Relatare „realistă” a unei vizite la Bruxelles (V)

Etichete

Andrei, Bruxelles, Chinezu, Corina Cretu, Cristian China Birta, Dinastia Ming, El Greco, grup de vizitatori ai PE, Horia Blidaru, Hotelul Maison du Dragon, literatura, Metrou, Moshe&Mordechai, Oana Stoica Mujea, omul modern, Parlamentul European, Picatura chinezeasca, relatari fanteziste, Sfinx, sibilla, Uniunea Europeană, vase chinezesti, viata asa cum e, vizita la Bruxelles

În timp ce unii dintre iluştrii vizitatori s-au risipit prin camere pentru a despacheta şi a se pregăti să exploreze minunata capitală europeană, alţii rămaseră în livingul hotelului. Într-un colţ, pe o canapea, Horia era prins într-o discuţie aprinsă cu Andrei. Andrei n-avea stare, în timp ce argumenta, sărea în picioare brusc, îşi afunda mâinile în buzunarele pantalonilor şi făcea câţiva paşi până la uşă, apoi se întorcea şi continua discuţia gesticulând.

– Deci, da, se apropie Darius, cu tot cu căruciorul de bagaje luat de la aeroport. Eu nu ştiu încotro s-o iau. Aveţi nevoie de ceva, sau mergem să bem o bere?

– Măi Darius, ce tot faci tu cu căruciorul ăsta? De ce-l cari după tine? Lasă-l aici, la recepţie, au o magazie pentru bagaje.

– Nu pot, Andrei. Ai văzut ce romane scrie Oana. Dacă unele pasaje de-acolo sunt reale? Vrei să ajung personaj de dark fantasy?

– Hai măi Darius, ce eşti copil? Alea-s toate din imaginaţia ei… Nu e nimic real. Ei, poate se mai inspiră şi din realitate. Dar foarte puţin… spuse şi Horia, cam neconvins.

– De exemplu, ce-ar putea scrie ea despre noi?, ia să vedem. Să ne imaginăm. Suntem un grup de oameni obişnuiţi. Ei, nu chiar obişnuiţi, dacă e să ne referim la agent … chiar! unde-o fi dispărut?

În acest timp, în faţa hotelului se opri scrâşnind ca la raliu un ditamai jeep-ul. De la volan, le făcea cu mâna Oana.  Crina stătea relaxată şi zâmbitoare în dreapta. Ei, poate nu chiar aşa de relaxată, dar oricum, zâmbind. Oana scoase capul pe geamul automobilului şi strigă:

– Mna, Dariuseee! Hai cu noi să cunoşti Bruxelles-ul! Hai, măi, mno, că e fain! Mi-am închiriat de la Rent a Car tărăboanţa asta… Mno, nu prinde decât 320 la oră, parcă-i caleaşca lu’ Our, mna. Vii?

Darius se codi preţ de câteva secunde, apoi, văzând privirile încurajatoare ale lui Andrei şi Horia, se decise. Dădu să sprijine căruciorul de zid. Pentru că piedica roţilor nu era blocată, căruciorul se prelinse pe lângă perete, îşi luă avânt pe gresia cărămizie şi, până  să-i vină cuiva ideea să-l oprească, se izbi de unul dintre uriaşele vase pictate, aflate în calea traiectoriei lui. Vasul se clătină de două ori balansându-se ameninţător, se roti şi căzu cu un pocnet sec, urmat de zornăitul sutelor de cioburi care alergau în toate direcţiile ascunzându-se în cele mai nebănuite cotloane. Sibilla ridică unul de jos cu o anumită fereală şi îl puse repede în poşetă murmurând ca pentru ea: “Dacă nu mă crede nimeni c-am fost la Bruxelles, am dovada“.

După tăcerea vinovată care urmă acestui incident, s-a iscat o larmă grozavă.  Ziceai că întreaga armată a Chinei a apărut din catacombele înnegurate ale timpului. Unii strigau, alţii se jeluiau, femeile clătinau din cap cu ochii îndureraţi, acoperindu-şi gura cu podul palmei a mare mirare.

Isabelle, cea mai eficientă dintre toţi înaintă cu fermitate şi spuse:

– Ce faceţi atâta gălăgie pentru un ciob? Ce? E sfârşitul lumii dacă s-a spart o oală? O plătim şi gata. După ce ne-aţi făcut aşa o primire, aţi dat toată cinstea pe ruşine! Ce să-i faci? Astea se mai şi sparg, că nu-s din fier! Vă văietaţi  pentru un ciob şi nici nu vă pasă câţi copii nefericiţi sunt în lumea asta, bolnavi grav, care merită şi ei dreptul la o viaţă normală! Să vă fie ruşine! Sunt mame nefericite cu copii bolnavi care nu se vaită ca voi! Şi ele chiar au motive! Nu ca voi, plângeţi pentru o … oală de lut!

Mulţimea multicoloră se desfăcu şi, prin pârtia creată, a lăsat să treacă un bărbat mărunţel, cărunt, chinez desigur, care părea să aibă autoritate asupra tuturor. Le spuse ceva chinezilor care plecară capetele şi dispărură care încotro într-o clipită, apoi îl căută din ochi pe şeful grupului nostru. Cum toţi întorseserăm privirile spre Horia, el îl invită cu un gest scurt şi ferm, să-l urmeze în biroul lui. Horia ezită o clipă şi se uită rugător spre Andrei, ştiindu-l mai diplomat şi mai vorbăreţ, el aflându-se într-o stare morală deplorabilă după ce pierduse toţi banii la Casino. În timp ce ei comunicau în acest mod o altă hărmălaie se iscă pe casa scării. Cu barba vâlvoi, cu ochii măriţi, cu hainele în dezordine, foarte tulburat şi palid, Agentul 0011 cobora treptele câte două urmat de o mulatră micuţă şi gureşă care striga şi ea vorbe de neînţeles ţopăind ca o codobatură să ţină pasul cu el.

Lângă un şir de vorbe în rusă, o engleză vagă amestecată cu franceză şi română, am reuşit să-nţelegem că e ceva în neregulă cu chiuveta. Ajungând în living se învârti roată şi răcni cu glas crunt:

– Cine-i directorul hotelului, să-l bag în mă-sa?! Să-i arăt eu nişte stele, nu câte zice el că are hotelul ăsta!, după care urmară câteva vorbe ce păreau înjurături, în rusă.

Prudenţi, câţiva îl indicară cu privirea pe manager, acesta aşteptând să fie urmat de Horia sau Andrei. Agentul îl luă pe sus aproape şi-l împinse în biroul de lângă recepţie, ieşind imediat şi uitându-se cu atenţie la toţi cei aflaţi acolo şi strigând:

– Cristian, hai te rog să-mi traduci ce spune constipatu’! Şi, mai ales, să-i traduci ce am eu să-i spun!

Cum problema vasului spart devenise una desuetă, ne străduirăm cu toţii să dispărem cât mai repede din living, promiţând să ne întâlnim seara.

Darius ieşi supărat în uşa hotelului şi cum el nu era fumător, făcu câţiva paşi până în dreptul gurii de metrou. Coborî treptele în mod automat şi, când ajunse pe peron, zări spatele unui jeep care gonea vertiginos prin tunel, oameni sărind peste linii să scape din calea bolidului, ţipând iar cei loviţi urlând.

– E clar, îşi zise Darius mai mult pentru sine. Bine că s-a spart oala aia, altfel omoram şi eu bruxelezi, cu Oana şi Crina… Cine ştie ce mă mai aşteaptă încă două zile… Of, futu-i!  Mai bine stăteam acasă.

De ce sunt oamenii din ce în ce mai singuri

Etichete

comunicare falsa, cuvinte goale, fericirea, lipsa de comunicare, omul modern, viata asa cum e

Foto: Alex Mazilu

Deşi comunicăm din toate puterile, schimbăm e-mailuri şi ne-am făcut bloguri, mergem la petreceri şi în vizite la prieteni, suntem zidiţi, fiecare, într-un ou de cristal.

Deşi perfect transparent şi împrăştiind prin reflexie raze venite din altă parte, nimic nu pătrunde în interior, pentru că nu avem nicio fisură în blindajul însingurării.

De ce sunt oamenii singuri şi însinguraţi? V-aţi întrebat? De ce mimăm comunicarea dar nu exteriorizăm altceva decât cuvinte pornite de pe buze şi odată cu modularea aerului expirat din cutia toracică nu comunicăm şi spirit?

Ne-am golit, noi, oamenii, de spirit? Suntem doar o masă amorfă de materie fără flacără interioară, fără acea luminiţă care ne ordonează liniile de câmp energetic? Ce s-a întâmplat cu omul modern – cum ne place să-i spunem? Ce s-a întâmplat cu dorinţa noastră de a fi împreună, de a ne bucura împreună, de a sărbători împreună? Ce s-a întâmplat cu dragostea dintre oameni?

Bunăoară, există o teorie conform căreia oraşele, megapolisurile au „smuls” omul din ordinea lui imediată şi, depersonificându-l, făcându-l să devină un număr anonim într-un şir abstract, i-au anihilat simţul moralităţii. Adăpostit după anonimatul numărului, omul a făcut toate lucrurile despre care a învăţat că sunt interzise. Şi-a înşelat prietenii deşi ştia că prietenia e sacră (Ghilgameş şi Enkidu, Hector şi Patrocle), a batjocorit Dragostea (Orfeu şi Euridice) deşi ştia că Dragostea e poarta către Cer, că învinge moartea şi curbează linia destinului. Omul s-a „dez-ordonat” a părăsit încet încet ordinea naturală a lumii şi şi-a artificializat, în final, şi-a contrafăcut, şi sufletul. Ce se mai poate face cu omul destructurat, cum poate fi el restaurat e dificil de spus…

Evident că omenirea nu putea rămâne pe şesuri, pe văile cursurilor de apă, în colibe arhaice, săpând şi crescând animale. Ea a evoluat, societatea s-a specializat, s-a organizat în funcţie de mijloacele de producţie. Istoria omenirii este în primul rând o istorie a mijloacelor de producţie. Dacă omul arhaic era înapoiat şi muncea pământul sau creştea animale în tribul lui din care nu ieşea niciodată şi căruia i se supunea întru totul, vorbind cu zeii şi închinându-le ofrande, cu teamă şi adulaţie, religiile moderne sunt religii ale explorării. Intru într-un teritoriu care nu mi-e familiar dar risc: Iisus spune că nimeni nu-i profet în satul lui iar Mahomed, profetul Islamului circumscrie destinul credinciosului musulman unei călătorii iniţiatice, el trebuie să călătorească să cunoască lumea şi să ajungă la Mecca.

Dacă omul şi-a strămutat rădăcinile şi nu mai trăieşte în legea morală a locului său iar o altă morală nu l-a cucerit, el şi-a pierdut, într-un fel, substanţa de bază. Astfel, societatea nu este acum o expresie a dorinţelor unei comunităţi ci o sumă de reguli punitive care îngrădesc viaţa. Conducerea unei societăţi nu reglementează ce anume să facă o comunitate ci mai ales ce să nu facă – ca o încercare de a elimina excepţiile.

O să vă spun un secret. După ce am crescut şi am observat multele nefireşti ale societăţii în care deschisesem ochii, după ce am citit şi am comparat diferite concepte sociale, cel mai arzător vis al meu a fost acela de a imagina o societate perfectă. Cu cât mai puţine excese. Fără crime. Fără absurdităţi. Ştiu că e o utopie. Sigur să ştiu. Dar nu mă pot vindeca de acest vis al meu. De ce omul modern s-a ticăloşit şi nu se poate conta pe cuvântul lui? De ce limbajul s-a desacralizat în asemenea măsură încât e doar un vehicol al banalităţii?

Acestea sunt întrebările care mă rod de mai multă vreme şi, în special, astăzi.

Cu cât înaintează în timp şi în civilizaţie, Omul s-a îndepărtat de cele sacre. A stins focul din inima lui şi l-ar stinge şi pe cel din stele dacă ar putea. Cum a devenit omul dintr-o fiinţă creată pentru Fericire una distructivă şi autodistructivă, e greu de spus. Poate ştiţi voi.

Ne întoarcem la Kant: „Cerul înstelat deasupra mea şi Legea Morală în mine”. Oare la ce s-o fi referit? Ce e aceea Lege Morală?

Despre lene?

Etichete

capitalism, criza economica mondiala, omul modern, patroni, societate dreapta, stress, supraproductie, viata asa cum e

–„Dreptul la lene” / „Le droit a la paresse” – de Paul Lafargue
http://www.marxists.org/francais/lafargue/works/1880/00/lafargue_18800000.htm
Le Droit à la Paresse, de Paul Lafargue (1880, 1896), est sans doute le pamphlet le plus violent et le plus réjouissant — le plus fertile, aussi — qu’on ait jamais écrit contre le travail : il n’était pas question decomposer ce texte magnifique, grand classique du mouvement ouvrier révolutionnaire, dans une police de labeur…

COMENTARIU DIN MASS MEDIA DE AZI:

Este o carte scrisa in 1880 (da, nu e o greseala !) si e mai actuala ca oricand. Caci vorbeste pana si despre criza la care am ajuns azi…
Etapele SPIRALEI INFERNALE sunt pe scurt urmatoarele:

1.Muncim tot mai multe ore si producem tot mai mult ca sa castigam tot mai mult – asa ni se cere « ideologic » de catre societatea capitalista – ca doar marii industriasi/ patroni au nevoie de oameni « motivati care sa le produca mai mult, sa se imbogateasca ei mai mult ; lenea nu e buna, din punctul lor de vedere caci nu muncim pentru ei si nu ne inregimentam sa le fie lor bine…

2. Produsele, la un moment dat, nu se mai vand, caci sunt prea multe, piata e saturata, iar oamenii nu mai au bani – salariile oferite de industriasi/ patroni nu sunt suficiente pentru a face fata tentatiei generate de produse; intervine publicitatea care ne convinge sa cumparam.

3. Suntem tentati de publicitate, vrem sa cumparam. Muncim mai mult, sa castigam mai mult, sa ne permitem. Multi ne lasam tentati si facem si credite.

4. La un moment dat sunt atat de multe produse pe piata ca nu mai are cine sa le cumpare – dar spirala infernala continua : ca doar continuam sa muncim mai mult, ca sa ne platim creditele, si… sa consumam mai mult;

5. Daca tot sunt dispusi din ce in ce mai multi oameni sa munceasca tot mai mult, de ce sa angajeze patronii 10 oameni in loc de 7, sau chiar 5, ca doar vor munci suficient cei 5 deja angajati, daca sunt bine prinsi in credite si dorinte de consum. Asa apare somajul ! Astfel, tot mai putini oameni muncesc tot mai mult, calitatea produselor/ serviciilor scade, dar nu conteaza pentru patron caci banii vin si asa. In ceea ce priveste somerii – este treaba lor !

6. Creditele sunt din ce in ce mai numeroase si mai mari caci cine intra in cercul lor iese greu;

7. La un moment dat piata crapa: locuri de munca, credite, imobiliarul, totul pica.

Ei, noi ne aflam acum in acest al 7-lea moment.
E incredibil, dar acelasi autor ne explica faptul ca daca am munci mai putin fiecare dintre noi, am putea trai toti mai bine, somajul ar scadea – iar nivelul de viata al populatiei s-ar imbunatati. Dar nu ar mai castiga atat de mult patronii.

Parca nu e absurd ce spune omul asta. Si o spunea acum 128 de ani!