • Confucius
  • Corina Cretu
  • Cosmin Ştefănescu
  • Costin Comba
  • Crina Dunca
  • Cristian Dima
  • Cu Elisa
  • Cum va place
  • Cuvanta
  • Călător prin interstiţii
  • Cărţi Dragi
  • Daurel
  • Deca(b)logul Muschetarilor
  • Depresium
  • Diana Alzner
  • Digodana
  • Dispecerita
  • Diverse diversificate
  • Dumitru Agachi
  • ECHILIBRU
  • Ela Roseni
  • Elena Agachi
  • Filumenie
  • Flavius Obeadă
  • Foaie pentru minte
  • G1b2i3
  • Gabi Rus
  • Gabi Ursu
  • Gazeta de perete
  • George Gross
  • George Serban
  • Geotax
  • Gheorghe Constantin
  • Gigi Rusu
  • Globu Sondator
  • Hanul Muschetarilor
  • Haritina
  • Ilarie
  • In colţ de lume
  • Inelul lui Gyges
  • Inner space journal
  • Innuenda
  • Ioan Avram
  • Ioan Usca
  • Ioan Usca – Teologie
  • Ion Dascalu
  • Ionuţ Vulpescu
  • Isabelle Lorelai
  • Istoria Banatului
  • Jeremiah
  • Lady Actinidia
  • Lady of Cristal
  • Lecturi recenzate
  • Liana Toma
  • Librăria Semn de Carte – Reşiţa
  • Lilick Auftakt
  • Link Ping
  • Loredana Milu
  • Lucia Verona
  • Madi
  • Mami Nineta
  • Mana Ciutacu
  • Marcus
  • Maria Barbu
  • Mihaella First
  • Mika
  • Mikael Eon
  • Mioara Mitrea
  • Mirela Pete
  • Motanul Incaltat
  • N. Răducanu
  • Nea Costache
  • Nicolae Raducanu&Co
  • Nicu Scutaru
  • No basescu day
  • Noapte buna copii
  • Nu fi ca mine
  • Oana Stoica Mujea
  • Octavia Sandu
  • Onu Solitaire
  • Papillon – Rose Jaune
  • Parfum de vis
  • Paul G. Sandu
  • Pescăruşul Argintiu
  • Ratzone
  • Raza mea de soare
  • Razvan R.C.
  • Roxana Iordache
  • Schtiel
  • Sectorul Şase
  • SemneBune
  • Sifilica Blenorel
  • Simion Cristian
  • Simon
  • Simona Ionescu
  • Spune nu drogurilor
  • Suntem îngeri
  • Teo Negură
  • Thanks România
  • Theodora Marinescu
  • Usa din spate
  • Valeriu Costin – Dungha
  • Vis si realitate
  • Voglia din cucinare
  • WordPress.com
  • WordPress.org
  • Zinnaida

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Tema: Chateau de Ignacio Ricci.

  • Urmărește Urmăresc
    • Gabriela Savitsky
    • Alătură-te altor 408 urmăritori
    • Ai deja un cont WordPress.com? Autentifică-te acum.
    • Gabriela Savitsky
    • Personalizare
    • Urmărește Urmăresc
    • Înregistrare
    • Autentificare
    • Raportează acest conținut
    • Vezi site-ul în Cititor
    • Administrează abonamente
    • Restrânge această bară
 

Încarc comentariile...