• Cu subiectivism…
    • Cartea de dragoste
    • Cartea de sidef

Gabriela Savitsky

~ Nihil sine Deo

Gabriela Savitsky

Arhive etichetă: literatura

Hai la lupta cea mare!

30 Vineri apr. 2010

Posted by Gabriela Savitsky in Art, atitudine, fantezii literare, Government, Ion Iliescu, literatura, politica, Romania trezeste-te!, Traian Basescu, viata asa cum e

≈ 53 comentarii

Etichete

Ion Iliescu, jurnal de scriitor online, literatura, relatari fanteziste, România trezeşte-te!, Traian Basescu, viata asa cum e

Uitându-se în lungul vistieriei şi găsind-o goală precum un nap, în timp ce la poarta palatului se-auzeau şchiorlăind şi zgâriind lupii tineri, să li se dea şi lor o ciosvârtă, Il Comandore căută în mintea-i aburită o soluţie. Un nou prilej de gâlceavă. Darea în vileag a averilor înşurubaţilor săi a dat greş, legea ANI ieşind de la Curtea Constituţională aşa cum iese o bucată de carne macră trecută prin maşina de tocat: nişte cârnăciori afânaţi, fără nicio consistenţă. Încurcat, într-o fază incipientă  de turbare şi rezonabil de beat, deschise uşile debaralei. O forţă descătuşată îi împinse la picioare câteva cărţi roşii – din cele ce scăpaseră nearse la Revoluţie  – şi un morman de scrisori semnate de predecesorul său la palat, care rămăseseră netrimise. Iluminat brusc de o idee măreaţă, scotoci furibund şi, în fundul debaralei, sub un vraf de drapele cu vechea stemă a României – cea cu spicele de grâu şi râurile limpezi -, găsi, împăturită şi prăfuită, stafia comunismului. O scoase tacticos, o şterse de praf cu unul dintre drapele de mătase şi o privi în lumina slabă. Se îndreptă spre ușă, trase de un şnur cu canaf  atârnat acolo şi, după câteva clipe, îi porunci majordomului cât un dulap ivit în canatul uşii:

– Adu-mi o pompă!

– Să trăiţi! … De care? … – îndrăzni acesta timid şi cu o evidentă teamă.

– Bă!… Tu ai copii?

– Am, să trăiţi! …- îi răspunse acesta încurcat, neînţelegând ce legătură are pompa – care-o fi aia, de apă, de parfum, de care dracu o fi – cu copiii lui, doi la număr şi mărişori.

– Şi cu ce le umfli, bă, mingiile şi bicicletele?

– Păi… mingile le cumpăr gata umflate şi … bicicletele sunt … aşa le cumpăr, cu camerele  pline!… Nu ştiu!  … (Şi se zice „mingile”, în măta pe gheaţă, nu „mingiile”, capsomanu’ dracului! – continuă el răspunsul în minte, în timp ce ochii se roteau în cap încercând să agaţe vreo explicaţie pentru pompa pe care-o voia arătarea) .  Vă rog? … N-am înţeles ce-i cu bicicletele şi cu mingile … şi ce fel de …

– Nici nu mă aştept de la voi să înţelegeţi ceva, creiere de gumă! – îl jigni arătarea cu o grimasă răutăcioasă întinzându-i-se pe chip. Apoi, urmă:

– Îmi trebuie o pompă, să umflu asta! – îi scutură în față  stafia prăfuită. O pom-pă de umflat roţile, că doar n-o s-o umflu cu gura! Sau poate vrei s-o umfli tu! – i-o întinse cu un rânjet macabru.

– Am înţeles! – se lumină malacul la chip şi un firicel de năduşeală îi traversă tâmpla şi se prelinse pe obraz. Mă duc să caut! – spuse în timp ce-şi păcăni câlcâiele şi o zbughi pe uşă.

Ieşi în curte şi se-ndreptă spre garaje.

– Teofile!!! Bă!… Unde eşti?!… – strigă el înainte să ajungă la uşă.

– Ce-i, bă? Ce strigi aşa? Aici îs! – îi răspunse o voce ursuză.

– Ai o pompă de umflat roţile? Că-i trebe lu şăfu!…

– Doar ştii că noi le umflăm la servis-ul nostru… mă, Gligore. Da’ ce-i cu tine, ce năduşeşti aşa? Te-a alergat iară ăla, cu sticla? – îl măsură surâzând.  Şi ce-i trebe pompă?

– Ce ştiu eu, Teofile? A găsit o păpuşă de-aia de se dă la bâlciuri în debarauă… Vrea s-o omfleze, cre’ că … – ezită, prudent, Gligore.

– S-a zărghit rău de tot, mă Gligore, dacă îi trebe  gonflabile… Bă, când li se urcă la cap, li se urcă şi gata!… Omu, – îţi spun io că ştiu de la un bătrân din sat de la mine – omu, zic, când ajunge de-şi face singur plăcerile, el singur, îi pierdut, bă Gligore, nu mai are scăpare!… Da’, na, asta ni-i soarta, aşa ni-i scris, să ascultăm de nebun, n-avem ce face… De unde să-ţi caut eu ţie pompă acuma?… Să sun la un magazin de biciclete, cred că am un număr pe-aici… – şi se-ndreptă spre ghereta în care se afla un telefon.

Enervat că nu mai apare nimeni cu pompa, personajul nostru îi căută supapa, o trase afară, îi desfăcu căpăcelul şi începu să sufle în ea. Un acces de tuse îl năpădi. Se întoarse şi căută un loc unde să se aşeze în timp ce tusea îi scutura firava-i constituţie. Găsi un taburet și se lăsă cu puțina-i greutate, sufocându-se.

„Nu mai am deloc condiţie fizică… – mormăi. Ar trebui să merg şi eu la sală ca limbricul ăsta care şi-a lipit cele trei ventuze de maţ şi nu-l mai pot desprinde… gândi în timp ce-l vizualiza pe acesta, cu capul lui mare şi cu cele trei buze cornoase lipite de un maţ uriaş. Las-că te dau eu jos de-acolo!… Am eu ac de cojocul tău!… Şi-a lu’ ăia care te ţin artificial conectat la aparate… Mă şantajează ei pe mine!?… Las-că v-arăt eu voi, ciocli vopsiţi portocaliu!… Vă lustruiesc până vă sare vopseaua! – îşi zise el, mulţumit, şi mai împinse câteva guri de aer în stafia ce începea să se împlinească. Pe ăştia poţi să-i trimiţi după moarte, când îţi vine sorocul!” … – îşi mai zise, cu gândul la malacul ce-i stătea la dispoziţie şi al cărui nume îi scăpa mereu. Până să apară Gligore, cu vrâste de transpiraţie pe haina-i pompoasă şi cu o pompă de picior în mână, reuşise deja să umfle suficient stafia ce părea şi mai jalnică având, acum, volum.

– Şefu!… îndrăzni Gligore, furişând câte-o privire spre stăpân, să prindă reacţiile acestuia. Da’ ce doriţi să faceţi cu asta? …- indică el cu bărbia înspre păpuşa roşiatică şi flască.

– Le-o dau poporului! Să aibă distracţie, mă băiete!… Dacă n-are pâine, măcar circ! Aşa a zis un împărat roman, nu? Pâine sau circ! Uite cum fac… – se gândi să-i dezvăluie  el planul acestei fiinţe care, în viziunea lui, n-avea oricum creier să priceapă raţionamentul. Era ca şi cum ar fi vorbit cu o scrumieră sau cu sticla de whisky.Vorbesc cu ăştia ai mei, cu consilierii,  şi meşterim repede o lege a lustraţiei. Cu asta, mă împac cu lingăii de intelectuali şi le dau şi ăstora tineri de-i auzi că schiaună la poartă, apă la moară. Dacă ăl mic nu se prinde şi o bagă-n parlament, le-am tras-o-n bot la toţi.  Şi, cu legea asta-n mână, îi scot de la butoane şi pe golanii ăştia care mă şantajează că ei m-au făcut comandant şi să le dau lor frâiele toate și țara pe mână. Fiecare are o filă, un dosar, a fost pionier, utecist, ce măsa o fi fost, altfel nu erau aşa clănţăi. Şi mă iau iar de Iliescu şi dau vina pe el pentru toate… Să acoperim hoţiile alor noştri, tragem spuza pe turta ăstora tineri şi mai proşti – pe care-i duc de cap cum verau eu…

– Adică iar vă luaţi de domnu’ Preşedinte? – zvâcni, indignat, cu restul de omenie care-i rămăsese întreagă, malacul Gligore. Da’ ce tot aveţi cu el, că e om bun?… El nu ne… – îşi înghiţi Gligore indignarea, devenind conştient că scăpase nişte cuvinte care nu trebuiau rostite, dar nici n-avea cum să le ia înapoi.

Spre norocul lui chior, comandantul, pierdut în reveria lui, nu-l auzise. Odată se ridică, luă pompa din mâinile lui Gligore care înmărmurise neînţelegând nimic, şi se apucă să meşterească febril, fixă furtunul pe supapă şi, din câteva tălpi, umflă păpuşa. Îi fixă supapa, o aprecie ţinând-o de mijloc şi, găsind-o mulţumitoare, o luă sub braţ şi porni cu ea prin curtea palatului, spre poartă.

Gligore strânse pompa şi o luă agale, încurcat şi cu gândul la ce apucase să spună, spre garaj. Căuta în minte soluţii pentru eventualitatea că va fi dat afară din serviciu. În uşa garajului îi aştepta Teofil cu mâinile înfundate în buzunarele salopetei albastre, curăţele.

– Ce vrea să facă cu aia? – îl întrebă acesta, împungând aerul cu bărbia înspre mogâldeaţa care căra o păpuşă umflată mai mare decât ea, prin curte.

– Vrea să facă o lege a ilustraţiei… şi să-l prindă pe ăl mic – cre’ că pe Emiluţ – în capcană… Şi iar se ia de domnul Iliescu – aşa a zis.  A mai zis ceva de circ  şi de telectuali, da n-am înţeles ce … Auzi, tu ce crezi că are cu nea Ion, că tot se ia de el?

– E invidios, bă, Gligore… Ăştia care ajung mari pe nemeritatelea e invidioşi pe ăia care-s mari din firea lor – îi explică el, filozofic şi plin de importanţă lui Gligore care-i sorbea cuvintele, încuviinţând din cap.  Deci nu voia să se reguleze cu gonflabila aia? – întrebă el, într-o doară, dând să intre în garaj. Nu-i chiar conplet nebun.

– Zicea că le-o dă lu’  telectuali şi lu’ ăia tineri… – murmură, indecis, Gligore, iar Teofil ridică din sprâncene şi făcu gura a mirare.

– Când io-ţi zic că ăsta-i dus cu pluta!…

Recomadări: Ioan Usca,   Transildania, Elisa,  Nataşa, Orfiv, Ioan Sorin Usca, Mirela Pete, Link-Ping, Idei înghesuite, Şilavarăcald, Cristian Lisandru, Ragnar, Supravieţuitor, Grişka, Gabi123, Atitudini, Dumitru Agachi, Andi Bob, Gând licitat, Theodora Marinescu, Octavia Sandu, Dennis, Black Angel, World of Solitaire.

Athanor (III)

19 Vineri feb. 2010

Posted by Gabriela Savitsky in fantezii literare, literatura, Russia, viata asa cum e

≈ 40 comentarii

Etichete

activisti portocalii, Aliodor Manolea, Athanor, blogurile violete, jurnal de scriitor online, literatura, miscarea impotriva lui basescu, no basescu day, postaci portocalii, povestiri de la Zorro, relatari fanteziste, trupe de desant, viata asa cum e

(continuarea episodului anterior)

Malacul înșfăcă trupul inert al intrusului, îl aburcă pe umăr și se îndreptă spre ieșire. În drum, spațiul nefiind generos, se întâmplă să-l izbească de dulapurile de metal. La ieșire, îi zdreli spinarea de canatul de cornier al ușii. Athanor nu simțea nimic din toate acestea, nici capul zdrobit din care se prelingeau picuri de sânge pe salopeta galbenă, nici vertebrele sacrale strivite. În interiorul lui, sistemele intraseră în alertă independent de inerția encefalului inconștient, spart ca un puzzle, ce nu mai transmitea semnale chimice ori electrice.

Ieșit în lumina uscată a amiezei, malacul clipi de câteva ori și, mormăind ceva indescifrabil într-o limbă ciudată, se uită în jur întrebându-se probabil ce să facă.

Dintr-o șandrama dărăpănată situată în  capătul livezii uscate ale cărei șiruri de pomi închipuiau o imagine a disperării pure, cu crengile lor răsucite într-o implorare mută spre cer,  ieși un ins la fel de grandios ca și purtătorul de leș.

– Zdrasvitie. U nas vgastiah. (Bună ziua. Avem musafiri).

– Cred că-i mort ăla, măi Igor. Putem vorbi românește.  Unde l-ai găsit?

– Am fost și eu să verific niște circuite, în tunel. Când m-am întors, ăsta – zise, întorcând bărbia spre umărul stâng – cotrobăia prin dulapuri. I-am luat curentu’. Ce facem cu el? … A și-nceput să pută – zise Igor și-l aruncă în iarba uscată, cu o scurtă zvâcnitură a torsului.  Uite, mi-a murdărit și hainele mortăciunea dracu’! Alioșa, ce facem, îl băgăm în bazin? – întrebă scârbit.

– Să vedem cine e, mai întâi. Dacă nu-i portocaliu, de ce să stricăm acidul? De unde-o fi apărut? – spuse nedumerit Alioșa întorcându-l cu bocancul cu fața în sus și călcându-l cu celălalt pe o mână.

Athanor gemu încetișor, o durere cotropitoare îi zgâlțâise trupul în asemenea măsură încât îl aduse în simțiri.

– Ia uite că-și revine mortăciunea!  Cine ești, bă? – își însoți Alioșa întrebarea de un șpiț sub coaste, să fie mai convingător.

– Gu-… la… gul ….in… terior …. – bâigui Athanor, înotând să iasă la suprafață din apele întunecate ale inconștienței, ape care-l atrăgeau ca niște mreje. A-pă! A-pă!  adăugă el înecându-se cu saliva uscată ce-i ardea gura însângerată.

– Ăsta face mișto de noi! Auzi, Gulag! Futu-ți morții mă-tii de scârnăvie! Faci mișto? – își acompanie Igor silabele cu lovituri bine țintite în toate zonele neprotejate ale corpului. Stai că-ți dau apă imediat! I-me-diat. Stai că vezi tu gulag!

Igor trase de cheița fermoarului și urină cu generozitate peste trupul ce căuta să se ferească din calea jetului care-i părea ca de hidrant. Însă Igor reușise să-i strecoare lichidul cald și sărat în ochi, urechi și mai ales în gura uscată pe care nu și-o putea închide din pricina mandibulei care nu-l mai asculta.

– Nu-i chiar apă, dar e totuși lichid – murmură Igor, scuturându-și mădularul.

– Mi-ai compromis indiciile bă, – izbucni într-un râs sănătos Alexei, cu capul dat pe spate. Odată râsul i se frânse și sprâncenele i se ridicară. Igor, fii atent! Parașutiști! Ia-l pe ăsta și hai repede în buncăr!

– S-o crezi tu că pun eu mâna pe căcătul ăsta. S-a căcat și s-a pișat pe el! Scârnăvia dracului! – replică Igor – trăgându-și repede mănușile de cauciuc pe mâini și scoțând cu dexteritate portofelul din buzunarul interior al leșului puturos.  Îl deschise flexând mâna din încheietură.  Băi, scrot gol, de ce faci bă mișto?  –  îi trase una cu portofelul peste față muribundului pe care începuseră să se adune muște mari, albastre, care-i intrau în toate orificiile. Aici scrie Aliodor Manolea, nu Gulagul Interior! Auzi, ce nume! Aliodor!

– Igor, hai, că aterizează ăștia!

Cei doi lăsară intrusul acoperit de muște și intrară precipitați în buncăr închizând ușa metalică cu zăvorul și declanșând camuflajul. Pe cer, se legănau mii de umbreluțe de culoare violet, în toate nuanțele. De pe pământ, înșiruirea lor închipuia un șir de semne cu înțeles. Căznindu-și ochii arși de sare și de soare, Aliodor reuși să descifreze în gând textul închipuit din miile de parașute: ”no … băse-…scu day  no bă…-ses…-cu day …  no… bă…ses…cu day  no bă …ses….-cu … day”.

”Nici aici nu scap de ăștia … parcă e-un făcut” – mai gândi el și se scufundă iar în apa cea întunecată.

Athanor (II)

18 Joi feb. 2010

Posted by Gabriela Savitsky in fantezii literare, literatura, viata asa cum e

≈ 66 comentarii

Etichete

jurnal de scriitor online, literatura, Neutrino, no basescu day, postacii portocalii, povestiri de la Zorro, relatari fanteziste, sisteme de telecomunicatii secrete, Vania, viata asa cum e

continuare la prima parte

După ce se holbă în întunericul răcoros și ajunse la concluzia că s-au obișnuit destul ochii, se ridică și păși cu grijă, coborând cu amândouă picioarele aduse pe rând pe fiecare treaptă. Mâinile întinse ca-n baba-oarba atinseră o suprafață rece și lucioasă. Părea să fie o ușă de metal. Împinse cu forță și se trase înapoi cu senzația de ghem rece în stomac. Rămase perplex. Într-adevăr, între el și încăperea luminată difuz se aflase o ușă metalică acum întredeschisă.

– He-ei! E cineva? – rosti cu glas înecat. Anybody here? He-llo!… – își trase pe seamă că poate au sosit deja iranienii, cine știe de când.

Cum nu primi niciun răspuns, împinse ușa metalică și pătrunse în încăpere. Aici îi dispăru prudența și simțul pericolului. Deși fusese la multe instruiri în străinătate, nicăieri, nici măcar la Washington, nu văzuse așa o aparatură. Sisteme de telecomunicații prin satelit, antene sferice, ecrane on touch dispuse pe o masă semicirculară, panouri de supraveghere, toate noutățile tehnologiei despre care doar auzise se aflau aici, la 20 de metri sunt pământ, în încăperea aceasta în care intrase din prost noroc.

Se așeză în fața unuia dintre ecrane și își lungi gâtul să citească. Nu mică îi fu mirarea când văzu:

Ioan Usca

Sfaturi pentru activiştii oranj

18/02/2010

Pictură de Mirela Pete

Activistul oranj nu va precupeţi niciun efort pentru propăşirea portocaliilor, urmărind bunăstarea materială şi spirituală a acestora şi ridicarea lor pe noi culmi de progres. În acest scop, va urma cu acribie următoarele indicaţii:

–         Va posta comentarii injurioase pe toate blogurile violet;

–          Se va folosi în acest scop de un server anonim;

–          Îşi va alege pseudonime sugestive, precum neutrino, lindicia, belerin, cetăţeanul oranj;

–          Va raporta din vreme-n vreme, pe mail, domnului băsescu: „Eu le-am scris, da’ ăştia mă tot editează ori mă dau la spam!”;

–          Îşi va alcătui un blogroll cu persoanele de mai jos, pentru a le găsi cu uşurinţă:

Belladonna

Acuvio

Ada Rus

Alexandru Marin

Alianţa Dreptei

Andra Agachi

Ardeiul zilei

Lilick

Cel Mare

Crăciun V. Florin

Dan Brad

Chat Noir

Paul G. Sandu

Chiriac Cosmin

Ionuţu

Dan Chichernea

Dragoş Sorin Nicula

Dramoleta

Elisa

Zoe Petre

Theodora Marinescu

Sfântu’ Simon

Flavius Obeadă

George Şerban

Gabriela Savitsky

Crina Dunca

Oana Stoica-Mujea

Otto Pop

Octav Pelin

Marius Ola

Sebra

Simion Cristian

Transildania

Atitudini

Uriel

Ab origine

Andrei Pop

Alex Roşca

Andreea Iancu

Arsulici

Doux reve

Axa

Blog de prost

Oaierless

Lucia Verona

Ionuţ Iancu

Blogatu

Marcus

Gabriela Zanfir

Horaţiu Buzatu

Daniel Mălăelea

Castelul de nisip

Ce am mai citit

Caius

Vania 1

Vania 2

Codeus

George Oprişan

Cutia mea cu vise

Daan25

Anca Chiser

Decantare

Andrei Nicolae

Evacuaţii

Ex-blank Page

Ghilotina

Gura la ureche

Cătălin Ţeţe Rădulescu

Neacşu

Lau

Iceman

Octav Pelin B

Irongates

Ivydesign

Joienegru

Pitikuljenika

Lidia Pop

Mândru că eşti român

Marius Ghilezan

Marius Veerag

Matilda

Mc’Gogoo

Mizileanul

Mârlanul

Mădălin Guruianu

Madi Busoi

Niciodată singură

No Sweet

Oana Portase

Ovidiu Costinaş

PNŢCD fără Miluţ

Marius Filimon

Presa în blugi

Ricardo

Basarica

Daniel Gherasim

Andrada Iulia Bălan

Raţional idealist

Romania Stuff

No băsescu Day

Sfinx

Sinvlex

Agnosticus

Mădălina Ionescu

Green Side

Raspo

Vali Badea

Valive

Verso

Victor Ciutacu

Vlad Roşca

Ştefan114

 

„Ce pizda mă-sii!!!… Nici aici nu scap de Vania și blogul lui?! … Înseamnă că ăștia care lucrează aici îs de-ai noștri… Dar unde-o fi? Bine că nu-s iranienii, înseamnă că n-au sosit… Apă or fi având pe-aici? Și ceva comestibil…” – își roti el ochii ceva mai reconfortat, cu inima venită la loc.  Trase ușile dulapurilor metalice aranjate de-a lungul pereților. În unul dintre ele găsi o salopetă galbenă ce părea să aparțină unui individ de doi metri. În altul, o chiuvetă încastrată în peretele ce părea dintr-un aliaj necunoscut, un soi de metal ce-și schimba culoarea când îl atingeai de parcă ar fi fost o blană de pisică. Roti robinetul și se aplecă cu aviditate. În timp ce bea cu nesaț, zări o umbră uriașă mișcându-se și crescând. Până să apuce să se ridice, simți că îi explodează țeasta într-o jerbă de scântei multicolore și gura i se umplu de un gust metalic.  

 

Athanor

18 Joi feb. 2010

Posted by Gabriela Savitsky in fantezii literare, literatura, viata asa cum e

≈ 12 comentarii

Etichete

agent idiot, Alcibiade, atanor, desert, free_spirit, general ucis de satrap, jurnal de scriitor online, literatura, misiune de sacrificiu, Neutrino, postacii portocalii, presa ingenuncheata, România trezeşte-te!, serviciile in slujba chiorului, teoria conspiratiei, viata asa cum e, ziare disparute

 

Athanor se învârti o vreme prin sat. Împinse cu piciorul câteva uși ce scârțâiră lugubru din balamalele ruginite, umblă fără țintă prin camerele goale cu pereții jupuiți, sfâșiind cu mâna uriașele pânze de păianjen încărcate de praf. Colindă prin curțile interioare, mai mult dintr-un soi de curiozitate pe care nu și-o putea explica. Nu era nimic de văzut aici și nu înțelegea de ce Alcibiade îl trimisese în acest loc pustiu și înfricoșător. Se așeză pe un bolovan în marginea uliței și se uită în lungul ei. Spera să trimită după el o mașină, să se poată întoarce la civilizația care-i părea acum o imagine mișcată despre care nu știa dacă e adevărată sau e o morgana.

– Măcar o sticlă de apă puteau să-mi mai lase – gemu cu gura încleștată de uscăciune. Nu-i nicio fântână pe-aici… Și să-mi fi luat laptopul cu mine…  Mai intram cu proxy sau cu anonymous pe blogurile preferate, să-i sec la ficați… Măcar că n-are niciun efect. Cică ”monitorizare informatică”, auzi și la Alcibiade! Când el nici nu știe să bage un computer în priză. Și, oricum, n-avem nicio finalitate. Că pe ăștia îi doare-n basca proletară de monitorizările noastre…  Și ce să fac cu laptopul în sahara asta? … Nicio antenă, niciun sistem de comunicație, nici curent… Îmi bag picioarele-n misiunea lor! Abia aștept să se termine și să mă car de-aici. O să desanteze iranienii în Pogoanele să-și ia uraniul îmbogățit! Ce idee și pe mahării mei! Chiar!… O fi destul de protejat în containerul ăla? Sau mă trezesc peste o lună că-mi pică părul de pe mine… Că altele m-au lăsat demult! …  Nu, că și ăștia nu-s normali! …

Surprinzându-se vorbind singur, Athanor mai făcu în minte câteva considerații nu tocmai amabile asupra șefilor lui din agenție și-i trimise pe rând în cele mai previzibile locații, apoi trase cu patos un șir lung de înjurături meșteșugite, sigur fiind că aici nu-l aude nimeni.

Sătul de așteptare, oarecum înfiorat că se află departe de civilizație și fără niciun mijloc de contact cu ea, căută din ochi un loc umbros unde să-și odinească oasele pe care le simțea arzând și parcă voind să iasă din trup. Dădu de perete o ușă masivă de scânduri și intră, la întâmplare, într-o casă părăginită, prăvălită-ntr-o rână, ce abia se mai ținea în câțiva stâlpi de lemn înnegrit. „Ăștia n-au pivnițe?!  Băga-i-aș să-i bag, de prăpădiți! …” Își dădu și el seama că nu poate să bage pe nimeni nicăieri, satul fiind cu desăvârșire nelocuit. În cele trei zile de când aștepta aici nu-știu-ce contact, nu văzuse nici măcar o insectă. Doar dărâmături, praf, buruieni uscate și copaci răsuciți. Proviziile erau deja pe terminate, mai avea 4 biscuiți înveliți în staniol și o jumătate de conservă de carne care deja mirosea suspect. Apa o terminase de dimineață. Mai avea și tabletele, dar tabletele… – alungă el gândul ca pe o muscă supărătoare, amintindu-și cu groază ultima experiență când nu dormise 72 de ore încheiate. Păși pe dușumele din care se ridica un praf cețos și zări în capătul coridorului un spațiu întunecat. Grăbi pașii. Într-adevăr, ajunse la niște trepte de lespede ce coborau într-un întuneric de smoală de unde venea o undă de răcoare. Întinse mâna în spate și trase lanterna. Cum mâna-i era transpirată și alunecoasă, scăpă lanterna  pe scări și aceasta, izbindu-se de lespezi, se desfăcu și dispăru în întuneric. ”Futu-mi capul meu cel prost! … Mișto. O să cobor pe întuneric. Ar putea să fie șerpi aici… Să stau până se obișnuiesc ochii un pic. Morții mă-sii de viață!… N-aș putea să fiu eu acum la bărulețul nostru din piață? Să mă delectez cu o votcă și să citesc ziare comentând cu prietenii?!” – și aproape că simți în nări mirosul de hârtie tipărită, mirosul acela inconfundabil. Apoi își aminti că ziarele aproape dispăruseră, printr-o altă strategie a agenției. ”Dă-i mă-n p… mea de găozari! Bine le-a zis președintele! Găozari și țigănci împuțite! O dau ei cu adevărul și cu investigațiile! Informația o controlăm noi! – rostise cu glas pițigăiat, cu buzele-i ca niște râme sub nasul borcănat și transpirat Alcibiade, holbându-se la fiecare cu ochii lui apoși și bulbucați care păreau două moluște scârboase. Le tăiem macaroana! Le închidem ziarele! Să scrie pe pereți! Și ștergeți-le blocurile elementelor recalcitrate! ” – , rânjise și încheiase ședința.

„Bloguri, bă boule, nu blocuri! Și recalcitrante, nu … Ăsta a rămas tot pe sistemul vechi”  – se revoltase în gând, umplându-și mintea de bucuria de a-l ști infinit de prost pe umflatul ăla insuportabil.

Ostenit, cu traspirația ce devenise jilavă învelindu-i corpul ca o pastă usturătoare, Athanor se așeză pe trepte uitându-se-n gol în întunericul a ceea ce părea să fie o pivniță.

Moină

17 Miercuri feb. 2010

Posted by Gabriela Savitsky in fantezii literare, literatura, viata asa cum e

≈ 26 comentarii

Etichete

judetul sărmanilor, jurnal de scriitor online, literatura, militieni, plutonierul-major Onici, politia municipala resita, politisti-militieni, relatari fanteziste, viata asa cum e

 

Cristian scoase cheia din contact şi coborî din maşină, cu gesturi automate. Sâsâind printre dinţi o melodie pe care-o auzise de dimineaţă la radio şi care-i amintea cumva de adolescenţă – adolescenţă aşa, în general, pentru că nu mai era sigur că el e acela care fusese adolescent. Era o amintire alcătuită din ce-i povestiseră părinţii şi prietenii despre un tânăr cam naiv dar destul de receptiv.

Cu aerul lui boem, urcă lăsându-şi greutatea pe piciorul de pe treapta inferioară, scările Inspectoratului de Poliţiei al judeţului. În urma lui, intră un ins bine legat, bondoc şi tuns numărul 2, la modă, cu nişte ochi mari, de vacă. Insul îl salută probabil confundându-l cu cineva;  îi era necunoscut şi mormăi un contrasalut neutru, cum se întâmplă în atari situaţii. Intră în hol şi dădu să-i spună ceva ofiţerului de serviciu care vorbea absorbit la telefon scobindu-se într-o nară cu capătul unui creion. Văzând că acesta nu catadicseşte să-i acorde atenţie îşi văzu de drum. Urcă alt şir de scări. Intră pe culoar şi se uită pe etichetele lipite pe uşă, etichete pe care erau scrise nişte nume precedate de prescurtarea gradului. Găsi uşa pe care scria numele celui pe care-l căuta. Bătu în uşa urâtă, veche şi  scorojită şi – neprimind niciun răspuns – apăsă clanţa de aluminiu. Încăperea părea goală. De la biroul din dreapta uşii, un individ la vreo 45 de ani, bondocel şi el şi cu o feţişoară pe care mustaţa părea să nu-şi găsescă locul – de parcă i-ar fi desenat-o cineva în joacă – sări ca ars:

– Stai! Cine eşti? Pe cine cauţi? – răcni aruncându-şi privirile în toate părţile ca un animal încolţit.

Cristian stătea stană de piatră în uşă şi nici nu înţelegea,  nici nu putea să-şi explice reacţia nefirească a interlocutorului.

– Sunt un om, nu se vede?  Îl caut pe Vizante, el m-a … Cristian nu reuşi să termine explicaţia, bondocelul cu mustaţă desenată îl întrerupse:

– Cu domnu subinspector Vizante, ai vrut să zici!

Iritat mai mult de colocvialitatea poliţaiului decât de agresivitatea lui, Cristian se mută de pe-un picior pe altul fără să zică nimic, mişcându-şi mâinile în buzunarele gecii – semn pentru el, care obişnuia să se analizeze şi să-şi studieze toate ticurile că se simte inconfortabil şi începe să se enerveze.

– Şi ce stai aşa aici? Şi cum îţi permiţi să intri aşa?  Nu vezi că nu-i nimeni în birou? Şi în primul rând cum ai ajuns aici? Te plimbi aşa ca pe moşia mă-tii? Asta-i instituţie publică! – turui, plin de importanţă bombându-şi pieptul, Mustăţică.

– Şi ce-ar trebui să fac, tovarăşul miliţian? – îl opri Cristian, ameninţător şi sarcastic, iar în minte îi apăru nu se ştie de unde figura plutonierului-major Onici care, prin comparaţie cu ăsta, părea un mare lord. Să iau poziţie de drepţi?  Şi dacă nu-i nimeni în birou, ce crezi c-o să mă apuc să fur? O să-ţi fur posterul cu Madona de colo, de pe perete? Cum adică cum am intrat? Am zburat!

– Nu-ţi permit! Auzi, bă, cetăţene, nu-ţi permit! Trebuie să intri însoţit de organ! – sări conţopistul în picioare.

– Uite, am venit neînsoţit de organ…  Ce-o să faci acum? O să mă împuşti?!… Băi … tot miliţieni aţi rămas, bă! Degeaba v-au şcolit, degeaba bani cheltuiţi, voi tot aia faceţi. Aşa se lucrează într-o instituţie publică? Asta numeşti tu instituţie publică? Aşa ţi se pare că eşti unul care lucrează într-o instituţie publică?

Intimidat de tirada lui Cristian şi mai ales de lexicul acestuia, Mustăţică se făcu că-şi adună un dosar de pe birou. Cu gândul s-o şteargă să-şi potolească nervii, pentru că lucrurile păreau să evolueze rău. Mintea lui lucra febril. ”S-a auzit că vine inspecţie… Aşa zicea Vărzaru…  Dacă ăsta-i un inspector, am belit-o original. Auzi la el, c-am rămas tot miliţieni… Şi că io n-arăt a ofiţer… S-a dus dracu pensia mea, aşa mică cum mi-o face Boc, futu-l în gură şi pe ăsta! Să prinzi infractorul, să ai grijă, când îl prinzi, să vezi dacă nu-i neam cu vreo sculă de pe la judeţ, să faci toate căcaturile pe care procurorii n-au chef să le facă,  pe un salariu de căcat! Şi să mai iei şi palme de la profesoare şi să-ţi dea foc pompierii că le fuţi nevestele! Futu-i închinarea mă-sii de viaţă!” – trânti uşa biroului, o închise cu cheia şi se întoarse să vadă dacă individul care-l enervase atât a ieşit. Spre marea lui uluire, acesta intra senin în biroul chestorului-şef. ”Original am bulit-o!” – rosti Mustăţică şi simţi cum i se ridică părul pe trup, regretând în acel moment că s-a născut, că s-a făcut poliţist, că există şi că nu are vreo boală incurabilă care l-ar scuti de acest sistem din care şi el făcea parte şi pe care nu-l mai putea suporta.

Pe Semenic

16 Marți feb. 2010

Posted by Gabriela Savitsky in Art, fantezii literare, literatura, viata asa cum e

≈ 14 comentarii

Etichete

basescu, Craiasa Zapezii, Dochia, jurnal de scriitor online, Lietaratura, Life, literatura, Mircea Geoana, Partia Goznuta, Prietenii Muntilor, PSD, relatari fanteziste, schi, Semenic, statui de gheata, Valentine s Day, viata asa cum e

Am urcat  în weekend pe o vreme de câine pe Semenic, să luăm feciorașul de la cursul de inițiere în tainele muntelui și schiatului.

Pe culme, îți tragi sufletul și îți faci curaj măsurând cam câtă energie îți trebuie să ajungi la cabana „Prietenilor Munților”.

Drept este c-aș fi stat și eu pe munte mai mult. Muntele mi-a fost întotdeauna drag și pentru că am crescut măsurându-mă și jinduind la Obcinele din zare.

Cum puterile mele fizice sunt mai mult decât limitate, singurul efort nepedepsit rămâne cel al imaginației. Practicând fantezia ca un domn al unui imperiu nesfârșit, pot să închipui orice, pot să mișc orice, pot însufleți și face să dispară. Acolo, pe creasta Semenicului, printr-o clipire de pleoape îngreunate de zăpadă, mijind ochii doar cât să zăresc unde pun următorul pas al bocancului, mi-a încolțit o idee năstrușnică.

Ca o zeitate atotputernică, am construit cu ochii și am aliniat pe șiruri compania pe care mi-aș fi dorit-o să fie acolo, să trăiască prin toți porii splendoarea, pericolul, nenumitul mister al muntelui înzăpezit. Fie ca să-i văd cum le clănțănesc dinții din pricina palelor șfichiuitoare de vânt amestecat cu o zăpadă ubicuă ce-ți intră în cele mai ascunse colțișoare. Fie ca și ei să se bucure și să înțeleagă trăind această experiență ce nu poate fi povestită.

Dintre crengile pomădate ale brazilor, iese în luminiș fluturându-și barba în care-s încâlcite frunze, bețigașe, flori uscate iar în valurile părului coliliu ce-i acoperă spatele și umerii țivlește înspăimântată o bufniță – o făptură pe care cu greu o recunosc. Cum stă în calea viforului, zăpada minusculă sparge clipocind spuma berii nefiltrate din cana de gheață pe care-o ține-n mână. Înainte să se transforme în stană de gheață, reușește să bâiguie abia audibil: ”Futu-i!”

De după un pâlc de brazi care par de la distanță compacți, sare în mijlocul pârtiei cu răcnet războinic, ținând în dreapta un paloș uriaș fluturând în vântul bezmetic, o alcătuire ce pare soldat roman după armură, coif și sandale.

”Nu i-o fi fiind frig, cu picioarele-n sandale romane?” mă zgribulesc de fiorul ce-mi traversează trupul ascuns precum miezul cepei în treizeci și trei de foi.

– Să construim o lume dreaptă și echitabilă! – strigă făptura războinică. Mircea, fă-te că nu mai candidezi, măi boule, tu-ți răscrucea și paștele mătii! – mai apucă să zică și rămâne împietrită, cu paloșul ridicat deasupra capului o superbă personificare a rebeliunii.

”Oare cine o fi?” – apuc să mă întreb și abia reușesc să mă dau la o parte din fața unei apariții impetuoase ce coboară pe schiurile închipuite din două săgeți uriașe cu vârfurile strâmbate în sus. ”Crin, Crin, ești cel mai velin!” strigă coborâtorul pe care îl zăresc prin trombele de zăpadă o clipă. ”Mai benign, măi, e o rimă înfundată…” – replic eu, în fular și mă scotocesc prin buzunare după mănuși; deja mi-au înghețat buricele degetelor.

Nu apuc să-mi împing bine mănușa pe mâna dreaptă și ceva moale, parfumat și pufos mă cuprinde și mă trântește-ntr-un troian. ”Chiar așa de nevolnică oi fi, și vântul mă doboară… Ar trebui să-l ascult pe …” – nu mai apuc să-mi duc gândul dojenitor până la capăt, un glas clinchetit ca un clopoțel mă întrerupe:

– Ceau! Ai zis că-mi scrii un mail și îmi spui ce anume îți place. Nu-ți reproșez nimic, doar îți reamintesc. E drept, atunci era toamnă. Dau din mâini și din picioare speriată să ies din troianul vorbitor. Când colo, dau cu ochii de o fată subțirică și mlădie, cu ochi galeși și zâmbet inimitabil.

– Tu ești Dochia? Aia … știi tu… Cu oile și cu Dacia – îngaim eu pierită și speriată că mreaja propriilor fantasme mi-a strâmbat mințile.

– Oi nu am, dar pot să fac un lănțișor din lână, uite, mi-ai dat o idee! Acum, de Mărțișor, din lână albă și roșie, aia roșie o vopsesc natural cu fiertură de coji de ceapă roșie … – sporovăiește entuziasmată făptura, în timp ce ochii mei se măresc direct proporțional cu entuziasmul ei. Și, mărțișorul, din boabe de căline scufundate-n…

– Da’ de ce din lână? Poți să faci și din gheață, dacă tot …

Nu apuc să-mi termin expozeul care are rostul de a-mi da răgazul necesar să scotocesc prin mintea mea înghețată ca să aflu cine-i ființa aceasta atât de colocvială, în timp ce-mi scrutez încruntată sinapsele, ea se și transformă într-un buchet uriaș de mărgăritărele parfumate. Parcă, de după ghiocurile mici, delicate, se zăresc doi ochi jucăuși și veseli.

”Of!!! Cine m-a pus să mă joc de-a Crăiasa Zăpezii?… Uite, am umplut pârtia de statui… Și te pomenești că mi s-a făcut și inima de gheață” mă bosumflu eu și mai fac câțiva pași căzniți, măsurând din ochi cât mai am de parcurs și căutând să aflu, cu toate simțurile, bătăile ritmate și năvalnice ale inimii proprii. Se aud și nu se aud. O iau la goană prin nămeți fără să mai urmez cărarea cu gândul că efortul va face inima să bată încât să o aud. Se aude doar șuierul vântului și un răcnet care cutremură zările: I hate Valentin’s Day! I love Ballantine’ Day! Every da-ay!!!

„I-auzi-l și pe Băsescu! A venit să otrăvească și aerul Semenicului! Bată-te piatra și mânia lui Hristos să te bată! ” – trresar gâfâind și simțind pulsul accelerându-se. „Unde naiba ești? Ă-ă-u-u-u-ă!!!…” – strig, în speranța să declanșez o avalanșă care să-l îngroape pe nemernic. „Stai că pot să-l încremenesc!” – îmi amintesc și mă întorc după sursa strigătului. Pe munte, ecourile sunt înșelătoare, astfel că nu reușesc să-l localizez.

”Și-o fi adus și farfuza… S-o nemurim pe farfuză… ia să vedem pe unde e…”

– Să n-o îngheți lângă mine că-mi strică gustul la Chimay, când s-o desprimăvăra! – răcnește statuia de sub poala pădurii, cea cu pletele încâlcite și înțesate de frunze.

– N-o mai căuta că-i la Gura Humorului – îmi șoptește o voce complice. Deja se dezgheață. Țâțele i s-au fleșcăit, burta i-a căzut… I se vede și celulita…

”Brrr! … Uecs!„ – alung cu o scuturătură imaginea diformă pe care mi-o și închipui. ”Și beizadela?” – nu-mi pot frâna curiozitatea. ”Elencu tatii…”

– A a rămas fără buze. I s-au scurs în noroi.

– Ce statui rele! … – mă gândesc și, ridicând ochii, îmi dau seama c-am ajuns în ușa cabanei. M-am jucat destul. Să revenim la realitate.

 

O zi din viața mea

03 Miercuri feb. 2010

Posted by Gabriela Savitsky in amintiri, Art, Design, deviantart, fantezii literare, History, leapsa, literatura, Uncategorized, viata asa cum e

≈ 55 comentarii

Etichete

Alexei Mîșkin, binele si raul, casa bunicilor, Culture, Idiotul, James Joyce, jurnal de scriitor online, Life, literatura, Nastasia Filipovna, o zi traita in vis, Printl Miskin, relatari fanteziste, viata asa cum e, vis

Am primit ieri o leapșă. Deși nu agreez din cale-afară acest mod de a obliga pe cineva să scrie, iar atunci când am sarcini precise, mă simt datoare să le onorez, i-am dat curs. Și pentru că m-am gândit de multe ori la această temă literară.

Iarna e una firavă și capricioasă. Televizorul s-a lungit, s-a lățit, s-a curbat și se scălâmbăie isteric doar-doar i-om arunca vreo privire interesată. Filomela Pizdrinț, personajul meu căruia abia am reușit să-i arunc câteva tușe fugare, mă privește mustrătoare din oglinda furnirului. După ștraifurile de sticlă mată ale vitrinei, se zărește silueta curbată a unui bărbat. Stă atârnat pe marginea unui pat de infirmierie, căzut în propria neputință, cu toate oasele prelingându-se într-o nișă a destinului, într-o gaură căreia nu i se zărește fundul. Ridică bărbia și mă privește pieziș, preț de o miime de secundă, cu un reproș negru: ”Ai de gând să mă abandonezi aici, mult?” – mormăie și își reia poziția mută și ostilă. E Aristotel Pizdrinț. Știu cine e, eu l-am creat, în joacă. Când a început să se scrie singur, să se construiască și să devină din personaj o făptură semireală, m-am speriat. Nu am mai știut cine e stăpânul, cine pe cine scrie. Eu sunt cel ce scrie sau personajul e cel ce se scrie pe sine? Între orgoliu auctorial și frica de propriile fantasme, am închis personajele – am gândit eu – cu o mie de chei în străfundul nonexistenței. Aproape când să mă trezesc, când cred că intru în existența mea anostă, personajele îmi sar în față din cele mai neașteptate unghere. Sunt un Ivan Denisovici iar prețul libertății mele este această carte care mă așteptă scrisă undeva în rețeaua energetică a Universului, iar tot ce trebuie să fac este să o transcriu. Filomela vine noaptea în visele mele, îi zăresc silueta subțire, în cămașa de noapte albă de tifon, cu gulerul rotunjit și bordat de dantelă rozalie, stropită cu flori de mușețel cuminți. Stă cuminte, imobilă, la fel ca florile de pe cămașă. Mă privește rugătoare, cu un vag reproș senin, de după gardul de lemn al casei bunicilor mei. O casă căreia îi adulmec și acum în amintire mirosurile. Miros de nucă, de lapte fiert, de mușețel și iasomie. Mirosul florilor de cireș amețind văzduhul și aurind solzii de draniță de pe acoperiș și de pe casă. Dacă există un loc din univers unde m-aș putea odihni, unde toate zbaterile minții și voinței mele ar înceta, acela ar fi podul casei bunicilor mei. Din nefericire, acel pod minunat, mirosind a praf de soare, a stroh și a lemn înțelept și tăcut există doar în amintirile din visul meu, mereu același. În fiecare noapte adorm pentru că trebuie să ajung la casa bunicilor. Să mă apropii din capătul tolocii Jalcăului, s-o văd de departe strălucind în soare ca un palat de cleștar. Să pășesc ca pe aburi pe marginea drumului și speriind broscuțele care sar una câte una în șanțul de pe margine, ascunzându-se în lintița ce se leagănă peste apa verzuie. Să trec podețul din fața casei și să împing poarta din scânduri de lemn înnegrite de ploaie și scorojite de soare. Poarta scârțâie prelung de parcă ar face trecerea dintre două lumi. Dincolo de ea, mă așteaptă cireșul. E încremenit în înflorire de zeci de ani. Urc lespezile uriașe și ajung la ușă. Ușa miroase a soare și așteptare. Apăs pe coarba ce-mi întâmpină palma cu răceala ei de fier. Are, la extremitate, un cap de șarpe. De când mă știu, am evitat să-l ating, deși ușa s-ar deschide mai ușor, dacă aș apăsa pe bumbul cu un ochi imobil și viclean care mă țintește. Intru, podelele din coridor miros înțepător a gaz. Deasupra, oblonul de la pod e dat într-o parte și un turn de lumină albicioasă în care joacă miliarde de particule minuscule, coboară pieziș din lucarnă și se scurge într-o băltoacă blonzie pe podelele de lemn geluit. Pășesc în interiorul cilindrului de lumină, cu un vag sentiment de teamă amestecată cu certitudinea că aici, în acest loc sacru, nu mi se poate întâmpla nimic rău.

Brusc, timpul se dilată ca o gumă de mestecat pe care-o întinde un copil. Casa bunicilor a dispărut, turnul de lumină s-a închis. Sunt la mii de ani lumină de pământ. Sunt o particulă nenumită și tai cu o viteză ce nu poate fi descrisă, vagul întuneric din univers. Sunt o particulă cu un singur gând: acela de a-și păstra conștiința că există, trează.

Sunt Leopold Bloom și fiecare frântură a unei secunde se rotește ca un caleidoscop. Pe suprafața cilindrului se desfășoară viețile celor din jur, viețile altora, necunoscute, gesturi și vorbe pe care nu le-am auzit niciodată, chipuri pe care nu le cunosc. Și unele pe care le cunosc. Într-un colț, înveșmântat ca de bal, prințul Mîșkin îmi zâmbește complice. Zâmbetul lui îmi induce – nu știu de ce – o bruscă enervare. Dau un bobârnac caleidoscopului. O făptură care mi-e foarte dragă și pe care credeam c-o cunosc, stă pe un munte, al cincilea dintr-un șir de șapte. Îmbrăcat într-un strai alb strălucitor, ține în mâini două globuri de energie vibrantă. Unul este întunecat precum hăul cel negru, străbătut de vinișoare indigo, celălalt limpede, dintr-o pufoasă ceață lăptoasă, cu inserturi aurii. Mă întreabă din ochi pe care îl vreau. E în stare să mi-l ofere, îmi dau seama că nu glumește. Sunt îngrozită. ”Ce alegi?” – mă urmărește glasul, în auzul meu din vis. O rup la fugă cu o spaimă ce nu poate fi descrisă. Nimănui nu-i e ușor să aleagă. Nici măcar ca ipoteză. Atunci când ești pus în chiar fața faptului de a alege, oare ar trebui s-o faci? Înot prin apele somnului cu o disperare de moarte. Vreau să ajung cât mai repede la liman. Sfâșii pânzele, dărâm munți de pietroaie, mâinile și picioarele îmi sângereză. Inima mi s-a urcat în gât luând-o înaintea trupului greoi și inconștient. Sar din pat și dărâm ușile până la chiuvetă. Îmi cufund fața în apa din palme, de câteva ori. Mă ridic și arunc o privire buimacă în oglindă. În stânga și în dreapta mea, deasupra umerilor cam la un stat de palmă, oglinda ține în niște mâini imaginare, două globuri.

Cu sadism, livrez această leapșă companionilor mei de bloggereală, care mă trag afară de picioare din existența mea care se petrece 90% între vis și trezvie și mă obligă să scriu. Respectiv, fetei din începutul blogrollului, serioasă, cinică și vai! atât de romantică, în fond, războinicei atât de tinere și de neînfricate încât mi se face frică să mă gândesc la felul în care evoluează, îndeobște, revoluționarii,  Novicelui și inițiatului – în același timp -, cu nume predestinat, scriitorului de strajă la debutul zilelor agresive,  delicatei și excelentei observatoare care pare să plutească la suprafața realului,  expertei în PA-uri inaccesibile și transparente precum boabele de cleștar și reginei Ținutului Mărgelelor vii.

Nu i-ar strica nici Făpturicii un șfunc.

Stagiunea de iarnă (I)

25 Luni ian. 2010

Posted by Gabriela Savitsky in Art, Events, fantezii literare, literatura, politica, Romania, viata asa cum e

≈ 15 comentarii

Etichete

flacara violeta, Hyeronimus Bosch, jurnal de scriitor online, Life, literatura, politica, politica romaneasca, relatari fanteziste, Romania, România trezeşte-te!, scena politica, viata asa cum e, viata ca teatru

 

Flacăra violetă

Într-o atmosferă demnă de Evul Mediu Întunecat, printre palele fumului de pucioasă ce ascund intermitent scena, putem zări chipurile transfigurate ale actorilor. Unul poartă în stern, în locul banalei inimi, între faldurile unei cape portocalii,  o flacără violet. Flacăra e dirijată de pasele magnetice ale unui sufleur situat călare pe un nor, undeva în plan secund. Flacăra când se întețește, când scade. În funcție de intensitatea flăcării, reacțiile medium-ului sunt fie violente, fie moi și dezlânate, aproape cataleptice.

Scena e împărțită pe mijloc de un geam uriaș de termopan, atât de curat încât e invizibil pentru ochiul profan. Geamul are, la nivelul scenei, o tăietură foarte mică. Pentru a trece dintr-o parte în alta a scenei, doritorii trebuie să se așeze mai întâi în patru labe, apoi să se lipească de scândură și, târându-se, să se strecoare prin fanta minusculă. Unii, mai greoi și mai agitați, cad în trapa care se deschide automat dacă actorul nu reușește să se strecoare prin gaură în baremul de timp afectat.

Intru în sala de spectacol și mă așez undeva în spate. Mă uit în jur. Cenușiul, găvanele goale din care s-a scurs și ultima speranță, suflete răvășite și triste, bătrâni gârboviți, cârpiți și peticiți, jigăriți și cu ochii lucioși, întreaga atmosferă e una inchizitorială și demnă de penelul lui Hyeronimus Bosch. Tineri apatici, pendulând de pe un picior pe altul și căutând din ochi un locșor mai în față în care să se scurgă rapid. Fețe pătrățoase și ochi porcini mișcându-se cu repeziciune în toate direcțiile. Doamne fanate, trecute de a doua tinerețe, strângându-și în jurul trupului dolofan șalul de lână al vreunei mătuși scăpătate. Mulțimea miroase puternic a transpirație stătută, a acru și a amoniac. A sărăcie, dezolare și singurătate. Deși, numeric, alcătuiește o mulțime, ea nu este o mulțime, nu acționează sinergic, nu are identitățile conectate. E un conglomerat eterogen de fețe, mâini, urechi, nasuri, piese de îmbrăcăminte, precum baloții din fâșii de cârpe multicolore pe care-i duceau camioanele, mai demult, la fabricile de buci.

Răsucesc capul și mă uit, panoramând, la ocupanții lojelor. Sunt în semiîntuneric și nu se poate descifra niciun chip, însă dintr-acolo vine o undă insinuantă de parfum. Ies din sală și dau ocol spre scara ce duce la balcoane. Doi indivizi înalți și bine legați mă opresc cu un gest scurt: ”-  Aveți bilet pentru lojă?” ”Nu, dar o caut pe doamna E … – improvizez eu pe loc – m-a invitat să discutăm un proiect. Sunt scriitor.” întăresc. Cei doi fac o grimasă ușor de decriptat la auzul cuvântului ”scriitor” și vorbesc în aparatele lor. ”Sărutmânușițili! – se prelinge lingușitor în microfon, unul dintre lungani. E o doamnă aici, scriitoare zice că e – apoi, acoperind emițătorul cu mâna, mă întreabă împingând bărbia înainte: Cum ai zis că te cheamă?”. Preț de o fracțiune de secundă mă gândesc dacă să-mi spun numele sau nu. Aleg să nu. Oricum, nu mă duc în loja duduii, vreau doar să văd cine-s personajele ce respiră complice în spațiul destinat VIP-urilor. Spun un nume cu sonoritate, lunganul reproduce în microfon și îmi face semn că pot să urc în spațiul exclusivist și, iată, interzis muritorilor de rând.

Urcă scara de stejar acoperită de o mochetă aurie cu crini albaștri stilizați cu mâinile în buzunare, fără să ating balustrada de sprijin. Înaintea deschizăturii acoperite cu faldurile unei catifele bătrâne și mâncate de molii, de culoare turcoaz, mă opresc și ascult încercând să disting în zumzetul vesel întretăiat de râsul potolit, gras, al bărbaților și de țimvălitul strident al glasurilor doamnelor. Ezit între a da faldurile într-o parte și a rămâne acolo, în incognito-ul meu confortabil și avantajos.

Scrisoare

29 Marți dec. 2009

Posted by Gabriela Savitsky in literatura, Poezie, viata asa cum e

≈ 85 comentarii

Etichete

literatura, Lumina, Poezie, snow, snowangel, viata asa cum e, zapada

Moartea îmi lasă scrisori în zăpadă.

La capătul străzii, „la piatră”*,

Am găsit un hrisov tăiat în formă de cruce

Lângă o lotvă** de sânger.

Slovele mov clicăresc în albul cel alb

Cum iodura pe un petec de vată.

E frig ca în preajmă de stea părăsită.

Aş vrea să pot plânge

Dar toată apa din mine a-ngheţat ca de fier.

Îngenunchez ostenită.

Dau să rostesc rugăciunea

Şi un val ruginit mă copleşeşte cât ai clipi.

Şuvoaiele roşii se întind peste semne,

Acum pot citi.

Ating cu degetul fiecare cuvânt…

Din fiecare, pe rând, se iveşte un înger în carne şi oase.

Inima a tăcut fermecată;

Unul dintre ei, al patrulea, mă priveşte în ochi, se întoarce

Şi îmi arată cu degetul semnul lui şase.

Mă întind îngrozită,  iau slova şi o întorc.

Toată zăpada se-aprinde ca la un semn

Genunchii sunt lipiţi de pământ, nu-s ai mei, nu m-ascultă,

În palmă, semnul de jar se roteşte

închipuind o spirală pirogravată pe lemn.

*la piatră = locul în care se aduna toată copilărimea de pe strada noastră şi cele adiacente. Era situată aproape de intersecţia străzii Cărămidăriei cu Şerpuită. Nu ştia nimeni cine şi de ce adusese acolo pietroiul acela uriaş, lângă stâlpul de iluminat unde ne adunam seara precum cărăbuşii, să spunem tot felul de poveşti inventate sau adevărate. Astăzi piatra nu mai e acolo. A fost acolo întreaga mea copilărie.

**lodvă = [ LÓDBĂ, lodbe, s.f. (Reg.) ]Bucată lungă de lemn, despicată dintr-un trunchi de copac; scândură groasă făcută din despicătura unui trunchi, cioplită numai cu securea. [Var.: lóbdă s.f.] – Din ucr. lodva.

Update:

Varianta iniţială a poemului

Moartea îmi scrie scrisori pe zăpadă

La capătul străzii, la piatră,

Mi-a lăsat un înscris în formă de inimă.

Slovele mov sclipesc fosforescent în albul zăpezii

E frig ca pe-o stea întomnată.

Aş vrea să pot plânge

Dar apa din mine-a-ngheţat vinovată.

Dau să vorbesc şi gura se umple de sânge

Şuvoaiele roşii se preling peste semne

Acum pot citi.

Ating, cu degetul, fiecare cuvânt,

Din fiecare, pe rând,

Răsare câte un înger albastru

care îmi spune ceva.

Nu ştiu auzi iar zăpada nu-i nea.

Viscolul (I)

18 Vineri dec. 2009

Posted by Gabriela Savitsky in literatura, viata asa cum e

≈ 9 comentarii

Etichete

a cazut zapada, Expertul, ghetus, iarna, iarna nu-i ca vara, literatura, stele fixe, troiene, viata asa cum e, viscol, winter

Ca printr-o sită uriașă și rară, cineva din ceruri cernea cu generozitate o zăpadă mașcată, ca niște zdrențe de ou închegate într-o oală de ciorbă fierbinte. Se auzeau, prin aerul încețoșat care împiedica rezonanța, lătrăturile răgușite ale câinilor Albanezului, cel cu stâna din deal.

– ‘Re-ați ai ăluia rău, de ghiavoli neadormiți! se auzi un glas gros și posomorât urmat imediat de schelălăielile câinelui nimerit cu reteveiul. Că numa’ mâncați, dormiți și căcați, putorilor! Nu pune omul geană pe geană din pricina voastră – mai adăugă vocea, parcă îmblânzită, dar tot cu năduf.

La poarta megieșă tuși gros, mai mult ca să atragă atenția, Căbzan a lu’ Trăgulă, căruia i se vedea doar cușma de astrahan, neagră, jupuită de atâta purtat.

– ‘Neața, vecine! strigă, oarecum în gol, Albanezu.

– ‘Neața, ‘neața! … – îi răspunse, după o lungă chibzuială, timp în care se scotoci în buzunarele laibărului de lână după o țigare mototolită și scuturată pe care, după ce o studie preț de câteva secunde, o trecu cu atenție de-a latul limbii, punându-și-o tacticos în colțul gurii. Albanezule, … mă!, ai un foc? – adăugă Căbzan, după ce se mai scotoci o vreme după chibrit.

– N-am aicișa, da uite, mă duc colea în cuină și-ți aduc scăpărătoarea, se oferi, amabil, Albanezu. După ce-i aduse cutia de chibrite și i-o întinse peste poartă, așteptând să i-o înapoieze, zise așa, într-o parte: Da’ te sculai și dumneata în crăpat de ziuă… Ian’ uite ce-i toarnă cu neaua Cel de Sus… Eu mă trezii să hrănesc noatinele, că nu mai au pace … Și să mai chitesc colo săivanul și să fac pârtii. Bătui o blană colo către deal, o smulseră dracii de câini din gard. Făcură loc lupilor, dare-ar boala-n ei!

– Da’ să nu dea boala, mă Albanezule, de ce să dea boala?… Că tot ei te și apără de lupi la o adică… -îi răspunse Căbzan, după ce trase cu sete un fum lung, apoi îl împrăștie printre fulgii somnoroși. Uite, ieșii și io să trag o țigare și să curăț oborul că vine cumnată-miu de la Stroiești; cică și-a pregătit și vine cu sania. Mergem mâini la târg să caut un porc de tăiat la Ignat, colo, să avem ce pune-n tiganie pe iarnă.

– Da’ parcă ai porc, nea Ambrozie, … or mi s-o părut mie că-l aud guițând colo…

Pe om așa-l chema, Ambrozie, însă din pricina capului cât o baniță și fiind ”cam greotos la pricepere” – cum ziceau babele adunate pe bancă la Străicuț duminica -, așa-i ziseseră ai lui, ai lui Trăgulă, ”Căbzan”. Așa-l batjocoriseră și așa-i rămăsese numele, așa-i zicea și nevastă-sa.

– Ei, am unu’, da’ la ce iarnă vine … că vine!, nu-mi ajunge ăsta… Ăsta-l iau copiii la oraș, mie-mi rămâne șoriciul de pe el, dacă-mi rămâne și ăla. Și jumările. Că ăia – zise el subțiindu-și buzele și ridicând sprâncenele – nu mâncă clisă, îs domni! Așa că mă duc cu cumnată-miu Sporică de la Stroiești la târg și-mi aleg colo, cum o fi… unu mai la o sutădouăj’ de chile.

– De, nea Ambrozie… Tot dumneata îi făcuși domni… – îndrăzni, prudent, Albanezu.

Albanezu era un plăvan ciolănos și uscat, pripășit prin sat acum vreo douăzeci și ceva ani. Uitaseră cu toții de când, dar nu uitaseră că nu-i de-al locului, considerându-l și acum, după ce făcuse avere și-avea cea mai mare stână de prin părțile lor, ca pe unul fără nicio prinsoare, fără ”știup”, cum ziceau ei. La început, fusese cioban la ceapeu. Apoi, se ținuse o vreme cu Leanța lu’ Găurilă a Stanii, îi făcuse și doi copii și o lăsase după ce-i snopise în bătaie pe toți, de la ăl’ bătrân pân-la ăl’ mic. Pe soacră-sa o târâse de coade pân’ la fântâna din obor și voise s-o arunce-n apă. Pricina nu o deslușise nimeni, dar se-auzea că Leanța era cam rea de muscă și rânduise ce rânduise vară de vară, cât era Albanezu plecat cu oile în munte, iară toate ajunseseră și la urechile lui. Plecase cu hainele de pe el, nu se știe unde. Unii ziceau că ar fi fost până-n Albania, lucrase acolo la o fermă mare și adunase ”dulari” cu care venise înapoi în sat și-și cumpărase țarină și oi. Înmulțise din an în an numărul oilor și înmulțise și pământul. Nu era altul mai cuprins între dealurile cu care se treziseră la venirea pe lume. Cu toate astea, Albanezu rămăsese singur, cu oile lui. Peste vară angaja slugi să păzească turmele și să facă brânza. În toamnă târzie spre iarnă, cobora cu turmele în sat, se socotea cu argații și dispărea două săptămâni. Nu știa spune nimeni cu precizie unde pleca Albanezu. Unii presupuneau că se duce să-și pună banii în bănci, alții ziceau că se duce până-n Albania unde-ar fi avut muiere și copii. Dar rămânea doar o presupunere, nimeni nu știa nimic sigur, așa că se țeseau tot felul de legende. Nici argații, luați la întrebări cu meșteșugul vorbelor la birtul lu Bocală, nu știau să spună unde dispărea stăpânul lor despre care ziceau că e om drept. Cu toate acestea, în sat era tot o vinitură fără prindere, cu toți banii și turmele lui.

– Păi i-am făcut, de ce să nu-i fac? … Proști, proști, daț-s proștii mei!, – adăugă, parcă enervându-se pe un gând numai de el știut. Ce să fac cu ei? Să-i duc la târg, să-i vind? Nu mi-i cumpără nimeni! … Știi cum e: ”Mașină la scară și proști la țară!”. Proștii ni-s noi, nu ei!  Eu mi-s prostul ăl’ mare că le țin porc și hoară și le dau și crud și fiert… Asta este!  Îs ai mei! – adăugă Căbzan strivind mucul aproape invizibil al țigării sub talpa târlicilor.

– Măi, omule, da’ nu mai termini odată cu duhăneala? – se auzi o voce pițigăiată din tindă și niște uși bufnindu-se. Ziceai că cureți colo, oborul! Vine frate-miu acuș și tu sta-a-ai uitat! Tot eu să le fac toate! – bufni femeia, aruncând lopețile pentru zăpadă cât colo prin curte.

–  Ho, tu, ho! Că nu vine președintele! Și frate-tu îi tot un țăran ca noi! Ce-ai? Te-aprinsăși? – zise el tare. Apoi, mormăi către Albanezu: Muierile astea! … Îți mâncă zilele… Mai bine de tine că nu-ți melițează nima-n crieri toată ziulica…

– Na … Bine, nea Ambrozie! Te las cu lucrul dumitale – răspunse Albanezul, făcându-se că n-a auzit. Fiecare cu ale lui!

– Bun lucru, bun lucru! – îi răspunse, mulțumit de diplomația Albanezului, Căbzan și făcu stânga-mprejur spre lopețile peste care cernea într-una.  Ce-i, mă, Lisaveto, ce-i? Or dat lupii? Ce tre’ să strigi așa, să te-audă tot satul? Că veneam, na! – zise el către un interlocutor nevăzut care se auzea bufnind oalele în casă, cu voce moale, s-o îmbuneze.

Pentru weekend, vă recomand un blog tulburător… Unde vă puteți găsi descriși în cele mai mici amănunte… Tulburător.

Sensul ezoteric al „aşteptării”

14 Luni dec. 2009

Posted by Gabriela Savitsky in literatura, viata asa cum e

≈ 4 comentarii

Etichete

Books, Canada, Culture, Eckhart Tolle, Editura Curtea Veche, literatura, Puterea Prezentului, Vancouver, viata asa cum e

„Într-un anumit sens, starea de prezenţă poate fi comparată cu aşteptarea. Iisus a folosit analogia aşteptării în unele din parabolele sale. Nu este vorba despre genul obişnuit de aşteptare amestecată cu plictiseală şi iritare care reprezintă o negare a prezentului (…). Nu este o aşteptare în care atenţia dumneavoastră se fixează asupra unui punct din viitor, iar prezentul este perceput ca un obstacol indezirabil ce vă împiedică să obţineţi ceea ce vă doriţi. Este o aşteptare calitativ diferită, una pentru care aveţi nevoie de toată atenţia şi vigilenţa dvs. Se poate întâmpla ceva în orice moment şi, dacă nu sunteţi absolut treaz, absolut nemişcat, puteţi rata evenimentul. Acesta este genul de aşteptare despre care vorbeşte Iisus. În această stare, toată atenţia dvs. se îndreaptă spre prezent. Nu mai rămâne niciun pic pentru reverii, gânduri, amintiri, anticipări. Nu mai este niciun pic de tensiune în ea, niciun pic de frică, doar prezenţă alertă. Sunteţi prezent cu întreaga dvs. fiinţă, cu fiecare celulă a corpului dvs. În această stare, „dumneavoastră” cel care aveţi un trecut şi un viitor, personalitatea – dacă doriţi -, nu se mai află acolo. Şi, totuşi, nu se pierde niciun lucru de valoare. Sunteţi încă în esenţă dvs. De fapt, sunteţi mai mult dvs., decât aţi fost vreodată până atunci sau abia acum sunteţi dvs. înşivă.

„Fii ca un servitor care aşteaptă întoarcerea stăpânului”, spune Iisus. Servitorul nu ştie la ce oră va veni stăpânul. Aşa că rămâne treaz, alert, echilibrat, liniştit, ca să nu piardă din vedere întoarcerea stăpânului. Într-o altă parabolă, Iisus vorbeşte despre cele cinci femei neglijente (inconştiente) care nu au avut suficient ulei (conştiinţă) pentru a-şi ţine lampa aprinsă (starea de prezenţă), şi astfel au pierdut sosirea mirelui (prezentul) şi n-au mai ajuns la nuntă (iluminare). Aceste cinci femei se deosebesc de cele cinci femei înţelepte, care au avut suficient ulei (au rămas conştiente). Nici măcar bărbaţii care au scris Evangheliile nu au înţeles sensul acestor parabole, aşa că primele interpretări greşite şi distorsiuni s-au strecurat prin scrierea lor. După alte interpretări eronate, sensul real s-a pierdut complet. Acestea nu sunt parabole despre sfârşitul lumii, ci despre sfârşitul timpului psihologic. El indică transcendenţa minţii supuse sinelui fals şi posibilitatea de a trăi într-o stare de conştiinţă total diferită.

Frumuseţea se iveşte în liniştea prezenţei

Ceea ce tocmai aţi descris este un lucru pe care îl trăiesc ocazional, pentru câteva secunde, când sunt sigur în mijlocul naturii.

Da. Maeştii Zen folosesc cuvântul satori pentru a descrie străfulgerarea intuiţiei, momentul de absenţă a minţii şi de prezenţă totală. Deşi satori nu este o transformare durabilă, fiţi recunoscători atunci când apare, pentru că vă oferă o idee despre trăirea iluminării. Poate că aţi trăit de multe ori această stare fără să ştiţi ce este şi fără să îi înţelegeţi importanţa. Prezenţa este necesară pentru a deveni conştienţi de frumuseţea, măreţia şi sfinţenia naturii. Aţi rămas vreodată cu privirea pierdută în infinitatea spaţiului, într-o noapte senină, uimit de calmul absolut şi de vastitatea ei inimaginabilă? Aţi ascultat cu atenţie susurul unui râu de munte în pădure? Sau cântecul unei privighetori la apus, într-o seară liniştită de vară? Pentru a conştientiza aceste lucruri, mintea trebuie să se liniştească. Trebuie să lăsaţi la o parte un moment bagajul personal de probleme, din trecut şi din viitor, şi toate informaţiile pe care le-aţi acumulat; altfel, veţi privi fără să vedeţi, veţi asculta fără să auziţi. Este nevoie de prezenţa dvs. totală.

În spatele frumuseţii formelor exterioare, există mai mult: ceva ce nu poate fi exprimat, ceva inefabil, o esenţă profundă, interioară, sfântă. Ori de câte ori există frumuseţe, această esenţă interioară străluceşte în afară. Ea vi se dezvăluie numai atunci când sunteţi prezent. Este oare posibil ca această esenţă nenumită şi prezenţa dvs. să fie una? Ar mai putea ea să existe acolo fără prezenţa dvs. ? Pătrundeţi mai adânc în ea. Descoperiţi singur.”

Eckhart Tolle – Puterea Prezentului – ghid de dezvoltare spirituală, ediţia a III-a, Editura Curtea Veche Publishing, 2008. Traducere de Alexandra Borş.

Reiner Maria Rilke – Toamna

14 Luni dec. 2009

Posted by Gabriela Savitsky in literatura, Poetry, Poezie

≈ 7 comentarii

Etichete

Caderea, Culture, literatura, Poetry, Poezie, Reiner Maria Rilke

Cad frunzele, cad ca din depărtare,
de parcă veştejesc grădini în ceruri,
cu gesturi de negare cad, de-a rândul.

Iar nopţile, cum cade greu pământul
din toate stelele, într-o însingurare.

Noi toţi cădem. Şi mâna asta, iată.
Căderea, vezi, e-n toţi şi în oricine,

Şi totuşi, este Unul care ţine
nespus de blând, pe mâini, căderea toată.

Poem de care mi-am amintit din cauza lui.

Revista

11 Vineri dec. 2009

Posted by Gabriela Savitsky in alegeri prezidenţiale, amintiri, atitudine, deviantart, Government, History, Ion Iliescu, literatura, politica, Religion, Romania, Russia, viata asa cum e

≈ 58 comentarii

Etichete

jurnal de scriitor online, Life, literatura, News, Photography, politica, politics, relatari fanteziste, Romania, România trezeşte-te!, viata asa cum e

Deși e încă întuneric, un ceas deșteptător instalat la o distanță apreciabilă de pat, pentru a nu ajunge la el să-l închid, mă aruncă pe mal.

După ritualul de dimineață, în fața cafelei, apăs pe butonul telecomenzii. Imaginile care se derulează pe toate televiziunile anunță că s-a sfârșit coșmarul și ”Dictatorul a fugit!”, fiind dat în urmărire generală. Jubilând, îmi amintesc că azi e ziua când sosește revista preferată. Deschid ușile, străbat aleea doar în papuci de casă și, în cutia de scrisori, mă așteaptă resemnată – sau pur și simplu modestă. Nici nu am răbdare să intru în casă, sfâșii teaca de nailon, o bag în buzunarul halatului și deschid nerăbdătoare publicația.

De pe copertă îmi zâmbește neutru un chinez care nu pare întrutotul aparținând rasei galbene. Citesc titlul: ”A îmbătrânit Chinezu”. ”Și ce-mi pasă mie c-a îmbătrânit dacă nici blogroll ca oamenii nu-și face? Poate îi sun pe cazaci și răstoarnă situația alegerilor” – îmi zic, mai mult cu un gând iertător. ”La mulți ani!” adaug, şoptit.

În pagina a II-a,  aflu – fără surprindere, de data aceasta – că stânga, prin curbare nefirească,  s-a făcut dreaptă. Și că teatrul Balșoi din Moscova deschide stagiunea de iarnă cu piesa Trei voturi de aur, în regia lui Vania și  Alexei.

Din pagina a III-a, mă privește un  tânăr încruntat – poate cel care a organizat manifestația împotriva fraudării voturilor – alături de un titlu care mă pune pe gânduri: Mai sunt doar trei zile. Mai sunt trei zile până ce? Până la Marea Reconciliere care a și început? Marea reconciliere a dosarelor. Propusă de personajul ignobil și zbanghiu care vrea să ne poarte spre un război civil.

Tonul paginii politice este mobilizant și mustrător. Mi se face frig. Intru în casă, așez revista pe masă, lângă cafea, mă duc la sobă și ațâț focul și reiau lectura, pentru că politica mă fascinează. Între două înghițituri de cafea aflu că unu Patapievici își dă examenul oral la coprofagie. Uecs! Cică ar fi intelectual! Intelectualii, mai nou, stau cu limba-n curul bășinosului și cu ochiul la gaura cheii. Rușine! Rușine e prea puțin spus! Și uite așa devenim extremiști. Și, pentru adevărul în care credem, punem mâna pe uneltele tradiționale românești: coase, bâte de baseball, săbii ninja … Și, în loc să învățăm engleză, ca Maricel, și să-l așteptăm acasă pe Moș Crăciun și pe vestitorii Nașterii Mântuitorului, ne gândim la revoluție… Nu la cea de acum 20 de ani ci la una potrivită pentru maturitatea noastră. Atunci eram niște copii neștiutori, între timp, am mai prins la minte.

Motanul vine și mi se așează în poală, se învârte, îmi miroase cafeaua, strănută de la fumul de țigare și mă mângâie cu vârful cozii pe la nas, alintându-se. Mă gândesc ce bine-ar fi să am și eu o blană ca a lui, mătăsoasă și îndesită de apropierea iernii, dacă tot vine noua eră glaciară… Dar cum eu sunt Nimeni … mă pierd în tălăzuirea  lumii aceste ce nu poate fi nici înțeleasă, nici … Ori de la țigare, ori c-am ieșit în frig, mă năpădește o tuse chinuitoare și gheara în gât de la criza de astm – care-i aceiași pentru toți astmaticii -, când simt că-mi ține cineva sufletul într-o mână cu unghii lăcuite și încovoiate…

”Nu mai citesc politică… Ia să vedem la divertisment”. Rubrica ”bancul zilei” mă face să râd cu bucurie, cum n-am mai râs demult. Un dicționar chisnovat de oltenisme mă pune în fața realității că nu cunosc limba română – așa cum mi se pare – nici pe sfert.

Îmi amintesc, brusc, că se apropie Crăciunul… Că trebuie să împodobesc bradul… Că în aceste vremi cel puțin tenebroase, muncim pentru ratele la bănci… Că n-o să am cu ce să cumpăr cadouri celor dragi… Cadourile pe care le-ar merita – va trebui să le iau ceva mai mult simbolic. Că viața mea s-a frânt în două, jumătate în epoca Ceaușescu – perioada acumulărilor, hulită acum de unii care erau zigoți pe vremea aceea – și jumătate în această anomie care m-a secat de energie… Și totuși … ”dăruind vei dobândi” – ne spune Steinhardt …

Să facem eforturi să devenim curați. Să gândim cu inima. Să alungăm răul din firea noastră cea repede stricătoare. Cu acest gând închid revista și rămân în reverie, trecându-mi degetele prin blana pisoiului care toarce molcom, confirmându-mi gândurile.

Între timp, Curtea Constituțională a dispus renumărarea voturilor nule de la alegerile prezidențiale din 6 decembrie.

Claustrofobie

10 Joi dec. 2009

Posted by Gabriela Savitsky in fantezii literare, Ion Iliescu, literatura, politica, viata asa cum e

≈ 24 comentarii

Etichete

Adrian Nastase, batistele lui Dinu Patriciu, Dan Voiculescu, Dinu Patriciu, Ion Iliescu, jurnal de scriitor online, Life, literatura, mogulii, motanul Felix, politica, relatari fanteziste, Sorin Ovidiu Vântu, Traian Basescu, viata asa cum e

Dacă ați uitat povestea…

Sub titulatura Jazz Club Amnesia, clădirea avea un aer misterios și ușor fanat din pricina secolelor ce-și lăsaseră amprenta lor discretă dar fermă. Dacă n-ar fi știut că se află în Constanța, participanții la acest gen insolit de expoziție ar fi putut crede cu ușurință că se află pe Strada Mântuleasa. Nu aștepta nimeni să se deschidă cerurile, însă un presentiment ciudat făcea ca rumoarea generală să fie una menită să acopere sau să tempereze o stranie spaimă interioară.

Grupurile se făceau și se desfăceau precum celulele substanțelor dintr-un amestec ambiguu, bijuteriile aruncau scânteieri multicolore, zumzetul sporovăielilor era spart din când în când de câte un hohot înalt și strident al vreunei cucoane prost-crescute care întorcea pe dată toate capetele într-acolo.

Dinu părăsi, după o ceremonioasă și teatrală plecăciune,  grupul unor doamne înfășurate în dantele negre, vădind pe alocuri griul unei îndelungi purtări, doamne care-și scuturaseră cerceii și cu spasm gușulițele, ascultându-l cu interes și privindu-l de după paravanul evantaielor.

– L-ai auzit pe îmbogățitul ăsta de război?! zise una dintre cucoane, urmărindu-l pe Dinu cu privirea și ascunzându-și vorbele după o oglinjoară cu capac în care-și aranjă un zuluf imaginar.

– De ce-l faci, dragă, îmbogățit de război? Ai văzut ce culant e … protestă una dintre surate, zâmbind unui gând doar de ea știut.

– Culant pe dracu’! Împopoțonat ca un papițoi! Și cu glumele lui deocheate auzite la cazino. Ce ți s-a părut așa cuceritor? Că stătea cu ochii numa-n decolteul tău?

– Măcar la mine are ce vedea în decolteu! – replică doamna mai trupeșă și mai blajină, scuturându-și cârlionții puși cu meșe și, făcând o piruetă în loc, o părăsi și ea pe doamna cârcotașă.

Într-o parte mai umbrită a uriașei săli amenajate pentru acest eveniment monden, patru bărbați discută în surdină.

– Este necesară o coagulare a tuturor forțelor care să acționeze sinergic împotriva acestui … acestui golan! rostește cu indignarea întregului trup, unul dintre ei.

– Dacă modificam Constituția cum am sugerat eu … – interveni, balansându-și greutatea trupului masiv de pe-un picior pe altul, al doilea.

Ceilalți doi sorbeau în tăcere din coctailurile multicolore privind undeva în gol.

– Voi cum v-ați decis? Presupun că v-ați construit o viziune, un punct de vedere… reluă domnul mai scund ca înălțime dar care îi domina printr-un nu-știu-ce pe cei de față.

– Să vină și conu Dinu – răpunse prin evitare unul dintre cei doi care stătuseră tăcuți.

– Eu mă duc să dau o tură pe acoperișuri până apare Dinu – ieși parcă din transă și celălalt. Rostogolindu-se cu tot cu sonda pe care-o avea în mână și fără să piardă niciun strop din lichidul conținut, se transformă într-un superb motan cu o blană lucioasă de-un gri perlat, în înmărmurirea întregii asistențe.

– Ce vă căscați așa? mârâi el și dădu peste cap restul de lichid din pahar punându-i-l în mână domnului înalt de lângă el. Nu suntem în plină poveste? Hai pa! – și dispăru într-un nor de pucioasă.

– Ăsta se ține mereu de giumbușlucuri – spuse, ca să întrerupă tăcerea, domnul înalt, grizonat și bine clădit.

– Măcar pe el se poate conta în orice situație! – rosti, cu o anumită maliție subsecventă cel care părea liderul grupului.

Celălălalt înghiți în sec prefăcându-se că nu a auzit ironia și schimbă vorba:

– Știți, am primit niște informații conform cărora platoul continental al Mării Negre va putea …

– Nu știam că și tu ești specialist și în Marea Neagră – i-o curmă scurt convorbitorul, cu un ton care nu admitea replică.  Iată, vine și Dinu – îndulci el tonul, introducând o nuanță concesivă.

– Ia uite! Parc-am fi la Grivco! – rosti plesnind de bună dispoziție, personajul despre care se făcuse vorbire. Dar unde-i Felix? – se miră acesta, dând ochii roată prin sală.

– Pe acoperișuri, unde să fie? – replică domnul ce înalt.

– De ce? E în călduri? – izbuncni într-un râs sănătos Dinu.

– S-a dus să regleze antenele, să nu fim interceptați –  făcu lumină domnul cel scund.

”Sunt tot ăia de la Grivco. Aha. Lasă că mi ți-i ciuruiesc eu!” rosti șoricelul, nădușind în batista parfumată și murind de curiozitate și gâtuit din pricina spațiului îngust în care stătea înghesuit să afle ce pun la cale cei patru domni care-l așteptau pe Felix, discutând despre nu știu ce reuniune de la Copenhaga.

Epilog

02 Miercuri dec. 2009

Posted by Gabriela Savitsky in alegeri prezidenţiale, fantezii literare, Ion Iliescu, literatura, politica, Romania, Traian, viata asa cum e

≈ 24 comentarii

Etichete

jurnal de scriitor online, Life, literatura, Moguli, politica, politics, Popeye, Popeye sailer man, relatari fanteziste, Romania, România trezeşte-te!, RRA, Traian Basescu, viata asa cum e

Mărturisesc, sunt surprinsă.

Nu mă aşteptam la acest final. Mă aşteptam să asist la o luptă grandioasă. Mă aşteptam să văd dosare zburătoare decapitând cu tăişul lor diverşi coconi ai bunăstării post-decembriste. Mă aşteptam să convulsioneze proiectele. „Care e mai bun? Unde mă regăsesc mai bine?” să exclame cetăţeanul X, privind la televizor. „Băi, da’ ăştia nu sunt români! Aşa ceva!!! Să nu ţină cu nimeni!?…Şi eu de unde dracu’ să-mi dau seama care-i mai bun?” ar fi strigat, indignat, un alt cetăţean, zapând de zor în faţa unui ecran pe care evoluează, precum echilibriştii mergând pe-o frânghie deasupra hăului, moderatori imparţiali.

Cred că sunt o idealistă incurabilă. Totuşi, poporul nu e format din cetăţeni ca mine, îmi zic. Eu am învăţat tehnicile de manipulare şi toate chiţibuşărelile mass media, la cursuri. Şi aplicat. Poporul e format din oameni simţitori, cam ca preşedintele nostru. Care mai lăcrimează. Care seara-i mangă. Violent când îi sare ţandăra. Certăreţ şi intolerant. Dacă nu mai are argumente, te jigneşte în ultimul hal.

Nu înţeleg ce s-a întâmplat cu Traian Băsescu. Unde-i tipul cu calviţie pronunţată, care umbla cu un ardei roşu în mână prin Bucureşti? Unde-i omul politic avântat şi curajos care, împotriva tuturor, dar a tuturor, şi-a făcut febleţea ministru? Unde-i instinctul de animal politic al acestui Popeye dat la reciclat? Acest individ pipernicit şi gârbov, plângăcios şi mofturos e Traian Băsescu cel cu ardeiul?

Nu pot să cred! Cineva ne-a schimbat personajul. Cineva a scos de după cortină, la sfârşitul actului III, scena IV, o sosie. Un tip căruia-i tremură mâinile. Un bărbat care-şi plânge de milă. Un camarad care-i acuză pe colaboratori şi pe cei din imediata lui preajmă pentru eşecul său. Toţi sunt vinovaţi, el nu este! Părându-i-se că-i prea mică scena pentru ilustra dumnealui chelie, a umplut fundalul cu tablouri istorice. Pornit să gâtuie hidra cu o sută de capete a corupţiei carpatine, luptătorul nostru a uitat de ce-a pornit. Printre capetele ce rânjeau ironic unduindu-se, şi-a zărit propria-i ţăcălie pleşuvă. Cum să omori ceva ce te conţine?

Mânuind guverne şi majorităţi, când cu căciula-n mână, când cu mâna-n căciulă, trăgând la sorţi mereu mofluz şi mereu mofturos. Nici măcar „pohta ce-a pohtit” – visând la cuşma lui Mihai Viteazu – nu i-a ostoit dorinţa de a controla tot, de a şti tot, de a prevedea tot, de a auzi tot, de a pricepe tot şi de a fi peste tot. Oare nu ştie, sărmanul, că nicio fiinţă omanească nu poate şti tot?

De la înălţimea nebuniei sale, toţi par a fi mult prea telurici ca să-l poată atinge. Iată că pe după faldurile mantiei lui Nero, apare un copil. Un copil care rosteşte numele fatidic al duşmanului. L-am auzit astăzi la RRA (radio România actualităţi – un post care vorbeşte din două-n două ore de „domnul preşedinte” în sus şi mai în sus) numindu-l pe duşmanul lui imaginar cu termenul de „cadavru politic”.

Traian Băsescu a pierdut contactul cu realitatea. Nu mai ştie exact pe ce lume trăieşte: în cea pe care i-o descriu consilierii lui, minţindu-l cu obstinaţie,  sau în cea pe care-o zugrăvesc televiziunile mogulilor?

Pregătit de lupta cea mare, candidatul României imaginare arată tot mai mult precum un Popeye gonflabil de bâlci. Un puşti poznaş l-a înţepat cu un cui şi se miră de vociferările şi protestele adulţilor.

România cu gust de Acalor

01 Marți dec. 2009

Posted by Gabriela Savitsky in amintiri, literatura, Romania, viata asa cum e

≈ 20 comentarii

Etichete

1 decembrie, jurnal de scriitor online, literatura, Patria mea, Romania, România trezeşte-te!, viata asa cum e, Ziua Nationala a Romaniei

Am venit pe lume, deşi nu m-a întrebat nimeni dacă vreau, la marginea unui oraşel aflat ca-ntr-o căldare în depresiunea Rădăuţilor. În acelaşi timp cu Primăvara de la Praga am venit. Atunci nu ştiam nimic de Praga, ştiam doar mirosul cald şi dulce al mamei şi ochii ei ca nişte hărţi ale unui continent nedesluşit, continentele duioşiei şi blândeţii, ale luminii dragostei care pe toate le iartă… Niciodată n-am reuşit să descopăr şi să descriu până la capăt culorile şi formele din irişii mamei, niciodată nu voi şti cum îi puteam recunoaşte vocea dintr-o mie de voci, dintr-un miliard de voci, vocea ei pe care o aud direct cu inima. După ochii mamei, am descoperit desenul podelelor de lemn. Fiecare limb al fiecărui an – aveam să aflu mai târziu – înainta în carnea scândurii ca un promontoriu în mare… Nu ştiam că lemnul acela a fost un arbore, n-aveam de unde să ştiu. Fiecare scândură era, pentru mine, o fiinţă vie, la fel de vie ca pisica leneşă  sau agresivă care-mi trasa dungi sângerii şi usturătoare pe mâini şi pe faţă … Apoi am descoperit cerul. Prin sticla geamului l-am descoperit. Cerul pe care aş fi vrut să-l înghit, aşa era de clar şi de curat. Cum înghiţeam apa din ţurţurii translucizi atârnaţi ca dantelele de streaşina casei. Suflam în norii de abur şi încercam să-i alung de pe cerul “meu”.Întrebările despre cer nu m-au lămurit nici până acum ce este de fapt, din ce e făcut. Mama zicea că în cer stau îngerii şi Bunul Dumnezeu. Dumnezeu era un fel de bunic cu barba din vălătucii norilor şi cu plete de vânt iar îngerii, nişte copii ca mine, doar că aveau aripi. Pentru că degeaba le vorbeam, nu răspundeau niciodată, mi-am construit propriii mei îngeri, pe care îi ţineam în cuptorul sobei – care era folosit doar la Paşti şi la Crăciun, deci nu exista niciun pericol să se ardă, în preajma sărbătorilor îi mutam de acolo în “lada patului”. Când nu era nimeni acasă, în liniştea calmă a zilei, o linişte ca de miere, deschideam uşile cuptorului, uşi de tablă vopsite cu verde, şi mă jucam cu îngerii. Le arătam desenele mele, cărţile cu poveşti,  le vorbeam despre mama şi despre tata, despre sora mea mai mare care mă pieptăna, îmi făcea codiţe ca nişte funii şi mă învăţa să mă spăl pe mâini, despre cerul unde stau “ceilalţi fraţi”, despre Dumnezeu care a făcut cerul şi despre pisica mea care-şi schimba ochii cum voia ea: ziua erau două linii verticale negre într-un cerc de muştar şi seara erau doi cărbuni negri minusculi, le povesteam despre Feţii Frumoşi din basmele mamei şi despre Lupul cel rău care a mâncat-o pe Scufiţă, despre Albă ca Zăpada şi mama ei vitregă şi rea…  Şi îngerii vorbeau despre jocurile lor de îngeri, despre zbor şi despre lumea în care nu există lacrimi şi nici durere, lume nevăzută pentru oameni… Aşa am intrat în Patria mea,  prin ochii miraculoşi ai mamei şi prin jocurile pe podele de lemn, ca nişte peninsule ale liniştii,  cu îngerii mei inventaţi sau, poate,  reali.

I-am băut aerul înmiresmat şi m-am ridicat în picioare. I-am băut apa şi am putut să glăsuiesc distinct. I-am mâncat roadele pământului şi am sporit în cunoaştere.

Intr-o primăvară –  am ştiut că e primăvară pentru că soarele învăluia cald câmpurile şi zâmbea, şi ici-colo erau petece de zăpadă, am descoperit vârfurile verzi ale grâului încolţit. Nici o plantă din lume cred că nu miroase cum miroase tulpina grâului frânt. Dulceag, răcoros şi îndrăzneţ. L-am urmărit cum creşte şi  m-am măsurat cu el. La începutul verii era mai înalt decât mine, nu mă mai zăream din lan. Îmi plăcea să mă ascund şi să mă strige mama. Îmi plăcea să-i aud glasul sonor, înalt, ca o curbă pe cer şi nu-i răspundeam decât atunci când simţeam în vocea ei disperare. Desfăceam spicele de grâu şi din boabele crude făceam un fel de gumă de mestecat cu hoaspe. Când au venit combinele şi au treierat grâul, când ne-am urcat în remorcile cu boabe şi ne-am scăldat în ele, ne-am tăvălit fericiţi pe grunjii de aur, noi, copiii, am aflat ce gust şi ce miros are Patria. I-am băut apa din pâraie, i-am prins peştii cu vârşa, ne-am scăldat, i-am cules şi mirosit florile, am alergat bezmetici şi chiuind după fluturi, i-am pândit libelulele cu aripi irizate, ne-am căţărat în copacii ei şi, când am învăţat să citesc, i-am aflat istoriile, poveştile şi lacrimile. N-am crezut că o patrie aşa de frumoasă, cu atâtea minunăţii şi bunătăţi, poate să plângă. I-am gustat lacrimile.  Erau amare ca “Acalorul” pe care-l înghiţeam cu spaimă şi sughiţuri când făceam febră şi mă obliga mămica să-l beau.

Five o’ clock

27 Vineri nov. 2009

Posted by Gabriela Savitsky in alegeri prezidenţiale, Art, deviantart, Entertainment, Events, fantezii literare, Government, Inspiration, Internet, Ion Iliescu, literatura, politica, Romania, Traian, viata asa cum e

≈ 51 comentarii

Etichete

Alice Drogoreanu, Alma Roberta Anastase, batistele lui Dinu Patriciu, Betsey Johnson, Blana de la Prada, Bulevardul Ferdinand din Constanta, Cannes, Cartarescu, ceas de 350 000 de euro, Christian Louboutin, Constantin Vacheron, conturile din Bahamas ale lui Basescu, Culture, Dan Voiculescu, Dino Ventura, Dinu Patriciu, Doctorul, Dottore, Expozitie fotografica, Gucci, Hayssam, Jazz Cafe expo foto, jurnal de scriitor online, jurnalisti, Life, literatura, negrul Jim, News, Omar Hayssam, Photography, politica, politics, povestiri de la Zorro, presa de scandal, Presedinta Camerei deputatilor, relatari fanteziste, Romania, România trezeşte-te!, Sergio Rossi, smoking, soiree, sponsorizari pentru campania electorala, Tom Sawyer, Ungaro, Valleverde, viata asa cum e

Foto: Alex Mazilu

(Anterioarele ”capitole”)

Pe bulevardul Ferdinand, în fața clubului de jazz, oprește limuzină după limuzină. Majordomi îmbrăcați în tunici cu fireturi, înmănușați elegant, deschid portierele la capătul covorului roșu. În toalete de gală, coboară din mașini vipurile lumii noastre și se înșiruie la intrarea în club, făcând semne drăgăstoase către camerele de filmat aflate după cordonul de jandarmi.

– Aia cine-i? întreabă un jurnalist grizonat, cu ochelari cu rame invizibile.

– Care bă, blonda? Aia-i Nuți, ce naiba, nu mai vezi? îi răspunse un altul, deșirat și acneic.

– Nu, mă. Aia ca un cârnat strangulat. Ia uite-o ce duluri are! Și-a mai pus și rochia aia strâmtă, pațachina!

– Alma? Aia-i Președinta Camerei.

– Președinta Cămării, poate vrei să zici! Întuflecă din pricina stressului funcției. Ia uite-o cât e de dolofană! Și ce prezenvativ de piersică sintetică și-a tras pe ea!

– Termină, nu fi … Uite-l și pe Dinu! Ooo! Excelență!.. Ce faceți? Ați venit la expoziție?! strigă el către personajul ce pășea larg spre intrare.

– Mă întâlnesc cu niște amici, să bem o cafea. Pe Felix nu l-ai văzut? se îndreptă, colocvial, impozanta făptură către ziaristul deșirat, dând în laturi blana de la Prada și vădind un smoking violet. În buzunarul de la piept, nelipsita batistă fistichie, așezată cu o neglijență studiată. Cu un gest teatral, ivi încheietura mâinii de sub haină și lăsă pentru câteva secunde vederii tuturor un ceas superb, Constantin Vacheron.

Blitz-urile nu încetau să scânteie în înserarea răcoroasă. Aerul devenise vibrant și concret, ai fi putut să-l tai în felii, dacă te-ai fi gândit. Totul mirosea a parfum, veselie, lipsă de griji, strălucire și nonșalanță.

Pe trotuar își fac apariția patru creaturi jerpelite, în contrast pregnant cu atmosfera generală. Dau să pășească pe covorul roșu, însă doi dintre majordomi îi oprescu gest ferm.

– Dumneavoastră? Unde mergeți? Aici e o manifestare culturală de marcă! Nu puteți intra în halul ăsta!

– Este invitații! răspunse Jim, scotocindu-se în buzunarele jachetei murdare și sfâșiate. Unde am pus la el?… căută nedumerit și în buzunarele adânci până la genunchi ale patalonilor. Poftește! îi băgă el sub nas majordomului celui obraznic o hârtie mototolită de 5 dolari.

– Cred că glumiți, domnu’…

– Hayssam este la mine! Eu pretin cu Dottore! Facut la el donație la campanie mult euro, metru cubic de euro!

– Hayssam! se întoarse Dinu cu jumătate de trup. Ce faci, dom’le? Ce-i cu tine în halul ăsta? îi privi el circumspect.

– Văzut, bre valah puțit! Eu estem bretin la conașul! îl dădu la o parte cu dosul mâinii pe majordom și înaintă. Conu Dinucu… stai sa spuneam. Eu blecat cu balon zburator la egzpediția. Subt acoperit, Negrul Jim, de la roman american. Asta, neghiob mic si cocoșat, care facut figura si bagat la mine la bușcaria, vrut facem adentat. Venit cu șoarece atacat balon și venit fluture de la Gardaresgu și salvat  la ele.

– Băi, ești incoerent rău! Cum să faci un atentat cu șoareci? Șoarecii nu-s zburători! Termină cu prostiile! Delirezi, mon cher!

– Asta nu înțelege, zise dolofanul bărbos, întorcându-se către publicul care se distra răstălmăcind, trunchiind și transmițând informații distorsionate către cei care nu aveau acces direct la discuție. Eu drimit scrisoare. Voi nu pricepe la mine ce vrut să spunem. Îl luă pe Dinu de încheietura cotului și făcu gestul de a-l însoți înăuntru.

– Și cu noi cum rămâne? țipă înalt tânărul cu ochelari, rămas cu companionii lui pe trotuar.

– Voi vine cu vluture. El duce la voi în egzboziția, le aruncă Hayssam, vădit ironic, peste umăr.

– De fapt, noi nici nu vrem să mergem la expoziție… se replie tânărul. Noi vrem să navigăm pe canalele Deltei, acum că pică expediția în balon… Sau mergem pe mare… Tu ce zici, Huck?

– Mi-e frică de mare. Hai mai bine să studiem underground-ul orașului… Să coborâm în tenebrele lui! interveni Tom Sawyer, cu entuziasm.

Șirul de mașini uluitoare continua să oprească și să verse pe mocheta roșie, bridată pe margini cu auriu, toalete și accesorii pe care le poți vedea doar la Cannes. Murmurul general anunța o seară plină de magie. Nevăzut de nimeni, un șoricel cât o brichetă se strecură printre tocurile Christian Louboutin, Valleverde, Betsey Johnson, Gucci, Dino Ventura, Sergio Rossi, Ungaro și, cățărându-se prin blana ale cărei poale ajungeau la covor, se strecură în batista lui Dinu.

Expoziția

26 Joi nov. 2009

Posted by Gabriela Savitsky in alegeri prezidenţiale, Art, Design, deviantart, Events, fantezii literare, Government, History, Inspiration, Internet, Ion Iliescu, literatura, politica, Romania, Traian, viata asa cum e

≈ 39 comentarii

Etichete

Adc blog, Alice Drogoreanu, blogging, cell61, citgrup, concursul Superblog 2009, Constanta, Culture, Doctorul, Dottore, Elena Udrea, expozitie de fotografie, expozitie de fotografii, Fawrr, FSB, Gheorghe Flutur, Hayssam, Huck, in cautarea blogului pierdut, Ioan Usca, Jazz Cafe expo foto, Jim, jurnal de scriitor online, KGB FSB, land of choice, laptop Assus, Life, literatura, literatura fantasy, mogulii, negrul Jim, News, Oana Stoica Mujea, Omar Hayssam, Photography, politica, politics, povestiri de la Zorro, Radu Mazare, relatari fanteziste, Romania, România trezeşte-te!, Rusia, scrisorile lui hayssam, soricelul Traian, Tenebre, Tom Sawyer, Toshiba, Traian Basescu, viata asa cum e, vineri 27 noiembrie ora 16

(Ce s-a petrecut înainte de asta)

În vis, căderea în gol accelerează pulsul și produce în corpul celui care visează o încordare teribilă. Toate tendoanele se cabrează, nervii devin alerți, plămânii se simt depășiți, sistemele intră în degringoladă. Traian căzu preț de câteva secunde care în vis durară secole.

Se izbi de un corp mare, moale și pufos care atenuă șocul impactului. Căzuse pe un balon zburător. Fâșiile multicolore din care era alcătuită perna rotundă se rotiră ca un caleidoscop.

– Ce se-ntâmplă, frate?! Căzu o piatră din cer? strigă Huck, scoțându-și pentru o clipă trabucul din gură.

– Îmi căzu mie netul, aia se-ntâmplă… îi răspunse un domnișor cam palid ce nu părea să vadă soarele prea des, parcă întremat de aerul rece al înălțimilor cutreierate. Stai să restartez… adăugă el, meșterind ceva pe laptopul Assus EeePC 1101HA SeaShell, pe care-l ținea în brațe.

– Și, așa zdroncăne când îți cade? Mai bine-ți luai un Toshiba de la magazinul ăsta online … Cu 1000 de roni, te făceai om. Așa, umbli cu droanga aia după tine. Îmi mai faci și emoții… Să-mi strici gustul la Havanna asta.  Ai mai dat și o căruță de bani pe el, cred!

– N-am dat niciun ban! L-am câștigat la Concursul Superblog! Niște bani am primit, vrei să spui. Ca preț al moralității mele… Și nu mă mai freca la icre că, uite, nu mai merge nici wirelless-ul!

– Dacă-ți luai Toshiba de la ….

– Da’ lasă-mă naibii în pace! Tu nu vezi că sunt nervos?

– Și tu ești nervos, tinere? rosti o voce răgușită, de sub o prelată ce acoperea o moviliță de cartofi.  Da eu ce să mai zic?

– Da tu cine dracu ești? Cartofi vorbitori, auzi! Doamne apără și păzește!  Dacă stau atâta conectat! … Am început să halucinez! Și acuma mai trebuie s-o consolez și pe Angela… Să vorbesc cu Fawrr, am văzut că se pricepe la din astea… ”Eu ce să-i fac?… Să-i dau niște bani se meargă la mall să facă shopingg. Eu cu blogging-ul, ea cu shopingg-ul”, zâmbi tânărul unui gând numai de el știut.

– Nu e niciun cartof vorbitor, dragă. E un șoarece. A aterizat în balonul nostru, clarifică lucrurile Tom, cu aerul lui atoateștiutor, specific expaților.

– Zis și eu la domnu’ tinar!… Dottore! Uită la mine! Vede?!… Ce face?… Cum prefăcut în el la șoarece? Cine făcut așa civa? FeSeBe făcut? Groaznică estem! se impacientă și Jim, mai mult arab decât negru. Eu plecat ca un domn este, la aieroport și dottore face șoarice… Uecs! Scârbos este! Aduc sărăcie însemnat! Aruncat peste bord! Ajutaaaam la noi! Allaaah, ajută la mine scapat de șoarice! imploră Jim, aruncându-se pe podeaua nacelei.

– Ce-ai bre, că nu-i decât un prăpădit de șoricel!? Ce te-nspămânți așa? E un balaur? Uite, eu îl iau de coadă, mie nu mi-e frică de el, se arătă viteaz Tom Sawyer.

– Nu pune mâna pe maus! Îmi strici setările! Abia am reușit să restabilesc conexiunea! urlă tânărul năvălind peste Tom și dezechilibrând nacela.

Balonul începu să coboare cu o viteză amețitoare. Protagoniști scenei, pironiți, fără să înțeleagă ce se întâmplă, schimbau priviri înfricoșate.

– Trebuie să te repezi tu ca disperatul! își pierdu sărita Tom cel imperturbabil și se răsti la tinerelul care-și pierduse ochelarii din cauza hâțânării vehicolului zburător. Jim, aruncă dracului cartofii ăia! Să  oprim prăbușirea!

– Eu, Jim sub acoperit, zâmbi colegul lor de aventură. Este Yassim acoperit și este Hayssam, cum eu suntem. Astă poate antentat cum făcut. Dottore spețial venit să facut atentat la mine! Urăște la mine deconspirat dottore. Eu zis omorât la el, dar ele … Eu nu arunce cartofii, nu este ce să mâncat. Ajunge ca Cell, la Rusia cazut, ce manânci? Murit de foame, bătut militari ruși, murit??? Conexiune nexam este, nimic colega, zice că nu cunoaște la mine, eu Hayssam. Arunci laptop, nu merge conexiune, doi kilogram face! se repezi Jim la tânărul care apucase strâns de laptop și se așezase deja cu sternul pe el, apărându-l.

– Te-aruncăm pe tine că și-așa ești cel mai gras dintre noi! răcni și Huck și se repezi să-l placheze ca la rugby, la glezne, și să-l aburce peste marginea nacelei.

În timp ce învălmășeala generală de deasupra laptopului prețios punea în pericol real stabilitatea balonului ce cobora vertiginos spre pământ, un fluture uriaș, cu aripi străvezii de un verde strident și cu trup solzos de caiman, prinse între labele-i ca niște rădăcini de arbori, otgoanele de care era legată nacela.

– Șefu!… Trăiți! Am auzit că aveți probleme! Am venit! Am zburat! Am zburat într-o clipită! Vă salvez acușica! Îi salvez și pe ăștia? Șefu! Ordonați, vă rog! rosti fluturele cel grăsun și păros, fluturându-și antenele clăpăuge.

– Salvează-te pe tine, sacadă șoricelul, lingându-și lăbuțele. Auzi, nu știi pe cineva care poate face o vrajă, să mă preschimbe înapoi în Traian? Că m-am săturat de aventură!… rosti acesta, mai mult în scârbă.

– Ba da! Șefu! Să trăiți! Este o șămăniță! Acum a plecat în sud-est, se bâlbâi Fluturele, uitându-se pe navigatorul GPS pe care-l avea prins la încheietura labei stângi din față.

– Atunci, hai să mergem la ea! se însufleți plin de speranță, eliberând aerul din piept, șoricelul cel șpanchiu.

– Și cu ăștia ce facem șefu? Ce dispuneți? Să trăiți!

– Îi luăm și pe ei. Dacă nu cădeam de la nemțălăul ăla din cutie pe balonul lu’ fraierii ăștia, aș fi murit!

– Cum să muriți?! Șefu! Dumneavoastră sunteți nemuritor!!… Trăiți! ripostă, scurgându-se prin aer de umilință, Fluturele, plecându-și capul și fluturând din aripile cleioase ca mătreața-broaștei de pe iaz. Uitați! Am ajuns! strigă el fericit și lăsând nacela ușor, într-un ogor plin de mazăre.

– Și noi ce facem aici? întrebă tânărul blogger, ce-și recuperase ochelarii și și-i potrivea pe nas uitându-se la ciudatele animale și insecte vorbitoare.

– Cum ce facem? Mergem la Expoziție! Uite și afișul! remarcă șoricelul, uitându-se în zare la un panou uriaș cât cele puse de ministressa preferată, cele  cu Land of Choice.

Şi, după ce v-aţi înseninat sufletul, intraţi puţin aici să vedeţi cât e de „groasă”. Vă ziceam mâine, dar m-a luat cu leşin de la stomac…

Mașinăria germană

25 Miercuri nov. 2009

Posted by Gabriela Savitsky in alegeri prezidenţiale, fantezii literare, Government, Ion Iliescu, literatura, politica, Romania, Traian, viata asa cum e

≈ 22 comentarii

Etichete

Adc blog, concursul Superblog 2009, Elena Udrea, Grivco, guzganul rozaliu, hermannstadt, jurnal de scriitor online, Klaus Johannis, Life, literatura, orasul lui hermann, politica, politics, povestiri de la Zorro, premierul johannis, primarul Sibiului, relatari fanteziste, Romania, România trezeşte-te!, Santa Claus, Sibiu, soarecele Traian, Traian Basescu, viata asa cum e

(Anterioarele „episoade” le găsiţi aici)

Pe arșiță, furtuna se iscă, parcă,  din nimic. O pală de vânt fierbinte ridică hârtiile uscate și cateva pungi de neylon care închipuiră în aerul încins și compact o coadă de zmeu. Urmară, apoi, în trombă, vârtejuri împleticite ce năvăleau ca armiile spulberând cu săbii de aer gunoaiele. Resturile uscate dansau ca niște lăstuni cu traiectorii imprevizibile bucurându-se de această ultimă reprezentație fără spectatori. Ba! Aveau un spectator. Mai mult mort decât viu, cu coastele de fier înroșit, cu botul sângerând, un șoarece zdrențuit se uita cu un ochi parcă întemnițat în pleoapă la spectacolul acestor flenduri zburătoare.

”Așa am făcut și eu cu partidele… Le-am dinamitat și spulberat din interior! Zdrențe le-am făcut! Futu-i în gură de mizerabili! Auzi! Să mă conteste ei pe mine! Pe mine?! Care-s cel mai tare dintre zei! Zeus! Nu așa mi-au zis intelectualii mei? … Chiar! Cine l-a învins pe Zeus? … Că și ăla a fost vândut și trădat… Nu se poate să fie altfel… Să-l sun pe Cărtărăscu să-l întreb… Unde mi-oi fi pus telefonul?… Și unde-mi sunt gărzile?!  Gărzi! Găăărzi!” urlă șoricelul, în mintea lui, scoțând în fapt doar un chițăit anemic.

Vântul se întețise. Palele fierbinți și sprințare se trasformaseră într-o draperie grea și compactă care mătura pământul și ridica și obiecte mai grele.

”Să mă ascund dracului undeva! Acuș mă transform în șoarece zburător… Cum au făcut ăia, ticăloșii ăia, Elena și Guzganul Rozaliu? Parcă s-au dat de-a tumba… Ia să-ncerc.”

Își adună puterile și punându-și țeasta în pământ, încercă să se rostogolească. Un obiect mare și dur îl lovi, îl înhăță exact în poziția în care era – cu capul între picioarele din spate – și-l purtă cu el în înalturi. Când i se domoliră bătăile inimii, ținându-se cu toate puterile de marginile a ceva lucios, inspectă obiectul zburător în care se afla ostatic.  Era într-o pâlnie metalică care se îngusta înspre un valț cu spirale lucioase, de parcă ar fi fost din porțelan. Șterse cu dosul lăbuței praful sedimentat sub buza pâlniei și încercă să descifreze semnele încrustate în alamă. ”He… herm… sper că n-o fi Hermeneutica lu Heidegger… Mamă! De unde știu eu asemenea cuvinte?” se șocă șoricelul. ”O fi că de la Pleșu… se lăsă el purtat pe aripile înșelătoare ale amintirilor. ”Păcat c-a plecat și ăla… Mă mai învăța niște feluri de mâncare savante… privighetori și alte drăcovenii la țiglă. Auzi! Să mănânci privighetori! Ce barbarie! Ei se înfruptau cu bunătăți savante și eu făceam scorbut de la conserve!” se indignă brusc și se înroși să-i plesnească grumazul. ”Și eu să nu condamn comunismul?! Când ei stăteau ca niște boieri și le plesneau burdihanele, toți comuniștii ăștia, iar eu umblam pe mări și oceane, pradă furtunilor și piraților! Și eu să nu-i condamn? Dar m-am spălat ca Pillat din Pontul Euxin. Să văd acum pe unde scot cămașa… Unde aterizez cu hârzobul ăsta… De la ce-am plecat?”

Șoricelul Traian se aplecă peste marginea pâlniei și se uită în jos. Sub el se bulbuceau cârlionțați nouri cumulo-nimbus. Prin spărturile lor se zăreau crestele albite ale munților, așezările umane trasate parcă cu rigla și câmpurile la fel de geometric delimitate, în diferite nuanțe de verde. Se uită din nou la ideogramele săpate în metal.

– Herm… herman…, lustrui din nou cu lăbuța curățând praful și depunerile, hermannstadt! Ce p… mă-sii o fi însemnând hermannstadt? Daca aș avea telefonul l-aș suna pe Pareologu… Am cacarisit-o, vorba lui… Băăăi! Al cui ești și unde p… mea te duci? Hermannstadule! Dirijabil sau parașută, ce-oi fi?! bătu el cu lăbuțele posterioare în pereții de alamă. Parcă aș fi ăla care a zburat cu balonul cu heliu să prindă leptoape! ... De pe lista mea neagră de bloggeri…

– Hermannstadt e numele unui oraș, se auzi o voce strunjită, gravă, cu accent germanic evident, de parcă ar fi râșnit consoanele. Și nu mai bate cu labele! continuă vocea cea gravă amplificată de vaporii norilor și devenind astfel și mai înfricoșătoare în tăcerea desăvârșită. Ne vom dezechilibra din cauza ta și ne vom zdrobi de stânci. Tu. Eu sunt rezistent.

Șoricelul era cu adevărat terifiat. După trasformarea sa, din una dintre personalitățile mondiale într-un biet șoricel, șirul traumelor îi șubrezise nervii și-i biciuise simțurile.

– Tu cine ești? Și chiar ești viu? Sau ești mic și te-ai nimerit și tu în râșnița zburătoare luată de vânt? șopti el cu atenția încordată și urechile ciulite să poată percepe de unde ar putea veni răspunsul.

– Sunt Klaus, cine să fiu? Merg la o întrunire în Alpi, râșni vocea. Șamanizam și eu și – independent de voința mea – ai nimerit și tu în vehicolul meu. Dar tu cine ești? Wer bist du? se miră Vocea.

– Parcă eu mai știu cine sunt…

– Du bist eine kleine mäuse, Ich sehe…

– Și ce faci în Alpi, adică … acolo unde te duci? Ai fost chemat să râșnești ceva?

– Asta-i doar maschinnen… Merg să stabilesc o echipă. Si să lămuresc niște capete pătrate că … endlich… Nu am dialog cu pasageri clandestini. Unde te las?

– Vin cu tine… îndrăzni Traian. Și … când te transformi în … cine ești? Santa Klaus parcă ai spus.

– Johannis Klaus, herr mäuse.

– Auzi! N-ai putea să bagi și PD-L-ul în guvernul tău? izbucni șoricelul cu disperare, din senin și fără nicio legătură.

– Nein. Kategorisch nein! A fost depășit momentul când se preconiza un astfel de …

– Aranjament? încercă să-l ajute șoricelul, plin de speranță.

– Eu nu fac aranjamente. Eu am principii.

– Dar … Totuși … Poate … În ultima clipă … Se poate reveni.

– Domnule  mäuse, până aici! și, cu o hurducătură, mașinăria de proveniență germană îi făcu un șfunc șoricelului. Acesta se bălăbăni și dispăru printre nori.

– Kleinen bastard! mormăi râșnița nemțească și își continuă, impasibilă, zborul.

(va urma ) Update pe care-l va solicita Cell61

Calea personală

24 Marți nov. 2009

Posted by Gabriela Savitsky in alegeri prezidenţiale, fantezii literare, Internet, Ion Iliescu, literatura, Religion, Romania, Traian, viata asa cum e

≈ 44 comentarii

Etichete

Alex Mazilu, Cuvântul lui Dumnezeu, Dan Voiculescu, Dumnezeu, Elena Udrea, Felix, guzganul rozaliu, haldina de gunoi, Hrebenciuc, Ion Iliescu, jurnal de scriitor online, Life, literatura, mogulul, motanul Felix, pagan, Photography, povestiri de la Zorro, Presedintele Ion Iliescu, relatari fanteziste, Romania, România trezeşte-te!, semnul lui Dumnezeu, Traian, Traian Basescu, viata asa cum e, Viorel Hrebenciuc

(Articolele precedente le puteţi citi likuite, aici )

Șoricelul pedala din toate cele patru lăbuțe încercând disperat să nu se lase purtat de râul care venea în cascadă peste el și să se prindă de grunjii de pământ ud ce se desprindeau din peretele găurii. Blana-i era ciuciulită și udă, urechile înfundate, iar mișcările-i deveniră tot mai molcome și mai dezlânate. Se cufundă într-un întuneric de smoală și gândurile încetară. Alunecă dus de șuvoi, mai mult mort decât viu. Lichidul săpase și deschisese o galerie prin care se rostogolea spre adâncurile pământului această vietate mică, în stare de inconștiență. Ajuns într-un spațiu mai larg se izbi de pardoseală și un firicel rubiniu îi izvorî din botic. Auzi niște pași apăsați apropiindu-se de el. O matahală căreia-i vedea doar coada spelbă, fără fir de păr, se apropie de el. De spaimă, își reveni din leșin.

– Ți-am zis să nu mai bei ca porcul. Uite, te-ai pișat tot pe tine. Puți tot a pișat. Cred că te-ai și căcat. Spurcăciunea dracului ce ești! În loc să-ți bagi capul într-o găleată cu apă rece, cum ți-am zis, ți l-ai băgat într-o găleată cu wiskey. Ridica-te și curăță aici! Că doar n-o să curețe colega mea…

– Nu m-am pișat pe mine… bâigui șoricelul cu ochii ieșiți din orbite de groază. S-a pișat Motanul Felix pe mine! A vrut să mă omoare!… M-am ascuns de el și …

– A, deci e și Felix aici. Fe-liiix!!! strigă, punându-și labele pâlnie la bot, guzganul cu blană rozalie pe care Traian, adunându-se de jos și scuturându-și blănița, îl putea admira acum în toată splendoarea. Hai, coboară că ne-ntâlnim la Grivco!!! Sau la Athene Pallace!  Unde vrei?

– La Grivco ne-ntâlnim, veni răspusul tunător multiplicat de ecourile galeriei.

”Deci se întâlnesc la Grivco ca să mă piardă pe mine!” își zise șoricelul chițăind de mulțumire că e șoricel și se va putea strecura acolo, între Mai-Mari, să-i audă ce vorbesc. Se trase binișor într-o parte dând să se facă nevăzut.

– Unde pleci, dragule? se pisici o soricuță blondă, apărută nu se știe de unde, înveșmântată într-o rochie Coco Chanel, și împestrițată de bijuterii, brățări, cercei cu cristale Swarovski.

Șoricelul încremeni din pricina surprizei.

– Tu??!… Aici?! … Cu guzganul rozaliu? Cu ăștia?…  Și … stai puțin …, se bălbâi el, de ce ești șoricioaică? Ai fost și tu la fotografia de grup?

– Nu, iubitule, dar nu știi că noi doi suntem empatici? Ce ți se-ntâmplă ție mi se-ntâmplă și mie. Nu pleca nicăieri, vei pierde partea cea mai interesantă…

– Și ce cauți tu cu ăsta? îi strecură șoptit, privind pieziș înspre guzganul care-și spăla cu lăbuțele blănița, aruncând ocheade unui ciob de oglindă.

– Băi pârlitule! Nu destul că te-am suportat atâția ani?! Nu destul că ai vândut pirogile și ți-ai pus galbenii la teșcherea fără să-i împarți cu nimeni? ‘Tu-ți răscrucea și anghinarea mă-tii de bețiv! Guzganul înhăță o bâtă de base-ball și-i trase una cu sete în căpățână.

– L-ai omorât! se tângui șoricica.

– L-am omorât pe pustia… Ăsta nu-i mort. Hai să-l scoatem afară că, până ne-ntoarcem, se descompune aici și ne-mpute palatul!

Cei doi îl aburcară fiecare de câte două labuțe, îl scoaseră printr-o galerie laterală care dădea în câmp și-l aruncară cât colo, în iarba uscată, sub soarele arzător.

– Nu-l îngropăm?, însistă, oarecum înduioșată, șoricica.

– Să-l îngroape gaia! Eu? Poate vrei să-i punem și cruce lu’ păgânu’ ăsta! Hai, că-ntârziem la-ntâlnire!

Cei doi își scuturară blănițele, se dădură de trei ori de-a berbeleacul și se transformară în două ființe umane care ieșeau din câmpul de la marginea orașului, își curățară încălțările de noroi și urcară în limuzinele care-i așteptau la marginea șoselei.

– M-au părăsit toți… gemu șoricelul, venindu-și în simțiri și căutând din ochi o frunză mai mare, să se tragă la umbră din calea soarelui de amiază care-i împungea cu un miliard de săgeți capul ce devenise o rană vie. M-au vândut și m-au trădat și m-au părăsit… izbucni el în lacrimi. E Holocaustul! Uuuu! U-u-u-u! Î-hî, î-hî, î-hî! izbucni în hohote de neputință și disperare. Lacrimile se uscau ca niște pete albicioase la colțurile ochilor. Ar fi vrut să fi murit, să nu simtă această durere teribilă care-i sfâșia măruntaiele. Sunt pierdu-u-ut! Doamne! Salvează-mă! urlă el căutând cu ochii în zarea cerului sclipitor ca o folie de aluminiu. Nu mă lăsa să pier aici, neștiut de nimeni! Î-hî, î-hî, î-hî! urlă șoricelul către un Dumnezeu care nu catadicsea să-i răspundă. Doar o boare răcoroasă adie ușor mișcând vârfurile ierburilor.

– Dă-mi un semn că exiști! Vreau să pun mâna și să urlu: Este! Te rooog! Doamne Dumnezeule, știu că nu mă crezi! Că mint așa cum respir! Dar acum… Te rog, dă-mi un semn!  Arată-mi calea mea și îți voi respecta întru totul dorința! U-hu-u-hu-u-hu! se smiorcăi șoricelul halucinând deja din cauza arșiței.

În tăriile cerului de sineală se rotea în spirale înalte un șoim imperial.  Ochii lui scormonitori, rotunzi și magici urmăreau orice mișcare, oricât de imperceptibilă. Își strânse cercurile din ce în ce, apoi coborî ca o săgeată și-l apucă cu ghearele ca niște cange pe micuțul șoricel. Țâșni cu el înapoi în cer. Îl purtă peste oraș, apoi peste munții cu creste înzăpezite, peste câmpurile pârloagă de ani buni. Peste ruinele fostelor uzine, fabrici, șantiere, de unde fiarele ruginite se ridicau acuzator ca niște brațe descărnate. Peste cursurile de apă, pline de peturi și nailoane. Peste pădurile din care rămăseseră doar la șosea pâlcuri de copaci, în adânc fiind decupată de fierăstraiele electrice.

– Vezi? Ia aminte, rosti, scurt Șoimul.

– Și pe tine te-a transformat fotograful acela vrăjitor? Ce mă bucur că nu sunt singurul batjocorit!…exclamă șoricelul care pân-aci tăcuse cu moartea în suflet.

– Eu șamanizez din când în când, măi dragă Traian. Acum mă duceam la o-ntâlnire la Grivco și te-am văzut pe câmp. Ai fi murit acolo. E păcat, totuși. Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului ci îndreptarea lui… mai rosti șoimul cu tonalitatea lui guturală inconfundabilă.

– Mă iei și pe mine la Grivco? strigă, plin de speranța reînsuflețită, șoricelul.

–  Nu ai zis că vrei să-ți afli calea? Parcă așa am auzit… îi răspunse, cu o nuanță de ironie indecelabilă, șoimul, privindu-l cu ochii lui rotunzi și hipnotici.

– Păi tu nu ești Dumnezeu! Nici nu crezi în el! strigă șoricelul, răgușit de spaimă, realizând brusc cine-l înhățase în gheare.

– Ei, e un fel de a spune… La nivel conștient, da, pot să spun că susțin că sunt ateu. Dar, în interioritatea mea, sunt un om profund religios. Hai c-am ajuns. Mă grăbesc să nu întârzii că nu se face… Deși …,  pe mine mă așteaptă cu toții.

Șoimul coborî respectând traiectoria acelorași cercuri perfect concentrice și-i dădu drumul șoricelului Traian la marginea unei haldine de gunoi.

(Va urma, desigur) Update pe care nu l-a cerut Cell61 care a scris o Proză arhiscurtă superbă, azi. Merită citită.

Tot ca recomandare, participați la Referendum.

← Articole mai vechi

Comentarii recente

Lucia la Revedere
Lucia la Revedere
Robert Turcescu si S… la Realităţi
Madi si Onu Blog - s… la Sfântul Ioan
Wikileaks, adevărate… la Vicki – Lilick’s…
In interesul superio… la Revedere
Cand incepem sa inte… la Revedere
S-a aprobat reabilit… la Revedere
112 nu inseamna Big… la Revedere

Înscrie-te! Scrie!

Blogroll

  • -X-
  • Achilianu
  • Adrian Barbat
  • Adrian Voicu
  • Alex Mazilu
  • Alexandra Celmare
  • Alexandra Cenuşă
  • Alice Drogoreanu
  • Almanahe
  • Ana Pauper
  • Ana Vero
  • Ana Veronica
  • Anamaria Deleanu
  • Andra Pavel
  • Arca lui Goe
  • Atitudini
  • Augustin Rădescu
  • Basescul
  • Bogdan Onin
  • Caius
  • Calin Hera
  • Cati Lupascu
  • Cella
  • Ciocolata cu piper
  • Ciprian Drăghici
  • Confucius
  • Corina Cretu
  • Cosmin Ştefănescu
  • Costin Comba
  • Crina Dunca
  • Cristian Dima
  • Cu Elisa
  • Cum va place
  • Cuvanta
  • Călător prin interstiţii
  • Cărţi Dragi
  • Daurel
  • Deca(b)logul Muschetarilor
  • Depresium
  • Diana Alzner
  • Digodana
  • Dispecerita
  • Diverse diversificate
  • Dumitru Agachi
  • ECHILIBRU
  • Ela Roseni
  • Elena Agachi
  • Filumenie
  • Flavius Obeadă
  • Foaie pentru minte
  • G1b2i3
  • Gabi Rus
  • Gabi Ursu
  • Gazeta de perete
  • George Gross
  • George Serban
  • Geotax
  • Gheorghe Constantin
  • Gigi Rusu
  • Globu Sondator
  • Hanul Muschetarilor
  • Haritina
  • Ilarie
  • In colţ de lume
  • Inelul lui Gyges
  • Inner space journal
  • Innuenda
  • Ioan Avram
  • Ioan Usca
  • Ioan Usca – Teologie
  • Ion Dascalu
  • Ionuţ Vulpescu
  • Isabelle Lorelai
  • Istoria Banatului
  • Jeremiah
  • Lady Actinidia
  • Lady of Cristal
  • Lecturi recenzate
  • Liana Toma
  • Librăria Semn de Carte – Reşiţa
  • Lilick Auftakt
  • Link Ping
  • Loredana Milu
  • Lucia Verona
  • Madi
  • Mami Nineta
  • Mana Ciutacu
  • Marcus
  • Maria Barbu
  • Mihaella First
  • Mika
  • Mikael Eon
  • Mioara Mitrea
  • Mirela Pete
  • Motanul Incaltat
  • N. Răducanu
  • Nea Costache
  • Nicolae Raducanu&Co
  • Nicu Scutaru
  • No basescu day
  • Noapte buna copii
  • Nu fi ca mine
  • Oana Stoica Mujea
  • Octavia Sandu
  • Onu Solitaire
  • Papillon – Rose Jaune
  • Parfum de vis
  • Paul G. Sandu
  • Pescăruşul Argintiu
  • Ratzone
  • Raza mea de soare
  • Razvan R.C.
  • Roxana Iordache
  • Schtiel
  • Sectorul Şase
  • SemneBune
  • Sifilica Blenorel
  • Simion Cristian
  • Simon
  • Simona Ionescu
  • Spune nu drogurilor
  • Suntem îngeri
  • Teo Negură
  • Thanks România
  • Theodora Marinescu
  • Usa din spate
  • Valeriu Costin – Dungha
  • Vis si realitate
  • Voglia din cucinare
  • WordPress.com
  • WordPress.org
  • Zinnaida

De citit

  • 2 Blackjack
  • ABC
  • Adrian Năstase
  • Antiiluzii
  • Ceaşca de Cultură
  • Corect Politics
  • DC News
  • DISSONANCE
  • Dominique Iordache
  • Gândeşte
  • Inpolitics
  • Iosif Buble
  • Radu Tudor
  • Realpolitik
  • România nudă
  • Savatie Baştovoi
  • Varujan Vosganian
  • Victor Ciutacu
  • Vocea Rusiei
  • Zeitgeist Romania

Descoperiri recente

  • Cu capul în nori
  • Ioan Alexandru

Rusia. Azi

  • Russia Today
  • Vladimir Putin

RSS Gabriela Savitsky

  • Revedere 07/19/2016
    Poate că e timpul să mă întorc. Avem multe de povestit și a trecut un an (fără câteva zile) în …Continuă lectura →
  • Un soi de replică la un simulacru de analiză politică 07/26/2015
    Inițial publicat pe ECHILIBRU: Nu mi-am făcut niciodată iluzii în legătură cu probitatea profesională a lui Ion Cristoiu. Și nici…

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Spam blocat

73.698 de comentarii spam blocate de Akismet

RSS SemneBune.ro

  • „Eu nu îmi pot vedea volumul, eu sunt volumul“ interviu cu Tatiana Ernuțeanu
  • Cerul ca oțelul de Cosmin Leucuța

Meta

  • Înregistrare
  • Autentificare
  • Flux intrări
  • Flux comentarii
  • WordPress.com

Pagini

  • Cu subiectivism…
    • Cartea de dragoste
    • Cartea de sidef

Page Rank blog

Free Page Rank Tool
wordpress blog stats

View My Stats

Arhive

august 2022
L M M J V S D
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  
« iul.    

Blogroll

  • -X-
  • Achilianu
  • Adrian Barbat
  • Adrian Voicu
  • Alex Mazilu
  • Alexandra Celmare
  • Alexandra Cenuşă
  • Alice Drogoreanu
  • Almanahe
  • Ana Pauper
  • Ana Vero
  • Ana Veronica
  • Anamaria Deleanu
  • Andra Pavel
  • Arca lui Goe
  • Atitudini
  • Augustin Rădescu
  • Basescul
  • Bogdan Onin
  • Caius
  • Calin Hera
  • Cati Lupascu
  • Cella
  • Ciocolata cu piper
  • Ciprian Drăghici
  • Confucius
  • Corina Cretu
  • Cosmin Ştefănescu
  • Costin Comba
  • Crina Dunca
  • Cristian Dima
  • Cu Elisa
  • Cum va place
  • Cuvanta
  • Călător prin interstiţii
  • Cărţi Dragi
  • Daurel
  • Deca(b)logul Muschetarilor
  • Depresium
  • Diana Alzner
  • Digodana
  • Dispecerita
  • Diverse diversificate
  • Dumitru Agachi
  • ECHILIBRU
  • Ela Roseni
  • Elena Agachi
  • Filumenie
  • Flavius Obeadă
  • Foaie pentru minte
  • G1b2i3
  • Gabi Rus
  • Gabi Ursu
  • Gazeta de perete
  • George Gross
  • George Serban
  • Geotax
  • Gheorghe Constantin
  • Gigi Rusu
  • Globu Sondator
  • Hanul Muschetarilor
  • Haritina
  • Ilarie
  • In colţ de lume
  • Inelul lui Gyges
  • Inner space journal
  • Innuenda
  • Ioan Avram
  • Ioan Usca
  • Ioan Usca – Teologie
  • Ion Dascalu
  • Ionuţ Vulpescu
  • Isabelle Lorelai
  • Istoria Banatului
  • Jeremiah
  • Lady Actinidia
  • Lady of Cristal
  • Lecturi recenzate
  • Liana Toma
  • Librăria Semn de Carte – Reşiţa
  • Lilick Auftakt
  • Link Ping
  • Loredana Milu
  • Lucia Verona
  • Madi
  • Mami Nineta
  • Mana Ciutacu
  • Marcus
  • Maria Barbu
  • Mihaella First
  • Mika
  • Mikael Eon
  • Mioara Mitrea
  • Mirela Pete
  • Motanul Incaltat
  • N. Răducanu
  • Nea Costache
  • Nicolae Raducanu&Co
  • Nicu Scutaru
  • No basescu day
  • Noapte buna copii
  • Nu fi ca mine
  • Oana Stoica Mujea
  • Octavia Sandu
  • Onu Solitaire
  • Papillon – Rose Jaune
  • Parfum de vis
  • Paul G. Sandu
  • Pescăruşul Argintiu
  • Ratzone
  • Raza mea de soare
  • Razvan R.C.
  • Roxana Iordache
  • Schtiel
  • Sectorul Şase
  • SemneBune
  • Sifilica Blenorel
  • Simion Cristian
  • Simon
  • Simona Ionescu
  • Spune nu drogurilor
  • Suntem îngeri
  • Teo Negură
  • Thanks România
  • Theodora Marinescu
  • Usa din spate
  • Valeriu Costin – Dungha
  • Vis si realitate
  • Voglia din cucinare
  • WordPress.com
  • WordPress.org
  • Zinnaida

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Tema: Chateau de Ignacio Ricci.

  • Urmărește Urmăresc
    • Gabriela Savitsky
    • Alătură-te altor 408 urmăritori
    • Ai deja un cont WordPress.com? Autentifică-te acum.
    • Gabriela Savitsky
    • Personalizare
    • Urmărește Urmăresc
    • Înregistrare
    • Autentificare
    • Raportează acest conținut
    • Vezi site-ul în Cititor
    • Administrează abonamente
    • Restrânge această bară
 

Încarc comentariile...