Darul neaşteptat

Etichete

Dumnezeu, Dumnezeu e in Om, God, Life, o viata innoita

Aceasta va fi o postare lungă, egocentrică şi extrem de lucidă. Cei egocentrici (şi ei), care n-au răbdare şi spun despre ei înşişi că nu pot sau nu-şi permit să fie sensibili şi nu cred în existenţa lui Dumnezeu, sunt sfătuiţi să treacă mai departe. (Sau facă ce vor voi.)

Astăzi Gabriela Savitsky împlineşte 45 de ani. O mulţime de ani, dacă mă uit în faţă, plini cât 100 de vieţi, puţini dacă mă uit la scadenţar. „Am trăit tot ce se poate omeneşte trăi”, cum spuneam curajos, trufaş, cu dezinvoltură, într-un poem.

Am venit în lumea aceasta din Răsărit. Aşa îmi este fondul genetic, sufletul, zgâlţâit de-un dramatism continuu, de-o intensitate insuportabilă. N-am putut foarte multă vreme să fiinţez; n-am ştiut cum să exist pur şi simplu, să mă bucur şi să văd cu vederea ce este aparent, cu plămânii ce trebuie respirat, cu mintea ce trebuie analizat; nu, cu mine realitatea a păţit-o, eu neapărat voiam  să le fac pe toate în modul meu personal – totul trebuia să fie altfel, mai intens, mai colorat, mai amplu, mai pur! Am venit în lume în găoacea perfectă din acest univers. Am primit la naştere, odată cu sufletul meu gata însetat de absolut, toate darurile: o mamă frumoasă şi stăruitoare precum lumina soarelui, desăvârşită în puterea ei de sacrificiu, îndelung răbdătoare şi îndelung iertătoare, singura care a ştiut să mă ierte necontenit, cu totul, în inima ei, şi să mă iubească nesmintit şi egal câtă vreme a fost aici, un tată sever care m-a scrutat cu neîncredere şi neînduplecare timp de 24 de ani – neîncrederea lui m-a motivat extraordinar împingându-mă şi la cele mai nebuneşti fapte în bine şi în rău, un frate şi-o soră, desprinşi parcă din poveştile în care aveam să intru ca-n împărăţia fermecată, de mână cu ei.

Şi-am umblat în lung şi-n lat prin împărăţia poveştilor, am străbătut codri, poieni, dealuri şi văi, am crescut odată cu grâul din spatele casei măsurându-mă cu el, bălaie şi eu, bălai şi el – mă bucuram că pe mine nu mă seceră nimeni, în iulie, chiar dacă şi eu eram bălaie –  am plâns şi m-am avântat odată cu Topliţa la Cotul Buhaiului, am băut din cer, am mâncat din stele, mi-am hrănit mintea şi sufletul cu eresuri, am topit tot ce mi s-a dat, pic cu pic, cleştar transparent în sufletul meu de copil încântat de câte sunt pe lume.

Un suflet atât de neastâmpărat şi de tentat de toate, de încredinţat că lui nu i se poate întâmpla nimic vătămător, care credea că poate să curbeze întunericul, să-l întoarcă pe dos, să-l înnoade şi să-l facă lumină, care credea că oamenii pot fi făcuţi buni prin desăvârşită iubire (după cum mama desăvârşea, cu iubire egală, în jurul ei alungând sau topind ce nu era cuviincios) nu putea să nu alunece în capcana propriei trufii. Fără să ştie nimic despre viaţa adevărată şi oamenii reali, crezând că dincolo de gardul curţii oamenii sunt exact la fel de mângâietori şi de cinstiţi, acest suflet complet neiniţiat în nimic, cu capul plin de literatură, de viaţa din cărţi, de inocenţă şi elanul pe care doar la vârsta tinereţii îl poţi avea, Gabriela Savitsky, a ales să coboare în infern după un suflet ca să-l scoată de-acolo şi să-l mântuie. Şi-a coborât. Şi era să nu mai găsescă drumul înapoi. Şi-a cunoscut, pe viu, toată turpitudinea, stricăciunea, tot răul în stare pură, abjecţia, păcatul, întunericul desăvârşit în care nu-i nicio cuantă de lumină, a stăruit în mijlocul duhorii morţii, s-a zbătut, s-a topit de durere până n-a mai rămas nimic decât durere şi înfrângere. Când a înţeles în sfârşit că nu numai că n-a mântuit pe nimeni ci s-a pierdut şi pe sine, a ales să-şi stingă viaţa cum  se sting lumânările. Cu mâna proprie.

Şi tot o mână a fost aceea care m-a extras din braţele nebuniei şi ale morţii. De ce? E foarte greu să-mi răspund. Nici nu cred că există vreun răspuns, e un amestec de răspunsuri ca viaţa. Dumnezeu nu coboară pe-o scară de lumină până la noi, când avem cea mai mare nevoie de El. Dumnezeu trimite un înger păzitor, un om pe care noi îl putem recunoaşte şi în care avem încredere, nu se arată El însuşi, dacă ar face-o, ne-am rătăci minţile. În ziua aceea, în care scrisesem scrisorile de adio (cel mai greu mi-a fost s-o scriu pe cea destinată mamei mele, oh, ce greu a fost! la fiecare cuvânt îmi venea să mă întorc din hotărârea mea!) şi am coborât hotărâtă să mor, a venit sora mea, draga de ea, cu har de Înger Păzitor şi m-a oprit undeva la ultima treime din drum. Cum poate fi un om tânăr, de nici 24 de ani, atât de hotărât să nu mai fie încât nu ţine cont de durerea pe care-o provoacă şi-o lasă în urmă şi nici de câtă viaţă netrăită va lua cu el? E imposibil să răspund cu o singură frază şi chiar cu un articol mi-ar fi greu, e nevoie de spaţiul unei întregi cărţi sau al mai multora. Ce te face să vrei să nu mai exişti dacă nu stingerea a ceea ce te face să fii o fiinţă raţională? Când te-ai hotărât să mori, deja eşti murit de câtăva vreme, mortificat. Doar mai respiri şi-ţi bate inima dar, în fond, sufletul nu mai e cu tine.

Am locuit zile şi nopţi într-o dimensiune a non-realităţii, sau între pereţii mai multor realităţi, ca şi cum ai sta între cămăşile cepei. Nimeni nu credeam că-mi voi reveni vreodată şi voi mai fi o fiinţă „valabilă” pentru lumea aceasta… Cu atât mai puţin eu, în scurtele, fulgurantele momente de luciditate, când eram „prezentă”.  Şi, într-o noapte, am auzit un glas; în sufletul meu l-am auzit. Un glas de părinte iubitor şi necăjit, glasul iertării şi al dojanei, un glas de lumină albastră. Mi-a spus că mă iubeşte şi că m-a iertat şi că „m-a întors” acum, dar pe viitor nu mai trebuie să fac niciodată asta.

Şi am trăit mai departe fără să înţeleg de ce, dar temându-mă şi păşind cu sfială şi tânjind după blândeţea acelui glas. Am trăit, am căzut, m-am ridicat, m-am lovit, m-am ridicat, am înţeles că unii oameni pe care îi iubim sau credem că-i iubim sunt chemaţi în altă parte ca să ne lase calea destinului liberă, am înţeles deşi mi-a fost greu. Viaţa mea a fost o cursă cu obstacole. Oamenii pe care-i iubesc pleacă mult prea devreme. Dar nu te poţi împotrivi. Ar trebui să lipim înapoi pe crengi toate florile care cad la pământ desfăcute de vânt, dacă ne-am împotrivi. Şi ce rost ar avea, ele nu vor mai rodi niciodată?…  Am înţeles că nu există moarte cu adevărat dacă crezi în mântuire şi viaţă veşnică, dar să crezi nu să te închipui crezând. E doar o plecare într-o altă dimensiune.

Am primit tot ce am cerut. Nu mi s-a refuzat nimic din ce mi-am dorit. Când am ştiut să cer şi când nu m-am întors împotriva mea, mânată de nu-ştiu-ce capriciu, cu mânie autodistructivă.

Dumnezeu ne iubeşte pe toţi, pe fiecare în parte; şi pe cei care nu-l cunosc, dar Dumnezeu nu e invaziv, nu vine în vieţile noastre să facă ordine, să ni le bineaşeze. Asta este doar alegerea noastră. El pune pe drumul (oricum ar fi el, de cenuşă, de pustiu, de apă, de flori, de iubire, de neiubire) nostru oameni. Oameni cu un felinar licărind în beznă, oameni cu o gură de apă în mijlocul deşertului, oameni cu o scândurică la marginea prăpastiei peste care nu ne trec ei, în spinare ci doar ne încurajează să trecem singuri. Trebuie să facem totul singuri, să luăm decizii, să înţelegem, să avem curaj, să îndrăznim şi El, ca un părinte iubitor şi îndelung răbdător, se bucură de fiecare dată când suntem fericiţi, când reuşim să înaintăm către lumină şi se îndurerează de miliarde de ori când nu reuşim, când ne poticnim.

Odată trecut prin zăbranicul morţii şi întors la viaţă eşti altceva, altcineva, altfel. La început nu ştii cine eşti, ce eşti şi te întrebi dacă nu cumva eşti o stafie. Apoi, ca după naştere, înveţi să mergi, înveţi să vorbeşti, te deprinzi din nou cu tot ce e omenesc, firesc, posibil. Tot ce trăieşti acum, cu noua viaţă din tine este mai conştient. Nu doar că mergi ci eşti conştient de concreteţea pasului, de toată transmisia care se realizează din creier în articulaţie şi din talpa piciorului până la primul moment în care a existat pământ ieşit din ape bun pentru păşit. Nu mai eşti doar un individ care trăieşte, eşti un nod energetic dintr-o reţea uriaşă întreţesută care există prin ea însăşi şi sporeşte prin ce-i aduc oamenii, această „reţea” de iubire se îmbogăţeşte în fiecare zi cu tot ce trăim bun, cu sentimentele noastre pozitive, cu veselia, fericirea şi gândurile noastre bune. Doar din acestea e făcută reţeaua luminoasă care împăienjeneşte universul cel infinit. Materia are sens doar dacă această reţea de firicele iubitoare care comunică scintilând precum neuronii din cortexul nostru există şi este hrănită permanent cu Iubire. Izvorăşte Iubire hrănindu-se cu Iubire. În momentul în care omenirea (asta, a noastră, cea viitoare) va înceta să mai emită gânduri pozitive şi nu va mai fi niciun strop de Iubire pe lume, Universul va înceta să aibă sens şi se va stinge. Va face implozie.
Se va contrage în el însuşi şi va deveni infinitul mic, atât de mic încât nici nu ni-l putem reprezenta. De aceea e nevoie de iubirea noastră în fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare secundă, de iubirea aceea curată, a inimii. De iubirea fără prihană care nu vrea decât să se dăruie pe sine, care nu cere nimic.

Asta am reuşit eu să aflu despre lume, viaţă, fiinţă şi devenire până astăzi. Poate că e greşit (nu cred), poate e hazardat (nu cred), poate e pueril (e posibil). Este o concepţie care s-a clădit în timp, cu fiecare zi şi experienţă, meditând, rugându-mă, iubind, neiubind, fiindu-mi teribil de frică, greşind, dojenindu-mă, urându-mă, încurajându-mă, ajutată, obligată, împinsă, susţinută, amăgită de toţi oamenii pe care i-am cunoscut până acum. Nimeni nu e de neglijat sau mai puţin important. Şi cine m-a călcat în picioare, şi cine m-a umilit până la desfiinţare, şi cine m-a judecat, şi cine m-a lăudat, şi cine m-a încurajat, şi cine m-a dojenit, şi cine m-a ignorat, şi cine m-a dispreţuit, şi cine m-a lovit, şi cine m-a iertat, şi cine m-a aşteptat, şi cine a plâns pentru mine sau din cauza mea, şi cine m-a iubit, şi cine m-a urât, şi cine a ridicat piatra, şi cine s-a pus scut în faţa mea ca să încaseze el pietrele, şi voi, cei care-mi scrieţi sau nu-mi scrieţi, care înţelegeţi sau  nu-nţelegeţi, de la mama mea până la ochii pe care i-am văzut adineauri, fiecare om din viaţa mea a contribuit cu energia lui la ceea ce sunt astăzi şi eu am căutat să răspund după pricepere.

Astăzi, dis-de-dimineaţă, m-am trezit cu o revelaţie. Cei familiarizaţi cu „drumul meu prin deşert”, care-a început acum mai multă vreme  (chiar şi aici pe blog l-am anunţat, l-am semnalizat; – nu mă pricep să mă prefac şi n-am nici timpul, nici abilităţile necesare şi viaţa mea a fost dintotdeauna o carte deschisă) şi a ajuns foarte aproape de 0 –  oricât au încercat cei care mă iubesc şi mă veghează să mă oprească sau măcar să mă încetinească – ştiu exact unde mă aflam ieri, alaltăieri. De ce? De ce acest drum prin deşert? Pentru că mă îndepărtasem sau îndepărtasem de mine motivul pentru care sunt aici. Motivul pentru care Dumnezeu a hotărât să rămân aici. Iar motivul acesta, cauza primă, esenţa, ce am eu de făcut, este scrisul. Cum îmi zice un prieten nepreţuit: „Viaţa îţi livrează „brut” şi tu restitui „rafinat”. Sunt o rafinărie a culorilor şi vieţii, a tristeţilor de tot felul, a experienţelor de viaţă ale tuturora, a tuturor întâmplărilor şi sentimentelor de care am ştiinţă sau cunoştinţă şi rostul meu este să le transform în cuvinte. În cuvinte cu energie bună. În cuvântul generator, descoperitor şi îmbucurător de viaţă.

Astăzi, de dimineaţă, Dumnezeu a pus în mine – a câta oară, Doamne? a treia oară … – o nouă viaţă. Nu a pogorât-o din cer. A făcut, cum face de fiecare dată. A „folosit” un om din preajmă, pe care-l putem recunoaşte şi în care avem încredere, doar că nu-l vedem pentru că e atât e firesc să fie acolo unde e. Instrumentul tuturor miracolelor din vieţile noastre sunt cuvintele. Logosul. Iisus a zis: „Lazăre, vino afară!” Doar a vorbit cu putere. Noi nu suntem vrednici să ne vorbim cu această putere, desigur, nici cu una mai mică. Dar putem să folosim doar cuvintele care nu rănesc, cuvintele care pansează, vindecă, alină. Să ne ferim de cuvintele ascuţite, tăioase, otrăvite. Cuvintele sunt mai agresive şi mai periculoase decât o armă de distrugere în masă, ai spus un cuvânt rău şi el a căpătat concreteţe şi forţă şi va începe să lucreze. Să lăsăm să lucreze doar cuvintele grele de lumină bună.

Nu ştiu deocamdată cum să descriu jubilaţia aceasta interioară, sunetul clopoţelului de argint din inima mea şi cât de luminoasă şi conştientă sunt. Şi nici cât va dura atenţia pe care-l dau vieţii celei noi. Sper că va dura.

###

Îi dedic această postare (şi) lui Adrian Năstase care ştie deja toate aceste lucruri şi care mi-a dat tăria şi curajul  – prin exemplu personal – să spun, la rândul meu, adevărul. Nu este singur în această lume.

Jurământ

Etichete

Adrian Nastase, Elena Udrea, Emil Boc, Guvern, jurnal de scriitor online, Life, PD-L, politica, politics, presedintele Romaniei, PSD, Romania, România trezeşte-te!, Traian Basescu, viata asa cum e

La învestirea în cea mai înaltă funcţie a statului, persoana aleasă pentru această supremă demnitate depune un jurământ cu mâna dreaptă pe Biblia şi Constituţia statului respectiv.

Preşedintele Federaţiei Ruse rosteşte următorul  jurământ:

În timpul îndeplinirii datoriilor de Preşedinte al Federaţiei Ruse, jur să respect şi să apăr drepturile şi libertăţile tuturor cetăţenilor, să respect şi să protejez Constituţia Federaţiei Ruse, să apăr suveranitatea şi independenţa, securitatea şi integritatea statului şi să slujesc cu credinţă poporul.”

Preşedintele ales al Statelor Unite ale Americii rosteşte, la învestire, un Legământ cu naţiunea numit „Legământul funcţiei„, care constă într-o fraza de doar 25 de cuvinte:  „Jur (sau afirm) solemn că voi îndeplini cu credinţă funcţia de preşedinte al Statelor Unite şi voi menţine, proteja şi apăra Constituţia Statelor Unite cum voi putea mai bine.„

Jurământul Preşedintelui Republicii România are următorul conţinut:

„Jur să-mi dăruiesc toata puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”

Am folosit cele două exemple ilustre, pentru că Jurământul (Legământul Sacru cu poporul) are o lungă tradiţie în istorie şi izvorăşte din legămintele Evului Mediu. Când, prin jurământ de credinţă, cavalerii şi nobilii îşi declarau supunerea, loialitatea şi vasalitatea faţă de un nobil, de un stăpân. Încălcarea jurământului de credinţă era egală cu dezonoarea şi pierderea vieţii.

În contemporaneitate, jurământul a devenit simbolic şi s-a golit de sacralitate. În cazul Republicii România, s-a golit şi de sens şi de conţinut. Pentru că actualul preşedinte a scuipat, şi-a suflat mucii (aş mai folosi şi alţi termeni mai scabroşi însă n-o fac din respect pentru blogul meu) pe acest Jurământ.

„(…) pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român” se traduce în viziunea preşedintelui nostru cel sperjur în „propăşirea spre Cer” prin exterminarea poporului său.

„(…) să respect Constituţia şi legile ţării” însemnă, în viziunea acestui decrepit cu nervii ţăndări şi cu suportul fizic al minţii sale răsfirate grevat de toate boalele, să-şi umfle buzunare şi conturile pe spatele poporului român, el şi camarila lui pedelistă.

„(…) să apăr drepturile fundamentale ale cetăţenilor” – jură domnul preşedinte portocaliu şi cu fierea revăsată până-n albul ochiului îi învrăjbeşte pe români împotriva românilor. Dreptul fundamental la muncă este încălcat prin simpla realitate că preşedintele se interpune în guvernare şi hotărăşte câţi oameni trebuie să muncească, pentru că există limitări şi economice şi guvernamentale ale dreptului de a munci – singura alternativă este aceea de a pleca în Europa să slugărim şi să ne umilim pentru pâinea cea de toate zilele. Dreptul la viaţă privată este încălcat pentru că ne sunt ascultate telefoanele şi ne este interceptată corespondenţa electronică. Dreptul la educaţie este încălcat prin diminuarea posturilor din învăţământ, prin decimarea programelor şcolare, prin umilirea sistematică a dascălilor, prin sărăcirea părinţilor, printr-un plan bine pus la punct de slăbire a fibrei poporului român, lovind la bază, în copii. Dreptul la libera exprimare a opiniilor este îngrădit prin ditirambele dirijate împotriva posturilor de televiziune care nu-i laudă măreaţa personalitate şi ilustrele-i realizări, care nu-i hrănesc orgoliul nemăsurat de paranoic.

„(…) jur să apăr democraţia, integritatea, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României.” – spunea Traian Băsescu, aproape podidindu-l plânsul.

„Lăsaţi-l dracu, e-un actor!” –  am citat noi dintr-un superb poem al lui Adrian Păunescu, cu o mică speranţă că la al doilea mandat (ultimul, în ordine Constituţională, dacă nu cumva modificarea preconizată a Constituţiei va fi un pretext pentru tipicul salt grupat înapoi 360°), zurbagiul va face un minim efort de a deveni echidistant.

Astfel, din dorinţa de apărare a suveranităţii, ne-am trezit cu economia făcută cioburi, cu maţul gros al bugetului conectat la gurile pedeliştilor de Curte prin care vine în valuri hrana cea atât de necesară corpului unui partid putred şi canceros, cu un împrumut înrobitor la aproape-defunctul  Fond Monetar Internaţional drept „centură de siguranţă”. Centură de siguranţă care s-a transformat într-un soi de zgardă ce se strânge la orice mişcare voit independentă. Trebuie să executăm întocmai comenzile stăpânului (board-ul FMI) altfel vom sfârşi în chinuri.

Cum Executivul (id est Traian Băsescu) nu doreşte să ia nicio măsură de redresare economică (pentru ca nu cumva să supărăm „stăpânul”), vom ajunge în incapacitate de plată. Incapacitatea de plată se va traduce prin dinamitarea „unităţii şi integrităţii teritoriale a României”, pentru că neavând cu ce plăti, vom plăti cu teritorii din actualul stat România, respectiv cu Transilvania. Şi, poate, cu Moldova (cea de dincoace de Prut) şi cu Banatul (cel vestit pentru zăcămintele de uraniu atât de necesare viitorului civilizaţiei).

Astfel, cu un preşedinte scelerat, sperjur, cinic, cu o jigodie implantată şi conectată la aparate de Serviciile Speciale care au ajuns un soi de ţucal atârnat de dosul prezidenţial, se pune în operă întocmai şi la timp „planul dinainte stabilit”.

În tot acest timp, noi suntem asmuţiţi unii împotriva altora, cei cu pensii mici împotriva celor cu pensii mari, copiii împotriva părinţilor, dascălii împotriva medicilor şi poliţiştii împotriva securiştilor ( norocuţ (?!) armată nu mai există), mamele împotriva bunicilor, bugetarii împotriva privaţilor, bloggerii împotriva jurnaliştilor, televiziunile una împotriva alteia; poporul român este spart ca o oglindă veneţiană ale cărei cioburi nu vor mai putea fi lipite niciodată la loc.

Sntem capabili să ne ridicăm? Există un lider providenţial în stare să ridice România în picioare? Va înceta Opoziţia să se canibalizeze (observ că odată ajunşi în funcţii de conducere, liderii formali ai partidului „primesc” împreună cu fucţia şi o filoxeră în ureche – şi mă refer aici la orgoliosul Crin Antonescu – ce a devenit „altcineva” de când e preşedintele PNL)? Suntem în stare să ne scuturăm din minte ideile introduse cu tolcerul prezidenţial? Mai suntem oameni, sau suntem roboţii unui sistem criminal? Acestea sunt întrebările mele şi îl rog pe fiecare cititor să treacă – cu un efort de voinţă – zidul prejudecăţii că „nu-i nimic de făcut”. Orice altceva e infinit mai bine decât această guvernare şi decât acest preşedinte. Români! Treziţi-vă!

Îi felicit pe cei care sunt deja treji: Noaptebunăcopii, Supravieţuitor,  Cristian Lisandru, Ioan Usca, Lucia Verona,  Băsescul, Român frustrat, şi către cei care dau semne că s-ar trezi: Atitudini, G1b2i3, Link-Ping, Elisa, Orry, Gabitzu, Theodora0303, Dumitru Agachi, Cristian Dima, Gabriela Elena (La mulţi ani, Om frumos!), Dan Pătraşcu.

No Băsescu&Boc Day!

Etichete

Ion Iliescu, jurnal de scriitor online, Life, no basescu day, politica, politics, presedintele Romaniei, Romania, România trezeşte-te!, Traian Basescu, viata asa cum e

Iată, consecvenţa celor care au propus No Băsescu Day a crescut precum mareea şi vine o zi când va mătura actualul staff al României – o adunătură ignobilă, furişându-şi privirile piezişe către ce-a mai rămas de cotropit şi furat din biata noastră ţărişoară. Chiar dacă Boc pare împăiat este, totuşi, mâna lungă şi criminală a lui Băsescu. Mână cu care, de la primul guvern din care a făcut parte (făcând parte din toate, până în 2000), a căutat să înşface pentru el şi famiglia lui. Cu un tupeu de bişniţar de Dorobanţi, te „face” din ochi şi din vorbe – mai ales că nu ştii exact unde se uită -, te minte şi răstălmăceşte cu seninănatea unuia care nu are niciun reper moral. La toate mineriadele – cum declara Miron Cozma aseară – Băsescu a fost ministru sau secretar de stat. El a dirijat şi a condus minerii către „numele” pe care îl au astăzi, el este artizanul da facto al mineriadelor – pentru că minerii nu puteau să zboare la Bucureşti. Deci îi plăceau masele, dezordinea, videul de autoritate şi îmbârligăturile. Azi, când în Piaţa Victoriei i se construieşte eşafodul, sunetul ciocanelor ce izbesc în cuie îi pare nemeritat. Cine seamănă vânt culege furtună. Din 2004, avem şase ani de gâlceavă, de scandal, de forţare a voinţei lui paranoice, de consolidare a serviciilor secrete, de măcinare şi făinire a structurilor Statului. Băsescu confundă cu nonşalanţă funcţia de şef al Statului cu aceea de şef al tuturor Puterilor Statului – cum spunea pe blogul său, fostul preşedinte al României, Ion Iliescu. Băsescu se crede „jmeker” eludând Constituţia şi căcându-se frecvent în blidele noastre. Sigur, românii sunt un popor răbdător şi paşnic, cu mult umor. Dar nu când sunt sfidaţi şi călcaţi în picioare. Nimeni nu-i oprea să fure, dacă nu căutau să ne calce pe cap şi să ne umble prin buzunare şi să ne scotocească prin simplele noastre vieţi necăjite. Până aici! Ajunge! Jos Băsescu!

Transmitem îndemnul prietenilor: Mirela Pete, Andi Bob, G1b2i3, Cosmin Ştefăneascu, Dispecer Blogosferă, Consiliul Naţional al Blogosferei, Nea Costache, Cristian Lisandru, Noaptebunăcopii, World of Solitaire, Ioan Usca, Gabitzu, Elisa, Noaptea Iguanei, Atitudini, Dumitru Agachi, Cristian Dima.

Radu Humor are mai multă elocvenţă:

Radu Humor // 19/05/2010 la 09:34 | Răspunde (modifică)

Sa se duca dupa Ceausesti , el cu toata famiglia lui !
Un tradator de neam si tara , care a reusit in doar sase ani sa-l reabiliteze pana si pe Ceausescu.
Acum sunt de doua ori mai multe motive de a iesi in strada si a matura scena politica :
In ’89 romanii aveau locuinte, aveau slujbe , iar frigul si foamea de-atunci, vor fi mai cumplite in vremurile ce vin daca-i nu-i vom arunca la ghena istoriei pe acesti monstrii portocalii !
Curaj romani !
Vreau o judecata dreapta, prima acuzatie fiind tradarea intereselor neamului romanesc si distrugerea cu buna stiinta a Romaniei cu acordul pe fata a unor foruri mondiale ce ne inrobesc pentru inca vreo 3 generatii.
Si-a inchipuit cineva ca o tara atat de bogata poate ajunge sluga la straini ?
Se pare ca unii gandeau de mult asta , dar pana n-au gasit cozile de topor , care sa le puna in aplicare programele demente, n-au reusit sa-si bata joc de un popor ce era liber si putea sa fie si prosper.
Suntem un popor de 85% romani si ne conduc niste straini !
Ajunge !

Ce suntem sau ce devenim…

Etichete

Bani pe Post, congresul PSD, dust in a wind, jurnal de scriitor online, kansas, Life, oferte bani pe post, PBB, politica, PSD, Razvan Serbu, Romania, România trezeşte-te!

M-am uitat astăzi la congresul PSD. Cu o anumită înfrigurare şi cu emoţie desigur. Chiar dacă n-aş vrea să recunosc, destinul acestui partid mă interesează în foarte mare măsură. Pentru că e singura contrapondere serioasă înpotriva sinistrei drepte care guvernează acum în mod criminal.

Băgând mâna şi în buzunarul celui „cu barba sură” şi a celui „cu ţâţa-n gură”. Cautând, prin politicile publice, să decimeze populaţia care nu are acces la un sistem de sănătate eficient. Distrugând sistemul de educaţie – prin schimbarea continuă a programei, prin aberantele măsuri de salarizare a cadrelor didactice.Ucigând pensionarii. Distrugând protecţia socială. Vânând cetăţeanul.

De aceea, evoluţia Partidului Social Democrat este extrem de importantă pentru întreaga stare a României, nu numai pentru cei de stânga.

Ca să putem medita în tihnă, o melodie care-mi place mult:

Update: Ştiu că ar fi necesar să scriu un post separat despre acest subiect. Dar, pentru că e week end şi încordarea cu care aştept rezultatul congresului o să mă facă irascibilă, m-am gândit să mă uit puţin prin adresa de e-mail. Deşi credeam că m-a scos demult din lista de cunoştinţe, constat a nu ştiu câta oară că inginerii sunt totuşi mult mai raţionali şi mai echilibraţi decât umaniştii. Am găsit o ofertă. O ofertă înnoită a nu-ştiu-câta oară. Deşi acord foarte slabe şanse posibilităţii de a câştiga bani din bloggerit … dacă tot scriu şi mai mult ca să nu-l refuz pe Răzvan, am zis că încerc. Nu cred că sunt în stare să prezint convingător ceva ce nu cunosc. Aş putea să scriu convingător despre laptopul meu Acer de care sunt foarte mulţumită. Sau despre modemul de internet de la Vodafone pe care, împrumutându-l unui chinez care lucrează la parterul blocului meu, am avut uriaşa surpriză să constat că funcţionează şi în limba chineză şi omul şi-a putut accesa adresa de e-mail şi ce-o mai fi avut nevoie. Ştiu că vreo câţiva vor izbucni în râs. Nu mă pricep la chestiuni tehnice nici cât negru sub unghie. Puteţi să râdeţi liniştiţi. O să încerc să onorez ofertele lui Răzvan. Dacă reuşesc să câştig vreun ban din Bani pe Post, o să-mi fac şi eu pagina mea cum a făcut o altă Gabrielă.

Pe Semenic

Etichete

basescu, Craiasa Zapezii, Dochia, jurnal de scriitor online, Lietaratura, Life, literatura, Mircea Geoana, Partia Goznuta, Prietenii Muntilor, PSD, relatari fanteziste, schi, Semenic, statui de gheata, Valentine s Day, viata asa cum e

Am urcat  în weekend pe o vreme de câine pe Semenic, să luăm feciorașul de la cursul de inițiere în tainele muntelui și schiatului.

Pe culme, îți tragi sufletul și îți faci curaj măsurând cam câtă energie îți trebuie să ajungi la cabana „Prietenilor Munților”.

Drept este c-aș fi stat și eu pe munte mai mult. Muntele mi-a fost întotdeauna drag și pentru că am crescut măsurându-mă și jinduind la Obcinele din zare.

Cum puterile mele fizice sunt mai mult decât limitate, singurul efort nepedepsit rămâne cel al imaginației. Practicând fantezia ca un domn al unui imperiu nesfârșit, pot să închipui orice, pot să mișc orice, pot însufleți și face să dispară. Acolo, pe creasta Semenicului, printr-o clipire de pleoape îngreunate de zăpadă, mijind ochii doar cât să zăresc unde pun următorul pas al bocancului, mi-a încolțit o idee năstrușnică.

Ca o zeitate atotputernică, am construit cu ochii și am aliniat pe șiruri compania pe care mi-aș fi dorit-o să fie acolo, să trăiască prin toți porii splendoarea, pericolul, nenumitul mister al muntelui înzăpezit. Fie ca să-i văd cum le clănțănesc dinții din pricina palelor șfichiuitoare de vânt amestecat cu o zăpadă ubicuă ce-ți intră în cele mai ascunse colțișoare. Fie ca și ei să se bucure și să înțeleagă trăind această experiență ce nu poate fi povestită.

Dintre crengile pomădate ale brazilor, iese în luminiș fluturându-și barba în care-s încâlcite frunze, bețigașe, flori uscate iar în valurile părului coliliu ce-i acoperă spatele și umerii țivlește înspăimântată o bufniță – o făptură pe care cu greu o recunosc. Cum stă în calea viforului, zăpada minusculă sparge clipocind spuma berii nefiltrate din cana de gheață pe care-o ține-n mână. Înainte să se transforme în stană de gheață, reușește să bâiguie abia audibil: ”Futu-i!”

De după un pâlc de brazi care par de la distanță compacți, sare în mijlocul pârtiei cu răcnet războinic, ținând în dreapta un paloș uriaș fluturând în vântul bezmetic, o alcătuire ce pare soldat roman după armură, coif și sandale.

”Nu i-o fi fiind frig, cu picioarele-n sandale romane?” mă zgribulesc de fiorul ce-mi traversează trupul ascuns precum miezul cepei în treizeci și trei de foi.

– Să construim o lume dreaptă și echitabilă! – strigă făptura războinică. Mircea, fă-te că nu mai candidezi, măi boule, tu-ți răscrucea și paștele mătii! – mai apucă să zică și rămâne împietrită, cu paloșul ridicat deasupra capului o superbă personificare a rebeliunii.

”Oare cine o fi?” – apuc să mă întreb și abia reușesc să mă dau la o parte din fața unei apariții impetuoase ce coboară pe schiurile închipuite din două săgeți uriașe cu vârfurile strâmbate în sus. ”Crin, Crin, ești cel mai velin!” strigă coborâtorul pe care îl zăresc prin trombele de zăpadă o clipă. ”Mai benign, măi, e o rimă înfundată…” – replic eu, în fular și mă scotocesc prin buzunare după mănuși; deja mi-au înghețat buricele degetelor.

Nu apuc să-mi împing bine mănușa pe mâna dreaptă și ceva moale, parfumat și pufos mă cuprinde și mă trântește-ntr-un troian. ”Chiar așa de nevolnică oi fi, și vântul mă doboară… Ar trebui să-l ascult pe …” – nu mai apuc să-mi duc gândul dojenitor până la capăt, un glas clinchetit ca un clopoțel mă întrerupe:

– Ceau! Ai zis că-mi scrii un mail și îmi spui ce anume îți place. Nu-ți reproșez nimic, doar îți reamintesc. E drept, atunci era toamnă. Dau din mâini și din picioare speriată să ies din troianul vorbitor. Când colo, dau cu ochii de o fată subțirică și mlădie, cu ochi galeși și zâmbet inimitabil.

– Tu ești Dochia? Aia … știi tu… Cu oile și cu Dacia – îngaim eu pierită și speriată că mreaja propriilor fantasme mi-a strâmbat mințile.

– Oi nu am, dar pot să fac un lănțișor din lână, uite, mi-ai dat o idee! Acum, de Mărțișor, din lână albă și roșie, aia roșie o vopsesc natural cu fiertură de coji de ceapă roșie … – sporovăiește entuziasmată făptura, în timp ce ochii mei se măresc direct proporțional cu entuziasmul ei. Și, mărțișorul, din boabe de căline scufundate-n…

– Da’ de ce din lână? Poți să faci și din gheață, dacă tot …

Nu apuc să-mi termin expozeul care are rostul de a-mi da răgazul necesar să scotocesc prin mintea mea înghețată ca să aflu cine-i ființa aceasta atât de colocvială, în timp ce-mi scrutez încruntată sinapsele, ea se și transformă într-un buchet uriaș de mărgăritărele parfumate. Parcă, de după ghiocurile mici, delicate, se zăresc doi ochi jucăuși și veseli.

”Of!!! Cine m-a pus să mă joc de-a Crăiasa Zăpezii?… Uite, am umplut pârtia de statui… Și te pomenești că mi s-a făcut și inima de gheață” mă bosumflu eu și mai fac câțiva pași căzniți, măsurând din ochi cât mai am de parcurs și căutând să aflu, cu toate simțurile, bătăile ritmate și năvalnice ale inimii proprii. Se aud și nu se aud. O iau la goană prin nămeți fără să mai urmez cărarea cu gândul că efortul va face inima să bată încât să o aud. Se aude doar șuierul vântului și un răcnet care cutremură zările: I hate Valentin’s Day! I love Ballantine’ Day! Every da-ay!!!

„I-auzi-l și pe Băsescu! A venit să otrăvească și aerul Semenicului! Bată-te piatra și mânia lui Hristos să te bată! ” – trresar gâfâind și simțind pulsul accelerându-se. „Unde naiba ești? Ă-ă-u-u-u-ă!!!…” – strig, în speranța să declanșez o avalanșă care să-l îngroape pe nemernic. „Stai că pot să-l încremenesc!” – îmi amintesc și mă întorc după sursa strigătului. Pe munte, ecourile sunt înșelătoare, astfel că nu reușesc să-l localizez.

”Și-o fi adus și farfuza… S-o nemurim pe farfuză… ia să vedem pe unde e…”

– Să n-o îngheți lângă mine că-mi strică gustul la Chimay, când s-o desprimăvăra! – răcnește statuia de sub poala pădurii, cea cu pletele încâlcite și înțesate de frunze.

– N-o mai căuta că-i la Gura Humorului – îmi șoptește o voce complice. Deja se dezgheață. Țâțele i s-au fleșcăit, burta i-a căzut… I se vede și celulita…

”Brrr! … Uecs!„ – alung cu o scuturătură imaginea diformă pe care mi-o și închipui. ”Și beizadela?” – nu-mi pot frâna curiozitatea. ”Elencu tatii…”

– A a rămas fără buze. I s-au scurs în noroi.

– Ce statui rele! … – mă gândesc și, ridicând ochii, îmi dau seama c-am ajuns în ușa cabanei. M-am jucat destul. Să revenim la realitate.

 

O zi din viața mea

Etichete

Alexei Mîșkin, binele si raul, casa bunicilor, Culture, Idiotul, James Joyce, jurnal de scriitor online, Life, literatura, Nastasia Filipovna, o zi traita in vis, Printl Miskin, relatari fanteziste, viata asa cum e, vis

Am primit ieri o leapșă. Deși nu agreez din cale-afară acest mod de a obliga pe cineva să scrie, iar atunci când am sarcini precise, mă simt datoare să le onorez, i-am dat curs. Și pentru că m-am gândit de multe ori la această temă literară.

Iarna e una firavă și capricioasă. Televizorul s-a lungit, s-a lățit, s-a curbat și se scălâmbăie isteric doar-doar i-om arunca vreo privire interesată. Filomela Pizdrinț, personajul meu căruia abia am reușit să-i arunc câteva tușe fugare, mă privește mustrătoare din oglinda furnirului. După ștraifurile de sticlă mată ale vitrinei, se zărește silueta curbată a unui bărbat. Stă atârnat pe marginea unui pat de infirmierie, căzut în propria neputință, cu toate oasele prelingându-se într-o nișă a destinului, într-o gaură căreia nu i se zărește fundul. Ridică bărbia și mă privește pieziș, preț de o miime de secundă, cu un reproș negru: ”Ai de gând să mă abandonezi aici, mult?” – mormăie și își reia poziția mută și ostilă. E Aristotel Pizdrinț. Știu cine e, eu l-am creat, în joacă. Când a început să se scrie singur, să se construiască și să devină din personaj o făptură semireală, m-am speriat. Nu am mai știut cine e stăpânul, cine pe cine scrie. Eu sunt cel ce scrie sau personajul e cel ce se scrie pe sine? Între orgoliu auctorial și frica de propriile fantasme, am închis personajele – am gândit eu – cu o mie de chei în străfundul nonexistenței. Aproape când să mă trezesc, când cred că intru în existența mea anostă, personajele îmi sar în față din cele mai neașteptate unghere. Sunt un Ivan Denisovici iar prețul libertății mele este această carte care mă așteptă scrisă undeva în rețeaua energetică a Universului, iar tot ce trebuie să fac este să o transcriu. Filomela vine noaptea în visele mele, îi zăresc silueta subțire, în cămașa de noapte albă de tifon, cu gulerul rotunjit și bordat de dantelă rozalie, stropită cu flori de mușețel cuminți. Stă cuminte, imobilă, la fel ca florile de pe cămașă. Mă privește rugătoare, cu un vag reproș senin, de după gardul de lemn al casei bunicilor mei. O casă căreia îi adulmec și acum în amintire mirosurile. Miros de nucă, de lapte fiert, de mușețel și iasomie. Mirosul florilor de cireș amețind văzduhul și aurind solzii de draniță de pe acoperiș și de pe casă. Dacă există un loc din univers unde m-aș putea odihni, unde toate zbaterile minții și voinței mele ar înceta, acela ar fi podul casei bunicilor mei. Din nefericire, acel pod minunat, mirosind a praf de soare, a stroh și a lemn înțelept și tăcut există doar în amintirile din visul meu, mereu același. În fiecare noapte adorm pentru că trebuie să ajung la casa bunicilor. Să mă apropii din capătul tolocii Jalcăului, s-o văd de departe strălucind în soare ca un palat de cleștar. Să pășesc ca pe aburi pe marginea drumului și speriind broscuțele care sar una câte una în șanțul de pe margine, ascunzându-se în lintița ce se leagănă peste apa verzuie. Să trec podețul din fața casei și să împing poarta din scânduri de lemn înnegrite de ploaie și scorojite de soare. Poarta scârțâie prelung de parcă ar face trecerea dintre două lumi. Dincolo de ea, mă așteaptă cireșul. E încremenit în înflorire de zeci de ani. Urc lespezile uriașe și ajung la ușă. Ușa miroase a soare și așteptare. Apăs pe coarba ce-mi întâmpină palma cu răceala ei de fier. Are, la extremitate, un cap de șarpe. De când mă știu, am evitat să-l ating, deși ușa s-ar deschide mai ușor, dacă aș apăsa pe bumbul cu un ochi imobil și viclean care mă țintește. Intru, podelele din coridor miros înțepător a gaz. Deasupra, oblonul de la pod e dat într-o parte și un turn de lumină albicioasă în care joacă miliarde de particule minuscule, coboară pieziș din lucarnă și se scurge într-o băltoacă blonzie pe podelele de lemn geluit. Pășesc în interiorul cilindrului de lumină, cu un vag sentiment de teamă amestecată cu certitudinea că aici, în acest loc sacru, nu mi se poate întâmpla nimic rău.

Brusc, timpul se dilată ca o gumă de mestecat pe care-o întinde un copil. Casa bunicilor a dispărut, turnul de lumină s-a închis. Sunt la mii de ani lumină de pământ. Sunt o particulă nenumită și tai cu o viteză ce nu poate fi descrisă, vagul întuneric din univers. Sunt o particulă cu un singur gând: acela de a-și păstra conștiința că există, trează.

Sunt Leopold Bloom și fiecare frântură a unei secunde se rotește ca un caleidoscop. Pe suprafața cilindrului se desfășoară viețile celor din jur, viețile altora, necunoscute, gesturi și vorbe pe care nu le-am auzit niciodată, chipuri pe care nu le cunosc. Și unele pe care le cunosc. Într-un colț, înveșmântat ca de bal, prințul Mîșkin îmi zâmbește complice. Zâmbetul lui îmi induce – nu știu de ce – o bruscă enervare. Dau un bobârnac caleidoscopului. O făptură care mi-e foarte dragă și pe care credeam c-o cunosc, stă pe un munte, al cincilea dintr-un șir de șapte. Îmbrăcat într-un strai alb strălucitor, ține în mâini două globuri de energie vibrantă. Unul este întunecat precum hăul cel negru, străbătut de vinișoare indigo, celălalt limpede, dintr-o pufoasă ceață lăptoasă, cu inserturi aurii. Mă întreabă din ochi pe care îl vreau. E în stare să mi-l ofere, îmi dau seama că nu glumește. Sunt îngrozită. ”Ce alegi?” – mă urmărește glasul, în auzul meu din vis. O rup la fugă cu o spaimă ce nu poate fi descrisă. Nimănui nu-i e ușor să aleagă. Nici măcar ca ipoteză. Atunci când ești pus în chiar fața faptului de a alege, oare ar trebui s-o faci? Înot prin apele somnului cu o disperare de moarte. Vreau să ajung cât mai repede la liman. Sfâșii pânzele, dărâm munți de pietroaie, mâinile și picioarele îmi sângereză. Inima mi s-a urcat în gât luând-o înaintea trupului greoi și inconștient. Sar din pat și dărâm ușile până la chiuvetă. Îmi cufund fața în apa din palme, de câteva ori. Mă ridic și arunc o privire buimacă în oglindă. În stânga și în dreapta mea, deasupra umerilor cam la un stat de palmă, oglinda ține în niște mâini imaginare, două globuri.

Cu sadism, livrez această leapșă companionilor mei de bloggereală, care mă trag afară de picioare din existența mea care se petrece 90% între vis și trezvie și mă obligă să scriu. Respectiv, fetei din începutul blogrollului, serioasă, cinică și vai! atât de romantică, în fond, războinicei atât de tinere și de neînfricate încât mi se face frică să mă gândesc la felul în care evoluează, îndeobște, revoluționarii,  Novicelui și inițiatului – în același timp -, cu nume predestinat, scriitorului de strajă la debutul zilelor agresive,  delicatei și excelentei observatoare care pare să plutească la suprafața realului,  expertei în PA-uri inaccesibile și transparente precum boabele de cleștar și reginei Ținutului Mărgelelor vii.

Nu i-ar strica nici Făpturicii un șfunc.

Băsescu, No more day!

Etichete

2 aprilie, basescu, jurnal de scriitor online, Life, no basescu day, no more day, politica, politics, Romania, România trezeşte-te!, viata asa cum e

Am văzut pe blogurile celor întregi la cap din România noastră un banner mov înscripționat cu mesajul: No Băsescu Day – 2 aprilie 2010.

Mărturisesc că nu înțeleg ce piraterie energetică vizându-l pe prezidente vom reuși noi îmbrăcându-ne-n mov (violet)  în 2 aprilie.

Poate, îmbrăcați în tot felul de culori spălăcite – purtăm hainele cumpărate acum doi, trei, patru ani – am face mai bine dacă am ieși cu toții în stradă și am face o nouă Revoluție. Nu a bunului simț, bunul simț nu se revoltă și nu hulește. Stă cuminte în banca lui și înghite orice insultă. Coleric cum îl știu, Băsescu ar da cu seninătate ordin să se tragă în noi, în poporul lui care nu-i mai place pentru că nu-l înțelege.  Popor înlocuit, iată, cu bezmeticul popor moldovean (care habar n-are ce înseamnă capitalismul sălbatec, raptul și lipsa de valori din România și care vede cetățenia română ca pe o trambulină spre Uniunea Europeană).

L-am auzit ieri pe aiuritul nostru de băsescu că pleacă la Cabul, în altă regiune a Moldovei. A zis-o de două ori, deci era convins că acolo pleacă. Din micile lui apariții publice putem extrage simplu concluzia că președintele nostru constituțional și ales e dus cu pluta. Are mintea răvășită, iar din învălmășeala lui noetică – i-o fi mutat dendritele mai la vale Eliodor Manolea, cu fluxul flăcării violete de la brichetă! –  aflăm că unirea Moldovei (noastre) cu Țara Românească s-a petrecut în 1959. Recomandarea mea sinceră este ca atunci când va fi instalat de către Curtea Constituțională  în scaunul electric să fie conectat la 11000 de kilowați sau, mai sigur, la 11000 de kilovolți. Deh, fizica e un moft bun pentru filozofii pe care-i scoate pe bandă bietul învățământ românesc.

Nu mă mai uit la televizor la emisiunile cu temă politică. Înțelegeți de ce și cred că aceiași stare vă încearcă și pe voi. Doar câteva frânturi de imagine și dialog sunt deajuns pentru a înțelege cât de venali sunt unii politicieni, ce impresie au ei despre prostimea care i-a votat, ce scârbă le e de faptul că trebuie să ne guverneze (adică să ne extermine cu ajutorul vaccinurilor și politicilor sociale, a distrugerii Învățământului și Sănătății) și cât cinism încape în niște tărtăcuțe goale.

România a devenit o junglă în care supraviețuiesc cei cu instincte bune, nepervertiți de cunoaștere. Brutele și jigodiile. Cinicii și criminalii.

Ce vină au cei 4,6 milioane de pensionari ai României care au muncit în cele mai teribile condiții ca să construiască ceea ce trafichează astăzi o mână de derbedei? Care e bilanțul celor 20 de ani de capitalism veros, fără reguli și fără principii? Sistemul nostru energetic e înstrăinat. Resursele sunt înstrăinate. Țara va fi scoasă la mezat curând. Oamenii aceștia care au ținut economia României vie au cotizat la Fondul de Asigurări Sociale cât timp au lucrat! Unde sunt banii lor? De ce-i transformăm azi în ținte abia-mișcătoare lipindu-le pe spate eticheta de ”comunist” echivalentă cu steaua galbenă însemnând semnul morții? Suntem cu toții o nație de ucigași, vom avea mâinile murdare de sângele părinților noștri dacă stăm cu ele în sân și-i lăsăm la mâna politicilor de exterminare ale guvernelor ce se perindă în funcție de ”cotizație” la conducerea României!

Nu mă interesează lampa autogenă cu flacără violet cu care ne sudăm noi iluzia că am ”luat atitudine”! Adevărata atitudine românească este aceea de a milita pentru ca acești barbari să nu mai apuce nicio zi la butoanele României.

Băsescu, No More Day!

Tablou

Etichete

27 Ianuarie, Aniversare, Ioan Sorin Usca, jurnal de scriitor online, Life, prieteni fara prieteni, viata asa cum e

 

”Am un prieten care n-are niciun prieten” – spunea, cu ani, în urmă o cunoștință de-a mea.

Odată cu zorii blogăritului am cunoscut una dintre cele mai controversate ființe din câte am întâlnit în întreaga mea viață de până acum. Părea să vină când dintr-un strat anterior civilizației noastre, când din angelitatea celestă a ceea ce nu știm să numim. Vehiculând o erudiție înfricoșătoare pentru un novice și vădind un agnosticism siderant, trăiește – din punctul meu de vedere – mai mult în irealitate și literatură decât în viața reală. Deși pare cu desăvârșire neutilat cu mijloacele de a rezista în lumea aceasta, aparenta lui inadecvare este doar un truc. Ar putea rezista și supraviețui cu mijloace minime în orice condiții și oricăror privațiuni. Nu se teme de nimic și acest curaj care poate părea nebunesc vine ori dintr-o excelentă cunoaștere a umanului, ori dintr-o credință supranaturală în Dumnezeul Lui personal, care-l face inexpugnabil și invincibil oricărei acțiuni potrivnice.

Din impresia pregnantă pe care ți-o lasă acest paradoxal melanj de incredibil, inexplicabil și fascinant se poate extrage, cu aceiași ușurință, ori concluzia că este un versat agent ori că este un mare martir. Cu un umor cum rar mi-a fost dat să întâlnesc, seamănă cu acei fachiri care fac din două bețe de chibrit și o coajă de portocală un palat somptuos sau propria-ți cameră mortuară.

Deși ar putea să rescrie marea literatură a lumii cu ușurință și seninătate, se cantonează într-o literatură a observării micilor mișcări sufletești ale omului, demersul autorului mișcându-se pe granița dintre satira groasă cu tușe violente și delicatețea suavă a celui care admiră un peisaj mirific.

Este când Taras Bulba cel viforos, apărând onoarea unor cazaci care-au pierit demult, când aristocratul fițos și acru, mișcându-se cu un aer grandilocvent și teatral printr-o lume care nu pare să-i ajungă nici la degetul mic. Când te-a pus la index, ți se adresează cu răceală cu ”dumneavoastră”. Dacă apuci să te prinzi în lanțul ascultării,  încâlceala aparent lipsită de logică a replicilor din marile romane rusești amestecate cu frânturi din realitate și ipoteze cu totul stranii îți poate mișca centrul conștiinței de sine.

Un om care cuprinde întreg spectrul omenescului de la grobian la revelație este un spectacol fascinant și plin de învățăminte. Bucurați-vă de el, bucurați-vă de magiile lui,  bucurați-vă că-i sunteți contemporani. Și urați-i, astăzi, La Mulți Ani, pentru că astăzi, în ordine terestră, se aniversează.

Ce-i trebuie chelului: Republică populară

Etichete

Life, politica, politics, România trezeşte-te!

Autor: Ilie Chelariu

 Trebuie să recunoaşteţi că iarna asta-i mai uşoară pentru votanţii roşiilor: măcar au pe cine să înjure… Mai nasol pare a fi pentru ăialalţi! Ia gândiţi-vă, să vâri votul în poşeta doamnei Nuţi Udrea, să mai faci şi gargară în faţa blocului, la lucru sau la birt, şi pe urmă să afli că ai luat un şpiţ guvernamental în cur la slujbă, că îţi vine factura umflată de păcură la întreţinere şi că agenţii ăia destabilizatori de la meteo ţi-au mai tras şi-un cod portocaliu de ger! E şi grea e şi frumoasă viaţa de fazan român, nu?

Îmi zice un pitic (manelist, evident) de pe creier: ”Da’ ce, comuniştii ăia făcea mai mult?” – Cred că nu, dar, de exemplu, o combinaţie Radu Duda – Klaus Iohannis-Werner ar fi făcut mai ieftină autostrada aia a olteanului de jde miliarde euro, pe care au să se ducă bucureştenii la schi în Poiană. Sare piticul manelist: ”Pe ce te bazezi?” Deci: actorul, şi colonelul (făcut cam la apelul bocancilor) mai stă iarna pe la Săvârşin, iar incompatibilul (după enşpe ani…) la Sibiu! Dar, na, în gustul electoral dâmboviţean al piticului tarafotevist nu te poţi băga…

Prinşi cu analizele şi dezbaterile de programe politice şi economice ale partidelor de la televiziunea poporului şi a oligarhilor buni, ne-a scăpat un amănunt tare. De vreo douăzeci de ani, alegătorii noştri, după studierea atentă a respectivelor programe, îşi rup reciproc afişele şi bannerele, îşi dau palme cu pancartele şi vorbesc urât prin faţa secţiilor de votare, îndeletniciri considerate sănătoase într-o ţară în care democraţia a învins. Din păcate, lipsit de atenţie distributivă, poporul electoral n-a observat că majoritatea fabricilor au dispărut, iar, mai nou, miticii îşi trag autostrăzi, spre Litoral şi Poiana Braşov, pe care nici măcar nu mai scrie „Aici sunt banii dumneavoastră!” Corect, zicem noi, dacă o parte din ei au zburat în insulele unde s-au inventat izmenele alea scurte de le zice bermude…

Ocupaţi cu luatul de gât prin televiziunile oligarhilor răi, nici şefii roşiilor n-au observat anomalia. Dar gâlceav-i mare, că doar ai bătrâni mai ţin minte când au câştigat ultima oară alegerile şi dacă nema caşcaval ima independent, că domn’ general Oprea abia aşteaptă să mai înroleze nişte bibani. Asta e, cine scoate prostănac, de prostănac va pieri, cum bine zice Biblia hazlie, sfânta scriptură a activiştilor din tinereţea preşedintelui lor de onoare.

Mai veselă e atmosfera pe malul celălalt, că blonda râde şi-i pare bine, şi toţi râd şi ei şi nu se mai opresc. Dar cam când se pregăteau să se oprească din râs şi să înceapă să numără banii, vorba eurovizionului Salam, au apărut doi comisari cu circulară de la portocaliii ue şi le-au dat deşteptarea. Cică trebuie să scoată trandafirul socialist băgat în stemă în perioada fesenistă şi să-şi schimbe numele din liberal-democraţi în populari. Deşi scandalu-i cât casa, n-ar fi prea complicat. Mulţi au schimbat secera şi ciocanul pe trandafir, aşa că dacă acu’ trebuie să pună o gâscă grasă în loc nu-i mare lucru… Mai nasol e cu sutele de mii de bannere, drapele, şepci, fulare, chibrite, plase şi parpalace, care-s gata scrise cu sigla veche şi trebuie aruncate la fomişti fără să fie alegeri. He-he, regii asfaltului şi ai gunoaielor vor trebui să cotizeze din nou şi e cam criză, şi aici şi-n Haiti, dragi tovarăşi şi domni!

Ce-i cam naşpa e că vom deveni republică populară, chestie jenibilă după ce te-ai apucat să condamni comunismul. Da’ las’ că-i şi bine, că-i mai trece din supărarea de scoatere a trandafirului la nea Petrică Fondatorul!

Konieţ…

Stagiunea de iarnă (I)

Etichete

flacara violeta, Hyeronimus Bosch, jurnal de scriitor online, Life, literatura, politica, politica romaneasca, relatari fanteziste, Romania, România trezeşte-te!, scena politica, viata asa cum e, viata ca teatru

 

Flacăra violetă

Într-o atmosferă demnă de Evul Mediu Întunecat, printre palele fumului de pucioasă ce ascund intermitent scena, putem zări chipurile transfigurate ale actorilor. Unul poartă în stern, în locul banalei inimi, între faldurile unei cape portocalii,  o flacără violet. Flacăra e dirijată de pasele magnetice ale unui sufleur situat călare pe un nor, undeva în plan secund. Flacăra când se întețește, când scade. În funcție de intensitatea flăcării, reacțiile medium-ului sunt fie violente, fie moi și dezlânate, aproape cataleptice.

Scena e împărțită pe mijloc de un geam uriaș de termopan, atât de curat încât e invizibil pentru ochiul profan. Geamul are, la nivelul scenei, o tăietură foarte mică. Pentru a trece dintr-o parte în alta a scenei, doritorii trebuie să se așeze mai întâi în patru labe, apoi să se lipească de scândură și, târându-se, să se strecoare prin fanta minusculă. Unii, mai greoi și mai agitați, cad în trapa care se deschide automat dacă actorul nu reușește să se strecoare prin gaură în baremul de timp afectat.

Intru în sala de spectacol și mă așez undeva în spate. Mă uit în jur. Cenușiul, găvanele goale din care s-a scurs și ultima speranță, suflete răvășite și triste, bătrâni gârboviți, cârpiți și peticiți, jigăriți și cu ochii lucioși, întreaga atmosferă e una inchizitorială și demnă de penelul lui Hyeronimus Bosch. Tineri apatici, pendulând de pe un picior pe altul și căutând din ochi un locșor mai în față în care să se scurgă rapid. Fețe pătrățoase și ochi porcini mișcându-se cu repeziciune în toate direcțiile. Doamne fanate, trecute de a doua tinerețe, strângându-și în jurul trupului dolofan șalul de lână al vreunei mătuși scăpătate. Mulțimea miroase puternic a transpirație stătută, a acru și a amoniac. A sărăcie, dezolare și singurătate. Deși, numeric, alcătuiește o mulțime, ea nu este o mulțime, nu acționează sinergic, nu are identitățile conectate. E un conglomerat eterogen de fețe, mâini, urechi, nasuri, piese de îmbrăcăminte, precum baloții din fâșii de cârpe multicolore pe care-i duceau camioanele, mai demult, la fabricile de buci.

Răsucesc capul și mă uit, panoramând, la ocupanții lojelor. Sunt în semiîntuneric și nu se poate descifra niciun chip, însă dintr-acolo vine o undă insinuantă de parfum. Ies din sală și dau ocol spre scara ce duce la balcoane. Doi indivizi înalți și bine legați mă opresc cu un gest scurt: ”-  Aveți bilet pentru lojă?” ”Nu, dar o caut pe doamna E … – improvizez eu pe loc – m-a invitat să discutăm un proiect. Sunt scriitor.” întăresc. Cei doi fac o grimasă ușor de decriptat la auzul cuvântului ”scriitor” și vorbesc în aparatele lor. ”Sărutmânușițili! – se prelinge lingușitor în microfon, unul dintre lungani. E o doamnă aici, scriitoare zice că e – apoi, acoperind emițătorul cu mâna, mă întreabă împingând bărbia înainte: Cum ai zis că te cheamă?”. Preț de o fracțiune de secundă mă gândesc dacă să-mi spun numele sau nu. Aleg să nu. Oricum, nu mă duc în loja duduii, vreau doar să văd cine-s personajele ce respiră complice în spațiul destinat VIP-urilor. Spun un nume cu sonoritate, lunganul reproduce în microfon și îmi face semn că pot să urc în spațiul exclusivist și, iată, interzis muritorilor de rând.

Urcă scara de stejar acoperită de o mochetă aurie cu crini albaștri stilizați cu mâinile în buzunare, fără să ating balustrada de sprijin. Înaintea deschizăturii acoperite cu faldurile unei catifele bătrâne și mâncate de molii, de culoare turcoaz, mă opresc și ascult încercând să disting în zumzetul vesel întretăiat de râsul potolit, gras, al bărbaților și de țimvălitul strident al glasurilor doamnelor. Ezit între a da faldurile într-o parte și a rămâne acolo, în incognito-ul meu confortabil și avantajos.

Revista

Etichete

jurnal de scriitor online, Life, literatura, News, Photography, politica, politics, relatari fanteziste, Romania, România trezeşte-te!, viata asa cum e

Deși e încă întuneric, un ceas deșteptător instalat la o distanță apreciabilă de pat, pentru a nu ajunge la el să-l închid, mă aruncă pe mal.

După ritualul de dimineață, în fața cafelei, apăs pe butonul telecomenzii. Imaginile care se derulează pe toate televiziunile anunță că s-a sfârșit coșmarul și ”Dictatorul a fugit!”, fiind dat în urmărire generală. Jubilând, îmi amintesc că azi e ziua când sosește revista preferată. Deschid ușile, străbat aleea doar în papuci de casă și, în cutia de scrisori, mă așteaptă resemnată – sau pur și simplu modestă. Nici nu am răbdare să intru în casă, sfâșii teaca de nailon, o bag în buzunarul halatului și deschid nerăbdătoare publicația.

De pe copertă îmi zâmbește neutru un chinez care nu pare întrutotul aparținând rasei galbene. Citesc titlul: ”A îmbătrânit Chinezu”. ”Și ce-mi pasă mie c-a îmbătrânit dacă nici blogroll ca oamenii nu-și face? Poate îi sun pe cazaci și răstoarnă situația alegerilor” – îmi zic, mai mult cu un gând iertător. ”La mulți ani!” adaug, şoptit.

În pagina a II-a,  aflu – fără surprindere, de data aceasta – că stânga, prin curbare nefirească,  s-a făcut dreaptă. Și că teatrul Balșoi din Moscova deschide stagiunea de iarnă cu piesa Trei voturi de aur, în regia lui Vania și  Alexei.

Din pagina a III-a, mă privește un  tânăr încruntat – poate cel care a organizat manifestația împotriva fraudării voturilor – alături de un titlu care mă pune pe gânduri: Mai sunt doar trei zile. Mai sunt trei zile până ce? Până la Marea Reconciliere care a și început? Marea reconciliere a dosarelor. Propusă de personajul ignobil și zbanghiu care vrea să ne poarte spre un război civil.

Tonul paginii politice este mobilizant și mustrător. Mi se face frig. Intru în casă, așez revista pe masă, lângă cafea, mă duc la sobă și ațâț focul și reiau lectura, pentru că politica mă fascinează. Între două înghițituri de cafea aflu că unu Patapievici își dă examenul oral la coprofagie. Uecs! Cică ar fi intelectual! Intelectualii, mai nou, stau cu limba-n curul bășinosului și cu ochiul la gaura cheii. Rușine! Rușine e prea puțin spus! Și uite așa devenim extremiști. Și, pentru adevărul în care credem, punem mâna pe uneltele tradiționale românești: coase, bâte de baseball, săbii ninja … Și, în loc să învățăm engleză, ca Maricel, și să-l așteptăm acasă pe Moș Crăciun și pe vestitorii Nașterii Mântuitorului, ne gândim la revoluție… Nu la cea de acum 20 de ani ci la una potrivită pentru maturitatea noastră. Atunci eram niște copii neștiutori, între timp, am mai prins la minte.

Motanul vine și mi se așează în poală, se învârte, îmi miroase cafeaua, strănută de la fumul de țigare și mă mângâie cu vârful cozii pe la nas, alintându-se. Mă gândesc ce bine-ar fi să am și eu o blană ca a lui, mătăsoasă și îndesită de apropierea iernii, dacă tot vine noua eră glaciară… Dar cum eu sunt Nimeni … mă pierd în tălăzuirea  lumii aceste ce nu poate fi nici înțeleasă, nici … Ori de la țigare, ori c-am ieșit în frig, mă năpădește o tuse chinuitoare și gheara în gât de la criza de astm – care-i aceiași pentru toți astmaticii -, când simt că-mi ține cineva sufletul într-o mână cu unghii lăcuite și încovoiate…

”Nu mai citesc politică… Ia să vedem la divertisment”. Rubrica ”bancul zilei” mă face să râd cu bucurie, cum n-am mai râs demult. Un dicționar chisnovat de oltenisme mă pune în fața realității că nu cunosc limba română – așa cum mi se pare – nici pe sfert.

Îmi amintesc, brusc, că se apropie Crăciunul… Că trebuie să împodobesc bradul… Că în aceste vremi cel puțin tenebroase, muncim pentru ratele la bănci… Că n-o să am cu ce să cumpăr cadouri celor dragi… Cadourile pe care le-ar merita – va trebui să le iau ceva mai mult simbolic. Că viața mea s-a frânt în două, jumătate în epoca Ceaușescu – perioada acumulărilor, hulită acum de unii care erau zigoți pe vremea aceea – și jumătate în această anomie care m-a secat de energie… Și totuși … ”dăruind vei dobândi” – ne spune Steinhardt …

Să facem eforturi să devenim curați. Să gândim cu inima. Să alungăm răul din firea noastră cea repede stricătoare. Cu acest gând închid revista și rămân în reverie, trecându-mi degetele prin blana pisoiului care toarce molcom, confirmându-mi gândurile.

Între timp, Curtea Constituțională a dispus renumărarea voturilor nule de la alegerile prezidențiale din 6 decembrie.

Claustrofobie

Etichete

Adrian Nastase, batistele lui Dinu Patriciu, Dan Voiculescu, Dinu Patriciu, Ion Iliescu, jurnal de scriitor online, Life, literatura, mogulii, motanul Felix, politica, relatari fanteziste, Sorin Ovidiu Vântu, Traian Basescu, viata asa cum e

Dacă ați uitat povestea…

Sub titulatura Jazz Club Amnesia, clădirea avea un aer misterios și ușor fanat din pricina secolelor ce-și lăsaseră amprenta lor discretă dar fermă. Dacă n-ar fi știut că se află în Constanța, participanții la acest gen insolit de expoziție ar fi putut crede cu ușurință că se află pe Strada Mântuleasa. Nu aștepta nimeni să se deschidă cerurile, însă un presentiment ciudat făcea ca rumoarea generală să fie una menită să acopere sau să tempereze o stranie spaimă interioară.

Grupurile se făceau și se desfăceau precum celulele substanțelor dintr-un amestec ambiguu, bijuteriile aruncau scânteieri multicolore, zumzetul sporovăielilor era spart din când în când de câte un hohot înalt și strident al vreunei cucoane prost-crescute care întorcea pe dată toate capetele într-acolo.

Dinu părăsi, după o ceremonioasă și teatrală plecăciune,  grupul unor doamne înfășurate în dantele negre, vădind pe alocuri griul unei îndelungi purtări, doamne care-și scuturaseră cerceii și cu spasm gușulițele, ascultându-l cu interes și privindu-l de după paravanul evantaielor.

– L-ai auzit pe îmbogățitul ăsta de război?! zise una dintre cucoane, urmărindu-l pe Dinu cu privirea și ascunzându-și vorbele după o oglinjoară cu capac în care-și aranjă un zuluf imaginar.

– De ce-l faci, dragă, îmbogățit de război? Ai văzut ce culant e … protestă una dintre surate, zâmbind unui gând doar de ea știut.

– Culant pe dracu’! Împopoțonat ca un papițoi! Și cu glumele lui deocheate auzite la cazino. Ce ți s-a părut așa cuceritor? Că stătea cu ochii numa-n decolteul tău?

– Măcar la mine are ce vedea în decolteu! – replică doamna mai trupeșă și mai blajină, scuturându-și cârlionții puși cu meșe și, făcând o piruetă în loc, o părăsi și ea pe doamna cârcotașă.

Într-o parte mai umbrită a uriașei săli amenajate pentru acest eveniment monden, patru bărbați discută în surdină.

– Este necesară o coagulare a tuturor forțelor care să acționeze sinergic împotriva acestui … acestui golan! rostește cu indignarea întregului trup, unul dintre ei.

– Dacă modificam Constituția cum am sugerat eu … – interveni, balansându-și greutatea trupului masiv de pe-un picior pe altul, al doilea.

Ceilalți doi sorbeau în tăcere din coctailurile multicolore privind undeva în gol.

– Voi cum v-ați decis? Presupun că v-ați construit o viziune, un punct de vedere… reluă domnul mai scund ca înălțime dar care îi domina printr-un nu-știu-ce pe cei de față.

– Să vină și conu Dinu – răpunse prin evitare unul dintre cei doi care stătuseră tăcuți.

– Eu mă duc să dau o tură pe acoperișuri până apare Dinu – ieși parcă din transă și celălalt. Rostogolindu-se cu tot cu sonda pe care-o avea în mână și fără să piardă niciun strop din lichidul conținut, se transformă într-un superb motan cu o blană lucioasă de-un gri perlat, în înmărmurirea întregii asistențe.

– Ce vă căscați așa? mârâi el și dădu peste cap restul de lichid din pahar punându-i-l în mână domnului înalt de lângă el. Nu suntem în plină poveste? Hai pa! – și dispăru într-un nor de pucioasă.

– Ăsta se ține mereu de giumbușlucuri – spuse, ca să întrerupă tăcerea, domnul înalt, grizonat și bine clădit.

– Măcar pe el se poate conta în orice situație! – rosti, cu o anumită maliție subsecventă cel care părea liderul grupului.

Celălălalt înghiți în sec prefăcându-se că nu a auzit ironia și schimbă vorba:

– Știți, am primit niște informații conform cărora platoul continental al Mării Negre va putea …

– Nu știam că și tu ești specialist și în Marea Neagră – i-o curmă scurt convorbitorul, cu un ton care nu admitea replică.  Iată, vine și Dinu – îndulci el tonul, introducând o nuanță concesivă.

– Ia uite! Parc-am fi la Grivco! – rosti plesnind de bună dispoziție, personajul despre care se făcuse vorbire. Dar unde-i Felix? – se miră acesta, dând ochii roată prin sală.

– Pe acoperișuri, unde să fie? – replică domnul ce înalt.

– De ce? E în călduri? – izbuncni într-un râs sănătos Dinu.

– S-a dus să regleze antenele, să nu fim interceptați –  făcu lumină domnul cel scund.

”Sunt tot ăia de la Grivco. Aha. Lasă că mi ți-i ciuruiesc eu!” rosti șoricelul, nădușind în batista parfumată și murind de curiozitate și gâtuit din pricina spațiului îngust în care stătea înghesuit să afle ce pun la cale cei patru domni care-l așteptau pe Felix, discutând despre nu știu ce reuniune de la Copenhaga.

Teoria conspirației

Etichete

AH1N1, gripa aviara, gripa porcina, grupul bildenberg, illuminati, Life, Malthus, politics, populatia lumii trebuie redusa, România trezeşte-te!, teoria conspiratiei, viata asa cum e, virus scapat din laborator

Gripa porcină este o pandemie fabricată mediatic, pentru a elimina o parte din populație printr-un vaccin obligatoriu

de Emilia Kareva

O jurnalistă austriacă de investigații avertizează lumea că cea mai mare crimă din istoria umanității e pe cale să fie comisă, prin vaccinarea împotriva gripei porcine. Jane Burgermeister a depus pe 10 iunie un dosar de acuzare către FBI, împotriva Organizației Mondiale a Sănătații (OMS), Organizației Națiunilor Unite (ONU) și a câtorva dintre cei mai sus-puși oficiali ai SUA, pentru bioterorism și încercarea de a comite crime împotriva umanității, prin vaccinarea împotriva virusului AH1N1.

Ea solicită interzicerea măsurilor de vaccinare forțată în statele unde legea prevede obligativitatea vaccinării, precum SUA sau Franța. Jane Burgermeister a luat atitudine și împotriva companiilor farmaceutice Baxter și Avir Green Hills Biotechnology, pe care le-a dat în judecată în luna aprilie pentru producerea unui vaccin contaminat pentru gripa aviară. Jane Burgermeister a luat atitudine și împotriva companiilor farmaceutice Baxter și Avir Green Hills Biotechnology, pe care le-a dat în judecata în luna aprilie pentru producerea unui vaccin contaminat cu gripă aviară.

În afara acuzațiilor ce sunt acum investigate împotriva celor două companii farmaceutice, ea a mai depus plângere și împotriva OMS și Baxter, cu privire la un caz de epidemie a gripei porcine – pornit de la fisurarea unei fiole destinată unui laborator de cercetare – declanșată într-un tren Intercity în Elvetia. Cea mai mare îngrijorare a lui Jane Burgermeister este că „în ciuda faptului că Baxter a fost prins asupra faptului, aproape provocând pandemia, compania merge mai departe, alături de celelalte companii farmaceutice aliate, furnizând vaccinuri pentru pandemii”. Baxter a anunțat oficial că vaccinul împotriva gripei porcine va fi disponibil pe piață din luna iulie a acestui an.

La scurt timp după ce a făcut publice acuzațiile sale, aceasta a fost concediată. „Cred că această decizie a fost legată de depunerea plângerii pentru bioterorism față de oamenii din Statele Unite și din întreaga lume. Pentru că am dreptul ca cetățean să raportez o infracțiune în cazul în care există dovezi credibile, intenționez să deschid un proces împotriva revistei Pennwell” explică ea.

„Am mai auzit și despre alți jurnaliști care, ca și mine, au fost concediați sau hărțuiți, pentru că au scris pe această temă”, a declarat Jane Burgermeister. Cu toate acestea, nu se poate spune că duce lipsă de cititori, pentru că blog-ul ei personal, birdflu666.wordpress.com, a înregistrat peste 10 milioane de vizitatori în ultima perioadă.

Primul sindicat criminal la nivel global

În documentul numit „Probe pentru bioterorism” depus la FBI, Burgermeister indică un sindicat corporatist criminal la nivel internațional și oferă detalii amănunțite cu privire la încercarea sa de a duce la capăt planul său de genocid, prin eliberarea unui virus mortal de gripă și prin instituirea unui program de vaccinare forțată.

În acest raport afirmă: „Există dovezi că organizații precum OMS și ONU și companii farmaceutice care produc vaccinuri – de exemplu Baxter și Novartis – fac parte dintr-un singur sistem aflat sub controlul unui grup criminal de bază, care se ocupă de coordonarea strategică și care a finanțat dezvoltarea, producția și eliberarea de viruși artificiali, pentru a justifica vaccinările în masă cu o substanță ce reprezintă o armă biologică, pentru a decima populația Statelor Unite și a controla bunurile și resursele din America de Nord.”

Jane Burgermeister spune că cei care conduc lumea din umbră (francmasonii), își stabilesc obiectivele strategice în secret, folosind Comisia Trilaterală și reuniunile Bildenberg. „Pot fi identificați ca și Illuminati, un grup asemănător familiilor mafiote, care are în centru dinastii familiale”.

Acesta este „primul sindicat criminal la nivel global cu bazele în centrele bancare off-shore” (centrele bancare off-shore sunt înregistrate într-o țară sau un teritoriu intitulat „paradis fiscal”, întrucât nu sunt impozitate sau sunt impozitate doar într-o mică măsură) care angajează organizații internaționale, cum ar fi ONU și OMS în interes propriu.

În procesul ei, curajoasa jurnalistă susține că pandemia de gripă a fost fabricată și „este parte a unui plan pe termen lung al sindicatului, care și-a construit un număr mare de lagăre de concentrare FEMA (Agenția Federală de Administrare a Urgențelor – Federal Emergency Management Agency), dotate cu incineratoare și gropi comune, în state precum Indiana și New York, pentru a băga oamenii în carantină și a se scăpa de cadavrele celor uciși prin atacuri cu arme biologice.”

Anumite site-uri de pe Internet, care duc campanii de demascare a planurilor francmasoneriei mondiale, Infowars și Prison Planet, au postat o serie de articole cu privire la gropile comune din lagărele FEMA. În februarie, Daily Newscaster publica un raport cu privire la FEMA și vaccinările împotriva gripei porcine, precum și planurile pentru gropi comune în vecinătatea orașului Chicago și în partea de nord a Indianei. În luna martie a acestui an, Infowars a postat un articol detaliat cu privire la locațiile gropilor comune din Arizona și Texas.

Program camuflat pentru arme biologice

Dosarul „Probe pentru bioterorism” conține dovezi pentru acuzațiile pe care jurnalista austriacă le aduce unor persoane foarte sus-puse. Lista este consistentă: Barak Obama, președintele SUA, David Nabarro, coordonatorul ONU pe probleme de gripă, Margaret Chan, directorul general al OMS, Kathleen Sibelius, secretar al Departamentului pentru servicii și sănătate publică al SUA, Janet Napolitano, secretar al Departamentului de securitate internă al SUA, bancherii David de Rotschild, David Rockefeller, George Soros, Werner Faymannn, cancelar al Austriei, Alois Stoger, ministrul sănătății din Austria.

Aceștia fac parte din acel sindicat corporatist al crimei, la nivel internațional, care a dezvoltat, produs, depozitat și întrebuințat arme biologice pentru eliminarea populației Statelor Unite și a altor țări, cu scopul obținerii de câștiguri financiare. OMS, Uniunea Europeană, centrele americane CDC pentru controlul epidemiilor și alte laboratoare de cercetare, FEMA, companiile producătoare de vaccinuri și Departamentul pentru servicii și sănătate publică al SUA au interacționat între ele pentru a dezvolta și distribui arme biologice și au obținut fonduri prin sistemul bancar și prin mecanismul comerțului global de narcotice.

Jane Burgermeister îi acuză pe aceștia că au complotat la conceperea, finanțarea și participarea la faza finală a implementării programului camuflat pentru arme biologice, program incluzând și companiile farmaceutice Baxter și Novartis. Au conceput și apoi eliberat agenți biologici letali, în special virusul gripei aviare și virusul gripei porcine, pentru a avea pretextul programului de vaccinare forțată, în masă, program prin care s-ar putea administra un agent biologic toxic ce ar cauza moartea populației vaccinate. Această acțiune este o violare clară a Actului Antiterorism prin arme biologice.

Vaccin infestat cu virusul gripei aviare combinat cu virusul gripei umane

Acuzațiile lui Jane Burgermeister includ dovezi că Baxter AG, subsidiara austriacă a Baxter International, a eliberat în mod intenționat 72 kg de virus al gripei aviare, distribuit de OMS în iarna lui 2008 în 16 laboratoare din 4 țări. Laboratorul Baxter din Austria, unul din cele mai sigure laboratoare din lume, nu a urmat cei mai simpli și esențiali pași pentru a păstra în siguranță 72 kg dintr-un patogen clasificat ca și armă biologică, la distanță de toate celelalte substanțe, permițându-i să se amestece cu virusul gripei umane obișnuite.

Vaccinul infectat simultan cu virusul gripei aviare și umane a fost vândut de compania Baxter firmei AVIR Greenhills Biotechnology din Austria, care la rândul său a comercializat-o către alte patru firme din Cehia, Slovenia și Germania. În Cehia, un membru al personalului de la BioTest a testat materialul destinat vaccinării pe dihori. Toți dihorii injectați au murit. Incidentul a trezit suspiciuni care s-au dovedit îndreptățite: analizele au dovedit că produsele respective conțineau virusul activ H5N1, cel care produce temuta gripă aviară.

Mai mult decât atât, s-a dovedit că vaccinul era simultan infectat și cu virusul care produce gripa umană, H3N2! Problema rezidă nu doar în livrarea unor produse contaminate cu virusul gripei aviare, ci în combinarea acestuia cu virusul gripei umane, practică despre care experții în bio-securitate afirmă că ar trebui complet interzisă, deoarece poate duce la apariția de mutații pentru a infecta ființele umane cu gripă aviară și astfel se poate produce o mult temută pandemie.

Acest incident nu a fost investigat nici de către OMS, nici de UE, nici de autoritățile pentru sănătate din Austria. Nu s-a investigat conținutul materialului virusului și nu s-a publicat nicio informație cu privire la implicațiile genetice ale eliberării virusului. Ca răspuns la întrebările parlamentare din 20 mai, Alois Stoger, ministrul sănătății din Austria, a dezvăluit faptul că incidentul nu a fost abordat ca atentat la bio-securitate, așa cum ar fi trebuit, ci ca ofensă la adresa codului veterinar. Un medic veterinar a fost trimis la laborator pentru o scurtă inspecție.

Jurnalista austriacă dezvăluie faptul că eliberarea virusului ar fi trebuit să fie un pas esențial pentru declanșarea unei pandemii de nivel 6. Ea enumeră legile și decretele care ar permite ONU și OMS să preia Statele Unite în cazul unei pandemii. În plus, legislația care solicită respectarea vaccinărilor obligatorii ar fi pusă în vigoare în Statele Unite în condițiile declarării pandemiei.

Virusuri produse în laborator

Jane Burgermeister susține că întreaga afacere a pandemiei gripei porcine este bazată pe o mare minciună referitoare la faptul că nu există niciun virus natural care să reprezinte o amenințare pentru populație. Ea prezintă dovezi ce duc la concluzia că virusul gripei aviare și cel al gripei porcine au fost, de fapt, produse în laborator folosind fonduri de la OMS și de la alte agenții guvernamentale. Această „gripă porcină” este un hibrid format din gripă porcină propriu-zisă, gripă umană și gripă aviară, ceva ce poate veni numai din laborator, conform multor experți.

OMS susține că această „gripă porcină” se împrăștie și că trebuie declarată pandemia, ignorând cauzele fundamentale. Virușii ce au fost eliberați au fost creați și eliberați cu ajutorul OMS, iar OMS este responsabilă în cea mai mare măsură pentru pandemie. În plus, simptomele presupusei „gripe porcine” nu pot fi diferențiate de cele ale gripei normale. Această „gripă porcină” nu cauzează decesul mai mult decât o face o gripă obișnuită.

Burgermeister afirmă că cifrele reprezentând numărul deceselor cauzate de „gripa porcină” nu sunt reale. Nu există potențial pandemic decât în cazul în care se procedează la vaccinarea în masă, în intenția de a ”proteja” populația. Există suficiente temeiuri de a crede că vaccinările obligatorii vor fi contaminate cu boli special concepute să ducă la deces.

În dosarul conceput de aceasta se face referire la un vaccin împotriva gripei aviare al Novartis, cu licență, vaccin ce a ucis 21 de oameni fără adăpost din Polonia în vara lui 2008 și a avut ca „primă urmare” o „rată de efecte secundare” astfel, îndeplinind condițiile definiției guvernului american pentru o armă biologică (un agent biologic desemnat să cauzeze o rată de efecte secundare, de ex. deces sau vătămare) printr-un sistem de transmitere (injectarea).

Jane Burgermeister susține că același complex de companii farmaceutice și agenții guvernamentale la nivel internațional, care au dezvoltat și eliberat material pandemic, s-au orientat spre profit, prin obținerea de contracte din declanșarea pandemiei.

Mass-media controlată de grupul ce coordonează programul „gripa porcină” contribuie la dezinformare pentru a păcăli populația din Statele Unite să se vaccineze. Burgermeister mai susține, în acuzațiile sale, faptul că grupul de companii farmaceutice format din Baxter, Novartis și Sanofi Aventis sunt parte a unui program de arme biologice cu bazele în afară, finanțat de acest sindicat internațional al crimei și conceput să ducă la crime în masă, pentru a reduce populația lumii sub 5 miliarde în următorii 10 ani.

Planul lor este să răspândească teroarea pentru justificarea forțării oamenilor să renunțe la drepturile lor și, de asemenea, să instituie carantina în tabere FEMA. Casele, companiile, fermele și terenurile celor uciși vor fi gata de a fi înhățate de către acest sindicat. Eliminând populația Americii de Nord și a altor continente, elita internațională obține accesul la resursele naturale neexploatate ale regiunilor, cum sunt apa și câmpurile petroliere nedezvoltate.

Dosarul complet include:

– informații complete și un studiu ce include coordonatele temporale, cauza probabilă, definițiile și reglementările OMS și ONU și istoricul incidentelor din aprilie 2009, legate de izbucnirea gripei porcine;
– dovezi științifice că virusul „gripei porcine” este un virus creat artificial (modificat genetic);
– dovezi științifice care indică faptul că „gripa porcină” a fost concepută astfel încât să semene cu virusul gripei spaniole, din 1918, incluzând citate din „Gripa porcină 2009 este gripa spaniolă din 1918 în variantă armată”, de dr. A. True Ott și un articol pe aceeași temă din Science Magazine al dr. Jeffrey Taubenberger;
– dovezi ale eliberării intenționate a virusului gripei porcine în Mexic;
– dovezi ale implicării președintelui Obama, care evidențiază faptul că vizita lui în Mexic a coincis cu recenta epidemie a gripei porcine și moartea unor oficiali implicați în călătoria sa. Este în dezbateri faptul că președintele nu a fost niciodată testat pentru gripa porcină, pentru că fusese vaccinat anterior;
– dovezi că Baxter este un element al unei rețele de arme biologice;
– dovezi că Baxter a contaminat în mod intenționat materialul de vaccinuri;
– dovezi că Novartis utilizează vaccinurile ca arme biologice;
– dovezi cu privire la rolul OMS în programul armelor biologice;
– dovezi cu privire la manipularea legată de boală, realizată de către OMS, pentru a putea justifica declararea nivelului 6 de pandemie, pentru a controla Statele Unite;
– dovezi cu privire la rolul Laboratorului Național de microbiologie al Canadei în programul armelor biologice;
– dovezi cu privire la implicarea oamenilor de știință ce lucrează pentru NIBSC (National Institute for Biological Standards and Control) din Marea Britanie și centrele americane CDC pentru controlul epidemiilor în conceperea virusului gripei porcine;
– controverse constituționale: legalitatea sau ilegalitatea periclitării vieții, sănătății și a binelui public prin vaccinarea în masă;
– problema imunității și a compensării ca dovadă a încercării de a comite o crimă;
– dovezi cu privire la existența unui sindicat corporatist internațional al crimei.

Articol preluat de pe site-ul acesta.

Dansează ursul românesc…

Etichete

alegeri prezidențiale, Life, România trezește-te!, România trezeşte-te!

Cineva a găsit argumente mai bune…

Etichete

Adrian Nastase, alegeri prezidentiale 2009, Klaus Johannis, Life, ministru prim ministru blogger, Mircea Geoana, politica, politics, Romania, România trezeşte-te!, securist, viata asa cum e

Poate că nu frecventaţi blogul lui Adrian Năstase.

De aceea, îmi permit să postez un fragment din articolul dumnealui de astăzi.

(…) „Dar dacă respirăm adânc, trimitem mult oxigen către creier şi lăsăm la o parte criteriul “cine cu cine s-a întâlnit şi de câte ori”, ne aducem aminte că duminică alegem un preşedinte. De ţară. Nu de bloc, nu de comitet de părinţi, nu de celulă de interceptări telefonice. Alegem omul care, de luni încolo, trebuie să fie în stare să scoată România din criză. Şi din criza generalizată, şi din criza politică, şi din criza în care ne-au adâncit geniile financiare Boc, Videanu, Berceanu şi Udrea în ultimul an. Mircea Geoană a dovedit că are un plan coerent şi documentat, şi ca are un prim-ministru, Klaus Iohannis,  nu numai experimentat în administraţie, dar şi independent şi intransigent. Traian Băsescu nu ne-a dovedit decât că e un bun “securist”. Adică un om care se pricepe să urmărească, să spioneze, să manevreze informaţii. Să le primească de la cine trebuie din servicii, să le utilizeze, să le dea la presa mogulilor (când trebuie) – astea sunt detalii care, poate, cândva se vor lămuri. Probabil că dacă ar caştiga alegerile, am avea o nouă perioadă de scandaluri. “Mi-aţi dat referendum, mi-aţi dat un nou mandat, daţi-mi acum un nou parlament, prin alegeri anticipate, ca să vă fac fericiţi”.

Ce facem pe 6 decembrie? Alegem  un “securist”, sau alegem un preşedinte, care împreună cu un prim ministru independent  şi o majoritate  parlamentară, poate scoate ţara din criză? Votaţi cu mintea limpede. Puneţi în balanţă ceea ce am aflat cu toţii aseară (ambii candidaţi au avut dialoguri cu un important om de afaceri) şi ceea ce am aflat şi am trăit cu toţii în ultimii cinci ani: adică România subdezvoltată, subfinanţată, izolată, sărăcită, jefuită, lipsită de speranţă, ocolită de oportunităţi, depăşită în viteză de toate statele Europei, pe autostrăzile pe care ei le au şi noi nu.” (…)

Vă recomand să-l citiţi şi să vă gândiţi încă o dată cu cine veţi vota şi ce implicaţie ar putea avea absenţa dumneavoastră de la vot.

Epilog

Etichete

jurnal de scriitor online, Life, literatura, Moguli, politica, politics, Popeye, Popeye sailer man, relatari fanteziste, Romania, România trezeşte-te!, RRA, Traian Basescu, viata asa cum e

Mărturisesc, sunt surprinsă.

Nu mă aşteptam la acest final. Mă aşteptam să asist la o luptă grandioasă. Mă aşteptam să văd dosare zburătoare decapitând cu tăişul lor diverşi coconi ai bunăstării post-decembriste. Mă aşteptam să convulsioneze proiectele. „Care e mai bun? Unde mă regăsesc mai bine?” să exclame cetăţeanul X, privind la televizor. „Băi, da’ ăştia nu sunt români! Aşa ceva!!! Să nu ţină cu nimeni!?…Şi eu de unde dracu’ să-mi dau seama care-i mai bun?” ar fi strigat, indignat, un alt cetăţean, zapând de zor în faţa unui ecran pe care evoluează, precum echilibriştii mergând pe-o frânghie deasupra hăului, moderatori imparţiali.

Cred că sunt o idealistă incurabilă. Totuşi, poporul nu e format din cetăţeni ca mine, îmi zic. Eu am învăţat tehnicile de manipulare şi toate chiţibuşărelile mass media, la cursuri. Şi aplicat. Poporul e format din oameni simţitori, cam ca preşedintele nostru. Care mai lăcrimează. Care seara-i mangă. Violent când îi sare ţandăra. Certăreţ şi intolerant. Dacă nu mai are argumente, te jigneşte în ultimul hal.

Nu înţeleg ce s-a întâmplat cu Traian Băsescu. Unde-i tipul cu calviţie pronunţată, care umbla cu un ardei roşu în mână prin Bucureşti? Unde-i omul politic avântat şi curajos care, împotriva tuturor, dar a tuturor, şi-a făcut febleţea ministru? Unde-i instinctul de animal politic al acestui Popeye dat la reciclat? Acest individ pipernicit şi gârbov, plângăcios şi mofturos e Traian Băsescu cel cu ardeiul?

Nu pot să cred! Cineva ne-a schimbat personajul. Cineva a scos de după cortină, la sfârşitul actului III, scena IV, o sosie. Un tip căruia-i tremură mâinile. Un bărbat care-şi plânge de milă. Un camarad care-i acuză pe colaboratori şi pe cei din imediata lui preajmă pentru eşecul său. Toţi sunt vinovaţi, el nu este! Părându-i-se că-i prea mică scena pentru ilustra dumnealui chelie, a umplut fundalul cu tablouri istorice. Pornit să gâtuie hidra cu o sută de capete a corupţiei carpatine, luptătorul nostru a uitat de ce-a pornit. Printre capetele ce rânjeau ironic unduindu-se, şi-a zărit propria-i ţăcălie pleşuvă. Cum să omori ceva ce te conţine?

Mânuind guverne şi majorităţi, când cu căciula-n mână, când cu mâna-n căciulă, trăgând la sorţi mereu mofluz şi mereu mofturos. Nici măcar „pohta ce-a pohtit” – visând la cuşma lui Mihai Viteazu – nu i-a ostoit dorinţa de a controla tot, de a şti tot, de a prevedea tot, de a auzi tot, de a pricepe tot şi de a fi peste tot. Oare nu ştie, sărmanul, că nicio fiinţă omanească nu poate şti tot?

De la înălţimea nebuniei sale, toţi par a fi mult prea telurici ca să-l poată atinge. Iată că pe după faldurile mantiei lui Nero, apare un copil. Un copil care rosteşte numele fatidic al duşmanului. L-am auzit astăzi la RRA (radio România actualităţi – un post care vorbeşte din două-n două ore de „domnul preşedinte” în sus şi mai în sus) numindu-l pe duşmanul lui imaginar cu termenul de „cadavru politic”.

Traian Băsescu a pierdut contactul cu realitatea. Nu mai ştie exact pe ce lume trăieşte: în cea pe care i-o descriu consilierii lui, minţindu-l cu obstinaţie,  sau în cea pe care-o zugrăvesc televiziunile mogulilor?

Pregătit de lupta cea mare, candidatul României imaginare arată tot mai mult precum un Popeye gonflabil de bâlci. Un puşti poznaş l-a înţepat cu un cui şi se miră de vociferările şi protestele adulţilor.

Five o’ clock

Etichete

Alice Drogoreanu, Alma Roberta Anastase, batistele lui Dinu Patriciu, Betsey Johnson, Blana de la Prada, Bulevardul Ferdinand din Constanta, Cannes, Cartarescu, ceas de 350 000 de euro, Christian Louboutin, Constantin Vacheron, conturile din Bahamas ale lui Basescu, Culture, Dan Voiculescu, Dino Ventura, Dinu Patriciu, Doctorul, Dottore, Expozitie fotografica, Gucci, Hayssam, Jazz Cafe expo foto, jurnal de scriitor online, jurnalisti, Life, literatura, negrul Jim, News, Omar Hayssam, Photography, politica, politics, povestiri de la Zorro, presa de scandal, Presedinta Camerei deputatilor, relatari fanteziste, Romania, România trezeşte-te!, Sergio Rossi, smoking, soiree, sponsorizari pentru campania electorala, Tom Sawyer, Ungaro, Valleverde, viata asa cum e

Foto: Alex Mazilu

(Anterioarele ”capitole”)

Pe bulevardul Ferdinand, în fața clubului de jazz, oprește limuzină după limuzină. Majordomi îmbrăcați în tunici cu fireturi, înmănușați elegant, deschid portierele la capătul covorului roșu. În toalete de gală, coboară din mașini vipurile lumii noastre și se înșiruie la intrarea în club, făcând semne drăgăstoase către camerele de filmat aflate după cordonul de jandarmi.

– Aia cine-i? întreabă un jurnalist grizonat, cu ochelari cu rame invizibile.

– Care bă, blonda? Aia-i Nuți, ce naiba, nu mai vezi? îi răspunse un altul, deșirat și acneic.

– Nu, mă. Aia ca un cârnat strangulat. Ia uite-o ce duluri are! Și-a mai pus și rochia aia strâmtă, pațachina!

– Alma? Aia-i Președinta Camerei.

– Președinta Cămării, poate vrei să zici! Întuflecă din pricina stressului funcției. Ia uite-o cât e de dolofană! Și ce prezenvativ de piersică sintetică și-a tras pe ea!

– Termină, nu fi … Uite-l și pe Dinu! Ooo! Excelență!.. Ce faceți? Ați venit la expoziție?! strigă el către personajul ce pășea larg spre intrare.

– Mă întâlnesc cu niște amici, să bem o cafea. Pe Felix nu l-ai văzut? se îndreptă, colocvial, impozanta făptură către ziaristul deșirat, dând în laturi blana de la Prada și vădind un smoking violet. În buzunarul de la piept, nelipsita batistă fistichie, așezată cu o neglijență studiată. Cu un gest teatral, ivi încheietura mâinii de sub haină și lăsă pentru câteva secunde vederii tuturor un ceas superb, Constantin Vacheron.

Blitz-urile nu încetau să scânteie în înserarea răcoroasă. Aerul devenise vibrant și concret, ai fi putut să-l tai în felii, dacă te-ai fi gândit. Totul mirosea a parfum, veselie, lipsă de griji, strălucire și nonșalanță.

Pe trotuar își fac apariția patru creaturi jerpelite, în contrast pregnant cu atmosfera generală. Dau să pășească pe covorul roșu, însă doi dintre majordomi îi oprescu gest ferm.

– Dumneavoastră? Unde mergeți? Aici e o manifestare culturală de marcă! Nu puteți intra în halul ăsta!

– Este invitații! răspunse Jim, scotocindu-se în buzunarele jachetei murdare și sfâșiate. Unde am pus la el?… căută nedumerit și în buzunarele adânci până la genunchi ale patalonilor. Poftește! îi băgă el sub nas majordomului celui obraznic o hârtie mototolită de 5 dolari.

– Cred că glumiți, domnu’…

– Hayssam este la mine! Eu pretin cu Dottore! Facut la el donație la campanie mult euro, metru cubic de euro!

– Hayssam! se întoarse Dinu cu jumătate de trup. Ce faci, dom’le? Ce-i cu tine în halul ăsta? îi privi el circumspect.

– Văzut, bre valah puțit! Eu estem bretin la conașul! îl dădu la o parte cu dosul mâinii pe majordom și înaintă. Conu Dinucu… stai sa spuneam. Eu blecat cu balon zburator la egzpediția. Subt acoperit, Negrul Jim, de la roman american. Asta, neghiob mic si cocoșat, care facut figura si bagat la mine la bușcaria, vrut facem adentat. Venit cu șoarece atacat balon și venit fluture de la Gardaresgu și salvat  la ele.

– Băi, ești incoerent rău! Cum să faci un atentat cu șoareci? Șoarecii nu-s zburători! Termină cu prostiile! Delirezi, mon cher!

– Asta nu înțelege, zise dolofanul bărbos, întorcându-se către publicul care se distra răstălmăcind, trunchiind și transmițând informații distorsionate către cei care nu aveau acces direct la discuție. Eu drimit scrisoare. Voi nu pricepe la mine ce vrut să spunem. Îl luă pe Dinu de încheietura cotului și făcu gestul de a-l însoți înăuntru.

– Și cu noi cum rămâne? țipă înalt tânărul cu ochelari, rămas cu companionii lui pe trotuar.

– Voi vine cu vluture. El duce la voi în egzboziția, le aruncă Hayssam, vădit ironic, peste umăr.

– De fapt, noi nici nu vrem să mergem la expoziție… se replie tânărul. Noi vrem să navigăm pe canalele Deltei, acum că pică expediția în balon… Sau mergem pe mare… Tu ce zici, Huck?

– Mi-e frică de mare. Hai mai bine să studiem underground-ul orașului… Să coborâm în tenebrele lui! interveni Tom Sawyer, cu entuziasm.

Șirul de mașini uluitoare continua să oprească și să verse pe mocheta roșie, bridată pe margini cu auriu, toalete și accesorii pe care le poți vedea doar la Cannes. Murmurul general anunța o seară plină de magie. Nevăzut de nimeni, un șoricel cât o brichetă se strecură printre tocurile Christian Louboutin, Valleverde, Betsey Johnson, Gucci, Dino Ventura, Sergio Rossi, Ungaro și, cățărându-se prin blana ale cărei poale ajungeau la covor, se strecură în batista lui Dinu.

Expoziția

Etichete

Adc blog, Alice Drogoreanu, blogging, cell61, citgrup, concursul Superblog 2009, Constanta, Culture, Doctorul, Dottore, Elena Udrea, expozitie de fotografie, expozitie de fotografii, Fawrr, FSB, Gheorghe Flutur, Hayssam, Huck, in cautarea blogului pierdut, Ioan Usca, Jazz Cafe expo foto, Jim, jurnal de scriitor online, KGB FSB, land of choice, laptop Assus, Life, literatura, literatura fantasy, mogulii, negrul Jim, News, Oana Stoica Mujea, Omar Hayssam, Photography, politica, politics, povestiri de la Zorro, Radu Mazare, relatari fanteziste, Romania, România trezeşte-te!, Rusia, scrisorile lui hayssam, soricelul Traian, Tenebre, Tom Sawyer, Toshiba, Traian Basescu, viata asa cum e, vineri 27 noiembrie ora 16

(Ce s-a petrecut înainte de asta)

În vis, căderea în gol accelerează pulsul și produce în corpul celui care visează o încordare teribilă. Toate tendoanele se cabrează, nervii devin alerți, plămânii se simt depășiți, sistemele intră în degringoladă. Traian căzu preț de câteva secunde care în vis durară secole.

Se izbi de un corp mare, moale și pufos care atenuă șocul impactului. Căzuse pe un balon zburător. Fâșiile multicolore din care era alcătuită perna rotundă se rotiră ca un caleidoscop.

– Ce se-ntâmplă, frate?! Căzu o piatră din cer? strigă Huck, scoțându-și pentru o clipă trabucul din gură.

– Îmi căzu mie netul, aia se-ntâmplă… îi răspunse un domnișor cam palid ce nu părea să vadă soarele prea des, parcă întremat de aerul rece al înălțimilor cutreierate. Stai să restartez… adăugă el, meșterind ceva pe laptopul Assus EeePC 1101HA SeaShell, pe care-l ținea în brațe.

– Și, așa zdroncăne când îți cade? Mai bine-ți luai un Toshiba de la magazinul ăsta online … Cu 1000 de roni, te făceai om. Așa, umbli cu droanga aia după tine. Îmi mai faci și emoții… Să-mi strici gustul la Havanna asta.  Ai mai dat și o căruță de bani pe el, cred!

– N-am dat niciun ban! L-am câștigat la Concursul Superblog! Niște bani am primit, vrei să spui. Ca preț al moralității mele… Și nu mă mai freca la icre că, uite, nu mai merge nici wirelless-ul!

– Dacă-ți luai Toshiba de la ….

– Da’ lasă-mă naibii în pace! Tu nu vezi că sunt nervos?

– Și tu ești nervos, tinere? rosti o voce răgușită, de sub o prelată ce acoperea o moviliță de cartofi.  Da eu ce să mai zic?

– Da tu cine dracu ești? Cartofi vorbitori, auzi! Doamne apără și păzește!  Dacă stau atâta conectat! … Am început să halucinez! Și acuma mai trebuie s-o consolez și pe Angela… Să vorbesc cu Fawrr, am văzut că se pricepe la din astea… ”Eu ce să-i fac?… Să-i dau niște bani se meargă la mall să facă shopingg. Eu cu blogging-ul, ea cu shopingg-ul”, zâmbi tânărul unui gând numai de el știut.

– Nu e niciun cartof vorbitor, dragă. E un șoarece. A aterizat în balonul nostru, clarifică lucrurile Tom, cu aerul lui atoateștiutor, specific expaților.

– Zis și eu la domnu’ tinar!… Dottore! Uită la mine! Vede?!… Ce face?… Cum prefăcut în el la șoarece? Cine făcut așa civa? FeSeBe făcut? Groaznică estem! se impacientă și Jim, mai mult arab decât negru. Eu plecat ca un domn este, la aieroport și dottore face șoarice… Uecs! Scârbos este! Aduc sărăcie însemnat! Aruncat peste bord! Ajutaaaam la noi! Allaaah, ajută la mine scapat de șoarice! imploră Jim, aruncându-se pe podeaua nacelei.

– Ce-ai bre, că nu-i decât un prăpădit de șoricel!? Ce te-nspămânți așa? E un balaur? Uite, eu îl iau de coadă, mie nu mi-e frică de el, se arătă viteaz Tom Sawyer.

– Nu pune mâna pe maus! Îmi strici setările! Abia am reușit să restabilesc conexiunea! urlă tânărul năvălind peste Tom și dezechilibrând nacela.

Balonul începu să coboare cu o viteză amețitoare. Protagoniști scenei, pironiți, fără să înțeleagă ce se întâmplă, schimbau priviri înfricoșate.

– Trebuie să te repezi tu ca disperatul! își pierdu sărita Tom cel imperturbabil și se răsti la tinerelul care-și pierduse ochelarii din cauza hâțânării vehicolului zburător. Jim, aruncă dracului cartofii ăia! Să  oprim prăbușirea!

– Eu, Jim sub acoperit, zâmbi colegul lor de aventură. Este Yassim acoperit și este Hayssam, cum eu suntem. Astă poate antentat cum făcut. Dottore spețial venit să facut atentat la mine! Urăște la mine deconspirat dottore. Eu zis omorât la el, dar ele … Eu nu arunce cartofii, nu este ce să mâncat. Ajunge ca Cell, la Rusia cazut, ce manânci? Murit de foame, bătut militari ruși, murit??? Conexiune nexam este, nimic colega, zice că nu cunoaște la mine, eu Hayssam. Arunci laptop, nu merge conexiune, doi kilogram face! se repezi Jim la tânărul care apucase strâns de laptop și se așezase deja cu sternul pe el, apărându-l.

– Te-aruncăm pe tine că și-așa ești cel mai gras dintre noi! răcni și Huck și se repezi să-l placheze ca la rugby, la glezne, și să-l aburce peste marginea nacelei.

În timp ce învălmășeala generală de deasupra laptopului prețios punea în pericol real stabilitatea balonului ce cobora vertiginos spre pământ, un fluture uriaș, cu aripi străvezii de un verde strident și cu trup solzos de caiman, prinse între labele-i ca niște rădăcini de arbori, otgoanele de care era legată nacela.

– Șefu!… Trăiți! Am auzit că aveți probleme! Am venit! Am zburat! Am zburat într-o clipită! Vă salvez acușica! Îi salvez și pe ăștia? Șefu! Ordonați, vă rog! rosti fluturele cel grăsun și păros, fluturându-și antenele clăpăuge.

– Salvează-te pe tine, sacadă șoricelul, lingându-și lăbuțele. Auzi, nu știi pe cineva care poate face o vrajă, să mă preschimbe înapoi în Traian? Că m-am săturat de aventură!… rosti acesta, mai mult în scârbă.

– Ba da! Șefu! Să trăiți! Este o șămăniță! Acum a plecat în sud-est, se bâlbâi Fluturele, uitându-se pe navigatorul GPS pe care-l avea prins la încheietura labei stângi din față.

– Atunci, hai să mergem la ea! se însufleți plin de speranță, eliberând aerul din piept, șoricelul cel șpanchiu.

– Și cu ăștia ce facem șefu? Ce dispuneți? Să trăiți!

– Îi luăm și pe ei. Dacă nu cădeam de la nemțălăul ăla din cutie pe balonul lu’ fraierii ăștia, aș fi murit!

– Cum să muriți?! Șefu! Dumneavoastră sunteți nemuritor!!… Trăiți! ripostă, scurgându-se prin aer de umilință, Fluturele, plecându-și capul și fluturând din aripile cleioase ca mătreața-broaștei de pe iaz. Uitați! Am ajuns! strigă el fericit și lăsând nacela ușor, într-un ogor plin de mazăre.

– Și noi ce facem aici? întrebă tânărul blogger, ce-și recuperase ochelarii și și-i potrivea pe nas uitându-se la ciudatele animale și insecte vorbitoare.

– Cum ce facem? Mergem la Expoziție! Uite și afișul! remarcă șoricelul, uitându-se în zare la un panou uriaș cât cele puse de ministressa preferată, cele  cu Land of Choice.

Şi, după ce v-aţi înseninat sufletul, intraţi puţin aici să vedeţi cât e de „groasă”. Vă ziceam mâine, dar m-a luat cu leşin de la stomac…

Mașinăria germană

Etichete

Adc blog, concursul Superblog 2009, Elena Udrea, Grivco, guzganul rozaliu, hermannstadt, jurnal de scriitor online, Klaus Johannis, Life, literatura, orasul lui hermann, politica, politics, povestiri de la Zorro, premierul johannis, primarul Sibiului, relatari fanteziste, Romania, România trezeşte-te!, Santa Claus, Sibiu, soarecele Traian, Traian Basescu, viata asa cum e

(Anterioarele „episoade” le găsiţi aici)

Pe arșiță, furtuna se iscă, parcă,  din nimic. O pală de vânt fierbinte ridică hârtiile uscate și cateva pungi de neylon care închipuiră în aerul încins și compact o coadă de zmeu. Urmară, apoi, în trombă, vârtejuri împleticite ce năvăleau ca armiile spulberând cu săbii de aer gunoaiele. Resturile uscate dansau ca niște lăstuni cu traiectorii imprevizibile bucurându-se de această ultimă reprezentație fără spectatori. Ba! Aveau un spectator. Mai mult mort decât viu, cu coastele de fier înroșit, cu botul sângerând, un șoarece zdrențuit se uita cu un ochi parcă întemnițat în pleoapă la spectacolul acestor flenduri zburătoare.

”Așa am făcut și eu cu partidele… Le-am dinamitat și spulberat din interior! Zdrențe le-am făcut! Futu-i în gură de mizerabili! Auzi! Să mă conteste ei pe mine! Pe mine?! Care-s cel mai tare dintre zei! Zeus! Nu așa mi-au zis intelectualii mei? … Chiar! Cine l-a învins pe Zeus? … Că și ăla a fost vândut și trădat… Nu se poate să fie altfel… Să-l sun pe Cărtărăscu să-l întreb… Unde mi-oi fi pus telefonul?… Și unde-mi sunt gărzile?!  Gărzi! Găăărzi!” urlă șoricelul, în mintea lui, scoțând în fapt doar un chițăit anemic.

Vântul se întețise. Palele fierbinți și sprințare se trasformaseră într-o draperie grea și compactă care mătura pământul și ridica și obiecte mai grele.

”Să mă ascund dracului undeva! Acuș mă transform în șoarece zburător… Cum au făcut ăia, ticăloșii ăia, Elena și Guzganul Rozaliu? Parcă s-au dat de-a tumba… Ia să-ncerc.”

Își adună puterile și punându-și țeasta în pământ, încercă să se rostogolească. Un obiect mare și dur îl lovi, îl înhăță exact în poziția în care era – cu capul între picioarele din spate – și-l purtă cu el în înalturi. Când i se domoliră bătăile inimii, ținându-se cu toate puterile de marginile a ceva lucios, inspectă obiectul zburător în care se afla ostatic.  Era într-o pâlnie metalică care se îngusta înspre un valț cu spirale lucioase, de parcă ar fi fost din porțelan. Șterse cu dosul lăbuței praful sedimentat sub buza pâlniei și încercă să descifreze semnele încrustate în alamă. ”He… herm… sper că n-o fi Hermeneutica lu Heidegger… Mamă! De unde știu eu asemenea cuvinte?” se șocă șoricelul. ”O fi că de la Pleșu… se lăsă el purtat pe aripile înșelătoare ale amintirilor. ”Păcat c-a plecat și ăla… Mă mai învăța niște feluri de mâncare savante… privighetori și alte drăcovenii la țiglă. Auzi! Să mănânci privighetori! Ce barbarie! Ei se înfruptau cu bunătăți savante și eu făceam scorbut de la conserve!” se indignă brusc și se înroși să-i plesnească grumazul. ”Și eu să nu condamn comunismul?! Când ei stăteau ca niște boieri și le plesneau burdihanele, toți comuniștii ăștia, iar eu umblam pe mări și oceane, pradă furtunilor și piraților! Și eu să nu-i condamn? Dar m-am spălat ca Pillat din Pontul Euxin. Să văd acum pe unde scot cămașa… Unde aterizez cu hârzobul ăsta… De la ce-am plecat?”

Șoricelul Traian se aplecă peste marginea pâlniei și se uită în jos. Sub el se bulbuceau cârlionțați nouri cumulo-nimbus. Prin spărturile lor se zăreau crestele albite ale munților, așezările umane trasate parcă cu rigla și câmpurile la fel de geometric delimitate, în diferite nuanțe de verde. Se uită din nou la ideogramele săpate în metal.

– Herm… herman…, lustrui din nou cu lăbuța curățând praful și depunerile, hermannstadt! Ce p… mă-sii o fi însemnând hermannstadt? Daca aș avea telefonul l-aș suna pe Pareologu… Am cacarisit-o, vorba lui… Băăăi! Al cui ești și unde p… mea te duci? Hermannstadule! Dirijabil sau parașută, ce-oi fi?! bătu el cu lăbuțele posterioare în pereții de alamă. Parcă aș fi ăla care a zburat cu balonul cu heliu să prindă leptoape! ... De pe lista mea neagră de bloggeri…

– Hermannstadt e numele unui oraș, se auzi o voce strunjită, gravă, cu accent germanic evident, de parcă ar fi râșnit consoanele. Și nu mai bate cu labele! continuă vocea cea gravă amplificată de vaporii norilor și devenind astfel și mai înfricoșătoare în tăcerea desăvârșită. Ne vom dezechilibra din cauza ta și ne vom zdrobi de stânci. Tu. Eu sunt rezistent.

Șoricelul era cu adevărat terifiat. După trasformarea sa, din una dintre personalitățile mondiale într-un biet șoricel, șirul traumelor îi șubrezise nervii și-i biciuise simțurile.

– Tu cine ești? Și chiar ești viu? Sau ești mic și te-ai nimerit și tu în râșnița zburătoare luată de vânt? șopti el cu atenția încordată și urechile ciulite să poată percepe de unde ar putea veni răspunsul.

– Sunt Klaus, cine să fiu? Merg la o întrunire în Alpi, râșni vocea. Șamanizam și eu și – independent de voința mea – ai nimerit și tu în vehicolul meu. Dar tu cine ești? Wer bist du? se miră Vocea.

– Parcă eu mai știu cine sunt…

– Du bist eine kleine mäuse, Ich sehe…

– Și ce faci în Alpi, adică … acolo unde te duci? Ai fost chemat să râșnești ceva?

– Asta-i doar maschinnen… Merg să stabilesc o echipă. Si să lămuresc niște capete pătrate că … endlich… Nu am dialog cu pasageri clandestini. Unde te las?

– Vin cu tine… îndrăzni Traian. Și … când te transformi în … cine ești? Santa Klaus parcă ai spus.

– Johannis Klaus, herr mäuse.

– Auzi! N-ai putea să bagi și PD-L-ul în guvernul tău? izbucni șoricelul cu disperare, din senin și fără nicio legătură.

– Nein. Kategorisch nein! A fost depășit momentul când se preconiza un astfel de …

– Aranjament? încercă să-l ajute șoricelul, plin de speranță.

– Eu nu fac aranjamente. Eu am principii.

– Dar … Totuși … Poate … În ultima clipă … Se poate reveni.

– Domnule  mäuse, până aici! și, cu o hurducătură, mașinăria de proveniență germană îi făcu un șfunc șoricelului. Acesta se bălăbăni și dispăru printre nori.

– Kleinen bastard! mormăi râșnița nemțească și își continuă, impasibilă, zborul.

(va urma ) Update pe care-l va solicita Cell61

Calea personală

Etichete

Alex Mazilu, Cuvântul lui Dumnezeu, Dan Voiculescu, Dumnezeu, Elena Udrea, Felix, guzganul rozaliu, haldina de gunoi, Hrebenciuc, Ion Iliescu, jurnal de scriitor online, Life, literatura, mogulul, motanul Felix, pagan, Photography, povestiri de la Zorro, Presedintele Ion Iliescu, relatari fanteziste, Romania, România trezeşte-te!, semnul lui Dumnezeu, Traian, Traian Basescu, viata asa cum e, Viorel Hrebenciuc

(Articolele precedente le puteţi citi likuite, aici )

Șoricelul pedala din toate cele patru lăbuțe încercând disperat să nu se lase purtat de râul care venea în cascadă peste el și să se prindă de grunjii de pământ ud ce se desprindeau din peretele găurii. Blana-i era ciuciulită și udă, urechile înfundate, iar mișcările-i deveniră tot mai molcome și mai dezlânate. Se cufundă într-un întuneric de smoală și gândurile încetară. Alunecă dus de șuvoi, mai mult mort decât viu. Lichidul săpase și deschisese o galerie prin care se rostogolea spre adâncurile pământului această vietate mică, în stare de inconștiență. Ajuns într-un spațiu mai larg se izbi de pardoseală și un firicel rubiniu îi izvorî din botic. Auzi niște pași apăsați apropiindu-se de el. O matahală căreia-i vedea doar coada spelbă, fără fir de păr, se apropie de el. De spaimă, își reveni din leșin.

– Ți-am zis să nu mai bei ca porcul. Uite, te-ai pișat tot pe tine. Puți tot a pișat. Cred că te-ai și căcat. Spurcăciunea dracului ce ești! În loc să-ți bagi capul într-o găleată cu apă rece, cum ți-am zis, ți l-ai băgat într-o găleată cu wiskey. Ridica-te și curăță aici! Că doar n-o să curețe colega mea…

– Nu m-am pișat pe mine… bâigui șoricelul cu ochii ieșiți din orbite de groază. S-a pișat Motanul Felix pe mine! A vrut să mă omoare!… M-am ascuns de el și …

– A, deci e și Felix aici. Fe-liiix!!! strigă, punându-și labele pâlnie la bot, guzganul cu blană rozalie pe care Traian, adunându-se de jos și scuturându-și blănița, îl putea admira acum în toată splendoarea. Hai, coboară că ne-ntâlnim la Grivco!!! Sau la Athene Pallace!  Unde vrei?

– La Grivco ne-ntâlnim, veni răspusul tunător multiplicat de ecourile galeriei.

”Deci se întâlnesc la Grivco ca să mă piardă pe mine!” își zise șoricelul chițăind de mulțumire că e șoricel și se va putea strecura acolo, între Mai-Mari, să-i audă ce vorbesc. Se trase binișor într-o parte dând să se facă nevăzut.

– Unde pleci, dragule? se pisici o soricuță blondă, apărută nu se știe de unde, înveșmântată într-o rochie Coco Chanel, și împestrițată de bijuterii, brățări, cercei cu cristale Swarovski.

Șoricelul încremeni din pricina surprizei.

– Tu??!… Aici?! … Cu guzganul rozaliu? Cu ăștia?…  Și … stai puțin …, se bălbâi el, de ce ești șoricioaică? Ai fost și tu la fotografia de grup?

– Nu, iubitule, dar nu știi că noi doi suntem empatici? Ce ți se-ntâmplă ție mi se-ntâmplă și mie. Nu pleca nicăieri, vei pierde partea cea mai interesantă…

– Și ce cauți tu cu ăsta? îi strecură șoptit, privind pieziș înspre guzganul care-și spăla cu lăbuțele blănița, aruncând ocheade unui ciob de oglindă.

– Băi pârlitule! Nu destul că te-am suportat atâția ani?! Nu destul că ai vândut pirogile și ți-ai pus galbenii la teșcherea fără să-i împarți cu nimeni? ‘Tu-ți răscrucea și anghinarea mă-tii de bețiv! Guzganul înhăță o bâtă de base-ball și-i trase una cu sete în căpățână.

– L-ai omorât! se tângui șoricica.

– L-am omorât pe pustia… Ăsta nu-i mort. Hai să-l scoatem afară că, până ne-ntoarcem, se descompune aici și ne-mpute palatul!

Cei doi îl aburcară fiecare de câte două labuțe, îl scoaseră printr-o galerie laterală care dădea în câmp și-l aruncară cât colo, în iarba uscată, sub soarele arzător.

– Nu-l îngropăm?, însistă, oarecum înduioșată, șoricica.

– Să-l îngroape gaia! Eu? Poate vrei să-i punem și cruce lu’ păgânu’ ăsta! Hai, că-ntârziem la-ntâlnire!

Cei doi își scuturară blănițele, se dădură de trei ori de-a berbeleacul și se transformară în două ființe umane care ieșeau din câmpul de la marginea orașului, își curățară încălțările de noroi și urcară în limuzinele care-i așteptau la marginea șoselei.

– M-au părăsit toți… gemu șoricelul, venindu-și în simțiri și căutând din ochi o frunză mai mare, să se tragă la umbră din calea soarelui de amiază care-i împungea cu un miliard de săgeți capul ce devenise o rană vie. M-au vândut și m-au trădat și m-au părăsit… izbucni el în lacrimi. E Holocaustul! Uuuu! U-u-u-u! Î-hî, î-hî, î-hî! izbucni în hohote de neputință și disperare. Lacrimile se uscau ca niște pete albicioase la colțurile ochilor. Ar fi vrut să fi murit, să nu simtă această durere teribilă care-i sfâșia măruntaiele. Sunt pierdu-u-ut! Doamne! Salvează-mă! urlă el căutând cu ochii în zarea cerului sclipitor ca o folie de aluminiu. Nu mă lăsa să pier aici, neștiut de nimeni! Î-hî, î-hî, î-hî! urlă șoricelul către un Dumnezeu care nu catadicsea să-i răspundă. Doar o boare răcoroasă adie ușor mișcând vârfurile ierburilor.

– Dă-mi un semn că exiști! Vreau să pun mâna și să urlu: Este! Te rooog! Doamne Dumnezeule, știu că nu mă crezi! Că mint așa cum respir! Dar acum… Te rog, dă-mi un semn!  Arată-mi calea mea și îți voi respecta întru totul dorința! U-hu-u-hu-u-hu! se smiorcăi șoricelul halucinând deja din cauza arșiței.

În tăriile cerului de sineală se rotea în spirale înalte un șoim imperial.  Ochii lui scormonitori, rotunzi și magici urmăreau orice mișcare, oricât de imperceptibilă. Își strânse cercurile din ce în ce, apoi coborî ca o săgeată și-l apucă cu ghearele ca niște cange pe micuțul șoricel. Țâșni cu el înapoi în cer. Îl purtă peste oraș, apoi peste munții cu creste înzăpezite, peste câmpurile pârloagă de ani buni. Peste ruinele fostelor uzine, fabrici, șantiere, de unde fiarele ruginite se ridicau acuzator ca niște brațe descărnate. Peste cursurile de apă, pline de peturi și nailoane. Peste pădurile din care rămăseseră doar la șosea pâlcuri de copaci, în adânc fiind decupată de fierăstraiele electrice.

– Vezi? Ia aminte, rosti, scurt Șoimul.

– Și pe tine te-a transformat fotograful acela vrăjitor? Ce mă bucur că nu sunt singurul batjocorit!…exclamă șoricelul care pân-aci tăcuse cu moartea în suflet.

– Eu șamanizez din când în când, măi dragă Traian. Acum mă duceam la o-ntâlnire la Grivco și te-am văzut pe câmp. Ai fi murit acolo. E păcat, totuși. Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului ci îndreptarea lui… mai rosti șoimul cu tonalitatea lui guturală inconfundabilă.

– Mă iei și pe mine la Grivco? strigă, plin de speranța reînsuflețită, șoricelul.

–  Nu ai zis că vrei să-ți afli calea? Parcă așa am auzit… îi răspunse, cu o nuanță de ironie indecelabilă, șoimul, privindu-l cu ochii lui rotunzi și hipnotici.

– Păi tu nu ești Dumnezeu! Nici nu crezi în el! strigă șoricelul, răgușit de spaimă, realizând brusc cine-l înhățase în gheare.

– Ei, e un fel de a spune… La nivel conștient, da, pot să spun că susțin că sunt ateu. Dar, în interioritatea mea, sunt un om profund religios. Hai c-am ajuns. Mă grăbesc să nu întârzii că nu se face… Deși …,  pe mine mă așteaptă cu toții.

Șoimul coborî respectând traiectoria acelorași cercuri perfect concentrice și-i dădu drumul șoricelului Traian la marginea unei haldine de gunoi.

(Va urma, desigur) Update pe care nu l-a cerut Cell61 care a scris o Proză arhiscurtă superbă, azi. Merită citită.

Tot ca recomandare, participați la Referendum.