Etichete
atropina, Calciu, detinut sedat, haloperidol, inchisoare, infirmerie la penitenciar, jurnal de scriitor online, literatura, medici, povestiri de la Zorro, prison, relatari fanteziste, România trezeşte-te!, Traian, tranchilizante, viata asa cum e
Deținutul cu numărul 2211 își reveni în simțiri încet, de parcă l-ar fi purtat spre suprafață, tocmai din fundul oceanului, o sirenă cu forme ațâțătoare. Întinse mâinile s-o cuprindă.
– Ce faci, băi gunoiule, mă pipăi? auzi ca prin vis o voce baritonală.
”Asta nu-i sirenă! Poate siren…” își zise el în mintea fulgerată de mii de ace. ”Dacă există siren… Să-l întreb.”
Dădu să deschidă gura și să spună ceva. Brusc, o durere sfâștietoare îi sfârtecă vintrele și îi explodă în cap. În mod paradoxal, durerea îl readuse și mai mult în simțiri.
– Ai vise erotice, bulangiule? Hî? Unde te crezi aici? În vreun port? Ți s-au încheiat drumurile, găozarule! Aici e capătu’ tău! adăugă vocea care-i părea de-acum familiară și devenise bună, odată ce-l ținea legat de realitate.
– Mai pune-i o fiolă de calciu, se auzi o altă voce, neutră. Și bagă-i două miligrame de atropină că mai mierlește p-aci… N-am chef de mortăciuni, cu presa în incintă. Să vină ăia și să-mi bage microfonul în nas că ce se-ntâmplă, că neglijență, că asasinat, că mă-sa mare…
Celălalt îi urmă întocmai instrucțiunile. Meticulos, dădu două bobârnace unei fiole cu lichid transparent, o privi în zare, și-i rupse gâtul. Atașă un ac de unică folosință scos din teaca de nylon, seringii, o cumpeni și trase pistonul urmărind cum lichidul trece dintr-o incintă în alta. ”Al dracu’ și Arhimede ăla! Cum își dete el seama că vasele co- … ” Dar nu-și mai termină gândul, pentru că pacientul – deținut începu să trepideze pe patul de campanie învelit cu mușama vineție, săltându-și trupul încordat în mod ritmic, prins doar în cele patru capete în care era imobilizat cu curele prinse de membre, de parcă ar fi fost un cearceaf pe care-l scutură doi copii ținându-l de colțuri.
– Ți-am zis că ăsta ne face surpriza! Pune-i repede atropină! Bagă-i în venă direct! își pierdu calmul cealaltă voce.
– Îi pun acum. Lasă-l că nu moare, dă-l dreacu’! replică baritonul și renunță la seringa pe care-o avea în mână, luând o alta. Repetă ca un mecanism aceleași mișcări, înfipse acul într-un flacon, îl ridică, trase pistonul, se uită în lumină să nu aibă aer, împinse o picătură de lichid prin ac, legă repede garoul ținând un capăt cu gura și înțepă vena care lăsă o picătură rubinie. În câteva secunde pacientul răstignit pe pat încetă să se mai bâțâie și leșină din nou.
– Ia-i o tensiune, să vedem cum e, recomandă colegul.
– I-aș lua tensiunea cu două fire băgate-n priză lu nenorocitu’ ăsta care voia să mă lase pe mine fără loc de muncă! Aia i-aș face! E păcat să spurce pământul așa o lighioană.
– Da, bă, sunt de acord cu tine, da’ nu acum.
– Mai stricăm medicamentele pe-un cadavru umblător… Spune și tu dacă Statul ăsta e drept. După ce l-ai furat, l-ai jupuit, l-ai jecmănit, l-ai belit, el te ține în viață! Îți dă mâncare și cazare pe de-a moaca, bașca asistență medicală! Nu era mai bine ca pe vremea lui Țepeș? Ai greșit, tătică? Țac! În țeapă! Ce să mai consume aerul patriei…
În timp ce gura-i turuia într-una, malacul cu voce baritonală meșterea în continuare destupând sticluțe, amestecând lichide felurite în seringă, punând ordine în ce desfăcuse și aruncând într-o găleată albastră de plastic ce nu-i mai era de trebuință. Celălalt, un ins rotofei cu început de calviție și figură bonomă, cam la vreo 55-58 de ani, îl privea cu coada ochiului, zâmbind, în timp ce se ocupa de un alt pacient care stătea cu ochii mari lărgiți și cu privirea ațintită-ntr-un punct fix din tavan, părând să fie absent din această lume.
– Ia-i pus și niște haloperidol? Parcă așa mi s-a părut… întrebă rotofeiul, neutru.
– I-am pus zece picături să nu-mi facă spume pe-aici… Dă-l în mă-sa. Lu ăsta i-aș băga o țepușă în inimă, drept să-ți spun și nu mi-ar fi milă deloc. Nici n-ai ce tranșa… Parcă-i o schijă… Ce dracu’, ăsta n-a mâncat nimic la viața lui?
– Am auzit că-i plăceau ardeii umpluți făcuți de nevastă-sa, săraca… replică rotofeiul, cu același zâmbet lipit de chip.
– Cred că și Poșta-i plăcea lu’ restu’ ăsta uman! Ia uite!!! S-a căcat pe el! se indignă malacul scârbit. Io-l dezbrac și pun furtunul pe el! Futu-ți adineaurea mă-tii de spart! și, într-adevăr, smulse hainele de pe deținutul aflat în stare de inconștiență, ieși cu ele pe ușă, se întoarse, cuplă un furtun pe care-l înhăță dintr-un raft la robinet, răsuci rozeta și îndreptă jetul către trupul gol și inert de pe patul metalic îmbrăcat în mușama scorojită.
– Ia uite, ăsta nici cuc nu are! A zis bine doctoru’! … O fi femeie, mai știi? se minună malacul, izbucnind în hohote.
– Dacă-i plăcea Poșta … e cam clar, adăugă colegul.
”Unde dracu sunt? În Levant? Că pe ocean nu se-aud atâtea voci… Cred că am murit… Ba cred că-s pe ocean totuși… atâta apă… Oare fetele au scăpat din incendiu?… Că de nevastă-mea puțin îmi pasă…” fabula deținutul, cu mintea întoarsă pe dos, ca un foi de bovină în mâinile măcelarului.
(Va urma, desigur) Update făcut la sugestia lui Cell61, evident.
Gabriela Savitsky 