Pentru cine mănâncă politică pe pâine

Am urmărit cu interes declaraţiile recente ale liderilor PSD. În primul rând, pentru că mă preocupă soarta acestui partid, singurul apropiat măcar formal ideologiei de stânga. Apoi, pentru că opoziţia de la acest moment este dezamăgitoare şi străină de situaţia reală a românilor. Politicienii – oricare ar fi ei şi orice apartenenţă ar avea – uită de „electorat”, se înstrăinează şi se detaşează imediat după alegeri, urmându-şi propriile nevoi sau propriile interese. Acesta este sentimentul pe care ni-l lasă politica de la acest moment. Inter-relaţionarea dispare, legăturile cu oamenii simpli se volatilizează. Un partid care clamează a fi „al celor mulţi” n-ar trebui să sufere de elitism.

De ce este opoziţia atât de ineficientă şi de apatică? Nu cred că parlamentarii au credite pe care nu le pot achita, nu cred că-i sună băncile, nu cred că trebuie să-şi mai ia o a doua slujbă, în locuinţele lor nu e frig şi nu-şi calculează fiecare bănuţ să le ajungă pentru cele trebuincioase traiului. „Sătulul nu-i crede celui flămând” – spune o înţeleaptă vorbă românească. Cetăţenii României nu sunt vinovaţi – aşa cum încearcă să ne culpabilizeze mereu şi mereu guvernul infinitezimal Boc – pentru situaţia economică a României. Nu ei au contractat un împrumut înrobitor cu FMI-ul, nu ei alungă investitorii cu măsuri aberante, nu au cerut ei ostracizarea clasei de mijloc (dascăli, personal medical, funcţionari). Românii au desemnat prin vot nişte reprezentanţi care să se ocupe cu administrarea treburilor ţării. Şi din votul lor s-a ales praful pentru că o mână nevăzută – dar ştiută – a reconfigurat majorităţile după interes şi bunul plac. România e un stat fără conducători inspiraţi şi iubitori de popor dar şi fără opozanţi vizionari şi credibili. Fiecare îşi face legea lui în funcţie de cât de abil este, în funcţie de câţi bani are şi în funcţie de cât tupeu poate valorifica. Societatea a devenit un smârc în care fiecare vânează după abilităţi. Fără un echilibru real între putere – cu caracterul ei inform, insidios, cu manevrele ei murdare şi ticăloase, cu propaganda ei deşănţată şi mincinoasă – şi opoziţie – dezlânată şi fără proiecte, mereu reactivă şi fără un strop de imaginaţie, fără vigoare şi mereu plângăcioasă, România nu are perspectivă. Ne-am încuiat în acest borcan uriaş închis etanş şi ne vom devora unii pe alţii. Guvernarea ucide, otrăveşte, distruge, fură, amanetează viitorul copiilor noştri şi, în tot acest timp, opozanţii stau cu mâinile adâncite în fundul buzunarelor şi ridică din umeri. De ce se întâmplă toate acestea? Sunt multe variante de răspuns.

Partidul Social Democrat s-a desprins de electoratul său, l-a abandonat, începând cu 2005. Cum s-a întâmplat asta? Treptat. Prin înstrăinarea de „poporul PSD”. Am avut un preşedinte de ţiplă, croit şi ambalat în laboratoarele americane. În orice fotografie ai vrea să-l lipeşti, el e strâmb, crispat, ieşit din cadru, nepotrivit. I-a „mirosit urât” istoria acestui partid în care a fost implantat ca un factor alogen. N-a reuşit să facă priza necesară la structurile partidului, n-a reuşit să devină empatic cu filozofia social-democrată şi asta s-a repercutat în baza partidului. Fiecare preşedinte şi-a adus „oamenii lui”, reconvertiţi sau inventaţi ad-hoc. O încercare perpetuă de a sări mai sus decât predecesorul, de a inventa o nouă formulă magică, de a ieşi în evidenţă. Un partid nu este o platformă elastică pentru sărituri. Asta n-a înţeles nici Mircea Geoană, care a jucat mereu la marginea partidului şi n-a înţeles, iată, nici Victor Ponta care crede că tinereţea e o calitate suficientă pentru a conduce. Abţibildul cu Mircea Geoană s-a dezlipit de pe sigla celor trei trandafiri fără să lase nici măcar o urmă de adeziv. El pare personajul aflat în căutarea autorului care poate să-i scrie piesa. În care, evident, va juca la fel de fals şi de penibil. Mircea Geoană nu are nicio credinţă. Are doar dorinţa isterică de a sări cât mai sus. Fără să-i pese peste cine cade.

Comandamente de tipul: ” Eu vreau!”, „Aşa vreau eu!” nu pot deveni linii directoare pentru nicio formulă de management politic. Voinţa conducătorului trebuie să fie o expresie a voinţei general-acceptate, o rezultantă a acesteia şi nu o impunere. Avem experienţa impunerii de la Cotroceni. Nu ne mai trebuie o alta.

Vremea experimentelor cu „alogeni”, cu „implanturi” şi cu „variante de avarie” în PSD cred că a trecut. Vine o campanie electorală dură, foarte dură în care se va juca murdar, cu cele mai insalubre arme. Nu ştiu ce face PNL-ul, e treaba lui. A convenit la închegara aceastei alianţe pentru că îi convine imaturitatea, impulsivitatea, lipsa de măsură şi de înţelepciune a lui Victor Ponta (care, în treacăt fie spus, este foarte prost consiliat). Dacă are o perspectivă pentru România şi dacă crede că social-democraţia va să aibă un viitor, trebuie să se aşeze în dispozitiv de luptă. Nu cu novici abia înţărcaţi, nu cu ciudaţi care se agaţă de mânerele funcţiilor şi cu ultima suflare în prim-plan.

Cred că PSD-ul trebuie să se întoarcă la oamenii adevăraţi, vii, chinuiţi, hăituiţi în propria ţară, alungaţi şi vânaţi sau pur şi simplu ignoraţi de actuala putere din România şi să-şi aleagă un conducător care e în stare să adune partidul şi să-i dea o direcţie. Altfel, riscă să devină o formaţiune neglijabilă, de 15%, bună de agăţat la butoniera vreunei alianţe.

Politică prin procură

25 Vineri mart. 2011

Posted by Gabriela Savitsky in Uncategorized

≈ 20 comentarii

Etichete

Adrian Nastase, Ioan Rus, Ioan Talpes, Ion Iliescu, Partidul Social Democrat, PDL, Primavara Social Democrata, PSD, Traian Basescu

Foto

Climatul politic din România s-a degradat sistematic în aceşti 21 de ani de după Decembrie 1989.

Ca o mică paranteză, Libia de astăzi este ilustrarea perfectă pentru ce s-ar fi întâmplat în România dacă Ceauşescu n-ar fi fost judecat şi executat. În 21 decembrie 1989, la Siret, dincolo de graniţă, se putea vedea divizia de tancuri care aştepta. Doar când le vedeai îţi îngheţa sângele. De aceea, toţi lătrătorii, mistificatorii şi istoricii de cafenea care o ţin langa cu lovitura de stat, cel mult mă amuză. De aici, de la acest moment, ajungem la primul preşedinte al României post-comuniste, Ion Iliescu. Un politician veritabil, cu viziune, care a făcut din România cea considerată „barbară”, locuită de nişte sălbateci care şi-au ucis preşedintele, o ţară colcăind de orfelinate, cu un popor trăind ca-n Evul Mediu (aşa ne prezentau televiziunile occidentale), căruia trebuie să-i arunci portocalele şi ciocolatele şi zdrenţele din mersul maşinii, fără să opreşti. (Acest episod s-a întâmplat la Reşiţa în 1990; nişte francezi veniţi, cică, cu „ajutoare”, le aruncau pe şosea iar copiii – cred că orice copil din univers ar fi făcut la fel, şi noi ne ţineam după căruţe, să ne arunce căruţaşul mere sau nuci – alergau după maşină şi adunau în timp ce ei filmau profesionist.)

Sunt destui care se simt şi acum confortabil să-l înjure pe Ion Iliescu şi – sub influenţa propagandei băsiste – să-l învinuiască pentru halul în care a ajuns România. Cine poate să creadă aşa ceva ori este idiot, ori are o minte infantilă, ori e un frustrat care n-a fost în stare de nimic toată viaţa şi are nevoie de un vinovat pentru inadecvarea proprie. Sigur, în acei ani de fierbere socială, de efervescenţă revendicativă – nu vă e dor? – s-au întâmplat şi excese, s-au întâmplat şi evenimente regretabile. Totuşi, în acei ani, s-a iniţiat proiectul de integrare a României în Uniunea Europeană şi de aderare la Alianţa Nord-Atlantică şi România a pornit pe drumul democraţiei şi al acomodării cu exigenţele lumii civilizate.

Am avut, apoi, un preşedinte distins, un intelectual de condiţie care a continuat proiectul de modernizare a României, secondat de un aparat guvernamental din care au rămas în memoria colectivă Victor Ciorbea şi Radu Vasile. Emil Constantinescu a rămas o persoană respectabilă cu toate că provocările n-au fost puţine; în timpul mandatului dumnealui a fost bombardată Jugoslavia şi, pe graniţa de Vest au înflorit şi fructificat averi imense datorate traficului cu carburanţi prilejuit de „embargou”.

A urmat, apoi, cea mai echilibrată perioadă din istoria recentă (post-decembristă) a României. Sub preşedinţia lui Ion Iliescu, cu un premier de excepţie şi cu un aparat guvernamental format în mare măsură din profesionişti. Adrian Năstase s-a luptat cu toate resursele pe care le-a avut la dispoziţie pentru a convinge capetele luminate ale Europei că România merită să se integreze în noua construcţie europeană şi să capete statutul de stat-membru. Partidul Social Democrat îngloba tot ce reprezenta valoare profesională şi intelectuală de elită în România. Dar, cum se întâmplă adesea în realitate, la cazanul de bucate vin, atrase de miros, şi javrele, şi câinii de pripas şi jivinele. Şi, cu o vorbă înţeleaptă din Banat, „unde-i multă minte e şi prostie multă”. Atâtea valori adunate la un loc, nu puteau ele să nu înceapă să-şi arunce cu ciolanele în cap. Să-şi tragă la ţurloaie pe sub masă. Să pândească momentul potrivit să-şi tragă scaunele unii altora. Partidul, furat de beţia puterii, ameţit de suficienţa triumfului, a uitat de javrele şi coteii care stăteau la pândă pe sub mese şi pe după tufişuri. În 2003, odată cu Primăvara Social Democrată – o mascaradă bine ticluită de către cine a fost ticluită – s-a declanşat începutul sfârşitului. Ce era Primăvara Social Democrată? Era o acţiune eminamente a Tineretului PSD (TSD) care voia să „cureţe” partidul de baroni şi de corupţi. De ce? Păi pe principiul înpământenit al locului: „Scoală-te tu ca să şed eu!” Vârful de lance al acestei mascarade necugetate, al acestei auto-demonizări a partidului – Victor Ponta. De pe prispa scenei, Adrian Năstase îl privea cu o îngăduinţă cumva neîncrezătoare. Adică: „Eşti, tu, mă, în stare, de aşa ceva? Crezi că e bine ce faci?” Neştiind că această pietricică urnită din munte va antrena încet-încet neîncrederea oamenilor, nesiguranţa lor, dezgustul chiar şi lehamitea; iar în anul electoral 2004, bolovanii trădării şi şuriul înfipt în spate, care aproape că îl vor pune la pământ. Eu am gândit atunci, uitându-mă la „baroniada” prezentată de realitatea tv. că Adrian Năstase a făcut primul pas pe Drumul Damascului.

Din 2004, PSD-ul nu şi-a regăsit nici cadenţa, nici vigoarea. Locul marilor bărbaţi de stat a fost luat de câte un neica-nimeni, ştampilat şi validat mai întâi prin cancelariile de aiurea. Şi n-a fost destul. Pentru zdrobirea morală a „poporului PSD”, marele vizionar Rus şi marele maestru Talpeş au pus la cale umilirea Patriarhului Social-Democraţiei, Ion Iliescu, la un congres regizat dinainte, la Cluj. Cine îşi mai aminteşte azi de Ioan Rus? Poate rudele lui. De Talpeş chiar nu vreau să întreb. Aş putea să întreb de soarta aghiotantului lui, cu care am avut onoarea, la DFP. După „experimentul Geoană”, PSD-ul, încă nedezmeticit, acum bine structurat în feude adevărate şi cu vrednici lideri locali, şi-a dat seama că n-o să mai reuşească să prostească electoratul şi a scos un alt preşedinte din mânecă. Schimbul de generaţii nu a adus nici valoare, nici voturi, nu a adus nimic. Doar un nume relativ proaspăt vopsit pe geamul opac al partidului.

Numai cine a fost nebun nu a bătut palma cu noua burghezie portocalie a capitalismului sălbatec, în teritoriu. Încrengăturile funcţionează impecabil întru sărăcirea ţării şi a populaţiei.

În ţările cu tradiţie democratică, un politician este „copt” pentru o funcţie când nu mai are pasiuni. Cu o anumită vârstă, cu o anume experienţă de viaţă neapărat necesară, cu o înţelegere deplină a manifestărilor umane sub toate aspectele. Nu poţi să conduci oameni dacă nu ştii cum „funcţionează”. Nu poţi să fii diplomat şi înţelept dacă nu ai experienţa negocierii şi inteligenţa de a-l „răsfira” pe interlocutor, de a-l face să spună exact ce urmăreşte. Dar, pentru asta, îţi trebuie ştiinţă. Îţi trebuie minte, îţi trebuie detaşare şi lipsa oricărei ambiţii de a te pune pe tine în valoare.

Partidul Social Democrat are un politician de calibru, cu o vastă experienţă politică şi administrativă, călit în luptele deschise şi în cele de gherilă internă şi îl ţine la mantinelă. De ce? Pentru că acest partid a devenit sinucigaş. Pentru că îi place să se legene în plasa întinsă de Băsescu. Pentru că aproape toată lumea care contează şi decide e bine merci în afacerile cu bani publici împreunaţi cu fraţii pedelişti. De ce s-ar deranja, ei, adică să-şi bată capul cu proiecte social-democrate? Păi lor le e bine aşa. Fiecare speră că va mai prinde un mandat, fie negociat cu PD-L-ul, fie cumpărat de la noul vizir.

Cine o să-i voteze? Morţii, slugile, în locul celor plecaţi din ţară şi cei dispuşi să-şi vândă votul. De oameni, de oamenii vii şi prezenţi nu-i pasă nimănui. Eu, personal, nu mai sunt dispusă să votez un aşa-zis partid social democrat care colcăie de indivizi dubioşi, de „10%”, de foste vânzătoare, de îmbogăţiţi peste noapte, de inşi ţâfnoşi şi isterici, de tipi găunoşi şi matracucele lor, care habar n-au ce înseamnă Stânga dar ştiu foarte bine „regula mâinii drepte”. Nu sunt dispusă – şi voi face o campanie susţinută – să votez iarăşi nişte indivizi care uită electoratul al doua zi ce se văd „aleşi”. Nu voi mai vota un partid condus „prin procură” de un ţafandache Dinu Păturică Reloaded.

La mulţi ani, Domnule Preşedinte al celor mulţi!

03 Joi mart. 2011

Posted by Gabriela Savitsky in Ion Iliescu, Romania, Romania trezeste-te!

≈ 9 comentarii

Etichete

Ion Iliescu, Romania

3 martie este aniversarea celui mai important şi pregnant politician al ultimilor 21 de ani în România.

Îi doresc domnului Preşedinte Ion Iliescu sănătate, optimism şi încredere – aşa cum ne-a obişnuit în toţi aceşti ani în care ne-a păstorit – şi să rămână acelaşi factor activ al vieţii politice româneşti.

La mulţi ani!

Coincidenţe stranii

07 Luni feb. 2011

Posted by Gabriela Savitsky in alegeri prezidenţiale, Government, Ion Iliescu, politica, Romania trezeste-te!, Traian Basescu

≈ 25 comentarii

Etichete

Alianta Social Liberala, Emil Hurezeanu, FMI, Ion Iliescu, PSD, Realitatea tv, Romania politica, Traian Basescu, Uricani, USL A

Imagine de la basescul

Suntem în Oranjgutania, anul de graţie 2011, în luna lui Făurar. Se prefigurează dezgheţul şi trăitorii de pe aceste meleaguri, istoviţi de foamea şi frigul la care i-a supus natura şi guvernul senilboc, nici nu îndrăznesc să mai spere.

Nu ştiu cum se face dar FMI-ul are un efect halucinant asupra României, în istoria noastră recentă. La această vizită, discuţiile au vizat închiderea unor exploatări miniere, privatizarea CFR-ului, „eficientizarea” (id este fragmentarea şi privatizarea) regiilor de stat. Nici bine n-am apucat să citim discursurile liderilor Uniunii Social Liberale (USL-A) – pentru că televiziunilor li s-a părut mult prea futil să ni le transmită – că ne-am trezit invadaţi de teroare, sânge, lignit şi noroi, din cap până-n picioare. USL s-a topit în zare şi tot weekendul ne-am delectat cu reproducerea, multiplicarea, amplificarea durerii unor oameni care poate ar fi vrut să-şi plângă morţii fără reflectoare. Cineva „a uitat” piciorul pe cablul de oxigen care aerează galeriile minei Uricani, se pare. Explozia aceasta a rezolvat multe. A îndepărtat televiziunile de dezbaterea – şi fixarea în mentalul colectiv – a acestui nou proiect politic, în stare să ne insufle un minim optimism. A acoperit solicitările reprezentanţilor FMI – nici nu ştim dacă sunt reale – şi i-a dat posibilitatea domnului preşedinte Băsescu să încheie seara de duminică în triumf, povestindu-ne cum că nu mai avem nevoie de bani de la FMI (Adevărul este că FMI-ul nu ne mai acordă această tranşă nu pentru că n-ar vrea Băsescu ci pentru că FMI-ul nu mai dă doi bani nici pe Băsescu, nici pe guvernarea lor şi aşteaptă o schimbare pentru a avea cu cine sta de vorbă serios).

Noroc cu „România politică” de la Realitatea, de aseară. A fost di granda. Ne-a venit inima la loc. Totuşi, România nu e condamnată la moarte. Totuşi, ne-au condus oameni luminaţi, nu doar arătări de grotă. Totuşi. Ştiu că o să-mi atrag antipatia unora dintre zombalăii oranj, dar privindu-l şi ascultându-l pe Ion Iliescu (asta după ce ne-am îngreţoşat, la orele 18, cu agramatismele şi fracturile de logică ale actualului preşedinte, cu înveninările şi ameninţările lui de doi bani) am simţit că respirăm într-un univers posibil. Aşa cum, după ce ai stat 6 ore în mină, în întunericul şi frigul întretăiate doar de lumina lămpaşelor, când te ridică scripeţii „coliviei” şi zăreşti prima geană de lumină şi aerul devine mai proaspăt şi mai bogat, parcă şi inima ta se bucură fericită. Un sentiment absolut sublim că există viaţă şi după moarte.

Poporul român a ajuns într-un hal fără de hal. De 5 ani încoace, nu e zi să nu fim hărţuiţi, intimidaţi, jefuiţi, batjocoriţi şi asmuţiţi unii împotriva altora. De parcă de aceea n-am avea noi o economie funcţională. Pentru că unii s-au îmbogăţit din pensiile fabuloase pe care le iau de la ăi’ săraci. De aceea nu avem agricultură performantă, europeană: pentru că sistemul privat, pipernicit şi schilav, îl ţine-n spinare pe bugetarul cel gras. De aceea nu reuşim să construim niciun kilometru de autostradă: pentru că politicienii corupţi, toţi aflaţi în Opoziţie, jefuiesc ţara. Întreb şi eu: Cine are la îndemână şi la discreţie bugetul României, din 2004, de la alegeri, încoace? Cine conduce tot ce mişcă-n ţara asta? Cine guvernează prin ordonanţe de urgenţă şi prin hotărâri de guvern? Cine are majoritatea parlamentară şi şi-a votat ce legi i-a trebuit, când i-a trebuit, postulând că, dacă în sală e doar un „membru al Puterii, se presupune că e toată”? Cine conduce toate instituţiile din România? Opoziţia, cumva?

Dirijând banii doar spre puşculiţele personale şi spre conturile personale şi spre firmele de partid, dacă nu eşti în stare de nimic, nu ai nicio viziune despre ce reprezintă ţara aceasta şi ce viitor poate avea, după ce ai jefuit tot, ai spoliat cetăţenii şi ai distrus tot, tu strigi că nu eşti lăsat să munceşti! Minunată manipulare! Vârstnicii sunt vinovaţi că tinerii nu au locuri de muncă – deşi vârstnicii nu mai lucrează nicăieri, îngrădindu-li-se un drept constituţional -, medicii sunt vinovaţi că nu există bază materială şi medicamente în spitale, profesorii sunt vinovaţi că legea educaţiei e o glogozenie înfricoşătoare, PSD-ul e vinovat că nu avem turism şi tot aşa! În esenţă, noi, cetăţenii României, îi deranjăm pe cei care guvernează cu simpla noastră existenţă. Ei ar vrea ca noi să murim, să ne sinucidem, să face ceva să nu mai existăm! Să nu le dăm lor bătăi de cap cu nevoile noastre! Aici a venit şi îndemnul părintesc al preşedintelui: Dacă nu ne place ţara lor, putem să ne ducem dracului!

Oare nu-i mai simplu să plece dumnealor?

Băsescu vrea să-l aresteze pe Ion Iliescu?

03 Joi feb. 2011

Posted by Gabriela Savitsky in Ion Iliescu, politica, Romania trezeste-te!, Traian Basescu, viata asa cum e

≈ 51 comentarii

Etichete

Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei, arestari anuntate la Strasbourg, Asemblee parlementaire du Conseil de l'Europe, Basescu anunta arestari in februarie, Codul Penal, Constantin Nicolescu, interviu Monica Macovei, Ion Iliescu, Monica Macovei, PSD Arges, Romania libera, Traian Basescu

„Experimentul România” este pe cale să se înfăptuiască. Pus în operă de un derbedeu fără nimic sfânt, un golan fără scrupule, fără mamă şi fără tată, derbedeu care dirijează o armată de impostori în ale legii şi moralei, puşi pe rapt şi distrugere. Suntem săraci, dezbinaţi, epuizaţi, încărcaţi de ură şi clătinaţi de nesiguranţă. Trăim pe nisipurile mişcătoare ale zilei, nu ştim ce va fi mâine şi suntem siguri că nimic bun nu se poate întâmpla. Ne-am convins în aceşti 7 ani de hărţuire şi spoliere, de umilire şi distrugere că nimic bun nu ne aşteaptă. În fiecare zi ne este spulberat un drept fundamental. Dreptul la viaţă. Într-un regim de exterminare sistematică şi programată ce reprezintă dreptul la viaţă? Dreptul la muncă. Dreptul la muncă într-un regim neosclavagist? Să fim serioşi. Dreptul la educaţie? Cu Funebriu ministru? Haida, de!

Nu avem drepturi cetăţeneşti şi cred că nici drepturi naturale nu mai avem. Suntem la latitudinea şi hachiţele acestei armate portocalii condusă de un individ care urăşte poporul român şi România sau are ordine clare să decimeze poporul şi să transforme România în teren viran şi s-o scoată la mezat când va deveni insolvabilă.

Pentru înfăptuirea acestui plan s-au învălmăşit mai întâi valorile. Intelectualii – atâţia câţi or fi fost – au fost ademeniţi cu câteva mărgele colorate şi apoi compromişi. Peste tot, în toate sistemele, valorile au fost înlocuite cu lipitori de afişe şi cărători de servietă – evident uşor de manipulat şi de controlat -, corupţi, şantajabili şi docili. Astfel, s-au creat pârghiile şi mijloacele pentru a pune în operă orice măsură, oricât de aberantă.

Apoi s-a trecut în forţă la distrugerea reperelor. În ce crede poporul român? În Biserică şi în Armată, în primul rând. S-a trecut la compromiterea reprezentanţilor bisericii (şi încă mai urmează) şi în demonetizarea şi vânzolirea Armatei prin trucul recalculării pensiilor militare – din care nu se economiseşte nimic.

Arestarea preventivă a unui lider local PSD, arestare anunţată cu anticipaţie de către Traian Băsescu la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei de la Strasbourg este prima za a unui lanţ cu care-şi vânează Băsescu oponenţii politici sau chiar acoliţii care-l deranjează sau îi nesocotesc ordinele.

O idee năstruşnică i-a surâs în întunericul umed în care-şi petrece ceasurile de reverie. Şi, pentru punerea în operă a acestei idei (obsesive, dealtfel, pentru că e constant doar în ură) a apelat la unealta lui predilectă. Unealta s-a şi executat. Ea se numeşte Monica Macovei şi, în 31 ianuarie, acordă un interviu „regizat” ziarului România liberă (ce ironie!), interviu în care insistă asupra modificării Codului Penal (asumat de către guvern şi aflat la latitudinea acestuia) în sensul că termenul de prescriere pentru unele fapte penale ar trebui abolit. Interviul este „întărit” mai apoi printr-o dezbatere. În sprijinul acestei ipoteze de lucru, prin media a fost vânturat cazul unui nefericit care a fost incriminat şi condamnat pentru o faptă pe care n-a comis-o iar adevăratul făptuitor a beneficiat de avantajul prescrierii faptei. Ca să mistificăm şi să ne justificăm ticăloşia şi interesul, folosim un exemplu înduioşător, nu-i aşa?

Adevărata „ţintă” a acestui demers pare, însă, alta. La întâlnirea perfect constituţională a prezidentelui cu partidul drag inimii lui – dacă l-am putea bănui că are una – le-a ordonat să o sprijine pe unealta Monica în demersurile ei.

Să trăim bine şi să vedem dacă au curajul. Habar n-au pe ce butoi cu pulbere stau, cât de nemulţumiţi sunt aparent docilii oameni. Şi că le lipseşte doar scânteia pentru a exploda şi a-i sfârteca pe toţi aceşti netrebnici care sunt de acord să-şi alăture vieţile (şi să le rişte) cu acest scelerat care e pus doar pe crimă jaf şi trădare. Înaltă trădare.

Suntem aproape toţi la limita răbdării, la limita limitelor. Mai avem puţin până când nu vom mai avea nimic de pierdut. Iar cei care nu mai au nimic de pierdut sunt de neoprit. Fără frică! Fără milă! Cine nu ştie cum arată o mulţime dezlănţuită, sau cine a uitat cum arată o mulţime dezlănţuită şi ostilă să continue inconştient că susţinerea acestor criminali care, după ce ne-au devalizat ţara, după ce au pus mâna prin rapt şi şmecherie pe bogăţiile ei, ne sfidează cu legile lor şi vor să ne ucidă bunicii, vor să ne extermine părinţii, vor să facă experimente cu copiii noştri şi să vândă ce-a mai rămas din pământurile noastre! Există în ţara aceasta a noastră, încă mai există, destui oameni care cred în valorile perene ale lumii: Normalitate, Înţelepciune, Bunătate. Care cred şi sunt capabili să renască România. Chiar aşa cum se află ea acum, în cenuşă. Pe aceia umblă să-i vâneze şi să-i ucidă acest scelerat cu mâinile scăldate în sângele atâtor nevinovaţi, morţi la netimp din pricina regimului lui de exterminare instaurat în România.

Să nu cutezaţi, mişeilor! Să nu cutezi, mişelule!

Bibliografie: Gheorghe Constantin, Victor Ciutacu, Dan Andronic, Dan Voiculescu, Moshe si Mordechai, Adrian Năstase, România liberă,
Mediafax, Agerpres, Realitatea tv, Adevărul, Jurnalul naţional, BBC, CNN, Euronews, A.P.C.E..

Contra-pinguri şi reverenţe pentru: Teo Negură, George Şerban, Gabriela Elena, Năbădăiosul, Cristian Dima, Nea Costache, Gabitzu, Mirela Pete, Caius, Link-Ping, Noaptebunăcopii, Zinnaida, Ioan Usca, Mircea Suman, Alegerea Sophiei, Gabriellajoy, Anamaria Deleanu, Mihaela Man, G1b2i3, Supravieţuitor, Răzvan Rider, Rebusache, Răzvanrc, Dumitru Agachi, Gând licitat, Ioan Sorin Usca, Andi Bob, World of Solitaire, Domnul Nimeni, Simion Cristian, Alexandru Marin, Ana Vero, Cosmin Ştefănescu, Munteanul, Ştiruţe, Mihai Likar, Michaelas’blog, Motanul filozof, Octavia Sandu, Simona Ionescu, Theodora0303, Cella, Elisa – Grădina mea de vis, Taclale cu Paul, Cammely, Flagellus, Bogdan Onin.

No Băsescu&Boc Day!

19 Miercuri mai 2010

Posted by Gabriela Savitsky in alegeri prezidenţiale, Government, History, politica, Romania, Romania trezeste-te!, Traian Basescu, viata asa cum e

≈ 39 comentarii

Etichete

Ion Iliescu, jurnal de scriitor online, Life, no basescu day, politica, politics, presedintele Romaniei, Romania, România trezeşte-te!, Traian Basescu, viata asa cum e

Iată, consecvenţa celor care au propus No Băsescu Day a crescut precum mareea şi vine o zi când va mătura actualul staff al României – o adunătură ignobilă, furişându-şi privirile piezişe către ce-a mai rămas de cotropit şi furat din biata noastră ţărişoară. Chiar dacă Boc pare împăiat este, totuşi, mâna lungă şi criminală a lui Băsescu. Mână cu care, de la primul guvern din care a făcut parte (făcând parte din toate, până în 2000), a căutat să înşface pentru el şi famiglia lui. Cu un tupeu de bişniţar de Dorobanţi, te „face” din ochi şi din vorbe – mai ales că nu ştii exact unde se uită -, te minte şi răstălmăceşte cu seninănatea unuia care nu are niciun reper moral. La toate mineriadele – cum declara Miron Cozma aseară – Băsescu a fost ministru sau secretar de stat. El a dirijat şi a condus minerii către „numele” pe care îl au astăzi, el este artizanul da facto al mineriadelor – pentru că minerii nu puteau să zboare la Bucureşti. Deci îi plăceau masele, dezordinea, videul de autoritate şi îmbârligăturile. Azi, când în Piaţa Victoriei i se construieşte eşafodul, sunetul ciocanelor ce izbesc în cuie îi pare nemeritat. Cine seamănă vânt culege furtună. Din 2004, avem şase ani de gâlceavă, de scandal, de forţare a voinţei lui paranoice, de consolidare a serviciilor secrete, de măcinare şi făinire a structurilor Statului. Băsescu confundă cu nonşalanţă funcţia de şef al Statului cu aceea de şef al tuturor Puterilor Statului – cum spunea pe blogul său, fostul preşedinte al României, Ion Iliescu. Băsescu se crede „jmeker” eludând Constituţia şi căcându-se frecvent în blidele noastre. Sigur, românii sunt un popor răbdător şi paşnic, cu mult umor. Dar nu când sunt sfidaţi şi călcaţi în picioare. Nimeni nu-i oprea să fure, dacă nu căutau să ne calce pe cap şi să ne umble prin buzunare şi să ne scotocească prin simplele noastre vieţi necăjite. Până aici! Ajunge! Jos Băsescu!

Transmitem îndemnul prietenilor: Mirela Pete, Andi Bob, G1b2i3, Cosmin Ştefăneascu, Dispecer Blogosferă, Consiliul Naţional al Blogosferei, Nea Costache, Cristian Lisandru, Noaptebunăcopii, World of Solitaire, Ioan Usca, Gabitzu, Elisa, Noaptea Iguanei, Atitudini, Dumitru Agachi, Cristian Dima.

Radu Humor are mai multă elocvenţă:

Radu Humor // 19/05/2010 la 09:34 | Răspunde (modifică)

Sa se duca dupa Ceausesti , el cu toata famiglia lui !
Un tradator de neam si tara , care a reusit in doar sase ani sa-l reabiliteze pana si pe Ceausescu.
Acum sunt de doua ori mai multe motive de a iesi in strada si a matura scena politica :
In ’89 romanii aveau locuinte, aveau slujbe , iar frigul si foamea de-atunci, vor fi mai cumplite in vremurile ce vin daca-i nu-i vom arunca la ghena istoriei pe acesti monstrii portocalii !
Curaj romani !
Vreau o judecata dreapta, prima acuzatie fiind tradarea intereselor neamului romanesc si distrugerea cu buna stiinta a Romaniei cu acordul pe fata a unor foruri mondiale ce ne inrobesc pentru inca vreo 3 generatii.
Si-a inchipuit cineva ca o tara atat de bogata poate ajunge sluga la straini ?
Se pare ca unii gandeau de mult asta , dar pana n-au gasit cozile de topor , care sa le puna in aplicare programele demente, n-au reusit sa-si bata joc de un popor ce era liber si putea sa fie si prosper.
Suntem un popor de 85% romani si ne conduc niste straini !
Ajunge !

Două lecţii

18 Marți mai 2010

Posted by Gabriela Savitsky in atitudine, Government, Ion Iliescu, politica, Romania, Romania trezeste-te!, Traian Basescu, viata asa cum e, wikipedia

≈ 30 comentarii

Etichete

Antena3, Dan Voiculescu, Ion Iliescu, Lester Brown, Mogulu, singurul politician roman, Worldwatch Institute

Cum spuneam şi ieri, cred că mi-am permis (nepermis) să cobor în smârcuri, printre lighioane decerebrate. Nu se face şi cititorii (sau cititorul meu) mei nu merită asemenea „plonjoane”. Când eram mici şi mergeam la râu, la bulboană (acela era un loc mai adânc) făceam asemenea „plonjoane” – sărituri cu capul în jos şi ochii închişi. Când ajungeai aproape de fundul bulboanei şi deschideai ochii, o lume de alge, mătăsuri de jad şi mici particule de nisip te înconjura din toate părţile. O algă de mătasea-broaştei, rece, lipicioasă şi gelatinoasă, ţi se lipea de braţ sau de spate şi, din pricina fiorului silei şi spaimei, ţâşneai la suprafaţa apei ca o rachetă.

Aseară, Dan Voiculescu – mogulul, de el vorbesc -, i-a administrat o lecţie de economie aplicată actualului ministru al Finanţelor româneşti. Pur şi simplu l-a umilit, l-a copleşit şi l-a băgat în buzunar. Există variante de relansare economică – adică să produci – dând de lucru oamenilor, să vinzi – stimulând consumul şi să capitalizezi. Dar pentru asta – vorba lui Vasile Marica (cât îmi place omul ăsta!) – trebuie să închizi robinetul la furăciuni şi să te apuci de treabă. Soluţii economice există – le văd până şi eu care ştiu doar economia învăţată în liceu – dar pentru asta e nevoie de Voinţă Politică. Ori voinţa politică a actualului guvern este să fure şi să dosească. Puţin le pasă lor de economie, puţin le pasă de copii, puţin le pasă de bolnavi, îi doare la kilometrul 7 de pensionari. Ei au conturi, sunt la putere şi vor să le umple. Ce nu ştiu ei bine este că secretul bancar este pe cale de a fi devoalat peste tot în lumea civilizată. sigur, poţi să-ţi transferi banii în insulele paradis-fiscal, însă nu ai nicio certitudine în privinţa conservării lor. Mai au şi „caietul de sarcini” de la FMI – caiet în care se stipulează clar că trebuie să fie exterminaţi „neproductivii” (bătrânii, bolnavii, copiii – cei care nu sunt buni de muncă) conform „experimentului România” – aşa cum „s-a scăpat” Mircea Geoană într-o emisiune la RRA. Când îl chemau drept martor pe la Parchet.

Deci, concluzia logică este că avem nevoie de un alt guvern. Care-o fi el, din specialişti, de largă respiraţie, de consens, dar să fie altul. Pentru că actualul urmăreşte să ne extermine, să depopuleze România şi apoi s-o vândă pe bucăţele.

Sinteza Zilei de aseară a fost di granda. Mihai Gâdea a avut doi invitaţi de marcă; marele gânditor Lester Brown – fondatorul Worldwatch Institute, un om ilustru preocupat de soarta Pământului şi a civilizaţiei noastre, şi fostul preşedinte al României, Ion Iliescu. Nivelul discuţiilor a fost unul mult peste gângăveala continuă din audio-vizualul nostru şi, evident, pe înţelesul tuturor. Lester Brown – un îndrăzneţ şi un vizionar cu picioarele aici, pe pământul nostru şi cu mintea cuprinzând civilizaţia care va exista peste cinci sute de ani – dacă va exista, mergând în ritmul acesta – a avertizat nu o dată asupra limitelor resurselor şi a distrugerii pe care o presupune consumismul deşănţat în care trăim. În ritmul acesta, peste 70 de ani nu vor mai exista surse de apă nepoluată, apă bună de băut, încălzirea globală va modifica harta lumii iar omul cel dependent de consum şi de resursele fosile se va găsi în faţa unui pământ sterp, secătuit, care nu-i va mai putea asigura supravieţuirea. Scenariul nu este unul apocaliptic, el este descris în cărţile lui, cărţi care dau şi soluţii. Soluţiile sunt: raţionalizarea consumurilor de resurse neregenerabile, reciclarea şi refolosirea. Cei trei „R”. Şi, evident, la concluzia că bogaţii vor deveni tot mai bogaţi şi săracii şi mai săraci, e nevoie de o echilibrare a acestor extreme, de aducerea lor la un numitor comun fie prin impozitare progresivă (aici am revenit pe terenul nostru) fie prin reducerea decalajelor dintre clasele sociale prin politici publice. Dacă vrem să conservăm viaţa pe pământ, ar fi cazul să începem să facem ceva…

Mâine se declanşează seria de proteste a marilor confederaţii sindicale. Este exact axa acestui conflict: cei bogaţi (din bani publici, unii dintre ei) vor să-şi conserve privilegiile şi poziţia la putere, sunt surzi, orbi şi muţi şi marea masă a celor nevoiaşi care nu mai pot suporta costul şi povara acestor îmbogăţiţi ai democraţiei originale. Sper că la capătul acestor demonstraţii să avem un nou guvern, unul interesat de adevărata stare a naţiunii şi capabil să genereze proiecte de redresare. Ar trebui să confiscăm averile „prostocaliilor” – cred că însumate, acoperă datora externă a României care e una uriaşă.

Am citit astăzi: Atitudini, Consiliul Naţional al Blogosferei, Solif (un blog interesant, n.m.), Cristian Lisandru, Noaptebunăcopii, Ioan Usca – cu un legitim îndemn la revoltă, Geanina Lisandru, Gabriela Elena – cu un superb post despre testamentul Mariei Tănase, Theodora0303 – cu acelaşi îndemn la luptă şi solidaritate, Rodica – întorcând calendarul, Mirela Pete – draga şi sensibila Mirela, Teo Negură – cu minunatele lui piese muzicale, Răzvanrc, Simion Cristian, Dan Pătraşcu – aplicat şi avizat ca de obicei, Călin Hera, Cristian Dima, ProAtitudine, G1b2i3 – cu frumuseţile pe care le izvodeşte mereu, Dispecer Blogosferă, Oana Stoica Mujea, Mihaela Man, Cati Lupaşcu, World of Solitaire, Expertul Gigi, Paul G. Sandu, Madimcm, Andi Bob, Dumitru Agachi, Nea Costache.

Hai la lupta cea mare!

30 Vineri apr. 2010

Posted by Gabriela Savitsky in Art, atitudine, fantezii literare, Government, Ion Iliescu, literatura, politica, Romania trezeste-te!, Traian Basescu, viata asa cum e

≈ 53 comentarii

Etichete

Ion Iliescu, jurnal de scriitor online, literatura, relatari fanteziste, România trezeşte-te!, Traian Basescu, viata asa cum e

Uitându-se în lungul vistieriei şi găsind-o goală precum un nap, în timp ce la poarta palatului se-auzeau şchiorlăind şi zgâriind lupii tineri, să li se dea şi lor o ciosvârtă, Il Comandore căută în mintea-i aburită o soluţie. Un nou prilej de gâlceavă. Darea în vileag a averilor înşurubaţilor săi a dat greş, legea ANI ieşind de la Curtea Constituţională aşa cum iese o bucată de carne macră trecută prin maşina de tocat: nişte cârnăciori afânaţi, fără nicio consistenţă. Încurcat, într-o fază incipientă de turbare şi rezonabil de beat, deschise uşile debaralei. O forţă descătuşată îi împinse la picioare câteva cărţi roşii – din cele ce scăpaseră nearse la Revoluţie – şi un morman de scrisori semnate de predecesorul său la palat, care rămăseseră netrimise. Iluminat brusc de o idee măreaţă, scotoci furibund şi, în fundul debaralei, sub un vraf de drapele cu vechea stemă a României – cea cu spicele de grâu şi râurile limpezi -, găsi, împăturită şi prăfuită, stafia comunismului. O scoase tacticos, o şterse de praf cu unul dintre drapele de mătase şi o privi în lumina slabă. Se îndreptă spre ușă, trase de un şnur cu canaf atârnat acolo şi, după câteva clipe, îi porunci majordomului cât un dulap ivit în canatul uşii:

– Adu-mi o pompă!

– Să trăiţi! … De care? … – îndrăzni acesta timid şi cu o evidentă teamă.

– Bă!… Tu ai copii?

– Am, să trăiţi! …- îi răspunse acesta încurcat, neînţelegând ce legătură are pompa – care-o fi aia, de apă, de parfum, de care dracu o fi – cu copiii lui, doi la număr şi mărişori.

– Şi cu ce le umfli, bă, mingiile şi bicicletele?

– Păi… mingile le cumpăr gata umflate şi … bicicletele sunt … aşa le cumpăr, cu camerele pline!… Nu ştiu! … (Şi se zice „mingile”, în măta pe gheaţă, nu „mingiile”, capsomanu’ dracului! – continuă el răspunsul în minte, în timp ce ochii se roteau în cap încercând să agaţe vreo explicaţie pentru pompa pe care-o voia arătarea) . Vă rog? … N-am înţeles ce-i cu bicicletele şi cu mingile … şi ce fel de …

– Nici nu mă aştept de la voi să înţelegeţi ceva, creiere de gumă! – îl jigni arătarea cu o grimasă răutăcioasă întinzându-i-se pe chip. Apoi, urmă:

– Îmi trebuie o pompă, să umflu asta! – îi scutură în față stafia prăfuită. O pom-pă de umflat roţile, că doar n-o s-o umflu cu gura! Sau poate vrei s-o umfli tu! – i-o întinse cu un rânjet macabru.

– Am înţeles! – se lumină malacul la chip şi un firicel de năduşeală îi traversă tâmpla şi se prelinse pe obraz. Mă duc să caut! – spuse în timp ce-şi păcăni câlcâiele şi o zbughi pe uşă.

Ieşi în curte şi se-ndreptă spre garaje.

– Teofile!!! Bă!… Unde eşti?!… – strigă el înainte să ajungă la uşă.

– Ce-i, bă? Ce strigi aşa? Aici îs! – îi răspunse o voce ursuză.

– Ai o pompă de umflat roţile? Că-i trebe lu şăfu!…

– Doar ştii că noi le umflăm la servis-ul nostru… mă, Gligore. Da’ ce-i cu tine, ce năduşeşti aşa? Te-a alergat iară ăla, cu sticla? – îl măsură surâzând. Şi ce-i trebe pompă?

– Ce ştiu eu, Teofile? A găsit o păpuşă de-aia de se dă la bâlciuri în debarauă… Vrea s-o omfleze, cre’ că … – ezită, prudent, Gligore.

– S-a zărghit rău de tot, mă Gligore, dacă îi trebe gonflabile… Bă, când li se urcă la cap, li se urcă şi gata!… Omu, – îţi spun io că ştiu de la un bătrân din sat de la mine – omu, zic, când ajunge de-şi face singur plăcerile, el singur, îi pierdut, bă Gligore, nu mai are scăpare!… Da’, na, asta ni-i soarta, aşa ni-i scris, să ascultăm de nebun, n-avem ce face… De unde să-ţi caut eu ţie pompă acuma?… Să sun la un magazin de biciclete, cred că am un număr pe-aici… – şi se-ndreptă spre ghereta în care se afla un telefon.

Enervat că nu mai apare nimeni cu pompa, personajul nostru îi căută supapa, o trase afară, îi desfăcu căpăcelul şi începu să sufle în ea. Un acces de tuse îl năpădi. Se întoarse şi căută un loc unde să se aşeze în timp ce tusea îi scutura firava-i constituţie. Găsi un taburet și se lăsă cu puțina-i greutate, sufocându-se.

„Nu mai am deloc condiţie fizică… – mormăi. Ar trebui să merg şi eu la sală ca limbricul ăsta care şi-a lipit cele trei ventuze de maţ şi nu-l mai pot desprinde… gândi în timp ce-l vizualiza pe acesta, cu capul lui mare şi cu cele trei buze cornoase lipite de un maţ uriaş. Las-că te dau eu jos de-acolo!… Am eu ac de cojocul tău!… Şi-a lu’ ăia care te ţin artificial conectat la aparate… Mă şantajează ei pe mine!?… Las-că v-arăt eu voi, ciocli vopsiţi portocaliu!… Vă lustruiesc până vă sare vopseaua! – îşi zise el, mulţumit, şi mai împinse câteva guri de aer în stafia ce începea să se împlinească. Pe ăştia poţi să-i trimiţi după moarte, când îţi vine sorocul!” … – îşi mai zise, cu gândul la malacul ce-i stătea la dispoziţie şi al cărui nume îi scăpa mereu. Până să apară Gligore, cu vrâste de transpiraţie pe haina-i pompoasă şi cu o pompă de picior în mână, reuşise deja să umfle suficient stafia ce părea şi mai jalnică având, acum, volum.

– Şefu!… îndrăzni Gligore, furişând câte-o privire spre stăpân, să prindă reacţiile acestuia. Da’ ce doriţi să faceţi cu asta? …- indică el cu bărbia înspre păpuşa roşiatică şi flască.

– Le-o dau poporului! Să aibă distracţie, mă băiete!… Dacă n-are pâine, măcar circ! Aşa a zis un împărat roman, nu? Pâine sau circ! Uite cum fac… – se gândi să-i dezvăluie el planul acestei fiinţe care, în viziunea lui, n-avea oricum creier să priceapă raţionamentul. Era ca şi cum ar fi vorbit cu o scrumieră sau cu sticla de whisky.Vorbesc cu ăştia ai mei, cu consilierii, şi meşterim repede o lege a lustraţiei. Cu asta, mă împac cu lingăii de intelectuali şi le dau şi ăstora tineri de-i auzi că schiaună la poartă, apă la moară. Dacă ăl mic nu se prinde şi o bagă-n parlament, le-am tras-o-n bot la toţi. Şi, cu legea asta-n mână, îi scot de la butoane şi pe golanii ăştia care mă şantajează că ei m-au făcut comandant şi să le dau lor frâiele toate și țara pe mână. Fiecare are o filă, un dosar, a fost pionier, utecist, ce măsa o fi fost, altfel nu erau aşa clănţăi. Şi mă iau iar de Iliescu şi dau vina pe el pentru toate… Să acoperim hoţiile alor noştri, tragem spuza pe turta ăstora tineri şi mai proşti – pe care-i duc de cap cum verau eu…

– Adică iar vă luaţi de domnu’ Preşedinte? – zvâcni, indignat, cu restul de omenie care-i rămăsese întreagă, malacul Gligore. Da’ ce tot aveţi cu el, că e om bun?… El nu ne… – îşi înghiţi Gligore indignarea, devenind conştient că scăpase nişte cuvinte care nu trebuiau rostite, dar nici n-avea cum să le ia înapoi.

Spre norocul lui chior, comandantul, pierdut în reveria lui, nu-l auzise. Odată se ridică, luă pompa din mâinile lui Gligore care înmărmurise neînţelegând nimic, şi se apucă să meşterească febril, fixă furtunul pe supapă şi, din câteva tălpi, umflă păpuşa. Îi fixă supapa, o aprecie ţinând-o de mijloc şi, găsind-o mulţumitoare, o luă sub braţ şi porni cu ea prin curtea palatului, spre poartă.

Gligore strânse pompa şi o luă agale, încurcat şi cu gândul la ce apucase să spună, spre garaj. Căuta în minte soluţii pentru eventualitatea că va fi dat afară din serviciu. În uşa garajului îi aştepta Teofil cu mâinile înfundate în buzunarele salopetei albastre, curăţele.

– Ce vrea să facă cu aia? – îl întrebă acesta, împungând aerul cu bărbia înspre mogâldeaţa care căra o păpuşă umflată mai mare decât ea, prin curte.

– Vrea să facă o lege a ilustraţiei… şi să-l prindă pe ăl mic – cre’ că pe Emiluţ – în capcană… Şi iar se ia de domnul Iliescu – aşa a zis. A mai zis ceva de circ şi de telectuali, da n-am înţeles ce … Auzi, tu ce crezi că are cu nea Ion, că tot se ia de el?

– E invidios, bă, Gligore… Ăştia care ajung mari pe nemeritatelea e invidioşi pe ăia care-s mari din firea lor – îi explică el, filozofic şi plin de importanţă lui Gligore care-i sorbea cuvintele, încuviinţând din cap. Deci nu voia să se reguleze cu gonflabila aia? – întrebă el, într-o doară, dând să intre în garaj. Nu-i chiar conplet nebun.

– Zicea că le-o dă lu’ telectuali şi lu’ ăia tineri… – murmură, indecis, Gligore, iar Teofil ridică din sprâncene şi făcu gura a mirare.

– Când io-ţi zic că ăsta-i dus cu pluta!…

Recomadări: Ioan Usca, Transildania, Elisa, Nataşa, Orfiv, Ioan Sorin Usca, Mirela Pete, Link-Ping, Idei înghesuite, Şilavarăcald, Cristian Lisandru, Ragnar, Supravieţuitor, Grişka, Gabi123, Atitudini, Dumitru Agachi, Andi Bob, Gând licitat, Theodora Marinescu, Octavia Sandu, Dennis, Black Angel, World of Solitaire.

Cel mai iubit/hulit dintre pământeni

03 Miercuri mart. 2010

Posted by Gabriela Savitsky in Ion Iliescu, Romania

≈ 49 comentarii

Etichete

Aniversare, Ion Iliescu

20 de milioane de destine obișnuite. Unele fericite, altele excepționale, unele tragice, altele abandonate. Un destin de excepție.

M-am întrebat de multe ori și am întrebat, am consultat, am citit și am căutat să înțeleg ce îl face pe un om ca noi toți să fie de excepție. Cum a reușit, odată ce-a încălecat balaurul ucigaș, egoist, înșelător al Puterii, să nu se lase la rândul lui încălecat, posedat, folosit de acest balaur.

Cei mai tineri – care n-au trăit nimic din epoca Ceaușescu – își fac un titlu de glorie din a-l înjura, măscări, a spune gogomănii și tâmpenii despre această personalitate de excepție cu care avem șansa de a fi contemporani – așa li se pare lor că ies în evidență și devin legitimați. Legitimați de cine și de ce? De nimeni și de nimic. Așa cred ei că poate fi abordat discursul public.

I s-au pus în sarcină mai ales eșecurile democrației, eșecurile guvernelor, eșecul propriului partid. I s-au reproșat oamenii de lângă el, faptele lor, deciziile lor. De ce această canonadă? Cum face mereu acest popor cu oamenii lui de excepție, dacă nu-i poate linșa, măcar să-i compromită. Avem o istorie lungă a „regicidului”. Am sperat că vom reuși să ieșim din această damnare, acum că am devenit și noi o nație europeană. Vulgul și-a păstrat însă propria manieră. Aceiași manieră de a căuta să tragă de picioare în mlaștina proprie pe cei care depășesc numitorul comun. Dacă nu putem fi cât el, dacă nu putem ști cât el, dacă nu putem decide ca el, să-l minimalizăm, să-i inventăm păcate, să lipim de el cuvintele noastre bolnave.

În deloc neglijabila mea experiență de viață, având un ochi care aude caracterele, am întâlnit multe feluri de indivizi. De la simplu la complex. Cei simpli spun direct ce gândesc, ideile lor sunt fruste, bazate pe experiența directă, lucrurile de neînțeles rămân încuiate undeva, răutatea nu trece niciodată de un anumit prag decent. Cei mai perfizi însă, cei care-și disimulează bine gândurile sub o poleială împrumutată, cei mai complecși în ticăloșie sunt intelectualii. Și, vorba lui Marin Preda, cei mai lași. Cei care se urăsc între ei cu osârdie, căutând nu să se depășească unii pe alții prin profunzimea ideilor lor, prin acuratețea operelor lor ci umilindu-se și denigrându-se unii pe alții. Poleiala unui pospai de cultură înconjoară adesea un suflet pustiu și o inimă goală. Dacă există vreo categorie în care indivizii compunători să se urască la superlativ, este categoria intelectualilor. Nu-și vor ierta niciodată unul altuia succesul. Nu-și vor accepta niciodată valorile. Nu vor respecta niciodată ierarhiile.

Suntem contemporani cu un om de excepție. Nu știu când vor mai ivi aceste plaiuri și acest mod de a privi lumea și viața un altul la fel. În loc să ne bucurăm de prezența lui, de ideile lui, de marea lui putere de a stăpâni Puterea, de știința despre viață pe care a acumulat-o atingând o venerabilă vârstă, ce facem noi? Îl miștocărim. Îi punem la îndoială capacitatea de analiză. Îl urâm că a supraviețuit. Îl detestăm că a făcut posibil drumul către democrație. Îi punem în spinare toate tarele societății acesteia la care suntem parte și complici. Îi reproșăm absurdități. Ne enervează că e viu și că are dreptate. Un ins obscur, întrebat la un post de televiziune unde consideră el că e locul acestui politician de excepție, acest ins obscur abia s-a stăpânit să nu spună: „pe năsălie” – era evident că asta îi stă pe buze, o ură imundă i se citea în privirea porcină. Pentru că fusese frustrat de un loc căldicel de ministru. Aceștia sunt oamenii zilelor noastre… Aceștia sunt intelectualii nației noastre. Îi merităm pe deplin. Pentru că și în noi colcăie și bolborosește ura și nu izbândește rațiunea.

Nu avem niciun merit pentru destinul de excepție al acestui om. Și, constat cu mâhnire, că nici nu-l merităm. Deși și-a pus amprenta definitiv pe modul în care a evoluat România după 1989. Deși astăzi suntem încă o România întreagă. Deși suntem o nație între națiile Uniunii Europene. Deși suntem liberi să înjurăm cât vrem și pe cine vrem în numele dreptului la liberă exprimare. Am dorit economie de piață, capitalism, democrație, libertăți. Avem economie de formă, capitalism de cumetrie, democrație pentru șmecheri și libertăți prost înțelese. Asta am vrut. Așa am ales. Constatăm că nu ne place democrația, ne deranjează libertățile prea multe, capitalismul nu ne satisface iar economia s-a prăbușit.

Pentru că realitatea românească e una deformată, am ales un președinte diform, însemnat de natură. Și, pentru că tot ce s-a construit până acum, cu trudă și inspirație nu ne aranjează, avem nostalgia unui lider autoritar. Foarte bine! Dați-i bătaie! Modificați Constituția Țării și întronați Dinastia Băsească! Și ne-am aranjat pe următorii 500 de ani. Năpârcile fac și ele pui. Când ni s-or sui pe piept, când ne-or injecta veninul în sânge, vom înțelege poate că alegerea nu a fost una fericită. Între un Om luminat și un satrap, iată, ne fascinează satrapul.

Ce vor spune copiii noștri și copiii copiilor noștri despre noi? Că am fost niște inși fără creier și fără caracter. Că ne-am lăsat prostiți, călcați pe cap și legați în lanțuri de șleahta unui nebun ce visează cu ochii închiși.

Nu-l merităm pe Ion Iliescu. Deloc. Nici măcar noi, care am crezut în valorile pe care le-a propus. Nici măcar noi, care ne-am riscat viața pentru libertatea voastră de a înjura. Nu-l merităm și nu avem dreptul să-i spunem nici măcar La Mulți Ani la aniversare, pentru că nu am făcut nimic. Am stat cu mâinile în sân în timp ce lumea pe care a construit-o se surpă sub bocancii portocalii ai unor grobieni iviți din peșterile și mlaștinile societății.

O vorbă

16 Marți feb. 2010

Posted by Gabriela Savitsky in Ion Iliescu, politica

≈ 27 comentarii

Etichete

Ion Iliescu, Ion iliescu renunta la toate functiile, jurnal de scriitor online, politica, politics, PSD, relatari fanteziste

Când eram mică-mică și făceam o mare drăcie cum ar fi:

să scot jăratec din sobă și să-l pun pe preșurile țesute de mama, să văd mai bine roșul acela fascinant, să mâzgălesc cu smoală pereții văruiți proaspăt ai casei, să dau drumul cloștilor cu pui cu tot în grădina de zarzavat, să mă urc iarna pe coama acoperișului casei unde era culmea troianului și să-mi dau drumul de-acolo, de pe vârful acoperișului de șiță, să spăl cu săpun puișorii abia ieșiți din găoace și să-i întind la uscat pe sârmă cu clame de rufe, să închid pisica sub covată câte-o zi întreagă,

frații mei mai mari rosteau uitându-se, cu sprâncenele ridicate și ochii măriți la mine, următoarea vorbă: Te-ai căcat la semnal!

Asta însemna că o să iau o groaznică de bătaie.

Asta a făcut PSD-ul (care tinde să devină pesedic) astăzi, când Ion Iliescu a anunțat că se retrage din toate funcțiile de partid.

S-a căcat la semnal!

Dacă întemeietorul și esența acestui partid se retrage, vor rămâne să se uite ca proasta la brânză. Pentru că grosul simpatizanților și votanților se va volatiliza. Ion Iliescu nu este doar un simbol al Stângii, este, el însuși, un simbol.

Notă: Cum am primit la Spam tot felul de psihanalizări ale eventualelor gesturi ale copilăriei, mă văd nevoită să vă spun că trei sferturi din ceea ce scriu este literatură. N-am manifestat niciodată cruzime împotriva animalelor când eram copil. Pisicile-mi sunt foarte, foarte dragi; de multe ori, îmi păstram în buzunare bucăți de mâncare, eram în stare și să fur din cămară ca să hrănesc pisicile. Aveam însă în vecini un copil care a legat o pisică pe calea ferată – a și ajuns în închisoare mai târziu. Și cum să speli un pui atât de gingaș și de mic? Dar, în fine, pe unii atâta-i duce mintea. Neutrino, ai auzit de fausse memoire?

Claustrofobie

10 Joi dec. 2009

Posted by Gabriela Savitsky in fantezii literare, Ion Iliescu, literatura, politica, viata asa cum e

≈ 24 comentarii

Etichete

Adrian Nastase, batistele lui Dinu Patriciu, Dan Voiculescu, Dinu Patriciu, Ion Iliescu, jurnal de scriitor online, Life, literatura, mogulii, motanul Felix, politica, relatari fanteziste, Sorin Ovidiu Vântu, Traian Basescu, viata asa cum e

Dacă ați uitat povestea…

Sub titulatura Jazz Club Amnesia, clădirea avea un aer misterios și ușor fanat din pricina secolelor ce-și lăsaseră amprenta lor discretă dar fermă. Dacă n-ar fi știut că se află în Constanța, participanții la acest gen insolit de expoziție ar fi putut crede cu ușurință că se află pe Strada Mântuleasa. Nu aștepta nimeni să se deschidă cerurile, însă un presentiment ciudat făcea ca rumoarea generală să fie una menită să acopere sau să tempereze o stranie spaimă interioară.

Grupurile se făceau și se desfăceau precum celulele substanțelor dintr-un amestec ambiguu, bijuteriile aruncau scânteieri multicolore, zumzetul sporovăielilor era spart din când în când de câte un hohot înalt și strident al vreunei cucoane prost-crescute care întorcea pe dată toate capetele într-acolo.

Dinu părăsi, după o ceremonioasă și teatrală plecăciune, grupul unor doamne înfășurate în dantele negre, vădind pe alocuri griul unei îndelungi purtări, doamne care-și scuturaseră cerceii și cu spasm gușulițele, ascultându-l cu interes și privindu-l de după paravanul evantaielor.

– L-ai auzit pe îmbogățitul ăsta de război?! zise una dintre cucoane, urmărindu-l pe Dinu cu privirea și ascunzându-și vorbele după o oglinjoară cu capac în care-și aranjă un zuluf imaginar.

– De ce-l faci, dragă, îmbogățit de război? Ai văzut ce culant e … protestă una dintre surate, zâmbind unui gând doar de ea știut.

– Culant pe dracu’! Împopoțonat ca un papițoi! Și cu glumele lui deocheate auzite la cazino. Ce ți s-a părut așa cuceritor? Că stătea cu ochii numa-n decolteul tău?

– Măcar la mine are ce vedea în decolteu! – replică doamna mai trupeșă și mai blajină, scuturându-și cârlionții puși cu meșe și, făcând o piruetă în loc, o părăsi și ea pe doamna cârcotașă.

Într-o parte mai umbrită a uriașei săli amenajate pentru acest eveniment monden, patru bărbați discută în surdină.

– Este necesară o coagulare a tuturor forțelor care să acționeze sinergic împotriva acestui … acestui golan! rostește cu indignarea întregului trup, unul dintre ei.

– Dacă modificam Constituția cum am sugerat eu … – interveni, balansându-și greutatea trupului masiv de pe-un picior pe altul, al doilea.

Ceilalți doi sorbeau în tăcere din coctailurile multicolore privind undeva în gol.

– Voi cum v-ați decis? Presupun că v-ați construit o viziune, un punct de vedere… reluă domnul mai scund ca înălțime dar care îi domina printr-un nu-știu-ce pe cei de față.

– Să vină și conu Dinu – răpunse prin evitare unul dintre cei doi care stătuseră tăcuți.

– Eu mă duc să dau o tură pe acoperișuri până apare Dinu – ieși parcă din transă și celălalt. Rostogolindu-se cu tot cu sonda pe care-o avea în mână și fără să piardă niciun strop din lichidul conținut, se transformă într-un superb motan cu o blană lucioasă de-un gri perlat, în înmărmurirea întregii asistențe.

– Ce vă căscați așa? mârâi el și dădu peste cap restul de lichid din pahar punându-i-l în mână domnului înalt de lângă el. Nu suntem în plină poveste? Hai pa! – și dispăru într-un nor de pucioasă.

– Ăsta se ține mereu de giumbușlucuri – spuse, ca să întrerupă tăcerea, domnul înalt, grizonat și bine clădit.

– Măcar pe el se poate conta în orice situație! – rosti, cu o anumită maliție subsecventă cel care părea liderul grupului.

Celălălalt înghiți în sec prefăcându-se că nu a auzit ironia și schimbă vorba:

– Știți, am primit niște informații conform cărora platoul continental al Mării Negre va putea …

– Nu știam că și tu ești specialist și în Marea Neagră – i-o curmă scurt convorbitorul, cu un ton care nu admitea replică. Iată, vine și Dinu – îndulci el tonul, introducând o nuanță concesivă.

– Ia uite! Parc-am fi la Grivco! – rosti plesnind de bună dispoziție, personajul despre care se făcuse vorbire. Dar unde-i Felix? – se miră acesta, dând ochii roată prin sală.

– Pe acoperișuri, unde să fie? – replică domnul ce înalt.

– De ce? E în călduri? – izbuncni într-un râs sănătos Dinu.

– S-a dus să regleze antenele, să nu fim interceptați – făcu lumină domnul cel scund.

”Sunt tot ăia de la Grivco. Aha. Lasă că mi ți-i ciuruiesc eu!” rosti șoricelul, nădușind în batista parfumată și murind de curiozitate și gâtuit din pricina spațiului îngust în care stătea înghesuit să afle ce pun la cale cei patru domni care-l așteptau pe Felix, discutând despre nu știu ce reuniune de la Copenhaga.

Expectativă

09 Miercuri dec. 2009

Posted by Gabriela Savitsky in alegeri prezidenţiale, amintiri, Government, Ion Iliescu, politica, Romania, viata asa cum e

≈ 34 comentarii

Etichete

Adrian Nastase, Ion Iliescu, jurnal de scriitor online, Mircea Geoana, politica, politics, PSD, Romania, Traian Basescu, viata asa cum e

N-am nicio direcție astăzi… Mă gândeam să scriu un articol despre ”aurora cu degetele sidefii” a bloggărelii mele. Despre cât de entuziastă și răzbunată m-am simțit scriindu-i lui Adrian Năstase – după ce îi mai trimisesem câteva e-mailuri care au aterizat în mod sigur în trash-ul adresei de prim-ministru – că un gest pripit și nejudecat, un simplu sacrificiu politic pe altarul intereselor de partid (care s-au dovedit eronate și distructive chiar pentru el însuși mai târziu) mi-a distrus viața și m-a dus încet dar sigur spre infarct. M-ar fi avut domnul Năstase pe conștiință, dacă n-aș fi supraviețuit? Greu de presupus. Un X între alte mii de X-uri. L-ar fi ajutat pe fiul meu rămas astfel orfan de ambii părinți în vreun fel? Asta-i chiar o iluzie prostească. Știut este că politicienii bogați sunt cinici. Ce treabă au ei cu pleava care cade la măciniș?

Sigur, la alt nivel și cu posibilități de compensare mai ample, a trecut și domnul Adrian Năstase prin ce-am trecut eu. A fost trădat. Hoarde de neaveniți s-au plimbat prin casa lui (în cea în care stăteam cu chirie au venit doar trei haidamaci care mi-au îndesat lucrurile în saci). A fost blamat și înjurat. Poate și eu, dar nu le-am primit în față. A fost umilit. A fost înjunghiat – metaforic vorbind – exact de oamenii lui de casă. Mai tare ca orice pe lumea aceasta, în viața aceasta, doare pierderea încrederii. Trădarea. Că pierzi lucruri, bunuri sau avantaje e nesemnificativ; când viața ta o ia pe făgașul alunecării și nu mai poți nici opri, nici controla nimic. Dar să-i vezi pe oamenii care ți-au fost prieteni rânjind demonic, asta e cu adevărat teribil. Și eu și domnul Năstase am supraviețuit. Astăzi, la cinci ani de la tragedia mea urmată la câteva luni de tragedia domnului Năstase, (bătaia aripilor unui fluture din Tokio provoacă o furtună la New York) stau și mă întreb: Am devenit mai buni? Am devenit mai înțelepți? Am adăugat sufletului nostru ceva? E greu de spus…

Ce mi-a venit cu această paralelă, o să vă-ntrebați.

L-am văzut zilele trecute pe Adrian Năstase, la televizor desigur, jubilând. Amuzat și distrat de realitatea că Mircea Geoană va fi înjunghiat, decapitat, iar capul îi va fi pus într-un par în piața publică. Rafinamentul arhicunoscut al domnului Năstase m-a împiedicat să fac o legătură între jubilație (și ironia mușcătoare cu care le-a spus unor jurnaliști că el poate să aștepte până încheie ei conversația) și faptul că Mircea Geoană e aproape îngenuncheat. Nu s-au zobit numele mari ale PSD-ului în această campanie. Cei aflați în siguranță, la adăpostul demnităților, nu s-au ostenit (poate cu excepția celui mai înjurat politician din această campanie) să-și rupă pingelele. Aș zice câteva vorbe și despre staff-ul de campanie al lui Mircea Geoană. De mult ori am senzația că traduce discursurile din engleză. Mult amatorism. Și o adiere de trădare.

Poate că Mircea Geoană este iubit de Dumnezeu și va avea noroc. Dacă el va avea noroc, celor mulți le va fi mai bine. Pe ce mă bazez în această afirmație? Pe realitatea că Mircea Geoană nu e o canalie. Nu a belit pe nimeni din partid deși ar fi putut și unii chiar ar fi meritat. A lăsat lucrurile să curgă. E construit pe alt calapod decât politicianul dâmbovițean. Mircea Geoană nu e ticălos, îi lipsește șmecheria și veninul. Este un om de bună – credință. Sigur, e greu de crezut că un politician mai ne-experimentat cum e el poate să învingă un ticălos absolut cum e cel pe care-l avem, din nefericire, președinte. Aș fi preferat ca politicianul Mircea Geoană să fie un melanj între onestitatea personală și abilitatea de rac uriaș cu clești de oțel a lui Adrian Năstase.

Dacă Traian Băsescu va fi validat de Curtea Constituțională cred că ar fi perfect potrivit să-l lăsăm să funcționeze cu Guvernul Negoiță. Să se bucure de ce a semănat. Dacă nu, îl invit pe Mircea Geoană să reflecteze câteva ore la destinul lui. La oamenii pe care poate conta. La o strategie românească de abordare a alegerilor – pentru că aici suntem în unica și irepetabila România, nu în Statele Unite. Dintre cei care respiră aerul culmilor politice ale PSD-ului, poate conta sută la sută pe Ion Iliescu. Îi recomand să-i facă o vizită prelungită și să-l asculte.

Tot datorită bloggingului – sau bloggerelii, cum preferați – am avut bucuria de a-l întâlni pe domnul Ion Iliescu. Impresionat de tragedia mea, domnul președinte m-a vizitat la spitalul militar Carol Davila, când mă aflam acolo pentru o evaluare, în sfârșitul lui august 2008. Pe mine, un nimeni la urma-urmei, cum ar putea spune cineva. M-a îmbărbătat, a făcut ce se putea face să-mi fie mai bine. Pe obrazul unde a scuipat Boierul, a sărutat Domnul.

Spuneți și voi.

Update: Vă recomand o analiză aplicată și plină de prospețime și acuratețe.

Calea personală

24 Marți nov. 2009

Posted by Gabriela Savitsky in alegeri prezidenţiale, fantezii literare, Internet, Ion Iliescu, literatura, Religion, Romania, Traian, viata asa cum e

≈ 44 comentarii

Etichete

Alex Mazilu, Cuvântul lui Dumnezeu, Dan Voiculescu, Dumnezeu, Elena Udrea, Felix, guzganul rozaliu, haldina de gunoi, Hrebenciuc, Ion Iliescu, jurnal de scriitor online, Life, literatura, mogulul, motanul Felix, pagan, Photography, povestiri de la Zorro, Presedintele Ion Iliescu, relatari fanteziste, Romania, România trezeşte-te!, semnul lui Dumnezeu, Traian, Traian Basescu, viata asa cum e, Viorel Hrebenciuc

(Articolele precedente le puteţi citi likuite, aici )

Șoricelul pedala din toate cele patru lăbuțe încercând disperat să nu se lase purtat de râul care venea în cascadă peste el și să se prindă de grunjii de pământ ud ce se desprindeau din peretele găurii. Blana-i era ciuciulită și udă, urechile înfundate, iar mișcările-i deveniră tot mai molcome și mai dezlânate. Se cufundă într-un întuneric de smoală și gândurile încetară. Alunecă dus de șuvoi, mai mult mort decât viu. Lichidul săpase și deschisese o galerie prin care se rostogolea spre adâncurile pământului această vietate mică, în stare de inconștiență. Ajuns într-un spațiu mai larg se izbi de pardoseală și un firicel rubiniu îi izvorî din botic. Auzi niște pași apăsați apropiindu-se de el. O matahală căreia-i vedea doar coada spelbă, fără fir de păr, se apropie de el. De spaimă, își reveni din leșin.

– Ți-am zis să nu mai bei ca porcul. Uite, te-ai pișat tot pe tine. Puți tot a pișat. Cred că te-ai și căcat. Spurcăciunea dracului ce ești! În loc să-ți bagi capul într-o găleată cu apă rece, cum ți-am zis, ți l-ai băgat într-o găleată cu wiskey. Ridica-te și curăță aici! Că doar n-o să curețe colega mea…

– Nu m-am pișat pe mine… bâigui șoricelul cu ochii ieșiți din orbite de groază. S-a pișat Motanul Felix pe mine! A vrut să mă omoare!… M-am ascuns de el și …

– A, deci e și Felix aici. Fe-liiix!!! strigă, punându-și labele pâlnie la bot, guzganul cu blană rozalie pe care Traian, adunându-se de jos și scuturându-și blănița, îl putea admira acum în toată splendoarea. Hai, coboară că ne-ntâlnim la Grivco!!! Sau la Athene Pallace! Unde vrei?

– La Grivco ne-ntâlnim, veni răspusul tunător multiplicat de ecourile galeriei.

”Deci se întâlnesc la Grivco ca să mă piardă pe mine!” își zise șoricelul chițăind de mulțumire că e șoricel și se va putea strecura acolo, între Mai-Mari, să-i audă ce vorbesc. Se trase binișor într-o parte dând să se facă nevăzut.

– Unde pleci, dragule? se pisici o soricuță blondă, apărută nu se știe de unde, înveșmântată într-o rochie Coco Chanel, și împestrițată de bijuterii, brățări, cercei cu cristale Swarovski.

Șoricelul încremeni din pricina surprizei.

– Tu??!… Aici?! … Cu guzganul rozaliu? Cu ăștia?… Și … stai puțin …, se bălbâi el, de ce ești șoricioaică? Ai fost și tu la fotografia de grup?

– Nu, iubitule, dar nu știi că noi doi suntem empatici? Ce ți se-ntâmplă ție mi se-ntâmplă și mie. Nu pleca nicăieri, vei pierde partea cea mai interesantă…

– Și ce cauți tu cu ăsta? îi strecură șoptit, privind pieziș înspre guzganul care-și spăla cu lăbuțele blănița, aruncând ocheade unui ciob de oglindă.

– Băi pârlitule! Nu destul că te-am suportat atâția ani?! Nu destul că ai vândut pirogile și ți-ai pus galbenii la teșcherea fără să-i împarți cu nimeni? ‘Tu-ți răscrucea și anghinarea mă-tii de bețiv! Guzganul înhăță o bâtă de base-ball și-i trase una cu sete în căpățână.

– L-ai omorât! se tângui șoricica.

– L-am omorât pe pustia… Ăsta nu-i mort. Hai să-l scoatem afară că, până ne-ntoarcem, se descompune aici și ne-mpute palatul!

Cei doi îl aburcară fiecare de câte două labuțe, îl scoaseră printr-o galerie laterală care dădea în câmp și-l aruncară cât colo, în iarba uscată, sub soarele arzător.

– Nu-l îngropăm?, însistă, oarecum înduioșată, șoricica.

– Să-l îngroape gaia! Eu? Poate vrei să-i punem și cruce lu’ păgânu’ ăsta! Hai, că-ntârziem la-ntâlnire!

Cei doi își scuturară blănițele, se dădură de trei ori de-a berbeleacul și se transformară în două ființe umane care ieșeau din câmpul de la marginea orașului, își curățară încălțările de noroi și urcară în limuzinele care-i așteptau la marginea șoselei.

– M-au părăsit toți… gemu șoricelul, venindu-și în simțiri și căutând din ochi o frunză mai mare, să se tragă la umbră din calea soarelui de amiază care-i împungea cu un miliard de săgeți capul ce devenise o rană vie. M-au vândut și m-au trădat și m-au părăsit… izbucni el în lacrimi. E Holocaustul! Uuuu! U-u-u-u! Î-hî, î-hî, î-hî! izbucni în hohote de neputință și disperare. Lacrimile se uscau ca niște pete albicioase la colțurile ochilor. Ar fi vrut să fi murit, să nu simtă această durere teribilă care-i sfâșia măruntaiele. Sunt pierdu-u-ut! Doamne! Salvează-mă! urlă el căutând cu ochii în zarea cerului sclipitor ca o folie de aluminiu. Nu mă lăsa să pier aici, neștiut de nimeni! Î-hî, î-hî, î-hî! urlă șoricelul către un Dumnezeu care nu catadicsea să-i răspundă. Doar o boare răcoroasă adie ușor mișcând vârfurile ierburilor.

– Dă-mi un semn că exiști! Vreau să pun mâna și să urlu: Este! Te rooog! Doamne Dumnezeule, știu că nu mă crezi! Că mint așa cum respir! Dar acum… Te rog, dă-mi un semn! Arată-mi calea mea și îți voi respecta întru totul dorința! U-hu-u-hu-u-hu! se smiorcăi șoricelul halucinând deja din cauza arșiței.

În tăriile cerului de sineală se rotea în spirale înalte un șoim imperial. Ochii lui scormonitori, rotunzi și magici urmăreau orice mișcare, oricât de imperceptibilă. Își strânse cercurile din ce în ce, apoi coborî ca o săgeată și-l apucă cu ghearele ca niște cange pe micuțul șoricel. Țâșni cu el înapoi în cer. Îl purtă peste oraș, apoi peste munții cu creste înzăpezite, peste câmpurile pârloagă de ani buni. Peste ruinele fostelor uzine, fabrici, șantiere, de unde fiarele ruginite se ridicau acuzator ca niște brațe descărnate. Peste cursurile de apă, pline de peturi și nailoane. Peste pădurile din care rămăseseră doar la șosea pâlcuri de copaci, în adânc fiind decupată de fierăstraiele electrice.

– Vezi? Ia aminte, rosti, scurt Șoimul.

– Și pe tine te-a transformat fotograful acela vrăjitor? Ce mă bucur că nu sunt singurul batjocorit!…exclamă șoricelul care pân-aci tăcuse cu moartea în suflet.

– Eu șamanizez din când în când, măi dragă Traian. Acum mă duceam la o-ntâlnire la Grivco și te-am văzut pe câmp. Ai fi murit acolo. E păcat, totuși. Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului ci îndreptarea lui… mai rosti șoimul cu tonalitatea lui guturală inconfundabilă.

– Mă iei și pe mine la Grivco? strigă, plin de speranța reînsuflețită, șoricelul.

– Nu ai zis că vrei să-ți afli calea? Parcă așa am auzit… îi răspunse, cu o nuanță de ironie indecelabilă, șoimul, privindu-l cu ochii lui rotunzi și hipnotici.

– Păi tu nu ești Dumnezeu! Nici nu crezi în el! strigă șoricelul, răgușit de spaimă, realizând brusc cine-l înhățase în gheare.

– Ei, e un fel de a spune… La nivel conștient, da, pot să spun că susțin că sunt ateu. Dar, în interioritatea mea, sunt un om profund religios. Hai c-am ajuns. Mă grăbesc să nu întârzii că nu se face… Deși …, pe mine mă așteaptă cu toții.

Șoimul coborî respectând traiectoria acelorași cercuri perfect concentrice și-i dădu drumul șoricelului Traian la marginea unei haldine de gunoi.

(Va urma, desigur) Update pe care nu l-a cerut Cell61 care a scris o Proză arhiscurtă superbă, azi. Merită citită.

Tot ca recomandare, participați la Referendum.

În documentare

05 Joi nov. 2009

Posted by Gabriela Savitsky in alegeri prezidenţiale, Art, atitudine, Blog, Events, fantezii literare, Government, History, Internet, Ion Iliescu, literatura, Love, Media, politica, Romania, Traian, viata asa cum e

≈ 13 comentarii

Etichete

Adrian Nastase, comisia prezidentiala, dosarul Flota, Gherla, inchisoare, Ion Iliescu, jurnal de scriitor online, Life, literatura, News, Photography, politica, politics, prison, puscariasi, Raportul de condamnare a comunismului, Romania, România trezeşte-te!, Traian Basescu, viata asa cum e, Vladimir Tismaneanu

(continuarea primei părți )

La poarta penitenciarului tropotesc din bocancii cu talpă groasă câțiva tineri cu fețele îmbujorate de frig. Unii, cu microfoanele în mâini, alții cu telefoane mobile cu reportofon și cameră – din cele de ultimă generație -, mai în spate doi bărbați bine zidiți, cu camerele de filmat pe umăr. Liderul grupului eterogen era un ins între două vârste, nu prea înalt, astenic, lățoș și cu ochelari. Era însoțit de o doamnă trupeșă, foarte volubilă cu chipul emaciat de băutura pe care se vede că este obișnuită să o îngurgiteze cu regularitate.

– Volodea, zi-i că a vorbit șeful meu cu comandantul, să nu ne frece el să ne țină la ușă, rosti trupeșa, cu buzele-i subțiri ca două râme țuguindu-se, plină de importanță.

Cel apelat, Volodea, reproduse cu unele omisiuni gardianului de la poartă cuvintele companioanei.

– De unde ați zis că sunteți? insistă ofițerul de pază cu receptorul sprijinit între umăr și tâmplă și cu degetele mâinii drepte pregătite să tasteze pe claviatura telefonului.

– Comisia de Elaborare a Raportului pentru Condamnarea Dictaturii Incipiente, rosti, prețios, domnul astenic împingându-și ochelarii cu arătătorul. Știți, noi am condamnat și Convenția, am publicat o carte de interviuri cu domnul Președinte și am condamnat și Comunismul, mai adăugă lățosul cu emfază.

Gardianul îl privi cu ochii măriți și mormăi ca pentru el: ”Condamnarea p…ii! Era mai bine pe vremea comuniștilor, nu veneau tot felul de pițiflenderi să te f….. la cap cu respectarea drepturilor omului aflat în detenție și vrăjeli din astea. Capitalism de căcat! Dictatura nesimțiților și-a șmecherilor!”

– Să trăiți domnu comandant! Sunt agent-șef Omicron! Permiteți să raportez! Am aici, la poartă, un grup … Cum ați zis că vă zice? se întoarse el spre cei doi acoperind microfonul telefonului cu palma căuș – care declară că au avizul dumneavoastră să viziteze…

– A sunat șeful meu și a vorbit cu el! țipă isteric, bruneta cea trupeșă.

– Deci așa? continuă gardianul fără s-o bage-n seamă pe umflată. Sunt 12 cu toții. Treisprezece cu asta care pare șeful lor. Fără camere de filmat? Una singură. Să trăiți. Am înțeles. Să trăiți.

– Deci…, se întoarse gardianul spre grupul care fremăta. O sigură cameră de filmat. Nu vă răzlețiți de grup, rămâneți împreună. Nu dați curs cererilor deținuților și nu vă apropiați prea mult de ei fără avizul colegului meu, agentul Cotârneață, care o să vă conducă.

– Și noi de unde luăm imagini? rosti una dintre tinere lăsându-și buza inferioară în jos și făcând botic. Nu puteți să ne lăsați fără imagine! Vă rugăm frumos! Vă facem un interviu! O să vă vadă toată țara la televizor, insistă o bruneta subțire ca o trestie, cu ochi migdalați și negri.

Agentul, mai-mai că s-ar fi lăsat înduplecat. Parcă o văzu pe soacră-sa înfundată în fotoliul din sufragerie unde-și făcea veacul, învelită în șalurile ei rărite de-atâta purtat, ducându-și mâna la gură și holbându-și ochii a uimire. Și vecinii de la bloc, măgarii ăia care se dau intelectuali deși sunt niște prăpădiți … și Măgduța… mai ales Măgduța… Cu gândul la chipul dulce al Măgduței și la ochii ei umezi de care-i amintea reporterița asta din fața lui, simți că voința i se năruie, se îmbună și dădu din mână.

– Bine. Nu știu cum faceți, să nu vadă comandantul două camere! Atâta vă spun!

– Că și-ăla la care-am venit să-l filmăm, nici ăla nu voia să vadă două camere și uite unde-a ajuns! rosti, sarcastic, un tânăr înăltuț cu fața smeadă.

– Deci, când vă duceți la comandant, o singură cameră! S-a-nțeles?!

– S-a-nțeles! S-a-nțeles! strigară tinerii și se buluciră pe poartă în curte.

– Hei!!! Hei! Unde-ați zbughit-o?! Și interviul meu?

– La final! La concluzii! … rosti unul dintre cameramani.

– Doară tot pe-aici ieșiți! rânji gardianul.

– Sper că n-ai de gând să-i iei interviu lu ăsta… spuse către bruneta care alerga cu microfonul în mână, cineva din grup.

– Ei , da ce? Mă doare sa pun camera și microfonul pe ”of”? răspunse cineva și chicotiră cu toții.

(va urma)

Populism şi futurism în politica dâmboviţeană

27 Duminică sept. 2009

Posted by Gabriela Savitsky in atitudine, politica, Romania

≈ 14 comentarii

Etichete

Cotroceni, Crin Anonescu, droguri usoare, Guvern, Ion Iliescu, jurnal de scriitor online, land of choice, legalizarea prostitutiei, Mircea Geoana, modificarea Constitutiei, Modrogan, PD-L, PNL, politica, presedintele tuturor romanilor, PSD, referendum, reforma constitutionala, Romania, România trezeşte-te!, Tariceanu, Traian Basescu

Ori că l-au lăsat din braţe, ostenite de-atâta adversitate şi încăpăţânare, o parte deloc neglijabilă a Serviciilor, ori că Chivasul i-a întunecat rău acea parte a viscerelor cu care ia decizii, „Preşedintele Tutulor Român’lor” – id est Traian Băsescu – o dă în bară din ce în ce mai des.

Gurile rele pun reacţiile dezlânate şi necontrolate ale şefului statului nostru de drept pe seama sondajelor sincere. Unde procentele dumnealui nu sunt unele confortabile ci mai degrabă unele dătătoare de fiori reci pe şira spinării operate la Viena. Adversităţii mocnite şi încă temătoare din sânul propriului partid i s-a adăugat şi o guvernare ex-cep-ţio-na-lă. Lăcomoşi şi cam ilogici, pedeliştii şi-au upgradat ministerele bănoase, lăsând PSD-ului ministerele sociale cu sindicatele aferente, destul de puternice în economia administrării puterii. Se va vedea curând cât de puternice.

Despre primul ministru chiar nu e nimic de spus. Trompeta băsesciană a răguşit morfolind aceleaşi fraze trâmbiţate şi ele din duhoarea maţului gros, nicidecum filtrate măcar prin neuronul de măsură al supuşeniei româneşti.

Politica românească s-a defăimat, s-a bagatelizat, a căzut într-o pernicioasă necontenită injurie publică în spatele căreia se practică şoapta complice şi făcutul cu ochiul. Bisnissul transpartinic bate orice adversitate fie ea doctrinară, de incompatibilitate, sau morală. Nu există nimic sfânt în politica românească. În toate partidele se mişculează şi se mişcoteşte pentru cotonogirea liderului formal. PNL-ul îl faultează pe Crin – plăpândă floare aeriană ce vrea să-şi exhale otrăvurile nimicitoare în faptul zilei. Nimic mai greşit. Înlăturarea lui Tăriceanu de la conducerea partidului, cunoscut ca opozant fervent al preşedintelui în funcţie – în speranţa unui ipotetic acces la putere după alegerile prezidenţiale – a fost o greşeală. Crin nu are anvergură de preşedinte de partid, îmi pare rău să constat. Aşa încât mirobolanta floare a politicii liberale se ofileşte înconjurată de spinii confraterni.

Nici PSD-ul nu se află mai prejos în concursul naţional de defăimare şi paintball. Pe de o parte, frisonul baronilor teritoriali animat de perspectiva de a dansa tot cu Băsescu şi anul viitor, îi imprimă preşedintelui partidului o mişcare giratorie. Nevoit să-i mulţumească pe toţi şi să aţină în lupta pentru candidatură, Mircea Geoană, deşi a făcut progrese remarcabile, rămâne tot neconvingător, un lider gonflat şi imberb, cu pusee adolescentine.

Apariţia duduitoare a fostului secretar general al partidului, cadrist călit în hăţişurile şi mlaştinile administraţiei, Octav Cozmâncă, a pus neuronii multora în alertă şi a crescut doza de adrenalină pe cap de pesedist de frunte. Cunoscându-i în amănunt pe cei mai mulţi dintre liderii actuali ai partidului, bomba Cozmâncă ar putea duce partidul la o implozie în care mulţi şi-ar pierde vestmintele acoperitoare ale unor trupuri politice neconforme cu imaginea de pe televizor. Astfel că partidul social democrat, care cică s-a reformat până la genunchiul broaştei, înlăturând exact membrii cu coloană vertebrală şi promovându-se fiecare pe sine, s-ar putea vedea scindat între Mircea Geoană, candidatul formal, preşedintele partidului care în mod automat trebuie „să-şi asume candidatura la Preşedinţie” – şi am citat din clasici – şi Sorin Oprescu, fost membru PSD care a diagnosticat, la anterioarele alegeri ale partidului desfăşurate într-un formalism puturos (după părerea mea), plăgile de care suferă acest partid zis „de stânga”.

Parcă aş fi scris eu cele cinci pagini ale scrisorii pe care a adresat-o Octav Cozmâncă conducerii partidului. Pentru că Partidul Social Democrat nu mai reprezintă pe nimeni. Poate pe sine. Deşi nici de asta nu putem fi siguri, pentru că şi acolo, ca în întreaga societate românească şi-a făcut loc morbul egoismului, al individualismului, al lui „scapă cine poate”. „Fiecare pentru sine” nu poate reprezenta în niciun caz comandamentul unui partid al celor mulţi.

Despre PD-L, care nici nu este un partid ci doar o haită de fiare (unele flămânde, altele îmbuibate dar cu instinctul turbat de a ucide de plăcere) sub comanda unică a preşedintelui bănuit de trafic cu arme, nu avem a spune prea multe. Încercarea de a scoate PSD-ul de la guvernare forţând asumarea răspunderii pentru două legi esenţiale pentru bunul mers al societăţii româneşti a eşuat. Cum eşuată pare şi guvernarea. Blamarea miniştrilor PD-L prinşi cu mâna-n buzunarul contribuabilului, unul pentru ungerea fiicei prezidenţiale amatoare de droguri uşoare ca europarlamentar şi altul, cel de la ministerul futurismului, pentru tupeul cu care-şi face imagine în contul aceloraşi bani irosiţi promovând, cică, o „Land of Choice” pe cale de a sucomba sub ploaia de politici amatoristice şi smucite, au pus o lumina murdară în geamul din Modrogan. Or fi „zoaiele” la care se referea ingenuul nostru prezident? Atmosfera în partid e una ostilă actualului preşedinte, iar în cazul în care acesta nu va intra în cursa prezidenţială şi nu va câştiga, soarta partidului va fi pecetluită. Aşa cum vânează ei astăzi orice suflare de pesedist sau de penelist care li se opune, vor fi vânaţi şi ei şi nimiciţi în orice cotlon s-ar ascunde. Nici măcar PSD-ul în perioada lui de glorie paranoidă (şi mă refer aici la anii 2003-2004) nu a făcut atâta rău celor care nu „erau de-un sânge” cu el. Luând în calcul şi varianta în care Traian Băsescu nu va aquiesa al doilea mandat, tropotul copitelor şi fâşâitul ghearelor care l-ar vrea sfâşiat acum se aude hăt înafara partidului. Traian Băsescu va pierde funcţia de preşedinte în această toamnă şi pierderea aceasta va fi contabilizată şi resimţită mult mai acut de partidul dumisale decât de el însuşi care-şi va lua goeleta şi va pleca în Paraguay.

Înnebunit să recâştige încrederea şi voturile „poporului” băsescist, preşedintele nostru, natură conflictuală şi certamente alcoolică, s-a repezit mai întâi la justiţia care nu vrea să-l „lege” pe marele şi singurul lui adversar politic redutabil, Ion Iliescu. Ostilitatea celei de-a treia puteri în stat nu e de neglijat mai ales în perspectiva alegerilor ce vin, cu atât mai mult cu cât judecătorii sunt, prin lege, preşedinţii birourilor electorale. O mişcare viscerală eminamente perdantă şi neinspirată, după multele altele ce ne-au pigmentat cenuşiul crizei în aceşti ani de restrişte socială şi politică.

Căpătuirea materială a fetelor nici nu este atât de blamabilă într-o lume balcanică în care şpaga ţine loc de regulă. Nici măcar înscăunarea presupusei sale prietene ca ministru nu a şocat morala unei societăţi îngăduitoare cu asemenea manifestări de bunăvoinţă voievodală.

Dar să te iei la harţă cu două dintre veritabilele puteri în stat (Parlamentul şi Justiţia) şi cu una nonformală dar cu atât mai periculoasă – şi am numit aici Presa – este curată nebunie.

Este limpede că România trebuie să iasă din această izolare în care-a înghesuit-o cu „abilitatea” uluitoare a unui neghiob actualul accident politic aflat în funcţie la Cotroceni. Este limpede că adâncurile „Lacului rusesc” ascund vietăţi de pradă la care noi nici cu gândul nu gândim. Ipoteticul sprijin al Marelui Licurici (atâta vreme cât marele Licurici s-a întunecat) vine să-i dea cu Axa-n chelie zurbagiului carpatin, acum când pe ţambalul scuturilor antirachetă s-a aşternut batista unei abile şi strategice diplomaţii.

Singur, părăsit de proprii partizani, nesigur şi disperat, Traian Băsescu culege ce-a semănat în cinci ani de smucituri politice şi diplomatice. Adică, furtună. O furtună căreia nu-i va putea face faţă cu muşii cu care a spălat puntea în aceşti ani.

Dileme şi … Trilema

28 Marți iul. 2009

Posted by Gabriela Savitsky in Uncategorized

≈ 24 comentarii

Etichete

Bloguri adevarate, Dilema, Ion Iliescu, Mircea Popescu, Trilema

Nu vă ascund că într-un an şi jumătate de bloggereală multe şi contradictorii au fost stările care m-au încercat. De la entuziasmul paroxistic pe care l-am trăit adresându-mă direct, nemediat, celui mai important politician de după ’89 din spaţiul acesta – şi m-am referit aici la Ion Iliescu -, până la disperarea sau dezgustul de comunicarea virtuală, stări care m-au năpădit precum buruienile o casă nelocuită, pe care le resimt de-o vreme-ncoace.

Am încercat de câteva ori să sugerez blogosferei prietene că ar fi nimerit să ne organizăm, că ar fi util şi chiar benefic. Să ne organizăm, în sensul de a căpăta un statut juridic. Acest colos cu zeci de mii de capete de pixeli îi trebuie o coordonare. Am putea astfel să-i apărăm pe acei bloggeri care pătimesc din pricina adevărurilor lor. Un blog este (poate fi) şi o armă, nu doar un mijloc de a-ţi împărătăşi ideile şi experienţele. Din păcate, nu am reuşit să întrunesc asentimentul mai multor bloggeri, poate şi pentru că nimeni nu mai vrea să facă parte din nimic. Fiecare e pe cont propriu. Există, totuşi, câteva asemenea iniţiative concretizate, UmbrelaVerde pare cel mai bine sistematizat.

Am văzut zilele acestea un blog care mi-a redat optimismul. Dacă există suficient de mulţi asemenea tineri, are şi blogosfera un sens. Unul constructiv.

Dacă mai ştiţi alte asemenea bloguri, vă rog să-mi scrieţi.

Dacă aveţi alte idei despre cum am putea să ne organizăm, aşijderi.

Ion Iliescu este invitat la Antena3

29 Miercuri apr. 2009

Posted by Gabriela Savitsky in politica, Romania, Uncategorized

≈ 15 comentarii

Etichete

Clubul de la Bucureşti, Clubul de la Roma, Gabriela Vrâceanu Firea, Ion Iliescu, militantism social, Nicolae Iorga, PES, politica, PSD, Romania, sociatatea civilă, Sorin Platon

Domnul Ion Iliescu, preşedinte de Onoare al PSD, fost Preşedinte al României, este invitat astă-seară la Antena3, la 8.10.

Poate vom afla mai multe despre nou-constituitul Club de la Bucureşti (şi nu pot să nu mă gândesc că ar putea avea, ideatic, peste ani, aceeaşi influenţă pe care o are Clubul de la Roma – şi nu sunt ironică) care a avut ieri, prima şedinţă oficială de la constituire. Declaraţia de principii o puteţi citi pe blogul domnului preşedinte.

Poate că o revitalizare a societăţii civile – asezonată, astăzi, din belşug cu politică – este soluţia redresării României, a revenirii ei pe făgaşul normal, al responsabilităţii, element atât de preocupant pentru cei pentru care România este şi patrie nu doar un loc de trăit.

Tu, fractalul (articol preluat de pe blogul Eexergy)

29 Miercuri apr. 2009

Posted by Gabriela Savitsky in viata asa cum e

≈ 9 comentarii

Etichete

ADN, Alice Drogoreanu, Antena3, atom, DNA, Eexergy, fractal, Gabriela Vrânceanu Firea, galaxie, Gleick, golden proportion, Ion Iliescu, Jocul Haosului, jurnal de scriitor online, Mandelbrot, self similarity, Tango de los exilados, teoria Haosului, univers, Vanessa Mae, viata asa cum e

De la particulele subatomice până la corpurile stelare şi galaxii, toată materia ce compune Universul e stratificată ierarhic.

A fost avansată şi ideea unei similarităţi cu sine, self-similarity şi, de aici, ipoteza că natura şi cosmosul ar fi compuse din fractali.

Toată lumea ştie că atomii sunt compuşi din particule subatomice, elementare, iar stelele sunt compuse din atomi … însă puţini oameni s-au gândit că şi stelele pot fi asemănate unor atomi galactici care, la rândul lor, compun ceva mult mai complex, ceva ce depăşeşte puterea de investigaţie a omului mileniului trei.

Ce este un fractal?
Cea mai simplă definiţie cred că ar fi aceasta :
– repetarea la infinit şi pe mai multe straturi ierarhice a unor motive geometice sau paternuri care au la bază un raport matematic din categoria „proporţiilor de aur” – golden proportion ca, de exemplu, numărul PI(3.14), numărul lui Fibonacci, baza logaritmului natural …

Cuvântul fractal provine de latinescul frangere – a frânge, a sparge.

Un fractal este o formă ce are dimensiunea Hausdorff-Besicovitch mai mare decât dimensiunea sa topologică tradiţională.
Ar trebui amintită şi teoria haosului care încearcă, printre altele, să explice fractalizarea materiei şi a proceselor; ba mai mult decât atât, a fost avansată şi ipoteza „simetriei haosului”.

De la fractalii lui Mandelbrot, la cristalele de gheaţă ale lui Fournier, la triunghiul lui Sierpinski, vasele sanguine, frunzele copacilor, aripile fluturilor, frunzele de ferigă, cochiliile melcilor, conopida, floarea soarelui, dunele de nisip ale deşertului, molecula ADN/DNA, apa, vântul, muzica, dragostea … totul este, de fapt, o repetare a unor motive, patterns, după un anume algoritm şi anumite reguli ce guvernează Universul.

(numărul lui Fibonacci : 34 / 55 = 0.618 sau 55 /34 = 1.618 care, în imagini, arată astfel)

Matematicianul Michael Barnsley a fost fascinat din copilărie de ferigi, de uluitoarea repetare a formelor acestor crengi, dar de abia cu mulţi ani mai târziu a reuşit să înţeleagă modul în care fiecare frunză se aseamănă cu întregul, a reuşit să scrie un program de calcul pentru a modela aceste caracteristici de creştere şi a transformat banala ferigă în unul dintre cei mai cunoscuţi fractali.

Barnsley a continuat să dezvolte o metodă nouă, unică, de desenare a fractalilor: Jocul Haosului. Chiar şi mai important, în 1985, Barnsley şi John Elton (nici o legătură cu cântăreţul Elton John) au demonstrat că orice imagine din lume poate fi reprezentată cu ajutorul unei binecunoscute categorii de fractali.

Geometria fractală nu a pătruns numai în fizică.
Medicina, climatologia, geologia, seismica şi chiar marketingul şi economia, utilizează programele de simulare fractală.

Seismologii vorbesc de valuri fractale, fractal waves, ce străbat scoarţa pământului.
Psihologii vorbesc de aşa numitele boli dinamice ce apar în momentul desincronizării fractalilor, sau cum ar spune medicina indiană – atunci când omul iese din armonia Universului.

Cu ajutorul simulărilor fractale (sau fractaliere) ale lui Mandelbrot a fost posibilă prezicerea cu mare exactitate a variaţiei preţului de bursă al bumbacului.

Geneticienii sunt convinşi că molecula ADN/DNA este unul dintre cele mai complicate modele fractale existente în natură şi reprezintă prin excelenţă acea „similaritate cu sinele”, self-similarity , cât şi principiul „părţii asemănătoare cu întregul”.

Mă gândesc la Eminescu, care spunea în Scrisoarea I :
„Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate „…

Din punctul de vedere al darwiniştilor, Natura e rezultatul a doi factori majori : mutaţiile genetice şi selecţia naturală

(random genetic mutation and natural selection ).

Astăzi însă, oricine vrea să scrie o lucrare despre designul entităţilor naturale, specia umană, regnul animal, regnul vegetal … şi terminând cu cele mai simple celule sau cu molecula ADN/DNA, e nevoit să facă apel la geometria fractalilor.

Aventura fractalilor începe în 1975 când matematicianul francez Benoit Mandelbrot publica celebra sa carte Les Objets Fractal.

Un deceniu mai târziu, Gleick observa ca mulţi biologi reuşiseră să facă unele analogii între fractali şi organe anatomice sau ţesuturile care le compun, ex: branchiile, ţesutul inimii, etc.

Iată ce scrie Gleick:
„some theoretical biologists began to find fractal organisation controlling structures all through the body. The standard „exponential” description of bronchial branching proved to be quite wrong; a fractal description turned out to fit the data. The urinary collecting system proved fractal. The biliary duct in the liver. The network of special fibres in the heart that carry pulses of electric current to the contracting muscles…”

Gleick pune retorica întrebare: ” Cum a reuşit natura să evolueze către această complicată arhitectură şi cum reuşeşte să o controleze?”

În cartea sa, Mandelbrot nota că numai în geometria euclidiană se poate vorbi de complexitate.
Geometria fractalilor se bazează pe seturi foarte simple.
Celebrul set fractalier Mandelbrot are la bază o ecuaţie simplă de forma: z’=z2 + c.

Mandelbrot a spus: „Take a number, multiply it by itself, and add the original number”.

Setul Julia are la bază următoarea formulă:

Cλ(z) = iλ cos z
Pentru λ aproximativ egal cu 0.67 se obţine imaginea de mai jos:

Este suficient ca λ să crească foarte puţin ca valoare pentru a se trece din starea de ordine în cea de haos, iar figura următoare ilustrează foarte bine ce se întâmplă atunci când λ variază cu o cantitate aproape infinitezimală în raport cu valoarea proprie.

Tragem concluzia că între ORDINE şi HAOS nu sunt decât nişte diferenţe MINIME. La fel între IUBIRE şi URĂ.

Matematica şi geometria fractalilor reprezintă un pod de legătură între ordine şi dezordine, între întâmplare şi prezicere, între unitate şi întreg, ceva asemănător celebrului model al oului chinezesc, chinesse egg.

Iată ce scria William. F. Allman în articolul „The Mathematics of Human Life”:

„The body’s overall structure bears the signature of the chaotic processes that shape it – right down to the DNA molecule that serves as its genetic blueprint. The fractal nature of DNA appears to play a role in its ability to pass on biological information that controls development of the various parts of the body. Because fractals represent a midway point between randomness and predictability, DNA’s fractal structure may represent a compromise between encoding the maximum amount of information, while still being extremely resilient to damage.”

Dr. Lipton are câteva cărţi şi articole interesante pe tema structurii fractaliere a moleculei DNA/ADN. El a lansat şi conceptul omului fractal.

„I was sitting in my laboratory looking at a eukaryotic cell through an electron microscope. I was reiterating in my mind the common understanding that all the physiologic systems that can be found in the human being are in the eukaryotic cell when it really struck me… the cell I was looking at was a fractal of the human being. Alternatively, the human being is a fractal of the cell – a version on a greater order of magnitude.”

…deci, după părerea lui Lipton, omul este un fractal al celulei !!!

Frumuseţea din noi se întinde dincolo de puterea noastră de înţelegere. O putem privi doar cu ochii minţii. Iar atunci când vom putea trece de anumite bariere de gândire şi de egoism, vom constata cu stupoare că nu avem cum să fim nefericiţi.

Când am ascultat-o pentru prima dată pe Vanessa Mae cântând la vioară Tango de los exilados, am avut în minte ceva asemănător cu ceea ce se vede mai jos … numai că ritmul era cu mult mai alert.

Comentariul meu:

Am răsfoit aseară blogrollul. De curând, am mai redus din numărul linkurilor, după criterii aleatorii, subiective. Cum tot pe criterii subiective le-am şi adăugat. Cum Eexergy este unul dintre blogurile pe care intru cu sfială – n-aş şti să vă spun de ce – şi pe care şi mai cu sfială comentez, am dat un click. Cred că demult căutam un asemenea articol… Ştiam că e pe undeva, dar nu întâlnisem încă expusă teoria fractalilor, în această manieră. Tot ieri am avut o interesantă discuţie cu Alice Drogoreanu, iar unul dintre subiecte era cel referitor la coincidenţe. Eu nu cred în coincidenţe. Cred că universul este organizat şi, în funcţie de modul în care îţi mişti nevăzutul suflet, universul îţi răspunde. E important cum reacţionăm, cum interacţionăm. E foarte unşor să judeci. E mult mai greu să cauţi echilibrul reacţiilor. E foarte uşor să te mânii şi să dai drumul cuvintelor rele. E destul să le gândeşti; greu poţi să le atenuezi efectele. De aceea, acest articol a venit ca o mănuşă. Motiv pentru care l-am şi repostat aici. Poate nu toţi cei care mă vizitează intră pe blogul Eexergy.

Căutaţi armonia cu universul. E în voi, în fiecare. E acoperită de straturi groase de întâmplări de tot felul. Ne vom aminti astfel lucruri pe care le-am ştiut dintotdeauna, dar nu am fost conştienţi că le ştim.

Îi mulţumesc lui Eexergy pentru amabilitate. Şi pentru articol.

Să vă uitaţi diseară la emisiunea Gabrielei Firea, pe Antena3. 🙂

	Lucia la Revedere
	Lucia la Revedere
	Robert Turcescu si S… la Realităţi
	Madi si Onu Blog - s… la Sfântul Ioan
	Wikileaks, adevărate… la Vicki – Lilick’s…
	In interesul superio… la Revedere
	Cand incepem sa inte… la Revedere
	S-a aprobat reabilit… la Revedere
	112 nu inseamna Big… la Revedere

Gabriela Savitsky

~ Nihil sine Deo

Arhive etichetă: Ion Iliescu

Pentru cine mănâncă politică pe pâine

La mulţi ani!

„V” de la cârlan

La mulţi ani, Domnule Preşedinte al celor mulţi!

Băsescu vrea să-l aresteze pe Ion Iliescu?

No Băsescu&Boc Day!

Două lecţii

Hai la lupta cea mare!

Cel mai iubit/hulit dintre pământeni

O vorbă

Claustrofobie

Expectativă

Calea personală

În documentare

Populism şi futurism în politica dâmboviţeană

Dileme şi … Trilema

Tu, fractalul (articol preluat de pe blogul Eexergy)