Istorii

Etichete

agent, jurnal de scriitor online, omul

Imagine: aici

– Şi ai ieşit viu de-acolo… Am auzit că de la ăştia numa’ cu picioarele ‘nainte ieşi … – spuse Ghiţă care până atunci tăcuse şi urmărise poveştile cu interes, fără reacţie, însă, acum privindu-l în ochi pe Titi şi ridicând sprâncenele cu interes, adică: „ţi-am spus eu!”

– Nu e chiar aşa … Ca oriunde, te folosesc cât eşti bun şi apoi te îndepărtează că pe o piesă uzată.

– Să lăsăm omul în pace. Dacă el nu poate să povestească, nu poate şi gata! Ce-i atâta intiscreţie?

– Păi, da! Răţoi are dreptate, să nu fim intiscreţi, cum zice el, da’ el are voie să-şi bage nasul în toate oalele! Că Iovan că cutare, că, na!, e prost, de mine că nu m-ar ţine la uşa lui … Da’ Râţoi nu ştie ceva! … Că io nu mă duc în veci la uşa lui!

– Da’ ce, te-a invitat cineva? Nici să nu vii!

Aşa-i hârbul, râde de oala spartă. El zice de Iovan că-i prost şi de mine că nu ştiu să mă-ngrijesc singur, da’ el, ştiţi ce-a făcut? A pus ochi şi sprâncene la prostie!

– Ei, o fi făcut şi el ca tot omul, ce să fi făcut? …

– Ca tot omu’, cum zici. S-a-nsurat de tânăr, ca fiecare, aici n-avem obiecţie. Fată bună, nimic de zis. L-a adunat, l-a îmboldit, a mai făcut el şi niţică şcoală… Stă el ce stă liniştit la casa lui şi-odată îl apucă! A venit amocu’ peste el! Şi dă-i şi îneacă-te în băutură, şi părăduieşte Răţoi banii şi azi aşa, mâine aşa, nu mai rabdă biată muiere şi-l scoate afar’. „Du-te, băiete! Vrei cu băutura şi cu pierzania, n-ai decât!”… Şi aşa, murat în băutură, se dizvorţează iut’ că n-aveau copii. Şefii îl lasă-n plata lui, se fac că nu-l văd. Ce zic ei? „Lasă-l încolo de român, că şi-aşa-i vai şi-amar de zilele lui! Îşi revine el!” Alţii să fi fost, îl arunca dracu’-afară şi-ajungea ca homeşii ăia din America, de se-nvelesc cu ziare şi dorm lângă bobarcă.

– Adică, dacă erai tu şăf, Crizante, mă dădeai afară, să-nţeleg!

– Da, bă, tâmpitule, eu te dădeam! Întreabă-l pe Iovan de câte ori ţi-am pus vorbă că „lasă-l, bă, don’ şef, că e amărât şi el, l-a lăsat muierea, înţelegeţi-l şi ‘mneavoastră, că-i meseriaş bun!”  Meseriaş, meseriaş, la dimigeană era ăl mai bun!

– Adică ce vrei tu acuma? – îngustă ochii Răţoi.

– Lasă tu că ce vreau să zic, ştii tu mai bine ca mine, da’ acuma mi-i rându’ meu la povestit. Mănâncă şi ascultă, nu te mai înfoia în pene!

– Şi ce face, el, Răţoi cel deştept care judecă-n stânga şi-n dreapta? – se adresă el comesenilor ignorându-l complet pe  Răţoi, de parcă nici n-ar fi fost acolo. Trece o vreme, îşi revine el ce-şi revine, că a venit ciurdă de neamuri pe la el, mai cu dojana, mai cu grija, plus că-i era şi lui ruşine de mătuşile lui – alea era cucoane, nu aşa -, să tot umble tulburat la creieri şi se potoleşte de ziceai că n-a pus în viaţa lui picătură de  băutură pe limbă. Sfânt, nu alta! Se ferchezuieşte el, spălat, pieptănat, călcat şi – mirarea lumii! – treaz! Treaz – trezuţ! O săptămână, două, nouă … „bă, zicea noi, ăsta nu-i Răţoi, o fi altu’ care seamănă perfect cu el! Or fi adus mătuşile de la Bucureşti altu’-n locul lui!” Ba îl şi verificam dacă-şi aduce-aminte de-acolo, de-acolo, de când am fost la Dunăre, de când a venit inundaţiile! Ştia!

– Hai c-acuma chiar le-nfloreşti! Auzi, mă verifica ei pe mine să vadă dacă ştiu! De parcă voi eraţi mai breji!

– Bă, nu eram mai breji, da’ acuma e vorba despre tine în povestea asta, că ţi-a venit rându’ la moară aşa că taci tu binişor din gură şi ascultă. Poate mai înveţi câte ceva! … Şi Răţoi al nostru, ăsta, revenitu’, ce face el? Se duce la nevastă-sa, fosta, asta de care dizvorţase şi azi-mâine, azi-mâine, îl vede ea că-i limpede în albu’ ochilor, că nu mai pute ca o cramă şi-l iartă! Şi se-mpacă ei şi fac iară cununia – am fost şi noi, bun înţeles, că dacă nu ne duceam, nu ne-ar fi venit să credem -, de ziceai că-s porumbei, nu alta! … I-a mai venit lui de vreo câteva ori s-o ia pe arătură, da’ ne-am pus toţi cu toroipanul pe el şi-a lăsat-o moale. De băutură trebuie să te ţii, dacă te-apuci. Şi nu toţi ştiu s-o conducă … Aşa că … Râde Răţoi de Iovan, da’ cam râde mânzeşte!

– Hai, bă, lasă-mă cu Iovan! M-ai găsit tu pe mine să mă pui lângă Iovan să mă compari! Da’ ce, Iovan îi etalonu’ la prostie? O fi ca kilogramu’ ăla de se ţine în vid, la Paris! Cu ăla se calibrează toate kilogramele din lume! Aşa şi noi, ar trebui să-l băgăm pe Iovan în vid şi când ne-o fi să ne măsurăm prostia, dacă ne-a mai crescut coeficientu’ la minte, venim la el şi ne măsurăm!

– Şi dacă constataţi că sunteţi mai proşti, adică, ce faceţi? Vă daţi cu capu’-n jos în bulboană? M-aţi găsit tocmai pe mine! Poate că n-oi fi fost eu strălucele deşteptăciunii, da’ ştii cum se spune, te dai după oamenii lângă care trăieşti! Dacă voi eraţi nişte socotiţi la minte, care mai de care, mă dădeam şi eu după voi! Dar aşa …! Voi nişte tembeloci bolânzi, io după voi!

Poveştile, ironiile, râsul continuară până-n târziul nopţii. Glasurile vesele, ironice, sarcastice, cu volumul uşor mărit datorită liniştii şi din cauza alcoolului, se auzeau distinct în toată mahalaua. Cum se-aud iarna, în cupola gerului, clinchetele clopoţeilor de la sănii.

La al doilea cântat al cocoşilor, mai rămăseseră la masa pe care toate erau înb devălmăşie, Titi, Chiţă şi şeful echipei, Curală iar la celălalt capăt al mesei, Mirel.

– Faină trupă ai, şefule! – zise Ghiţă.

– Da, sunt băieţi de ispravă. Mai fac şi ei … dar, per total … Munca-i muncă, distracţia – distracţie, omenia – omenie.

– Uite-aşa o trupă am avut şi noi, în Kazahstan… -zâmbi Titi unei tinereţi ce strălucea fericită între nisipurile amintirii. Mai apărea câte unu’ nou, care-o făcea pe nebunu’, da’ îl lecuiam repede. Ori se dădea pe brazdă şi se făcea băiat de comitet, ori era nevoit să se cărăbănească în altă parte.

– Să vă povestec şi eu una, că mi-am aminte, tuşi, dregându-şi vocea, Ghiţă.

Jurământ

Etichete

Adrian Nastase, Elena Udrea, Emil Boc, Guvern, jurnal de scriitor online, Life, PD-L, politica, politics, presedintele Romaniei, PSD, Romania, România trezeşte-te!, Traian Basescu, viata asa cum e

La învestirea în cea mai înaltă funcţie a statului, persoana aleasă pentru această supremă demnitate depune un jurământ cu mâna dreaptă pe Biblia şi Constituţia statului respectiv.

Preşedintele Federaţiei Ruse rosteşte următorul  jurământ:

În timpul îndeplinirii datoriilor de Preşedinte al Federaţiei Ruse, jur să respect şi să apăr drepturile şi libertăţile tuturor cetăţenilor, să respect şi să protejez Constituţia Federaţiei Ruse, să apăr suveranitatea şi independenţa, securitatea şi integritatea statului şi să slujesc cu credinţă poporul.”

Preşedintele ales al Statelor Unite ale Americii rosteşte, la învestire, un Legământ cu naţiunea numit „Legământul funcţiei„, care constă într-o fraza de doar 25 de cuvinte:  „Jur (sau afirm) solemn că voi îndeplini cu credinţă funcţia de preşedinte al Statelor Unite şi voi menţine, proteja şi apăra Constituţia Statelor Unite cum voi putea mai bine.„

Jurământul Preşedintelui Republicii România are următorul conţinut:

„Jur să-mi dăruiesc toata puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”

Am folosit cele două exemple ilustre, pentru că Jurământul (Legământul Sacru cu poporul) are o lungă tradiţie în istorie şi izvorăşte din legămintele Evului Mediu. Când, prin jurământ de credinţă, cavalerii şi nobilii îşi declarau supunerea, loialitatea şi vasalitatea faţă de un nobil, de un stăpân. Încălcarea jurământului de credinţă era egală cu dezonoarea şi pierderea vieţii.

În contemporaneitate, jurământul a devenit simbolic şi s-a golit de sacralitate. În cazul Republicii România, s-a golit şi de sens şi de conţinut. Pentru că actualul preşedinte a scuipat, şi-a suflat mucii (aş mai folosi şi alţi termeni mai scabroşi însă n-o fac din respect pentru blogul meu) pe acest Jurământ.

„(…) pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român” se traduce în viziunea preşedintelui nostru cel sperjur în „propăşirea spre Cer” prin exterminarea poporului său.

„(…) să respect Constituţia şi legile ţării” însemnă, în viziunea acestui decrepit cu nervii ţăndări şi cu suportul fizic al minţii sale răsfirate grevat de toate boalele, să-şi umfle buzunare şi conturile pe spatele poporului român, el şi camarila lui pedelistă.

„(…) să apăr drepturile fundamentale ale cetăţenilor” – jură domnul preşedinte portocaliu şi cu fierea revăsată până-n albul ochiului îi învrăjbeşte pe români împotriva românilor. Dreptul fundamental la muncă este încălcat prin simpla realitate că preşedintele se interpune în guvernare şi hotărăşte câţi oameni trebuie să muncească, pentru că există limitări şi economice şi guvernamentale ale dreptului de a munci – singura alternativă este aceea de a pleca în Europa să slugărim şi să ne umilim pentru pâinea cea de toate zilele. Dreptul la viaţă privată este încălcat pentru că ne sunt ascultate telefoanele şi ne este interceptată corespondenţa electronică. Dreptul la educaţie este încălcat prin diminuarea posturilor din învăţământ, prin decimarea programelor şcolare, prin umilirea sistematică a dascălilor, prin sărăcirea părinţilor, printr-un plan bine pus la punct de slăbire a fibrei poporului român, lovind la bază, în copii. Dreptul la libera exprimare a opiniilor este îngrădit prin ditirambele dirijate împotriva posturilor de televiziune care nu-i laudă măreaţa personalitate şi ilustrele-i realizări, care nu-i hrănesc orgoliul nemăsurat de paranoic.

„(…) jur să apăr democraţia, integritatea, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României.” – spunea Traian Băsescu, aproape podidindu-l plânsul.

„Lăsaţi-l dracu, e-un actor!” –  am citat noi dintr-un superb poem al lui Adrian Păunescu, cu o mică speranţă că la al doilea mandat (ultimul, în ordine Constituţională, dacă nu cumva modificarea preconizată a Constituţiei va fi un pretext pentru tipicul salt grupat înapoi 360°), zurbagiul va face un minim efort de a deveni echidistant.

Astfel, din dorinţa de apărare a suveranităţii, ne-am trezit cu economia făcută cioburi, cu maţul gros al bugetului conectat la gurile pedeliştilor de Curte prin care vine în valuri hrana cea atât de necesară corpului unui partid putred şi canceros, cu un împrumut înrobitor la aproape-defunctul  Fond Monetar Internaţional drept „centură de siguranţă”. Centură de siguranţă care s-a transformat într-un soi de zgardă ce se strânge la orice mişcare voit independentă. Trebuie să executăm întocmai comenzile stăpânului (board-ul FMI) altfel vom sfârşi în chinuri.

Cum Executivul (id est Traian Băsescu) nu doreşte să ia nicio măsură de redresare economică (pentru ca nu cumva să supărăm „stăpânul”), vom ajunge în incapacitate de plată. Incapacitatea de plată se va traduce prin dinamitarea „unităţii şi integrităţii teritoriale a României”, pentru că neavând cu ce plăti, vom plăti cu teritorii din actualul stat România, respectiv cu Transilvania. Şi, poate, cu Moldova (cea de dincoace de Prut) şi cu Banatul (cel vestit pentru zăcămintele de uraniu atât de necesare viitorului civilizaţiei).

Astfel, cu un preşedinte scelerat, sperjur, cinic, cu o jigodie implantată şi conectată la aparate de Serviciile Speciale care au ajuns un soi de ţucal atârnat de dosul prezidenţial, se pune în operă întocmai şi la timp „planul dinainte stabilit”.

În tot acest timp, noi suntem asmuţiţi unii împotriva altora, cei cu pensii mici împotriva celor cu pensii mari, copiii împotriva părinţilor, dascălii împotriva medicilor şi poliţiştii împotriva securiştilor ( norocuţ (?!) armată nu mai există), mamele împotriva bunicilor, bugetarii împotriva privaţilor, bloggerii împotriva jurnaliştilor, televiziunile una împotriva alteia; poporul român este spart ca o oglindă veneţiană ale cărei cioburi nu vor mai putea fi lipite niciodată la loc.

Sntem capabili să ne ridicăm? Există un lider providenţial în stare să ridice România în picioare? Va înceta Opoziţia să se canibalizeze (observ că odată ajunşi în funcţii de conducere, liderii formali ai partidului „primesc” împreună cu fucţia şi o filoxeră în ureche – şi mă refer aici la orgoliosul Crin Antonescu – ce a devenit „altcineva” de când e preşedintele PNL)? Suntem în stare să ne scuturăm din minte ideile introduse cu tolcerul prezidenţial? Mai suntem oameni, sau suntem roboţii unui sistem criminal? Acestea sunt întrebările mele şi îl rog pe fiecare cititor să treacă – cu un efort de voinţă – zidul prejudecăţii că „nu-i nimic de făcut”. Orice altceva e infinit mai bine decât această guvernare şi decât acest preşedinte. Români! Treziţi-vă!

Îi felicit pe cei care sunt deja treji: Noaptebunăcopii, Supravieţuitor,  Cristian Lisandru, Ioan Usca, Lucia Verona,  Băsescul, Român frustrat, şi către cei care dau semne că s-ar trezi: Atitudini, G1b2i3, Link-Ping, Elisa, Orry, Gabitzu, Theodora0303, Dumitru Agachi, Cristian Dima, Gabriela Elena (La mulţi ani, Om frumos!), Dan Pătraşcu.

No Băsescu&Boc Day!

Etichete

Ion Iliescu, jurnal de scriitor online, Life, no basescu day, politica, politics, presedintele Romaniei, Romania, România trezeşte-te!, Traian Basescu, viata asa cum e

Iată, consecvenţa celor care au propus No Băsescu Day a crescut precum mareea şi vine o zi când va mătura actualul staff al României – o adunătură ignobilă, furişându-şi privirile piezişe către ce-a mai rămas de cotropit şi furat din biata noastră ţărişoară. Chiar dacă Boc pare împăiat este, totuşi, mâna lungă şi criminală a lui Băsescu. Mână cu care, de la primul guvern din care a făcut parte (făcând parte din toate, până în 2000), a căutat să înşface pentru el şi famiglia lui. Cu un tupeu de bişniţar de Dorobanţi, te „face” din ochi şi din vorbe – mai ales că nu ştii exact unde se uită -, te minte şi răstălmăceşte cu seninănatea unuia care nu are niciun reper moral. La toate mineriadele – cum declara Miron Cozma aseară – Băsescu a fost ministru sau secretar de stat. El a dirijat şi a condus minerii către „numele” pe care îl au astăzi, el este artizanul da facto al mineriadelor – pentru că minerii nu puteau să zboare la Bucureşti. Deci îi plăceau masele, dezordinea, videul de autoritate şi îmbârligăturile. Azi, când în Piaţa Victoriei i se construieşte eşafodul, sunetul ciocanelor ce izbesc în cuie îi pare nemeritat. Cine seamănă vânt culege furtună. Din 2004, avem şase ani de gâlceavă, de scandal, de forţare a voinţei lui paranoice, de consolidare a serviciilor secrete, de măcinare şi făinire a structurilor Statului. Băsescu confundă cu nonşalanţă funcţia de şef al Statului cu aceea de şef al tuturor Puterilor Statului – cum spunea pe blogul său, fostul preşedinte al României, Ion Iliescu. Băsescu se crede „jmeker” eludând Constituţia şi căcându-se frecvent în blidele noastre. Sigur, românii sunt un popor răbdător şi paşnic, cu mult umor. Dar nu când sunt sfidaţi şi călcaţi în picioare. Nimeni nu-i oprea să fure, dacă nu căutau să ne calce pe cap şi să ne umble prin buzunare şi să ne scotocească prin simplele noastre vieţi necăjite. Până aici! Ajunge! Jos Băsescu!

Transmitem îndemnul prietenilor: Mirela Pete, Andi Bob, G1b2i3, Cosmin Ştefăneascu, Dispecer Blogosferă, Consiliul Naţional al Blogosferei, Nea Costache, Cristian Lisandru, Noaptebunăcopii, World of Solitaire, Ioan Usca, Gabitzu, Elisa, Noaptea Iguanei, Atitudini, Dumitru Agachi, Cristian Dima.

Radu Humor are mai multă elocvenţă:

Radu Humor // 19/05/2010 la 09:34 | Răspunde (modifică)

Sa se duca dupa Ceausesti , el cu toata famiglia lui !
Un tradator de neam si tara , care a reusit in doar sase ani sa-l reabiliteze pana si pe Ceausescu.
Acum sunt de doua ori mai multe motive de a iesi in strada si a matura scena politica :
In ’89 romanii aveau locuinte, aveau slujbe , iar frigul si foamea de-atunci, vor fi mai cumplite in vremurile ce vin daca-i nu-i vom arunca la ghena istoriei pe acesti monstrii portocalii !
Curaj romani !
Vreau o judecata dreapta, prima acuzatie fiind tradarea intereselor neamului romanesc si distrugerea cu buna stiinta a Romaniei cu acordul pe fata a unor foruri mondiale ce ne inrobesc pentru inca vreo 3 generatii.
Si-a inchipuit cineva ca o tara atat de bogata poate ajunge sluga la straini ?
Se pare ca unii gandeau de mult asta , dar pana n-au gasit cozile de topor , care sa le puna in aplicare programele demente, n-au reusit sa-si bata joc de un popor ce era liber si putea sa fie si prosper.
Suntem un popor de 85% romani si ne conduc niste straini !
Ajunge !

Hai la lupta cea mare!

Etichete

Ion Iliescu, jurnal de scriitor online, literatura, relatari fanteziste, România trezeşte-te!, Traian Basescu, viata asa cum e

Uitându-se în lungul vistieriei şi găsind-o goală precum un nap, în timp ce la poarta palatului se-auzeau şchiorlăind şi zgâriind lupii tineri, să li se dea şi lor o ciosvârtă, Il Comandore căută în mintea-i aburită o soluţie. Un nou prilej de gâlceavă. Darea în vileag a averilor înşurubaţilor săi a dat greş, legea ANI ieşind de la Curtea Constituţională aşa cum iese o bucată de carne macră trecută prin maşina de tocat: nişte cârnăciori afânaţi, fără nicio consistenţă. Încurcat, într-o fază incipientă  de turbare şi rezonabil de beat, deschise uşile debaralei. O forţă descătuşată îi împinse la picioare câteva cărţi roşii – din cele ce scăpaseră nearse la Revoluţie  – şi un morman de scrisori semnate de predecesorul său la palat, care rămăseseră netrimise. Iluminat brusc de o idee măreaţă, scotoci furibund şi, în fundul debaralei, sub un vraf de drapele cu vechea stemă a României – cea cu spicele de grâu şi râurile limpezi -, găsi, împăturită şi prăfuită, stafia comunismului. O scoase tacticos, o şterse de praf cu unul dintre drapele de mătase şi o privi în lumina slabă. Se îndreptă spre ușă, trase de un şnur cu canaf  atârnat acolo şi, după câteva clipe, îi porunci majordomului cât un dulap ivit în canatul uşii:

– Adu-mi o pompă!

– Să trăiţi! … De care? … – îndrăzni acesta timid şi cu o evidentă teamă.

– Bă!… Tu ai copii?

– Am, să trăiţi! …- îi răspunse acesta încurcat, neînţelegând ce legătură are pompa – care-o fi aia, de apă, de parfum, de care dracu o fi – cu copiii lui, doi la număr şi mărişori.

– Şi cu ce le umfli, bă, mingiile şi bicicletele?

– Păi… mingile le cumpăr gata umflate şi … bicicletele sunt … aşa le cumpăr, cu camerele  pline!… Nu ştiu!  … (Şi se zice „mingile”, în măta pe gheaţă, nu „mingiile”, capsomanu’ dracului! – continuă el răspunsul în minte, în timp ce ochii se roteau în cap încercând să agaţe vreo explicaţie pentru pompa pe care-o voia arătarea) .  Vă rog? … N-am înţeles ce-i cu bicicletele şi cu mingile … şi ce fel de …

– Nici nu mă aştept de la voi să înţelegeţi ceva, creiere de gumă! – îl jigni arătarea cu o grimasă răutăcioasă întinzându-i-se pe chip. Apoi, urmă:

– Îmi trebuie o pompă, să umflu asta! – îi scutură în față  stafia prăfuită. O pom-pă de umflat roţile, că doar n-o s-o umflu cu gura! Sau poate vrei s-o umfli tu! – i-o întinse cu un rânjet macabru.

– Am înţeles! – se lumină malacul la chip şi un firicel de năduşeală îi traversă tâmpla şi se prelinse pe obraz. Mă duc să caut! – spuse în timp ce-şi păcăni câlcâiele şi o zbughi pe uşă.

Ieşi în curte şi se-ndreptă spre garaje.

– Teofile!!! Bă!… Unde eşti?!… – strigă el înainte să ajungă la uşă.

– Ce-i, bă? Ce strigi aşa? Aici îs! – îi răspunse o voce ursuză.

– Ai o pompă de umflat roţile? Că-i trebe lu şăfu!…

– Doar ştii că noi le umflăm la servis-ul nostru… mă, Gligore. Da’ ce-i cu tine, ce năduşeşti aşa? Te-a alergat iară ăla, cu sticla? – îl măsură surâzând.  Şi ce-i trebe pompă?

– Ce ştiu eu, Teofile? A găsit o păpuşă de-aia de se dă la bâlciuri în debarauă… Vrea s-o omfleze, cre’ că … – ezită, prudent, Gligore.

– S-a zărghit rău de tot, mă Gligore, dacă îi trebe  gonflabile… Bă, când li se urcă la cap, li se urcă şi gata!… Omu, – îţi spun io că ştiu de la un bătrân din sat de la mine – omu, zic, când ajunge de-şi face singur plăcerile, el singur, îi pierdut, bă Gligore, nu mai are scăpare!… Da’, na, asta ni-i soarta, aşa ni-i scris, să ascultăm de nebun, n-avem ce face… De unde să-ţi caut eu ţie pompă acuma?… Să sun la un magazin de biciclete, cred că am un număr pe-aici… – şi se-ndreptă spre ghereta în care se afla un telefon.

Enervat că nu mai apare nimeni cu pompa, personajul nostru îi căută supapa, o trase afară, îi desfăcu căpăcelul şi începu să sufle în ea. Un acces de tuse îl năpădi. Se întoarse şi căută un loc unde să se aşeze în timp ce tusea îi scutura firava-i constituţie. Găsi un taburet și se lăsă cu puțina-i greutate, sufocându-se.

„Nu mai am deloc condiţie fizică… – mormăi. Ar trebui să merg şi eu la sală ca limbricul ăsta care şi-a lipit cele trei ventuze de maţ şi nu-l mai pot desprinde… gândi în timp ce-l vizualiza pe acesta, cu capul lui mare şi cu cele trei buze cornoase lipite de un maţ uriaş. Las-că te dau eu jos de-acolo!… Am eu ac de cojocul tău!… Şi-a lu’ ăia care te ţin artificial conectat la aparate… Mă şantajează ei pe mine!?… Las-că v-arăt eu voi, ciocli vopsiţi portocaliu!… Vă lustruiesc până vă sare vopseaua! – îşi zise el, mulţumit, şi mai împinse câteva guri de aer în stafia ce începea să se împlinească. Pe ăştia poţi să-i trimiţi după moarte, când îţi vine sorocul!” … – îşi mai zise, cu gândul la malacul ce-i stătea la dispoziţie şi al cărui nume îi scăpa mereu. Până să apară Gligore, cu vrâste de transpiraţie pe haina-i pompoasă şi cu o pompă de picior în mână, reuşise deja să umfle suficient stafia ce părea şi mai jalnică având, acum, volum.

– Şefu!… îndrăzni Gligore, furişând câte-o privire spre stăpân, să prindă reacţiile acestuia. Da’ ce doriţi să faceţi cu asta? …- indică el cu bărbia înspre păpuşa roşiatică şi flască.

– Le-o dau poporului! Să aibă distracţie, mă băiete!… Dacă n-are pâine, măcar circ! Aşa a zis un împărat roman, nu? Pâine sau circ! Uite cum fac… – se gândi să-i dezvăluie  el planul acestei fiinţe care, în viziunea lui, n-avea oricum creier să priceapă raţionamentul. Era ca şi cum ar fi vorbit cu o scrumieră sau cu sticla de whisky.Vorbesc cu ăştia ai mei, cu consilierii,  şi meşterim repede o lege a lustraţiei. Cu asta, mă împac cu lingăii de intelectuali şi le dau şi ăstora tineri de-i auzi că schiaună la poartă, apă la moară. Dacă ăl mic nu se prinde şi o bagă-n parlament, le-am tras-o-n bot la toţi.  Şi, cu legea asta-n mână, îi scot de la butoane şi pe golanii ăştia care mă şantajează că ei m-au făcut comandant şi să le dau lor frâiele toate și țara pe mână. Fiecare are o filă, un dosar, a fost pionier, utecist, ce măsa o fi fost, altfel nu erau aşa clănţăi. Şi mă iau iar de Iliescu şi dau vina pe el pentru toate… Să acoperim hoţiile alor noştri, tragem spuza pe turta ăstora tineri şi mai proşti – pe care-i duc de cap cum verau eu…

– Adică iar vă luaţi de domnu’ Preşedinte? – zvâcni, indignat, cu restul de omenie care-i rămăsese întreagă, malacul Gligore. Da’ ce tot aveţi cu el, că e om bun?… El nu ne… – îşi înghiţi Gligore indignarea, devenind conştient că scăpase nişte cuvinte care nu trebuiau rostite, dar nici n-avea cum să le ia înapoi.

Spre norocul lui chior, comandantul, pierdut în reveria lui, nu-l auzise. Odată se ridică, luă pompa din mâinile lui Gligore care înmărmurise neînţelegând nimic, şi se apucă să meşterească febril, fixă furtunul pe supapă şi, din câteva tălpi, umflă păpuşa. Îi fixă supapa, o aprecie ţinând-o de mijloc şi, găsind-o mulţumitoare, o luă sub braţ şi porni cu ea prin curtea palatului, spre poartă.

Gligore strânse pompa şi o luă agale, încurcat şi cu gândul la ce apucase să spună, spre garaj. Căuta în minte soluţii pentru eventualitatea că va fi dat afară din serviciu. În uşa garajului îi aştepta Teofil cu mâinile înfundate în buzunarele salopetei albastre, curăţele.

– Ce vrea să facă cu aia? – îl întrebă acesta, împungând aerul cu bărbia înspre mogâldeaţa care căra o păpuşă umflată mai mare decât ea, prin curte.

– Vrea să facă o lege a ilustraţiei… şi să-l prindă pe ăl mic – cre’ că pe Emiluţ – în capcană… Şi iar se ia de domnul Iliescu – aşa a zis.  A mai zis ceva de circ  şi de telectuali, da n-am înţeles ce … Auzi, tu ce crezi că are cu nea Ion, că tot se ia de el?

– E invidios, bă, Gligore… Ăştia care ajung mari pe nemeritatelea e invidioşi pe ăia care-s mari din firea lor – îi explică el, filozofic şi plin de importanţă lui Gligore care-i sorbea cuvintele, încuviinţând din cap.  Deci nu voia să se reguleze cu gonflabila aia? – întrebă el, într-o doară, dând să intre în garaj. Nu-i chiar conplet nebun.

– Zicea că le-o dă lu’  telectuali şi lu’ ăia tineri… – murmură, indecis, Gligore, iar Teofil ridică din sprâncene şi făcu gura a mirare.

– Când io-ţi zic că ăsta-i dus cu pluta!…

Recomadări: Ioan Usca,   Transildania, Elisa,  Nataşa, Orfiv, Ioan Sorin Usca, Mirela Pete, Link-Ping, Idei înghesuite, Şilavarăcald, Cristian Lisandru, Ragnar, Supravieţuitor, Grişka, Gabi123, Atitudini, Dumitru Agachi, Andi Bob, Gând licitat, Theodora Marinescu, Octavia Sandu, Dennis, Black Angel, World of Solitaire.

Ce suntem sau ce devenim…

Etichete

Bani pe Post, congresul PSD, dust in a wind, jurnal de scriitor online, kansas, Life, oferte bani pe post, PBB, politica, PSD, Razvan Serbu, Romania, România trezeşte-te!

M-am uitat astăzi la congresul PSD. Cu o anumită înfrigurare şi cu emoţie desigur. Chiar dacă n-aş vrea să recunosc, destinul acestui partid mă interesează în foarte mare măsură. Pentru că e singura contrapondere serioasă înpotriva sinistrei drepte care guvernează acum în mod criminal.

Băgând mâna şi în buzunarul celui „cu barba sură” şi a celui „cu ţâţa-n gură”. Cautând, prin politicile publice, să decimeze populaţia care nu are acces la un sistem de sănătate eficient. Distrugând sistemul de educaţie – prin schimbarea continuă a programei, prin aberantele măsuri de salarizare a cadrelor didactice.Ucigând pensionarii. Distrugând protecţia socială. Vânând cetăţeanul.

De aceea, evoluţia Partidului Social Democrat este extrem de importantă pentru întreaga stare a României, nu numai pentru cei de stânga.

Ca să putem medita în tihnă, o melodie care-mi place mult:

Update: Ştiu că ar fi necesar să scriu un post separat despre acest subiect. Dar, pentru că e week end şi încordarea cu care aştept rezultatul congresului o să mă facă irascibilă, m-am gândit să mă uit puţin prin adresa de e-mail. Deşi credeam că m-a scos demult din lista de cunoştinţe, constat a nu ştiu câta oară că inginerii sunt totuşi mult mai raţionali şi mai echilibraţi decât umaniştii. Am găsit o ofertă. O ofertă înnoită a nu-ştiu-câta oară. Deşi acord foarte slabe şanse posibilităţii de a câştiga bani din bloggerit … dacă tot scriu şi mai mult ca să nu-l refuz pe Răzvan, am zis că încerc. Nu cred că sunt în stare să prezint convingător ceva ce nu cunosc. Aş putea să scriu convingător despre laptopul meu Acer de care sunt foarte mulţumită. Sau despre modemul de internet de la Vodafone pe care, împrumutându-l unui chinez care lucrează la parterul blocului meu, am avut uriaşa surpriză să constat că funcţionează şi în limba chineză şi omul şi-a putut accesa adresa de e-mail şi ce-o mai fi avut nevoie. Ştiu că vreo câţiva vor izbucni în râs. Nu mă pricep la chestiuni tehnice nici cât negru sub unghie. Puteţi să râdeţi liniştiţi. O să încerc să onorez ofertele lui Răzvan. Dacă reuşesc să câştig vreun ban din Bani pe Post, o să-mi fac şi eu pagina mea cum a făcut o altă Gabrielă.

Athanor (III)

Etichete

activisti portocalii, Aliodor Manolea, Athanor, blogurile violete, jurnal de scriitor online, literatura, miscarea impotriva lui basescu, no basescu day, postaci portocalii, povestiri de la Zorro, relatari fanteziste, trupe de desant, viata asa cum e

(continuarea episodului anterior)

Malacul înșfăcă trupul inert al intrusului, îl aburcă pe umăr și se îndreptă spre ieșire. În drum, spațiul nefiind generos, se întâmplă să-l izbească de dulapurile de metal. La ieșire, îi zdreli spinarea de canatul de cornier al ușii. Athanor nu simțea nimic din toate acestea, nici capul zdrobit din care se prelingeau picuri de sânge pe salopeta galbenă, nici vertebrele sacrale strivite. În interiorul lui, sistemele intraseră în alertă independent de inerția encefalului inconștient, spart ca un puzzle, ce nu mai transmitea semnale chimice ori electrice.

Ieșit în lumina uscată a amiezei, malacul clipi de câteva ori și, mormăind ceva indescifrabil într-o limbă ciudată, se uită în jur întrebându-se probabil ce să facă.

Dintr-o șandrama dărăpănată situată în  capătul livezii uscate ale cărei șiruri de pomi închipuiau o imagine a disperării pure, cu crengile lor răsucite într-o implorare mută spre cer,  ieși un ins la fel de grandios ca și purtătorul de leș.

– Zdrasvitie. U nas vgastiah. (Bună ziua. Avem musafiri).

– Cred că-i mort ăla, măi Igor. Putem vorbi românește.  Unde l-ai găsit?

– Am fost și eu să verific niște circuite, în tunel. Când m-am întors, ăsta – zise, întorcând bărbia spre umărul stâng – cotrobăia prin dulapuri. I-am luat curentu’. Ce facem cu el? … A și-nceput să pută – zise Igor și-l aruncă în iarba uscată, cu o scurtă zvâcnitură a torsului.  Uite, mi-a murdărit și hainele mortăciunea dracu’! Alioșa, ce facem, îl băgăm în bazin? – întrebă scârbit.

– Să vedem cine e, mai întâi. Dacă nu-i portocaliu, de ce să stricăm acidul? De unde-o fi apărut? – spuse nedumerit Alioșa întorcându-l cu bocancul cu fața în sus și călcându-l cu celălalt pe o mână.

Athanor gemu încetișor, o durere cotropitoare îi zgâlțâise trupul în asemenea măsură încât îl aduse în simțiri.

– Ia uite că-și revine mortăciunea!  Cine ești, bă? – își însoți Alioșa întrebarea de un șpiț sub coaste, să fie mai convingător.

– Gu-… la… gul ….in… terior …. – bâigui Athanor, înotând să iasă la suprafață din apele întunecate ale inconștienței, ape care-l atrăgeau ca niște mreje. A-pă! A-pă!  adăugă el înecându-se cu saliva uscată ce-i ardea gura însângerată.

– Ăsta face mișto de noi! Auzi, Gulag! Futu-ți morții mă-tii de scârnăvie! Faci mișto? – își acompanie Igor silabele cu lovituri bine țintite în toate zonele neprotejate ale corpului. Stai că-ți dau apă imediat! I-me-diat. Stai că vezi tu gulag!

Igor trase de cheița fermoarului și urină cu generozitate peste trupul ce căuta să se ferească din calea jetului care-i părea ca de hidrant. Însă Igor reușise să-i strecoare lichidul cald și sărat în ochi, urechi și mai ales în gura uscată pe care nu și-o putea închide din pricina mandibulei care nu-l mai asculta.

– Nu-i chiar apă, dar e totuși lichid – murmură Igor, scuturându-și mădularul.

– Mi-ai compromis indiciile bă, – izbucni într-un râs sănătos Alexei, cu capul dat pe spate. Odată râsul i se frânse și sprâncenele i se ridicară. Igor, fii atent! Parașutiști! Ia-l pe ăsta și hai repede în buncăr!

– S-o crezi tu că pun eu mâna pe căcătul ăsta. S-a căcat și s-a pișat pe el! Scârnăvia dracului! – replică Igor – trăgându-și repede mănușile de cauciuc pe mâini și scoțând cu dexteritate portofelul din buzunarul interior al leșului puturos.  Îl deschise flexând mâna din încheietură.  Băi, scrot gol, de ce faci bă mișto?  –  îi trase una cu portofelul peste față muribundului pe care începuseră să se adune muște mari, albastre, care-i intrau în toate orificiile. Aici scrie Aliodor Manolea, nu Gulagul Interior! Auzi, ce nume! Aliodor!

– Igor, hai, că aterizează ăștia!

Cei doi lăsară intrusul acoperit de muște și intrară precipitați în buncăr închizând ușa metalică cu zăvorul și declanșând camuflajul. Pe cer, se legănau mii de umbreluțe de culoare violet, în toate nuanțele. De pe pământ, înșiruirea lor închipuia un șir de semne cu înțeles. Căznindu-și ochii arși de sare și de soare, Aliodor reuși să descifreze în gând textul închipuit din miile de parașute: ”no … băse-…scu day  no bă…-ses…-cu day …  no… bă…ses…cu day  no bă …ses….-cu … day”.

”Nici aici nu scap de ăștia … parcă e-un făcut” – mai gândi el și se scufundă iar în apa cea întunecată.

Athanor (II)

Etichete

jurnal de scriitor online, literatura, Neutrino, no basescu day, postacii portocalii, povestiri de la Zorro, relatari fanteziste, sisteme de telecomunicatii secrete, Vania, viata asa cum e

continuare la prima parte

După ce se holbă în întunericul răcoros și ajunse la concluzia că s-au obișnuit destul ochii, se ridică și păși cu grijă, coborând cu amândouă picioarele aduse pe rând pe fiecare treaptă. Mâinile întinse ca-n baba-oarba atinseră o suprafață rece și lucioasă. Părea să fie o ușă de metal. Împinse cu forță și se trase înapoi cu senzația de ghem rece în stomac. Rămase perplex. Într-adevăr, între el și încăperea luminată difuz se aflase o ușă metalică acum întredeschisă.

– He-ei! E cineva? – rosti cu glas înecat. Anybody here? He-llo!… – își trase pe seamă că poate au sosit deja iranienii, cine știe de când.

Cum nu primi niciun răspuns, împinse ușa metalică și pătrunse în încăpere. Aici îi dispăru prudența și simțul pericolului. Deși fusese la multe instruiri în străinătate, nicăieri, nici măcar la Washington, nu văzuse așa o aparatură. Sisteme de telecomunicații prin satelit, antene sferice, ecrane on touch dispuse pe o masă semicirculară, panouri de supraveghere, toate noutățile tehnologiei despre care doar auzise se aflau aici, la 20 de metri sunt pământ, în încăperea aceasta în care intrase din prost noroc.

Se așeză în fața unuia dintre ecrane și își lungi gâtul să citească. Nu mică îi fu mirarea când văzu:

Ioan Usca

Sfaturi pentru activiştii oranj

18/02/2010

Pictură de Mirela Pete

Activistul oranj nu va precupeţi niciun efort pentru propăşirea portocaliilor, urmărind bunăstarea materială şi spirituală a acestora şi ridicarea lor pe noi culmi de progres. În acest scop, va urma cu acribie următoarele indicaţii:

–         Va posta comentarii injurioase pe toate blogurile violet;

–          Se va folosi în acest scop de un server anonim;

–          Îşi va alege pseudonime sugestive, precum neutrino, lindicia, belerin, cetăţeanul oranj;

–          Va raporta din vreme-n vreme, pe mail, domnului băsescu: „Eu le-am scris, da’ ăştia mă tot editează ori mă dau la spam!”;

–          Îşi va alcătui un blogroll cu persoanele de mai jos, pentru a le găsi cu uşurinţă:

Belladonna

Acuvio

Ada Rus

Alexandru Marin

Alianţa Dreptei

Andra Agachi

Ardeiul zilei

Lilick

Cel Mare

Crăciun V. Florin

Dan Brad

Chat Noir

Paul G. Sandu

Chiriac Cosmin

Ionuţu

Dan Chichernea

Dragoş Sorin Nicula

Dramoleta

Elisa

Zoe Petre

Theodora Marinescu

Sfântu’ Simon

Flavius Obeadă

George Şerban

Gabriela Savitsky

Crina Dunca

Oana Stoica-Mujea

Otto Pop

Octav Pelin

Marius Ola

Sebra

Simion Cristian

Transildania

Atitudini

Uriel

Ab origine

Andrei Pop

Alex Roşca

Andreea Iancu

Arsulici

Doux reve

Axa

Blog de prost

Oaierless

Lucia Verona

Ionuţ Iancu

Blogatu

Marcus

Gabriela Zanfir

Horaţiu Buzatu

Daniel Mălăelea

Castelul de nisip

Ce am mai citit

Caius

Vania 1

Vania 2

Codeus

George Oprişan

Cutia mea cu vise

Daan25

Anca Chiser

Decantare

Andrei Nicolae

Evacuaţii

Ex-blank Page

Ghilotina

Gura la ureche

Cătălin Ţeţe Rădulescu

Neacşu

Lau

Iceman

Octav Pelin B

Irongates

Ivydesign

Joienegru

Pitikuljenika

Lidia Pop

Mândru că eşti român

Marius Ghilezan

Marius Veerag

Matilda

Mc’Gogoo

Mizileanul

Mârlanul

Mădălin Guruianu

Madi Busoi

Niciodată singură

No Sweet

Oana Portase

Ovidiu Costinaş

PNŢCD fără Miluţ

Marius Filimon

Presa în blugi

Ricardo

Basarica

Daniel Gherasim

Andrada Iulia Bălan

Raţional idealist

Romania Stuff

No băsescu Day

Sfinx

Sinvlex

Agnosticus

Mădălina Ionescu

Green Side

Raspo

Vali Badea

Valive

Verso

Victor Ciutacu

Vlad Roşca

Ştefan114

 

„Ce pizda mă-sii!!!… Nici aici nu scap de Vania și blogul lui?! … Înseamnă că ăștia care lucrează aici îs de-ai noștri… Dar unde-o fi? Bine că nu-s iranienii, înseamnă că n-au sosit… Apă or fi având pe-aici? Și ceva comestibil…” – își roti el ochii ceva mai reconfortat, cu inima venită la loc.  Trase ușile dulapurilor metalice aranjate de-a lungul pereților. În unul dintre ele găsi o salopetă galbenă ce părea să aparțină unui individ de doi metri. În altul, o chiuvetă încastrată în peretele ce părea dintr-un aliaj necunoscut, un soi de metal ce-și schimba culoarea când îl atingeai de parcă ar fi fost o blană de pisică. Roti robinetul și se aplecă cu aviditate. În timp ce bea cu nesaț, zări o umbră uriașă mișcându-se și crescând. Până să apuce să se ridice, simți că îi explodează țeasta într-o jerbă de scântei multicolore și gura i se umplu de un gust metalic.  

 

Athanor

Etichete

agent idiot, Alcibiade, atanor, desert, free_spirit, general ucis de satrap, jurnal de scriitor online, literatura, misiune de sacrificiu, Neutrino, postacii portocalii, presa ingenuncheata, România trezeşte-te!, serviciile in slujba chiorului, teoria conspiratiei, viata asa cum e, ziare disparute

 

Athanor se învârti o vreme prin sat. Împinse cu piciorul câteva uși ce scârțâiră lugubru din balamalele ruginite, umblă fără țintă prin camerele goale cu pereții jupuiți, sfâșiind cu mâna uriașele pânze de păianjen încărcate de praf. Colindă prin curțile interioare, mai mult dintr-un soi de curiozitate pe care nu și-o putea explica. Nu era nimic de văzut aici și nu înțelegea de ce Alcibiade îl trimisese în acest loc pustiu și înfricoșător. Se așeză pe un bolovan în marginea uliței și se uită în lungul ei. Spera să trimită după el o mașină, să se poată întoarce la civilizația care-i părea acum o imagine mișcată despre care nu știa dacă e adevărată sau e o morgana.

– Măcar o sticlă de apă puteau să-mi mai lase – gemu cu gura încleștată de uscăciune. Nu-i nicio fântână pe-aici… Și să-mi fi luat laptopul cu mine…  Mai intram cu proxy sau cu anonymous pe blogurile preferate, să-i sec la ficați… Măcar că n-are niciun efect. Cică ”monitorizare informatică”, auzi și la Alcibiade! Când el nici nu știe să bage un computer în priză. Și, oricum, n-avem nicio finalitate. Că pe ăștia îi doare-n basca proletară de monitorizările noastre…  Și ce să fac cu laptopul în sahara asta? … Nicio antenă, niciun sistem de comunicație, nici curent… Îmi bag picioarele-n misiunea lor! Abia aștept să se termine și să mă car de-aici. O să desanteze iranienii în Pogoanele să-și ia uraniul îmbogățit! Ce idee și pe mahării mei! Chiar!… O fi destul de protejat în containerul ăla? Sau mă trezesc peste o lună că-mi pică părul de pe mine… Că altele m-au lăsat demult! …  Nu, că și ăștia nu-s normali! …

Surprinzându-se vorbind singur, Athanor mai făcu în minte câteva considerații nu tocmai amabile asupra șefilor lui din agenție și-i trimise pe rând în cele mai previzibile locații, apoi trase cu patos un șir lung de înjurături meșteșugite, sigur fiind că aici nu-l aude nimeni.

Sătul de așteptare, oarecum înfiorat că se află departe de civilizație și fără niciun mijloc de contact cu ea, căută din ochi un loc umbros unde să-și odinească oasele pe care le simțea arzând și parcă voind să iasă din trup. Dădu de perete o ușă masivă de scânduri și intră, la întâmplare, într-o casă părăginită, prăvălită-ntr-o rână, ce abia se mai ținea în câțiva stâlpi de lemn înnegrit. „Ăștia n-au pivnițe?!  Băga-i-aș să-i bag, de prăpădiți! …” Își dădu și el seama că nu poate să bage pe nimeni nicăieri, satul fiind cu desăvârșire nelocuit. În cele trei zile de când aștepta aici nu-știu-ce contact, nu văzuse nici măcar o insectă. Doar dărâmături, praf, buruieni uscate și copaci răsuciți. Proviziile erau deja pe terminate, mai avea 4 biscuiți înveliți în staniol și o jumătate de conservă de carne care deja mirosea suspect. Apa o terminase de dimineață. Mai avea și tabletele, dar tabletele… – alungă el gândul ca pe o muscă supărătoare, amintindu-și cu groază ultima experiență când nu dormise 72 de ore încheiate. Păși pe dușumele din care se ridica un praf cețos și zări în capătul coridorului un spațiu întunecat. Grăbi pașii. Într-adevăr, ajunse la niște trepte de lespede ce coborau într-un întuneric de smoală de unde venea o undă de răcoare. Întinse mâna în spate și trase lanterna. Cum mâna-i era transpirată și alunecoasă, scăpă lanterna  pe scări și aceasta, izbindu-se de lespezi, se desfăcu și dispăru în întuneric. ”Futu-mi capul meu cel prost! … Mișto. O să cobor pe întuneric. Ar putea să fie șerpi aici… Să stau până se obișnuiesc ochii un pic. Morții mă-sii de viață!… N-aș putea să fiu eu acum la bărulețul nostru din piață? Să mă delectez cu o votcă și să citesc ziare comentând cu prietenii?!” – și aproape că simți în nări mirosul de hârtie tipărită, mirosul acela inconfundabil. Apoi își aminti că ziarele aproape dispăruseră, printr-o altă strategie a agenției. ”Dă-i mă-n p… mea de găozari! Bine le-a zis președintele! Găozari și țigănci împuțite! O dau ei cu adevărul și cu investigațiile! Informația o controlăm noi! – rostise cu glas pițigăiat, cu buzele-i ca niște râme sub nasul borcănat și transpirat Alcibiade, holbându-se la fiecare cu ochii lui apoși și bulbucați care păreau două moluște scârboase. Le tăiem macaroana! Le închidem ziarele! Să scrie pe pereți! Și ștergeți-le blocurile elementelor recalcitrate! ” – , rânjise și încheiase ședința.

„Bloguri, bă boule, nu blocuri! Și recalcitrante, nu … Ăsta a rămas tot pe sistemul vechi”  – se revoltase în gând, umplându-și mintea de bucuria de a-l ști infinit de prost pe umflatul ăla insuportabil.

Ostenit, cu traspirația ce devenise jilavă învelindu-i corpul ca o pastă usturătoare, Athanor se așeză pe trepte uitându-se-n gol în întunericul a ceea ce părea să fie o pivniță.

Moină

Etichete

judetul sărmanilor, jurnal de scriitor online, literatura, militieni, plutonierul-major Onici, politia municipala resita, politisti-militieni, relatari fanteziste, viata asa cum e

 

Cristian scoase cheia din contact şi coborî din maşină, cu gesturi automate. Sâsâind printre dinţi o melodie pe care-o auzise de dimineaţă la radio şi care-i amintea cumva de adolescenţă – adolescenţă aşa, în general, pentru că nu mai era sigur că el e acela care fusese adolescent. Era o amintire alcătuită din ce-i povestiseră părinţii şi prietenii despre un tânăr cam naiv dar destul de receptiv.

Cu aerul lui boem, urcă lăsându-şi greutatea pe piciorul de pe treapta inferioară, scările Inspectoratului de Poliţiei al judeţului. În urma lui, intră un ins bine legat, bondoc şi tuns numărul 2, la modă, cu nişte ochi mari, de vacă. Insul îl salută probabil confundându-l cu cineva;  îi era necunoscut şi mormăi un contrasalut neutru, cum se întâmplă în atari situaţii. Intră în hol şi dădu să-i spună ceva ofiţerului de serviciu care vorbea absorbit la telefon scobindu-se într-o nară cu capătul unui creion. Văzând că acesta nu catadicseşte să-i acorde atenţie îşi văzu de drum. Urcă alt şir de scări. Intră pe culoar şi se uită pe etichetele lipite pe uşă, etichete pe care erau scrise nişte nume precedate de prescurtarea gradului. Găsi uşa pe care scria numele celui pe care-l căuta. Bătu în uşa urâtă, veche şi  scorojită şi – neprimind niciun răspuns – apăsă clanţa de aluminiu. Încăperea părea goală. De la biroul din dreapta uşii, un individ la vreo 45 de ani, bondocel şi el şi cu o feţişoară pe care mustaţa părea să nu-şi găsescă locul – de parcă i-ar fi desenat-o cineva în joacă – sări ca ars:

– Stai! Cine eşti? Pe cine cauţi? – răcni aruncându-şi privirile în toate părţile ca un animal încolţit.

Cristian stătea stană de piatră în uşă şi nici nu înţelegea,  nici nu putea să-şi explice reacţia nefirească a interlocutorului.

– Sunt un om, nu se vede?  Îl caut pe Vizante, el m-a … Cristian nu reuşi să termine explicaţia, bondocelul cu mustaţă desenată îl întrerupse:

– Cu domnu subinspector Vizante, ai vrut să zici!

Iritat mai mult de colocvialitatea poliţaiului decât de agresivitatea lui, Cristian se mută de pe-un picior pe altul fără să zică nimic, mişcându-şi mâinile în buzunarele gecii – semn pentru el, care obişnuia să se analizeze şi să-şi studieze toate ticurile că se simte inconfortabil şi începe să se enerveze.

– Şi ce stai aşa aici? Şi cum îţi permiţi să intri aşa?  Nu vezi că nu-i nimeni în birou? Şi în primul rând cum ai ajuns aici? Te plimbi aşa ca pe moşia mă-tii? Asta-i instituţie publică! – turui, plin de importanţă bombându-şi pieptul, Mustăţică.

– Şi ce-ar trebui să fac, tovarăşul miliţian? – îl opri Cristian, ameninţător şi sarcastic, iar în minte îi apăru nu se ştie de unde figura plutonierului-major Onici care, prin comparaţie cu ăsta, părea un mare lord. Să iau poziţie de drepţi?  Şi dacă nu-i nimeni în birou, ce crezi c-o să mă apuc să fur? O să-ţi fur posterul cu Madona de colo, de pe perete? Cum adică cum am intrat? Am zburat!

– Nu-ţi permit! Auzi, bă, cetăţene, nu-ţi permit! Trebuie să intri însoţit de organ! – sări conţopistul în picioare.

– Uite, am venit neînsoţit de organ…  Ce-o să faci acum? O să mă împuşti?!… Băi … tot miliţieni aţi rămas, bă! Degeaba v-au şcolit, degeaba bani cheltuiţi, voi tot aia faceţi. Aşa se lucrează într-o instituţie publică? Asta numeşti tu instituţie publică? Aşa ţi se pare că eşti unul care lucrează într-o instituţie publică?

Intimidat de tirada lui Cristian şi mai ales de lexicul acestuia, Mustăţică se făcu că-şi adună un dosar de pe birou. Cu gândul s-o şteargă să-şi potolească nervii, pentru că lucrurile păreau să evolueze rău. Mintea lui lucra febril. ”S-a auzit că vine inspecţie… Aşa zicea Vărzaru…  Dacă ăsta-i un inspector, am belit-o original. Auzi la el, c-am rămas tot miliţieni… Şi că io n-arăt a ofiţer… S-a dus dracu pensia mea, aşa mică cum mi-o face Boc, futu-l în gură şi pe ăsta! Să prinzi infractorul, să ai grijă, când îl prinzi, să vezi dacă nu-i neam cu vreo sculă de pe la judeţ, să faci toate căcaturile pe care procurorii n-au chef să le facă,  pe un salariu de căcat! Şi să mai iei şi palme de la profesoare şi să-ţi dea foc pompierii că le fuţi nevestele! Futu-i închinarea mă-sii de viaţă!” – trânti uşa biroului, o închise cu cheia şi se întoarse să vadă dacă individul care-l enervase atât a ieşit. Spre marea lui uluire, acesta intra senin în biroul chestorului-şef. ”Original am bulit-o!” – rosti Mustăţică şi simţi cum i se ridică părul pe trup, regretând în acel moment că s-a născut, că s-a făcut poliţist, că există şi că nu are vreo boală incurabilă care l-ar scuti de acest sistem din care şi el făcea parte şi pe care nu-l mai putea suporta.

O vorbă

Etichete

Ion Iliescu, Ion iliescu renunta la toate functiile, jurnal de scriitor online, politica, politics, PSD, relatari fanteziste

Când eram mică-mică și făceam o mare drăcie cum ar fi:

să scot jăratec din sobă și să-l pun pe preșurile țesute de mama, să văd mai bine roșul acela fascinant, să mâzgălesc cu smoală pereții văruiți proaspăt ai casei, să dau drumul cloștilor cu pui cu tot în grădina de zarzavat, să mă urc iarna pe coama acoperișului casei unde era culmea troianului și să-mi dau drumul de-acolo, de pe vârful acoperișului de șiță, să spăl cu săpun puișorii abia ieșiți din găoace și să-i întind la uscat pe sârmă cu clame de rufe, să închid pisica sub covată câte-o zi întreagă,

frații mei mai mari rosteau uitându-se, cu sprâncenele ridicate și ochii măriți la mine, următoarea vorbă: Te-ai căcat la semnal!

Asta însemna că o să iau o groaznică de bătaie.

Asta a făcut PSD-ul (care tinde să devină pesedic) astăzi, când Ion Iliescu a anunțat că se retrage din toate funcțiile de partid.

S-a căcat la semnal!

Dacă întemeietorul și esența acestui partid se retrage, vor rămâne să se uite ca proasta la brânză. Pentru că grosul simpatizanților și votanților se va volatiliza. Ion Iliescu nu este doar un simbol al Stângii, este, el însuși, un simbol.

Notă: Cum am primit la Spam tot felul de psihanalizări ale eventualelor gesturi ale copilăriei, mă văd nevoită să vă spun că trei sferturi din ceea ce scriu este literatură. N-am manifestat niciodată cruzime împotriva animalelor când eram copil. Pisicile-mi sunt foarte, foarte dragi; de multe ori, îmi păstram în buzunare bucăți de mâncare, eram în stare și să fur din cămară ca să hrănesc pisicile. Aveam însă în vecini un copil care a legat o pisică pe calea ferată – a și ajuns în închisoare mai târziu. Și cum să speli un pui atât de gingaș și de mic? Dar, în fine, pe unii atâta-i duce mintea. Neutrino, ai auzit de fausse memoire?

Pe Semenic

Etichete

basescu, Craiasa Zapezii, Dochia, jurnal de scriitor online, Lietaratura, Life, literatura, Mircea Geoana, Partia Goznuta, Prietenii Muntilor, PSD, relatari fanteziste, schi, Semenic, statui de gheata, Valentine s Day, viata asa cum e

Am urcat  în weekend pe o vreme de câine pe Semenic, să luăm feciorașul de la cursul de inițiere în tainele muntelui și schiatului.

Pe culme, îți tragi sufletul și îți faci curaj măsurând cam câtă energie îți trebuie să ajungi la cabana „Prietenilor Munților”.

Drept este c-aș fi stat și eu pe munte mai mult. Muntele mi-a fost întotdeauna drag și pentru că am crescut măsurându-mă și jinduind la Obcinele din zare.

Cum puterile mele fizice sunt mai mult decât limitate, singurul efort nepedepsit rămâne cel al imaginației. Practicând fantezia ca un domn al unui imperiu nesfârșit, pot să închipui orice, pot să mișc orice, pot însufleți și face să dispară. Acolo, pe creasta Semenicului, printr-o clipire de pleoape îngreunate de zăpadă, mijind ochii doar cât să zăresc unde pun următorul pas al bocancului, mi-a încolțit o idee năstrușnică.

Ca o zeitate atotputernică, am construit cu ochii și am aliniat pe șiruri compania pe care mi-aș fi dorit-o să fie acolo, să trăiască prin toți porii splendoarea, pericolul, nenumitul mister al muntelui înzăpezit. Fie ca să-i văd cum le clănțănesc dinții din pricina palelor șfichiuitoare de vânt amestecat cu o zăpadă ubicuă ce-ți intră în cele mai ascunse colțișoare. Fie ca și ei să se bucure și să înțeleagă trăind această experiență ce nu poate fi povestită.

Dintre crengile pomădate ale brazilor, iese în luminiș fluturându-și barba în care-s încâlcite frunze, bețigașe, flori uscate iar în valurile părului coliliu ce-i acoperă spatele și umerii țivlește înspăimântată o bufniță – o făptură pe care cu greu o recunosc. Cum stă în calea viforului, zăpada minusculă sparge clipocind spuma berii nefiltrate din cana de gheață pe care-o ține-n mână. Înainte să se transforme în stană de gheață, reușește să bâiguie abia audibil: ”Futu-i!”

De după un pâlc de brazi care par de la distanță compacți, sare în mijlocul pârtiei cu răcnet războinic, ținând în dreapta un paloș uriaș fluturând în vântul bezmetic, o alcătuire ce pare soldat roman după armură, coif și sandale.

”Nu i-o fi fiind frig, cu picioarele-n sandale romane?” mă zgribulesc de fiorul ce-mi traversează trupul ascuns precum miezul cepei în treizeci și trei de foi.

– Să construim o lume dreaptă și echitabilă! – strigă făptura războinică. Mircea, fă-te că nu mai candidezi, măi boule, tu-ți răscrucea și paștele mătii! – mai apucă să zică și rămâne împietrită, cu paloșul ridicat deasupra capului o superbă personificare a rebeliunii.

”Oare cine o fi?” – apuc să mă întreb și abia reușesc să mă dau la o parte din fața unei apariții impetuoase ce coboară pe schiurile închipuite din două săgeți uriașe cu vârfurile strâmbate în sus. ”Crin, Crin, ești cel mai velin!” strigă coborâtorul pe care îl zăresc prin trombele de zăpadă o clipă. ”Mai benign, măi, e o rimă înfundată…” – replic eu, în fular și mă scotocesc prin buzunare după mănuși; deja mi-au înghețat buricele degetelor.

Nu apuc să-mi împing bine mănușa pe mâna dreaptă și ceva moale, parfumat și pufos mă cuprinde și mă trântește-ntr-un troian. ”Chiar așa de nevolnică oi fi, și vântul mă doboară… Ar trebui să-l ascult pe …” – nu mai apuc să-mi duc gândul dojenitor până la capăt, un glas clinchetit ca un clopoțel mă întrerupe:

– Ceau! Ai zis că-mi scrii un mail și îmi spui ce anume îți place. Nu-ți reproșez nimic, doar îți reamintesc. E drept, atunci era toamnă. Dau din mâini și din picioare speriată să ies din troianul vorbitor. Când colo, dau cu ochii de o fată subțirică și mlădie, cu ochi galeși și zâmbet inimitabil.

– Tu ești Dochia? Aia … știi tu… Cu oile și cu Dacia – îngaim eu pierită și speriată că mreaja propriilor fantasme mi-a strâmbat mințile.

– Oi nu am, dar pot să fac un lănțișor din lână, uite, mi-ai dat o idee! Acum, de Mărțișor, din lână albă și roșie, aia roșie o vopsesc natural cu fiertură de coji de ceapă roșie … – sporovăiește entuziasmată făptura, în timp ce ochii mei se măresc direct proporțional cu entuziasmul ei. Și, mărțișorul, din boabe de căline scufundate-n…

– Da’ de ce din lână? Poți să faci și din gheață, dacă tot …

Nu apuc să-mi termin expozeul care are rostul de a-mi da răgazul necesar să scotocesc prin mintea mea înghețată ca să aflu cine-i ființa aceasta atât de colocvială, în timp ce-mi scrutez încruntată sinapsele, ea se și transformă într-un buchet uriaș de mărgăritărele parfumate. Parcă, de după ghiocurile mici, delicate, se zăresc doi ochi jucăuși și veseli.

”Of!!! Cine m-a pus să mă joc de-a Crăiasa Zăpezii?… Uite, am umplut pârtia de statui… Și te pomenești că mi s-a făcut și inima de gheață” mă bosumflu eu și mai fac câțiva pași căzniți, măsurând din ochi cât mai am de parcurs și căutând să aflu, cu toate simțurile, bătăile ritmate și năvalnice ale inimii proprii. Se aud și nu se aud. O iau la goană prin nămeți fără să mai urmez cărarea cu gândul că efortul va face inima să bată încât să o aud. Se aude doar șuierul vântului și un răcnet care cutremură zările: I hate Valentin’s Day! I love Ballantine’ Day! Every da-ay!!!

„I-auzi-l și pe Băsescu! A venit să otrăvească și aerul Semenicului! Bată-te piatra și mânia lui Hristos să te bată! ” – trresar gâfâind și simțind pulsul accelerându-se. „Unde naiba ești? Ă-ă-u-u-u-ă!!!…” – strig, în speranța să declanșez o avalanșă care să-l îngroape pe nemernic. „Stai că pot să-l încremenesc!” – îmi amintesc și mă întorc după sursa strigătului. Pe munte, ecourile sunt înșelătoare, astfel că nu reușesc să-l localizez.

”Și-o fi adus și farfuza… S-o nemurim pe farfuză… ia să vedem pe unde e…”

– Să n-o îngheți lângă mine că-mi strică gustul la Chimay, când s-o desprimăvăra! – răcnește statuia de sub poala pădurii, cea cu pletele încâlcite și înțesate de frunze.

– N-o mai căuta că-i la Gura Humorului – îmi șoptește o voce complice. Deja se dezgheață. Țâțele i s-au fleșcăit, burta i-a căzut… I se vede și celulita…

”Brrr! … Uecs!„ – alung cu o scuturătură imaginea diformă pe care mi-o și închipui. ”Și beizadela?” – nu-mi pot frâna curiozitatea. ”Elencu tatii…”

– A a rămas fără buze. I s-au scurs în noroi.

– Ce statui rele! … – mă gândesc și, ridicând ochii, îmi dau seama c-am ajuns în ușa cabanei. M-am jucat destul. Să revenim la realitate.

 

O zi din viața mea

Etichete

Alexei Mîșkin, binele si raul, casa bunicilor, Culture, Idiotul, James Joyce, jurnal de scriitor online, Life, literatura, Nastasia Filipovna, o zi traita in vis, Printl Miskin, relatari fanteziste, viata asa cum e, vis

Am primit ieri o leapșă. Deși nu agreez din cale-afară acest mod de a obliga pe cineva să scrie, iar atunci când am sarcini precise, mă simt datoare să le onorez, i-am dat curs. Și pentru că m-am gândit de multe ori la această temă literară.

Iarna e una firavă și capricioasă. Televizorul s-a lungit, s-a lățit, s-a curbat și se scălâmbăie isteric doar-doar i-om arunca vreo privire interesată. Filomela Pizdrinț, personajul meu căruia abia am reușit să-i arunc câteva tușe fugare, mă privește mustrătoare din oglinda furnirului. După ștraifurile de sticlă mată ale vitrinei, se zărește silueta curbată a unui bărbat. Stă atârnat pe marginea unui pat de infirmierie, căzut în propria neputință, cu toate oasele prelingându-se într-o nișă a destinului, într-o gaură căreia nu i se zărește fundul. Ridică bărbia și mă privește pieziș, preț de o miime de secundă, cu un reproș negru: ”Ai de gând să mă abandonezi aici, mult?” – mormăie și își reia poziția mută și ostilă. E Aristotel Pizdrinț. Știu cine e, eu l-am creat, în joacă. Când a început să se scrie singur, să se construiască și să devină din personaj o făptură semireală, m-am speriat. Nu am mai știut cine e stăpânul, cine pe cine scrie. Eu sunt cel ce scrie sau personajul e cel ce se scrie pe sine? Între orgoliu auctorial și frica de propriile fantasme, am închis personajele – am gândit eu – cu o mie de chei în străfundul nonexistenței. Aproape când să mă trezesc, când cred că intru în existența mea anostă, personajele îmi sar în față din cele mai neașteptate unghere. Sunt un Ivan Denisovici iar prețul libertății mele este această carte care mă așteptă scrisă undeva în rețeaua energetică a Universului, iar tot ce trebuie să fac este să o transcriu. Filomela vine noaptea în visele mele, îi zăresc silueta subțire, în cămașa de noapte albă de tifon, cu gulerul rotunjit și bordat de dantelă rozalie, stropită cu flori de mușețel cuminți. Stă cuminte, imobilă, la fel ca florile de pe cămașă. Mă privește rugătoare, cu un vag reproș senin, de după gardul de lemn al casei bunicilor mei. O casă căreia îi adulmec și acum în amintire mirosurile. Miros de nucă, de lapte fiert, de mușețel și iasomie. Mirosul florilor de cireș amețind văzduhul și aurind solzii de draniță de pe acoperiș și de pe casă. Dacă există un loc din univers unde m-aș putea odihni, unde toate zbaterile minții și voinței mele ar înceta, acela ar fi podul casei bunicilor mei. Din nefericire, acel pod minunat, mirosind a praf de soare, a stroh și a lemn înțelept și tăcut există doar în amintirile din visul meu, mereu același. În fiecare noapte adorm pentru că trebuie să ajung la casa bunicilor. Să mă apropii din capătul tolocii Jalcăului, s-o văd de departe strălucind în soare ca un palat de cleștar. Să pășesc ca pe aburi pe marginea drumului și speriind broscuțele care sar una câte una în șanțul de pe margine, ascunzându-se în lintița ce se leagănă peste apa verzuie. Să trec podețul din fața casei și să împing poarta din scânduri de lemn înnegrite de ploaie și scorojite de soare. Poarta scârțâie prelung de parcă ar face trecerea dintre două lumi. Dincolo de ea, mă așteaptă cireșul. E încremenit în înflorire de zeci de ani. Urc lespezile uriașe și ajung la ușă. Ușa miroase a soare și așteptare. Apăs pe coarba ce-mi întâmpină palma cu răceala ei de fier. Are, la extremitate, un cap de șarpe. De când mă știu, am evitat să-l ating, deși ușa s-ar deschide mai ușor, dacă aș apăsa pe bumbul cu un ochi imobil și viclean care mă țintește. Intru, podelele din coridor miros înțepător a gaz. Deasupra, oblonul de la pod e dat într-o parte și un turn de lumină albicioasă în care joacă miliarde de particule minuscule, coboară pieziș din lucarnă și se scurge într-o băltoacă blonzie pe podelele de lemn geluit. Pășesc în interiorul cilindrului de lumină, cu un vag sentiment de teamă amestecată cu certitudinea că aici, în acest loc sacru, nu mi se poate întâmpla nimic rău.

Brusc, timpul se dilată ca o gumă de mestecat pe care-o întinde un copil. Casa bunicilor a dispărut, turnul de lumină s-a închis. Sunt la mii de ani lumină de pământ. Sunt o particulă nenumită și tai cu o viteză ce nu poate fi descrisă, vagul întuneric din univers. Sunt o particulă cu un singur gând: acela de a-și păstra conștiința că există, trează.

Sunt Leopold Bloom și fiecare frântură a unei secunde se rotește ca un caleidoscop. Pe suprafața cilindrului se desfășoară viețile celor din jur, viețile altora, necunoscute, gesturi și vorbe pe care nu le-am auzit niciodată, chipuri pe care nu le cunosc. Și unele pe care le cunosc. Într-un colț, înveșmântat ca de bal, prințul Mîșkin îmi zâmbește complice. Zâmbetul lui îmi induce – nu știu de ce – o bruscă enervare. Dau un bobârnac caleidoscopului. O făptură care mi-e foarte dragă și pe care credeam c-o cunosc, stă pe un munte, al cincilea dintr-un șir de șapte. Îmbrăcat într-un strai alb strălucitor, ține în mâini două globuri de energie vibrantă. Unul este întunecat precum hăul cel negru, străbătut de vinișoare indigo, celălalt limpede, dintr-o pufoasă ceață lăptoasă, cu inserturi aurii. Mă întreabă din ochi pe care îl vreau. E în stare să mi-l ofere, îmi dau seama că nu glumește. Sunt îngrozită. ”Ce alegi?” – mă urmărește glasul, în auzul meu din vis. O rup la fugă cu o spaimă ce nu poate fi descrisă. Nimănui nu-i e ușor să aleagă. Nici măcar ca ipoteză. Atunci când ești pus în chiar fața faptului de a alege, oare ar trebui s-o faci? Înot prin apele somnului cu o disperare de moarte. Vreau să ajung cât mai repede la liman. Sfâșii pânzele, dărâm munți de pietroaie, mâinile și picioarele îmi sângereză. Inima mi s-a urcat în gât luând-o înaintea trupului greoi și inconștient. Sar din pat și dărâm ușile până la chiuvetă. Îmi cufund fața în apa din palme, de câteva ori. Mă ridic și arunc o privire buimacă în oglindă. În stânga și în dreapta mea, deasupra umerilor cam la un stat de palmă, oglinda ține în niște mâini imaginare, două globuri.

Cu sadism, livrez această leapșă companionilor mei de bloggereală, care mă trag afară de picioare din existența mea care se petrece 90% între vis și trezvie și mă obligă să scriu. Respectiv, fetei din începutul blogrollului, serioasă, cinică și vai! atât de romantică, în fond, războinicei atât de tinere și de neînfricate încât mi se face frică să mă gândesc la felul în care evoluează, îndeobște, revoluționarii,  Novicelui și inițiatului – în același timp -, cu nume predestinat, scriitorului de strajă la debutul zilelor agresive,  delicatei și excelentei observatoare care pare să plutească la suprafața realului,  expertei în PA-uri inaccesibile și transparente precum boabele de cleștar și reginei Ținutului Mărgelelor vii.

Nu i-ar strica nici Făpturicii un șfunc.

Băsescu, No more day!

Etichete

2 aprilie, basescu, jurnal de scriitor online, Life, no basescu day, no more day, politica, politics, Romania, România trezeşte-te!, viata asa cum e

Am văzut pe blogurile celor întregi la cap din România noastră un banner mov înscripționat cu mesajul: No Băsescu Day – 2 aprilie 2010.

Mărturisesc că nu înțeleg ce piraterie energetică vizându-l pe prezidente vom reuși noi îmbrăcându-ne-n mov (violet)  în 2 aprilie.

Poate, îmbrăcați în tot felul de culori spălăcite – purtăm hainele cumpărate acum doi, trei, patru ani – am face mai bine dacă am ieși cu toții în stradă și am face o nouă Revoluție. Nu a bunului simț, bunul simț nu se revoltă și nu hulește. Stă cuminte în banca lui și înghite orice insultă. Coleric cum îl știu, Băsescu ar da cu seninătate ordin să se tragă în noi, în poporul lui care nu-i mai place pentru că nu-l înțelege.  Popor înlocuit, iată, cu bezmeticul popor moldovean (care habar n-are ce înseamnă capitalismul sălbatec, raptul și lipsa de valori din România și care vede cetățenia română ca pe o trambulină spre Uniunea Europeană).

L-am auzit ieri pe aiuritul nostru de băsescu că pleacă la Cabul, în altă regiune a Moldovei. A zis-o de două ori, deci era convins că acolo pleacă. Din micile lui apariții publice putem extrage simplu concluzia că președintele nostru constituțional și ales e dus cu pluta. Are mintea răvășită, iar din învălmășeala lui noetică – i-o fi mutat dendritele mai la vale Eliodor Manolea, cu fluxul flăcării violete de la brichetă! –  aflăm că unirea Moldovei (noastre) cu Țara Românească s-a petrecut în 1959. Recomandarea mea sinceră este ca atunci când va fi instalat de către Curtea Constituțională  în scaunul electric să fie conectat la 11000 de kilowați sau, mai sigur, la 11000 de kilovolți. Deh, fizica e un moft bun pentru filozofii pe care-i scoate pe bandă bietul învățământ românesc.

Nu mă mai uit la televizor la emisiunile cu temă politică. Înțelegeți de ce și cred că aceiași stare vă încearcă și pe voi. Doar câteva frânturi de imagine și dialog sunt deajuns pentru a înțelege cât de venali sunt unii politicieni, ce impresie au ei despre prostimea care i-a votat, ce scârbă le e de faptul că trebuie să ne guverneze (adică să ne extermine cu ajutorul vaccinurilor și politicilor sociale, a distrugerii Învățământului și Sănătății) și cât cinism încape în niște tărtăcuțe goale.

România a devenit o junglă în care supraviețuiesc cei cu instincte bune, nepervertiți de cunoaștere. Brutele și jigodiile. Cinicii și criminalii.

Ce vină au cei 4,6 milioane de pensionari ai României care au muncit în cele mai teribile condiții ca să construiască ceea ce trafichează astăzi o mână de derbedei? Care e bilanțul celor 20 de ani de capitalism veros, fără reguli și fără principii? Sistemul nostru energetic e înstrăinat. Resursele sunt înstrăinate. Țara va fi scoasă la mezat curând. Oamenii aceștia care au ținut economia României vie au cotizat la Fondul de Asigurări Sociale cât timp au lucrat! Unde sunt banii lor? De ce-i transformăm azi în ținte abia-mișcătoare lipindu-le pe spate eticheta de ”comunist” echivalentă cu steaua galbenă însemnând semnul morții? Suntem cu toții o nație de ucigași, vom avea mâinile murdare de sângele părinților noștri dacă stăm cu ele în sân și-i lăsăm la mâna politicilor de exterminare ale guvernelor ce se perindă în funcție de ”cotizație” la conducerea României!

Nu mă interesează lampa autogenă cu flacără violet cu care ne sudăm noi iluzia că am ”luat atitudine”! Adevărata atitudine românească este aceea de a milita pentru ca acești barbari să nu mai apuce nicio zi la butoanele României.

Băsescu, No More Day!

Tablou

Etichete

27 Ianuarie, Aniversare, Ioan Sorin Usca, jurnal de scriitor online, Life, prieteni fara prieteni, viata asa cum e

 

”Am un prieten care n-are niciun prieten” – spunea, cu ani, în urmă o cunoștință de-a mea.

Odată cu zorii blogăritului am cunoscut una dintre cele mai controversate ființe din câte am întâlnit în întreaga mea viață de până acum. Părea să vină când dintr-un strat anterior civilizației noastre, când din angelitatea celestă a ceea ce nu știm să numim. Vehiculând o erudiție înfricoșătoare pentru un novice și vădind un agnosticism siderant, trăiește – din punctul meu de vedere – mai mult în irealitate și literatură decât în viața reală. Deși pare cu desăvârșire neutilat cu mijloacele de a rezista în lumea aceasta, aparenta lui inadecvare este doar un truc. Ar putea rezista și supraviețui cu mijloace minime în orice condiții și oricăror privațiuni. Nu se teme de nimic și acest curaj care poate părea nebunesc vine ori dintr-o excelentă cunoaștere a umanului, ori dintr-o credință supranaturală în Dumnezeul Lui personal, care-l face inexpugnabil și invincibil oricărei acțiuni potrivnice.

Din impresia pregnantă pe care ți-o lasă acest paradoxal melanj de incredibil, inexplicabil și fascinant se poate extrage, cu aceiași ușurință, ori concluzia că este un versat agent ori că este un mare martir. Cu un umor cum rar mi-a fost dat să întâlnesc, seamănă cu acei fachiri care fac din două bețe de chibrit și o coajă de portocală un palat somptuos sau propria-ți cameră mortuară.

Deși ar putea să rescrie marea literatură a lumii cu ușurință și seninătate, se cantonează într-o literatură a observării micilor mișcări sufletești ale omului, demersul autorului mișcându-se pe granița dintre satira groasă cu tușe violente și delicatețea suavă a celui care admiră un peisaj mirific.

Este când Taras Bulba cel viforos, apărând onoarea unor cazaci care-au pierit demult, când aristocratul fițos și acru, mișcându-se cu un aer grandilocvent și teatral printr-o lume care nu pare să-i ajungă nici la degetul mic. Când te-a pus la index, ți se adresează cu răceală cu ”dumneavoastră”. Dacă apuci să te prinzi în lanțul ascultării,  încâlceala aparent lipsită de logică a replicilor din marile romane rusești amestecate cu frânturi din realitate și ipoteze cu totul stranii îți poate mișca centrul conștiinței de sine.

Un om care cuprinde întreg spectrul omenescului de la grobian la revelație este un spectacol fascinant și plin de învățăminte. Bucurați-vă de el, bucurați-vă de magiile lui,  bucurați-vă că-i sunteți contemporani. Și urați-i, astăzi, La Mulți Ani, pentru că astăzi, în ordine terestră, se aniversează.

Stagiunea de iarnă (I)

Etichete

flacara violeta, Hyeronimus Bosch, jurnal de scriitor online, Life, literatura, politica, politica romaneasca, relatari fanteziste, Romania, România trezeşte-te!, scena politica, viata asa cum e, viata ca teatru

 

Flacăra violetă

Într-o atmosferă demnă de Evul Mediu Întunecat, printre palele fumului de pucioasă ce ascund intermitent scena, putem zări chipurile transfigurate ale actorilor. Unul poartă în stern, în locul banalei inimi, între faldurile unei cape portocalii,  o flacără violet. Flacăra e dirijată de pasele magnetice ale unui sufleur situat călare pe un nor, undeva în plan secund. Flacăra când se întețește, când scade. În funcție de intensitatea flăcării, reacțiile medium-ului sunt fie violente, fie moi și dezlânate, aproape cataleptice.

Scena e împărțită pe mijloc de un geam uriaș de termopan, atât de curat încât e invizibil pentru ochiul profan. Geamul are, la nivelul scenei, o tăietură foarte mică. Pentru a trece dintr-o parte în alta a scenei, doritorii trebuie să se așeze mai întâi în patru labe, apoi să se lipească de scândură și, târându-se, să se strecoare prin fanta minusculă. Unii, mai greoi și mai agitați, cad în trapa care se deschide automat dacă actorul nu reușește să se strecoare prin gaură în baremul de timp afectat.

Intru în sala de spectacol și mă așez undeva în spate. Mă uit în jur. Cenușiul, găvanele goale din care s-a scurs și ultima speranță, suflete răvășite și triste, bătrâni gârboviți, cârpiți și peticiți, jigăriți și cu ochii lucioși, întreaga atmosferă e una inchizitorială și demnă de penelul lui Hyeronimus Bosch. Tineri apatici, pendulând de pe un picior pe altul și căutând din ochi un locșor mai în față în care să se scurgă rapid. Fețe pătrățoase și ochi porcini mișcându-se cu repeziciune în toate direcțiile. Doamne fanate, trecute de a doua tinerețe, strângându-și în jurul trupului dolofan șalul de lână al vreunei mătuși scăpătate. Mulțimea miroase puternic a transpirație stătută, a acru și a amoniac. A sărăcie, dezolare și singurătate. Deși, numeric, alcătuiește o mulțime, ea nu este o mulțime, nu acționează sinergic, nu are identitățile conectate. E un conglomerat eterogen de fețe, mâini, urechi, nasuri, piese de îmbrăcăminte, precum baloții din fâșii de cârpe multicolore pe care-i duceau camioanele, mai demult, la fabricile de buci.

Răsucesc capul și mă uit, panoramând, la ocupanții lojelor. Sunt în semiîntuneric și nu se poate descifra niciun chip, însă dintr-acolo vine o undă insinuantă de parfum. Ies din sală și dau ocol spre scara ce duce la balcoane. Doi indivizi înalți și bine legați mă opresc cu un gest scurt: ”-  Aveți bilet pentru lojă?” ”Nu, dar o caut pe doamna E … – improvizez eu pe loc – m-a invitat să discutăm un proiect. Sunt scriitor.” întăresc. Cei doi fac o grimasă ușor de decriptat la auzul cuvântului ”scriitor” și vorbesc în aparatele lor. ”Sărutmânușițili! – se prelinge lingușitor în microfon, unul dintre lungani. E o doamnă aici, scriitoare zice că e – apoi, acoperind emițătorul cu mâna, mă întreabă împingând bărbia înainte: Cum ai zis că te cheamă?”. Preț de o fracțiune de secundă mă gândesc dacă să-mi spun numele sau nu. Aleg să nu. Oricum, nu mă duc în loja duduii, vreau doar să văd cine-s personajele ce respiră complice în spațiul destinat VIP-urilor. Spun un nume cu sonoritate, lunganul reproduce în microfon și îmi face semn că pot să urc în spațiul exclusivist și, iată, interzis muritorilor de rând.

Urcă scara de stejar acoperită de o mochetă aurie cu crini albaștri stilizați cu mâinile în buzunare, fără să ating balustrada de sprijin. Înaintea deschizăturii acoperite cu faldurile unei catifele bătrâne și mâncate de molii, de culoare turcoaz, mă opresc și ascult încercând să disting în zumzetul vesel întretăiat de râsul potolit, gras, al bărbaților și de țimvălitul strident al glasurilor doamnelor. Ezit între a da faldurile într-o parte și a rămâne acolo, în incognito-ul meu confortabil și avantajos.

Am revenit

Etichete

jurnal de scriitor online, viata asa cum e

O să și scriu ceva cât de curând.

Vă mulțumesc pentru constanță și comentarii.

Update:

Sau nu.

Cred că ne re-citim prin primăvară. Până atunci, am tot felul de treburi cronofage. Parcă politica mă mai enerva suficient încât să ies din absenţă, dar acum politica nu-mi face decât o profundă greaţă. L-am auzit aseară la RRA pe Cristian Tudor Popescu vorbind de aceiaşi greaţă. Dacă tuturora ne e greaţă, pot presupune logic că vom şi face ceva pentru că nu poţi trăi la nesfârşit ca o gravidă în luna a III-a de sarcină când vomiţi şi de la un vag miros.

Aşa că … ne vedem prin primăvară când va apărea remediul împotriva acestui dezgust. Până atunci, am de făcut lucruri care mă ţin departe de bloguri. Să ne regăsim sănătoşi!

În aşteptarea unui nou început

Etichete

a fi sau a nu fi, bucurati-va, jurnal de scriitor online, moarte, to be or not to be, un nou inceput, viata, viata asa cum e

V-aş cita aici un fragment din zodiacul european, secţiunea Berbec, a III-a decadă. Unde spune că Berbecul patronează tot ce e nou în materie de viaţă.

Dar sunt oarecum „prăfuită” de contactul de astăzi cu lumea, după ce am stat în „carapacea” cea dulce şi bună 9 zile iar impactul  cu realitatea  exterioară pereţilor casei a fost superficială şi redusă pe cât posibil la minim.

Nici n-am ajuns bine la serviciu şi am aflat că tatăl unei colege mai tinere (la care ţin cel mai mult din acel ambient, pentru că nu este încă îngenuncheată de viaţă şi are prospeţimea şi forţa de a se ridica şi de a da cu „regulile” de toţi pereţii – pe care o privesc cu un zâmbet complice şi vag amărui pentru că în ea îmi văd oglindită inconştienţa mea de acum 15 ani) a făcut infarct şi a murit. În octombrie, a murit fata altei colege, într-un accident de maşină, o fată de doar 20 de ani. Ce să spui? … Prima reacţie a fost să mă uit pe holurile mai întunecate, instinctiv, să văd unde e Doamna cu Coasa…

Nu mi-e frică de moarte absolut deloc. Şi nu o fac pe grozava. Într-o vreme (când nu aveam copilul), când am înţeles bine-bine cum e lumea în care trăim şi am văzut Omul în „integritatea” şi integralitatea lui, chiar mi-am dorit să mor, cu o sete de care acum mi-e frică şi să-mi amintesc. Nu pentru că m-ar îndrepta cu faţa spre moarte; deşi reticenţele s-au înmulţit cu vremea (există oameni şi idei pentru care mai degrabă aş trăi decât aş muri), ci pentru că acea sete de a nu fi era una blestemată …

Al doilea gând a fost că va ajunge şi la mine în birou (colegele mele îndurerate şi cernite sunt în primul) cu respiraţia ei de gheaţă, dacă tot bântuie pe la noi…

Am fost la îngropăciune. Aţi observat că proximitatea morţii ne toarnă un soi de bunătate neprefăcută în inimi? Nu e din pricina fricii, cum s-ar grăbi unii filozofi să exclame. În preajma unui mort nu ne e frică de moarte. Suntem vecini cu ea, mergem cot la cot cu ea pe drumeag, când pieptiş când coborâş, realizăm că e cu noi în toate clipele vieţii noastre, e cuibărită între sistolă şi extrasistolă ca într-un leagăn de unde toarce liniştită caierul ce ne-a fost scris în codul genetic, când am primit duh, în pântecul mamei.

Nu pot să nu citesc în privirile care trec pe deasupra capului gândul că s-ar putea să urmez cât de curând, în mod firesc şi logic, fiind cardiacă. Am vrut să fac o glumă cinică azi, în timp ce discutam despre coroana pe care o duceam spre cimitir, şi să spun că aş vrea o coroană cu trandafiri adevăraţi. M-am abţinut, cum mă abţin de-o bună vreme încoace să mai spun răutăţi şi să rănesc. Aţi observat că mai rău decât o lovitură, o zgârietură sau o rană dor cuvintele? Cuvintele rele nu le poţi uita ani de zile. Aşa că încerc să mă abţin cât mai mult… Ştiu că am rănit şi îmi pare rău acum. Ştiu că nu e suficient, o să încerc să îndrept răul deja făcut. Nu e vorba de ticăloşi, desigur, de căzăturile umane care caută să tragă (inclusiv pe bloguri, cu atât mai mult pe bloguri) în afundul ticăloşiei lor bine remunerate cât mai mulţi prozeliţi.

Sunt pline casele mortuare şi nu mai e loc în cimitire.

Suntem o naţie dezbinată şi tristă. Ni s-a luat şi puterea de a ne bucura împreună. Doar tristeţea şi suferinţa ne mai uneşte, când şi când.

Nu vreau să mă gândesc ce înseamnă încă un an în acest sistem cinic şi sadic. Bucuraţi-vă că sunteţi, bucuraţi-vă ca sunteţi sănătoşi, valizi. Bucuraţi-vă că aveţi prieteni, oameni pe care să-i sunaţi şi care vă sună. Care vă trec pragul şi cărora le treceţi pragul. Oameni care se bucură să vă audă, să vă vadă. Bucuraţi-vă că aveţi la cine să vă gândiţi şi că sunteţi importanţi pentru cineva. Poate vom reuşi să regăsim şi puterea de a ne bucura, din nou, împreună.

Guvern la gura sobei

Etichete

Adriean Videanu, Elena Udrea, Emil Boc, formarea guvernului, guvernul boc 4, jurnal de scriitor online, lista lui boc, lista ministrilor, Ministere, politica, politics, Radu Berceanu, Romania, Traian Basescu, UDMR, Vali Petcu, viata asa cum e

Să lăsăm viscolul să viscolească – oricum, n-avem nimic împotriva lui – şi să ne facem şi noi guvern.

Că doar n-o să stăm neguvernaţi până-n primăvară, când o da colţu’.

După ce am centralizat propunerile messengeristice, am stabilit câteva personalităţi binecunoscute pentru următoarele portofele, pardon, portofolii (tot aia), reţinând un număr de trei. Astfel,

I. Ministerul Învăţământului, Educaţiei şi Ştiinţelor

1.)  Johann Heinrich Pestalozzi

2.) Google

3.) Marius Chicoş Rostogan.

II.  Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniilor

1.) Alfred Bernhard Nobel;

2.) Edmond de Goncourt;

3.) Zamolxe.

O treime de portofoliu a rămas liber, cel al Patrimoniilor.

III.  Ministerul Justiţiei şi Justeţii

1.) Homer

2.) Procust

3.) Ponţiu Pilat.

IV.  Ministerul Dezvoltării Durabile

1.)  Thomas Robert Malthus

2.) Iosif Vissarionovici Stalin

3.) Adolf Hitler.

V.  Ministerul Economiei şi Dobânzilor

1.) Nicolae Steinhardt („Dăruind vei vobândi”)

2.) John Maynard Keynes

3.) Karl Marx.

VI.  Ministerul Buştenilor şi Cherestelei

1.) Lemn Tănase

2.) Kerestoy Atila

3.) Lethe (numită, în popor şi Letea).

V. Ministerul Voiajelor şi Migraţiei

1.) Marco Polo

2.) Amerigo Vespucci

3.) Roald Amundsen.

VI. Ministerul Muncii şi Odihnei

1.) Nu ştiu/Nu răspund

2.) Georg Wilhelm Friedrich Hegel („Arbeit macht frei – inscripţie despre care aud că a fost furată de la Auschwitz)

3.) Nu ştiu/Nu răspund

VII. Ministerul Paraşutismului şi Jumping-ului fără „coardă”

1.) Ar fi o idee dar am auzit că citeşte blogurile şi „umflă” generali de pe stradă

2.) Boc?

3.) O distinsă duduie căreia nu îndrăznim să-i scriem numele. Sur la croix.

VIII. Ministerul navigaţiei maritime şi fluviale

1.) Pentru ce???

2.) Nu se justifică!

3.) Anacronic şi inutil!

IX. Ministerul blogurilor de pe toate platformele

1.) Zoso

2.) Cineva mai tare ca Zoso

3.) Vali Petcu de la Hotnews.

X. Ministerul Situaţiilor de Urgenţă

1.) 112

2.) Red phone of Kremlin?

3.)  Spitalul de Urgenţă?

XI. Ministerul Inteligenţei din Diaspora

1.) Horia Roman Papatapapipiepevipicipi

2.) Wiliam Brândză Bardză Budză Ghizd Viezure (sau Wiezzure?)

3. Noi am câştigat alegerile, băi salam cu soia! Comuniştilooor!

Lista rămâne deschisă în mod constructiv. Aştept propuneri de ministere şi miniştri şi chiar propuneri de modificări ale celor existente, aflându-ne desigur în plină reconciliere propusă de domnul ex şi viitor preşedinte pentru următorii 25-30 de ani, Traian Băsescu, desigur.

Primele învățăminte

Etichete

Adriean Videanu, Catalin Predoiu, jurnal de scriitor online, politics, Radu Berceanu, Romania, România trezeşte-te!, Traian Basescu, Vasile Blaga, viata asa cum e

Peste frustrarea uriașă a celor 5 milioane de votanți cât de cât conștienți de importanța scrutinului prezidențial se aștern fulgii unei ierni maculate. Frustrarea că nu au fost destul de mulți ca să-l poată îndepărta de la conducerea României pe Traian Băsescu. Frustrarea de a fi nevoiți să suporte în continuare capriciile unui ins imprevizibil. Și tăvălugul oranj care va trece triumfător, în trombă, strivind tot ce are altă culoare. Și cea mai mare dintre frustrări, aceea că forța numărului nu a putut învinge aparatul de fraudare bine închegat și coordonat al celor care s-au aflat la butoane.

Se clamează că Mircea Geoană a pierdut alegerile, a fost înfrânt, a fost surclasat. PSD-ul a pierdut alegerile, a fost devansat, și-a dovedit limitele. Dincolo de realitatea cifrelor, procentelor și indiferenței abacului electoral există o altă realitate. Aceea a unei Românii devastate de incompetență. Aceea a cetățenilor fără de patrie și fără de stat. Pentru că întregul aparat de stat a fost concentrat în ”cazarmă” și în aplicații pentru ca Traian Băsescu să primească un nou mandat. I l-au livrat pe tavă ministrul demis și numit ilegal (dar pentru cine mai contează? sau cine mai ține cont de adevărurile juridice?) al administrației și internelor, Vasile Blaga, ministrul demis și interimar al Externelor, transfugul Cătălin Predoiu, șeful campaniei administrative, Adriean Videanu. Întreg aparatul de stat și cel privat atașat intereselor PD-L a fost mobilizat, înregimentat, instruit și utilizat pentru ca Traian Băsescu să fie păstrat la Cotroceni. Care va fi prețul acestui mandat și cum va deconta Băsescu uriașa fraudă operată în favoarea lui? Vom vedea cât de curând. Spre deosebire de mandatul obținut în decembrie 2004 când Traian Băsescu a fost locomotiva alimentată cu lacrimi, accelerată cu ardei iuți, injectată cu injurii adresate contracandidatului și mobilizată cu strigăte antisistem, mandatul din decembrie 2009 este unul fâsâit, ca un corolar al onomasticii președintelui. Traian Băsescu a fost propulsat în câștigător de presiunea flatulenței oranj. De data aceasta se află în sania PD-L-ului, tractat de buldogul Blaga, borduristul Videanu, bezmeticul Berceanu și mai ales, de insipidul și insignifiantul Cătălin, care i-a facilitat în cea mai mare măsură propensiunea spre fotoliul prezidențial. Este captivul acestor personaje. Nu mai are libertatea de mișcare și nici tupeul celui care știe că el a câștigat.

Ce va face Traian Băsescu cu această servitute uriașă atârnată ca un lanț cu trei ghiulele de picioare? Se va smuci? Va încerca să roadă cu dinții lui de șoricel aceste lanțuri? Odată cu revărsatul fierii prezidențiale va avea vreun moment de revoltă, de nesupunere? E interesant de urmărit. Cred că frustrarea noastră uriașă că n-am reușit să ne eliberăm de sub domnia lui malignă este egalată, dacă nu întrecută, de frustrarea lui Traian Băsescu că nu a reușit să câștige cu adevărat și că a devenit din lider maximus o anexă servilă a acestor trei corifei. Îi vor pune Vasile, Adriean și Cătălin zăbala tăietoare corsarului Traian? Îl vor trage de sfori cum inspirat s-a exprimat chiar el? Se va metamorfoza dintr-un președinte jucător – cu care ne-a obosit cinci ani – în președintele-jucărie al buldogului care-l va rostogoli pe covoarele de la Cotroceni și din Modrogan până va obține un scheunat plăcut urechilor lui? Mai are România suficiente resurse – construite în comunismul cel demonizat de campania prezidențială – pentru a-i îngrășa și mulțumi pe câștigătorii de facto ai acestui mandat?

Au cei trei crai inteligența și prezența de spirit necesare pentru a modera între interesele de clan și uriașa nevoie de securitate socială a românilor? Mă tem că nu. Altfel n-ar uzita de caruselul trădărilor pentru a crește majoritatea parlamentară necesară validării oricărui fel de guvern, cu oricare miniștri. Așa încât vom avea un președinte – marionetă costumată în portocaliu, o administrație pe măsură și un guvern ”competent” tras și el de sfori de cei trei, în incinta aseptică a Puterii.

Dincolo de geamurile etanșeizate și opace se va vânzoli cu spasm sărmana Românie. Prădată, schingiuită, scuipată, înjurată, târnosită, va striga, iar urletele ei vor rămâne mute, neauzite, ca o împietrire a durerii.

Acest somn al rațiunii în care se adâncesc liderii noștri politici va isca negreșit cel puțin un monstru. Monstru care-și va smulge din moleșeală și letargie milioanele de capete care atârnă acum într-o păguboasă și nefirească prostrație. Monstru care-i va mânca pe cei ce l-au zămislit și l-au scos, cu nesătula lor poftă de putere batjocoritoare, din adormire.

Un act de piraterie

Etichete

emailul presedintelui, jurnal de scriitor online, Romania, Traian Basescu, viata asa cum e

Prin ”mijloace specifice”, am accesat căsuța de e-mail al domnului colonel. Sau s-o fi făcut general între timp. Dacă tot îmi citește corespondența electronică, să avem parte de un pic de reciprocitate.

Să vă delectați și voi cu corespondența oficială a năstrușnicului. Iată: