Dacă s-ar alege grâul de neghină…

Etichete

Comisia pentru Dezvoltare din Parlamentul European, Corina Cretu, Europarlamentarul Corina Cretu, Fâsia Gaza, Israel, Palestina, Parlamentul European, Tony Blair

Cred că e printre puținii oameni politici de la noi cu vocație și responsabilitate de om politic.

Dacă m-a încântat ceva – în ultimele luni, cel puțin, de când băsescu a pus gheara procurorilor în beregata parlamentului – m-a încântat abnegația și viziunea acestei doamne.

Ia uitați-vă ce-a fost în stare să facă! Dacă fiecare politician român aflat în Parlamentul României ar face măcar 20% din cât face Corina și  s-ar preocupa măcar de soarta unui cătun mic, România ar deveni ceea ce spun reclamele ultra și mega-costisitoare ale ministressei Turismului.

Felicitări

Etichete

Bruxelles, europarlamentari romani, Parlamentul European

… Şi succes celor 33 de parlamentari români care vor fi prezenţi în următoarea legislatură (2009 – 2014) în Parlamentul European. În măsura în care va fi posibil, nu putem decât să sperăm că vor încerca să slujească interesele cetăţenilor români în acord cu interesul european. Din punctul meu de vedere, am asistat la o campanie curată, singurele îngroşări de ton s-au manifestat în „zona” prezidenţiabililor.

Mă bucur în primul rând şi felicit echipa aflată mai aproape de  vederile mele – cea social – democrată. Şi, în special, politicianul care m-a convins că poate exista exerciţiu politic însoţit de bun-simţ, măsură, onestitate. M-a convins prin fapte şi atitudine şi asta nu e puţin lucru. Este vorba de Corina Creţu, căreia îi adresez mulţumirea că a aşezat în lumina bună meseria de politician.

Mai departe, vorba bunicii mele: „Să lăsăm pomul în pace, să vedem ce roade-a face”.

Scrisoare deschisă către „europarlamentarul bloggerilor”

Etichete

Corina Cretu, Evenimentul Zilei, H.R. Patapievici, Institutul Cultural Roman, Parlamentul European, politica, Politice, presedintele Romaniei, Presedintia Romaniei, Romania, România trezeşte-te!, Traian Basescu, viata asa cum e

Draga noastră Corina („a noastră”, a bloggerilor),

Există un fel bizar de veselie, veselia care te cuprinde subit, inexplicabil, în mijlocul unui dezastru în desfăşurare. Este cea pe care o încerc şi eu… Ştii care? Cea din Zorba Grecul. Când se dărâmă construcţia aceea fantezistă şi cad toate bârnele ca-ntr-un domino iar Alexis Zorba râde cu poftă pentru că toată această construcţie se prăbuşeşte frumos…

În duminica dinaintea acestor „Salcâmi” am avut o controversă cu nişte prieteni pe temeiul patriotismului. Adică, român fiind, să spui că poporul din care faci parte e tembel, slugarnic şi idiot mi se pare o blasfemie. E ca şi cum ai spune că părinţii tăi sunt aşa. E ca şi cum ai spune că fiii şi fiicele tale sunt neghiobi (neghioabe). Poporul acesta a ajuns într-un asemenea hal de disoluţie încât să se renege singur? Sigur, sunt unii care pentru asta sunt plătiţi. Să inducă în mentalul nostru că suntem taraţi, ca naţie. Unul dintre ei, ambasadorul culturii noastre în lume, este Horia Roman Patapievici, plătit de statul român în slujba căruia este demnitar. Mai sunt şi alţii, mai mărunţi. Dar nu lipsiţi de tenacitate şi de mijloace. Probabil că nu ai văzut, acum câtva timp, H.R. Patapievici construia într-o gazetă ternă şi de necitit un silogism logic, după ce aranjase itemii dinainte şi avusese grijă să anunţe „partea interesată”. Din silogismul lui în vârful căruia se urcase ca găina pe mormanul de bălegar scurmând după o râmă convenabilă, îi privea pe europarlamentari exact cum să uită găina la nouri. Când cu un ochi – miop şi acela şi cu pieliţă albicioasă, când cu celălalt. De-acolo, din mijlocul propriei pestilenţialităţi, europarlamentarii îi păreau nişte gâze ignobile. Şi fără vreun rost. Dar printre atâtea gâze, a identificat şi un fluturaş. Fluturaşul este, evident, portocaliu şi drăgălaş. Prin antiteză, un europarlamentar român care ne reprezintă cu cinste şi onoare şi pe care unii dintre noi îl îndrăgesc şi-l respectă – şi mă refer aici la dumneavoastră, doamna Corina Creţu – este văzut de H.R. Patapievici drept un concetăţean indezirabil. Lăsând la o parte mârlănia – cu care ne-a obişnuit –  de a aşeza la acelaşi nivel, în antiteză, un parlamentar european cu un consilier personal al altui parlamentar european, nu putem să nu remarcăm osârdia ancilară cu care domnul Patapievici îşi apără partidul care l-a năşit şi apoi înfiiat.

Este elocvent următorul fapt. În una dintre cărţile dumnealui, Politice, apărută la editura Humanitas  în 1996, domnul Patapievici face un rechizitoriu dur poporului român care, în viziunea dumnealui artistică a înghiţit valuri de urină de la năvălitorii care s-au perindat pe-aici în zorii istoriei, de la imperiile care ne-au subjugat. O insultă pentru care alt popor, mai puţin tolerant şi mai puţin luminat, i-ar fi retras cetăţenia. Să te numeşti Patapievici şi să înjuri poporul român cu cruzime este chiar hilar. Iar după ce ai denigrat  poporul român să fii considerat potrivit pentru a conduce Institutul Cultural Român, funcţie în care este numit de către preşedintele României, mi se pare definitoriu pentru ceea ce crede însuşi Preşedintele României despre poporul român, care şi-a însuşit implicit această retorică.

Vă dau un exemplu:

• „Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Cînd i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridã strămoşească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvîntată, iar ei reîncepeau: ne zvîntam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni şi aşa mai departe, la nesfîrşit. Apoi ne-au luat la urină ruşii, care timp de un secol şi-au încrucişat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmã, avînd o băşicã a udului mai mare (de, beţiile…) i-au dovedit.” (din H. R. Patapievici, „Politice”, ediţia 1996, pag. 63)

• „Puturoşenia abisalã a stãtutului suflet românesc… spirocheta româneascã îşi urmeazã cursul pînã la erupţia terţiarã, subreptice, tropãind vesel într-un trup inconşient, pînã ce mintea va fi în sfîrşit scobitã: inima devine piftie, iar creierul un amestec apos”. (din H. R. Patapievici, „Politice”, ediţia 1996, pag. 49)

Când se exprimă despre o persoană cu statut de demnitar european, nu putem să  citim ceea ce mai generează mintea domnului Patapievici decât prin această „lentilă”.

Iar când domnul Băsescu îl susţine la conducerea Institutului Cultural Român, cu funcţie de reprezentare a României în lume, putem să alăturăm semnătura preşedintelui nostru sub textul referitor la poporul român.

Nu putem presupune că i-ar fi ruşine. Putem, însă, să fim mai atenţi.

M-am bucurat că nu ai reacţionat la sifoanele cu venin ale domnului Patapievici care se duce cu şoferul institutului pe care-l conduce, la piaţă şi-l obligă să-l aştepte cât îşi face dumnealui cumpărăturile. S-o fi imaginând un personaj din Craii de Curtea Veche. E productiv să înjuri naţia din care faci parte, s-o bălăcăreşti şi s-o dispreţuieşti dar să te lăfăi pe banii munciţi de ea. Asta este suprema morală, oarecum masochistă, a domnului Patapievici, un ins eşuat ca şi preşedintele lui drag.

„Vechimea” mea pe acest pământ, românesc, pământ ce mi-a dat un nume, o limbă mlădie de vorbit, poveşti, cântece, apă de băut, care a avut grijă de mine să nu mor şi să nu mă pierd, care va face din mine hrană pentru florile şi copacii lui este de două generaţii. Cu o asemenea vechime, nu mi-aş permite niciodată să judec, să blamez sau să denigrez poporul care m-a asimilat. De aceea, insulta domnului Patapievici este de două ori mai gravă. Este precum mojicul care-ţi intră-n casă iar tu îl omeneşti, iar el, dacă nu eşti atent, îţi scuipă în vadra cu apă. Asemenea oameni trebuie trataţi cu maximă circumspecţie.

Salcâmi

Etichete

accacia, accacia tree, alegeri europarlamentare, candidati PD-L pentru europarlamentare, candidati PSD pentru europarlamentare, Drapelul Romaniei, flori de salcam, jurnal de scriitor online, miracolul vietii, Mircea Geoana, Parlamentul European, Romania, salcam, Traian Basescu, viata asa cum e

Sursa foto:

Parcă sunt nişte ciorchini albi atârnaţi de copaci.

Nu sunt aşa spectaculoase ca florile de platan sau de castan. Sunt hieratice şi modeste. Discrete.

M-am uitat în treacăt la televizor şi am văzut, fulgurant, o pată de cerneală roşie întinsă pe tot ecranul, cum s-ar vărsa călimara pe coala de sugativă. Vă amintiţi sugativa? Tandră, cretoasă şi pufoasă, aleanul temelor de casă când, din greşeală, stiloul îşi depunea o lacrimă pe un cuvânt deja scris… Era lansarea unor candidaţi. În altă secvenţă, am văzut o tălăzuire portocalie. Culoarea e frumoasă şi spectaculoasă în sine, făcând trecerea dinspre roşu spre galben în spectrul lungimilor de undă ale luminii, dar din pricina asocierii ei ideologice fortuite, nu mă mai atrage. De la roşu prin orange-ul vivace spectrul nostru sucombă în galbenul trist şi entuziasmat cu mănuşi.

Roşu ar trebuie să fie atrăgător, dacă n-ar avea gâtul strâmbat şi n-ar fi atât de violent şi agramat.

Orange-ul a căzut în plasa automulţumirii şi a fanfaronadei schimbărilor de dragul schimbărilor.

Iar galbenul tace molcom în decupajul lui pregătind o jerbă de steluţe.

Mi-aş fi dorit o lansare nestandardizată. Dacă tot s-au făcut sondaje, şi ele indică numărul de europarlamentari ai fiecărui partid consideraţi eligibili, se putea organiza o lansare sub culorile României. Roşu, galben şi albastru. Vă mai amintiţi cum arată steagul Republicii România? Aşa s-ar fi justificat şi prezenţa preşedintelui într-o adunare electorală. Altfel, prezenţa lui ar fi fost stânjenitoare şi neruşinată.

Dar, cum vă spuneam la început, au înflorit salcâmii. E un miros adormitor. Mai ales în răcoarea serii, printre mirosul laptelui proaspăt muls, al florilor de regina-nopţii, de iarbă bătută de soare se strecoară şuviţa mirosului de salcâm.

Nimic nu-i mai frumos decât să închizi ochii şi să simţi cum te invadează mireasma aceasta dulce şi răcoroasă deopotrivă.

Duminica Floriilor

Etichete

Brandusa, Corina Cretu, Crina, Duminica Floriilor, Florica, Florii, Florin, Ierusalim, Iisus, Lacramioara, Liliana, Mihaela Paraschiva, Narcisa, Parlamentul European, Romania europeana, Violeta

Astăzi, în Duminica Floriilor care celebrează intrarea Domnului Nostru Iisus Christos în Ierusalim, Corina Creţu îşi lansează cartea „România europeană”.

Îi doresc succes în cariera ei politică şi o felicit pentru această carte – rodul timpului petrecut la Bruxelles ca reprezentant al cetăţenilor români în Parlamentul European.

Tot astăzi, buna mea prietenă, Brânduşa, îşi aniversează ziua de naştere. Îi spun şi pe această cale La Mulţi Ani. Mă bucur că am avut şansa să o cunosc.

La mulţi ani, Mihaela, suflet blând şi căutător de comori.

La mulţi ani tuturor acelora care-şi serbează astăzi onomastica, şi cărora părinţii şi naşii le-au dat nume de floare. Sacră.

Candidaţii PSD la euroalegeri

Etichete

alegeri europarlamentare, Corina Cretu, jurnal de scriitor online, lista europarlamentari, Parlamentul European, PES, politica, PSD, Stânga europeana, viata asa cum e

1. Adrian Severin

2. Rovana Plumb

3. Ioan Mircea Paşcu

4. Adriana Ţicău

5. Daciana Sârbu

6. Corina Creţu

7. Victor Boştinaru

8. Candidatul propus de PC

9. Cătălin Ivan (TSD)

10. Un candidat din partea organizatiei Bucureşti, ce urmeaza a fi desemnat

11. Viorica Dăncilă

12. Minodora Cliveti

13. Aristide Roibu

14. Marian Dragomir

15. Marius Oprescu.

Am preluat lista de pe  blogul Corinei Creţu, candidatul considerat de Concursul „Fără Canguri”, concurs iniţiat de prozatoarea Lucia Verona – „cel mai bun politician dintre bloggeri”.

Corina nu este numai cel mai bun politician dintre bloggeri, este un politician crescut la „şcoala” Ion Iliescu, a fost purtător de cuvânt al Preşedinţiei, este unul dintre europarlamentarii activi în acest mandat de un an şi jumătate la Parlamentul European şi are calităţile care-o recomandă pentru un mandat întreg 2009-2014.

Dorim succes tuturor candidaţilor, aşteptăm o campanie curată, fără lovituri nepermise, o dezbatere de idei şi proiecte şi ne dorim ca PSD-ul să câştige cât mai multe mandate.

De ce e nevoie de o mobilizare serioasă pentru aceste alegeri? Pentru că proiectele socialiştilor europeni – grup politic în care activează şi social-democraţii noştri – vizează o economie socială de piaţă, o grijă crescută pentru om (Sloganul electoral al Stângii europene pentru aceste alegeri este ” Mai întâi, înainte de orice, Oamenii! ), pentru valorile care consolidează echitatea socială, educaţie, asistenţă medicală, servicii sociale, securitate în muncă, valori cu atât mai importante în aceste momente în care valorile Dreptei au dus economia spre haos şi criză.

De aceea, în acest interval de timp, până în 7 iunie, încercaţi să convingeţi cât mai mulţi dintre cunoştinţele, prietenii, vecinii, colegii voştri să meargă la vot şi să voteze PSD, pentru ca reprezentarea noastră în Parlamentul European să fie una remarcabilă. Pentru că aceşti europarlamentari pe care noi îi votăm să ne reprezinte vor promova proiecte sociale şi ne vor consolida statul de cetăţeni europeni.

Global Progressive Forum

Etichete

Barack Obama, Bill Clinton, Brussels, Bruxelles, Comisia Europeana, Dominiques Stauss Kahn, Euronews, GFP, Ion Iliescu, Jose Manuel Durao Barroso, Joseph Borell, jurnal de scriitor online, Lionel Jospin, Parlamentul European, politica, Poul Nyrup Rasmussen, PSE, Romania, România trezeşte-te!, viata asa cum e

Astăzi, începe, la Bruxelles, forumul Global Progressive.

Global Progressive Forum este o  iniţiativă comună  a Partidului Socialiştilor Europeni, a grupului politic din Parlamentul European şi a Internaţionalei Socialiste. A înflorit sau a luat amploare odată cu Forumul Social Mondial care a avut loc în ianuarie 2001 la Porto Alegre, în Brazilia. GPF îşi propune să reunească multitudinea popoarelor din Africa, Europa, Asia, Orientul Mijlociu India şi america Latină pentru a discuta şi a propune soluţii  de reducere a efectelor nefaste ale globalizării, efecte cu impact şi în ţările dezvoltate (dăm exemplul Italiei care se confruntă cu un val de emigranţi „nedoriţi” – rromii) dar şi ţările în curs de dezvoltare sau sărace.

Invitaţii sunt unii de marcă, oameni care au jalonat prin gândirea şi deciziile lor evoluţia socială, politică, economică, a Europei şi a lumii.

Printre ei, în măsura în care vă uitaţi la Euronews, îi veţi vedea pe Bill Clinton (căruia Corina Creţu a reuşit, în calitate de jurnalist, să-i ia un interviu când preşedintele a vizitat România), Joseph Stiglitz – consilier al preşedintelui Barack Obama, Vandana Shiva, Pascal Lamy, Howard Dean, Dominique Strauss-Kahn, Lionel Jospin, Joseph Borell, Poul Nyrup Rasmussen – preşedintele Partidului Socialist European,  pe care unii îl văd drept viitor preşedinte al Comisiei Europene, funcţie deţinută actualmente de Jose Manuel Durao Barroso.

Dacă sunteţi şi mai curioşi, având în vedere că aici se stabilesc şi paşii pe care îi va urma România, în calitatea ei de stat membru al UE,

http://globalprogressiveforum.org

Relatare „realistă” a unei vizite la Bruxelles (X bis)

Etichete

Adi Hadean, bucatarie.ro, campionatul de clikuri, Cartierul Chinezesc, chevre, Chinezu, Ciupico, Corina Cretu europarlamentar, Crina Dunca, Darius Filip, Despre PSD, Egipt, El Greco, election europeenne, european parlament, Ioan Usca, Ivan Uska, Jamilla, jurnal de scriitor online, literatura, Metaxa, muraturi grecesti, Nelinkuibil, Oana Stoica Mujea, Palais du monnaie, Parlamentul European, Pescarusul Argintiu, pita cu slana, relatari fanteziste, romanciera pitesteanca, scrinul Oanei, Sfinx, sibilla, sportlocal.ro, Sudan, viata asa cum e

(variantă)

În timp ce cazacii şi asiaticii cu ochi oblici se îngrămădeau în două şiruri decente pornind din faţa imenselor butoaie de bere de pe terasa El Greco şi întinzându-se şerpuind pe străduţele înguste până la Palais du Monnaie, câţiva componenţi ai grupului de români vizitatori ai Parlamentului European intraseră deja în restaurant.

Risipiţi pe la mese, fără nimic în faţă decât suporturile de lemn pentru şerveţele şi recipientele cu ulei, sare, piper, oţet, aceştia se prefăceau adânciţi în lectura cărţilor de meniu. Deşi nu pricepeau mare lucru din ce scria acolo, susţineau, cu ajutorul supoziţiilor despre ce conţine un anumit preparat sau altul, o conversaţie întreruptă din când în când de onomatopeele Pescăruşului Argintiu.

– Uite! Au şi pastramă de capră, făcută greceşte! Wow! Aş vrea o felie şi eu…

–  Eşti bolund Pescăruşule, tu nu vezi cât costă 200 de grame? zise, blazat, Darius.

– Daaa… Am văzut! Ziceam aşa… Măcar o măslină tot mi-aş lua. Poate au la reduceri. Să-l întreb pe ospătar.

– Am eu un sendvici în buzunar… L-am luat pentru orice eventualitate, de-acasă. În caz că nu ne dă Corina nimic de mâncare. Dacă vrei, ţi-l dau. 50 de eurocenţi.

– 50 de eurocenţi? Cu mine faci tu afaceri? Te zic eu lu’ Crina. Mai bine, mai pun un euro şi-mi iau un castravete murat. Uite, murături –  3.90 euro. De un euro jumate, îmi dă jumate de porţie.

Într-adevăr, după o scurtă negociere în engleză cu ospătarul, acesta înţelese doleanţa Pescăruşului şi dispăru la bucătărie. Se întoarse după un minut cu o farfurioară cam cât o palmă se copil, ornată cu un cotor de gogoşar, un fir de mărar umed, o foaie de ceapă roşie, o felie de castravete şi o tijă de conopidă cam cât degetul mic de la mâna Pescăruşului. Aşeză ceremonios farfurioara pe masă şi aşteptă plata, făcându-şi de lucru, aranjând scobitorile şi şerveţelele. Pescăruşul se scotoci în portofel şi înşiră pe masă câteva monede. În timp ce încerca să încropească suma, tot socotind, încurcându-se şi luând-o de la capăt, Darius se întinse şi luă tija de conopidă.

– Ia să gust şi eu un pic, să văd ce murături ştiu să pună ăştia… Mmm, e bună. Trebuia să iei mai multe.

De la măsuţa de-alături, se întinse şi Jamilla şi luă foaia de ceapă roşie.

– Oau! Ce faină e! Ne-au adus antreurile!

– Dă să văd şi eu, luă Chinezu firul de mărar.

– Ce mâncaţi voi acolooo? … se alintă şi Oana şi înhăţă felia de castravete de pe farfurioară, cu unghiile ei vopsite violent cu indigo şi bordate cu alb ca nişte unghii de vrăjitoare sadea. Mm! Sunt bune! Trebuia să comanzi mai multe, că puneam şi noi bani.

– O! Aţi şi început să serviţi masa, se insinuă cu ochii lucind şi Sfinxul care luă cu mâna ei mică cotorul de gogoşar. Fii atent! Aştia utilizează tot de la gogoşar! Ce bune sunt seminţele!… Puteau să aducă şi frunzele murate de la gogoşar.

Între timp Pescăruşul, ocupat să achite suma corectă, nu putut să împiedice devalizarea farfurioarei. Cum nu mai era nimic, nicio murătură, se uită rugător la Darius.

– Bine. Îţi dau 50 de cenţi, dă-mi sendviciul.

– O-ho! ripostă acesta, îngândurat. Asta a fost prima ofertă. Între timp, i-a crescut valoarea direct proporţional cu interesul tău.

– Ce? Darius are un sendvici? se interesă Oana. Darius, dă-mi-l mie, că tu şi-aşa eşti gras! Ai burtă, uite-te la tine.

– Un euro, Oana.

– Ce-ai zis? Tu îmi vinzi mie sendviciul adus de-acasă, de la Satu-Mare, cu un euro? Nu ţi-e ruşine?

– De ce să-mi fie ruşine? Piaţa liberă. Preţ reglat de cerere şi ofertă. Eu am ceva ce voi vreţi. Licitaţie!

– Îţi dau eu 2 euro, zise Ciupico. N-am mai mâncat produse româneşti de trei ani! Aici, numai din astea modificate genetic au. Au gust de rumeguş. Mi-l dai? Uite banul!

– Ciupico, nu-l lua! E un sendvici cu şuncă din aia de la butic, fezandată şi făcută cu e-uri! Zici că-i de plastic! Şi cu ardei importat din Israel, cu gust de talpă de viplex. Şi cu caşcaval Mozzarella, de-ăla sintetic.

– Are şi ceapă şi roşie, interveni Darius.

– Da, ceapă din Sudan, cu potenţiator de creştere. Şi roşie din Egipt, are gust de filtru de ţigaretă, zise şi Nelinkuibilul.

– De unde ştii? se miră Ciupico.

– L-am mâncat deja, în timp ce voi dezbateţi şi licitaţi.

– Ce-ai făcuuuut??? urlară cu toţii şi se repeziră cu unghiile şi cu scobitori furate de pe masă, să-l pedepsească.

Darius se scotoci în buzunar; într-adevăr, sendviciul dispăruse. ” Când să fac şi eu o afacere…” gândi acesta resemnat. Acu’ nu mai am nimic de vânzare… Parcă am nişte pită cu slană la hotel, mai bine m-aş duce s-o aduc, că facem foamea aici”, mormăi, ca pentru sine.

– O-ho! Slana ta a dispărut demult! Şi pita, râse Chinezu.

– Păi cum aşa? se miră Darius, că o încuiasem în cutia cu bijuterii a Oanei. Aia, cât un scrin.

– Am găsit-o după miros, ce credeai? I-am dat-o lu’ unchiu-miu şi lu’ văr-miu. Cum altfel aş fi reuşit să-i mobilizez la demonstraţie? Dintr-o tablă de 60 de ţănti de slană, am hrănit 200 de chinezi.

– Ce-ai făcut? se miră Darius, confuz? Cum aşa? I-ai dat la fiecare un milimetru de slană?

– Ei, cum. Şi-a adus fiecare un bob de orez şi şi l-a întins un pic prin slănină. Unii şi-au adus şi cutiuţe cu capac etanş pentru miros. Puneam un pic de miros de slană afumată în cutie şi pac! închideam capacul. Am vândut şi reţeta de slană afumată, una de mi-a dat-o Hădean. Am luat 4000 de euro pe ea. Sunt bogat, băi!

– Atunci la ce ţi-ai mai făcut campionat de clickuri? Şi ai putea să plăteşti şi tu nişte beri la chinezii tăi, nu să le plătesc toate eu! se indignă, invidios, Nelinkuibilul.

– Sau ar putea să-mi dea mie banii, că slana era a mea! spunse, înfipt şi arţăgos, Darius.

– Băi, n-am vândut slana ta. Pe aia am folosit-o drept mită. Electorală, dacă vrei, dar mită. Cum vrei să mai ia Corina un mandat, ce tu eşti prost? Unde dracu’ bem la vară?

– Auzi, nu începe! Chinezii tăi n-o votează pe Corina, că n-au cum. Nu au cetăţenie, nu au cum, limpezi lucrurile Nelinkuibilul.

– N-o votează, bă, dar fac lobby, se apără Chinezu. Au relaţii de afaceri în Cartierul Chinezesc, în toate oraşele mari din România.  Cum credeţi voi că se fac treburile astea?

– Mie mi-e foameee!!! strigă Pescăruşul prelung, acoperind orice zgomot din restaurant.

– Şi mie! Şi mie! se auziră strigăte disperate din câteva piepturi.

– Hai că vă comand eu imediat, zise Corina, coborând scările. Mai bine, haideţi să mergem sus, că acolo putem şi fuma, zise ea cu fermitate.

– A venit Corina! A venit Corina! răsuflară uşuraţi şi plini de speranţa ce le lucea şi în privirile înfometate, toţi cei din grup.

O luarăm bulucindu-ne şi călcându-ne unii pe alţii pe tivurile hainelor şi rochiilor de gală, pe scări. În salonul de sus, mesele erau încărcate cu de toate ca la o nuntă de manelişti, cu toate bunătăţile pământului grecesc.  Sau bruxellez. Fiecare fură din mers de pe prima masă, o măslină, o roşie, un castravete, o felie de brânză de capră, o bucată de şuncă, o chifteluţă scoasă din sosul ei de maioneză, o bucăţică de peşte marinat, o scrumbie sărată, un măr, o portocală, o felie de pastramă de capră, un avocado, o prăjitură cu miere, o brioşă cu nucă, un saleu, un crevete, o scoică, un tentacul de calmar pane. Se aşezară cu toţii la mese. Nu se auzea decât zgomotul fălcilor care mestecă şi plescăitul limbii. Corina trecea pe la fiecare şi-l întreba cum se simte, dacă îi place, dacă e mulţumit de cameră, de mâncare, dacă vrea de băut. Sigurul răspuns pe care-l primea era un „Îhîm!” înfundat, strecurat între două înghiţituri.

„Ăştia sunt, n-am ce să fac! Sunt ai mei,  n-am ce face! Sărăcuţii. Uite ce flămânzi erau. N-au mâncat nimic de dimineaţă… Dragii de ei”, rostea Corina, în gând privindu-i cu duioşie şi înţelegere. „Hai să mănânc şi eu ceva”, îşi zise şi se îndreptă spre prima masă, cea rezervată pentru ea. Pe masă, nimic.” O fi uitat Ioannis să aşeze şi aici bucate… Lasă, că mănânc acasă” mai zise ea şi îşi aprinse, resemnată, o ţigaretă.

Dintr-un colţ al sălii, de după o piramidă de farfurii goale, se auzea un cântec rusesc, acompaniat de clipocitul sec al mouse-ului care clickuia. Tot pe masa aceea se balansa, goală, sticla uriaşă de Metaxa, prinsă în suportul ei sclipitor…

Relatare „realistă” a unei vizite la Bruxelles (IX)

Etichete

Alex Mazilu, Anca Chiser, Arghezi, bijuterii, boxeri Catalin Botezatu, Bruxelles, campionatul de clickuit, candidati PSD pentru europarlamentare, Chinezu, cluburi de streptease din Bruxelles, Corina Cretu, Crina Dunca, Darius Filip, Despre PSD, Dmitri Medvedev blog, Europarlamentarul Corina Cretu, grup de vizitatori ai PE, Hotelul Maison du Dragon, Isabellelorelai, Ivan Uska, Jamilla, KGB FSB, literatura, mailme, Maktub, meneken piss, Nelinkuibilul, Oana Stoica Mujea, papusi gonflabile, Parlamentul European, Pescarusul Argintiu, relatari fanteziste, Sfanta Rusie, sfinx777, sibilla, sportlocal.ro, Suzana, Vania, Vreau să pun mana si sa urlu este, Xreader

Foto: Alex Mazilu

Darius se întoarse posomorât spre hotel. În timp ce urca cu greu treptele, de parcă ar fi avut pământul întreg în spinare, gândurile lui forfoteau amestecându-se. Pe de o parte, se bucura că întârziase datorită accidentului din hol şi nu apucase să urce în maşină cu Oana şi Crina. Pe de altă parte, dintr-o curiozitate morbidă specifică oricărui individ, se întreba dacă cele două vor fi supravieţuit cursei nebune prin catacombele Bruxelles-ului sau dacă le prinsese poliţia pe care o văzuse coborând cu maşinile şi motocicletele. Şi ce-o să se-ntâmple cu ei când va afla Corina…  Dar nu-şi mai duse supoziţiile până la capăt, pentru că, în uşa hotelului, dădu nas în nas cu Chinezu.

– Ce faci băi Darius, băi? Te gândeşti cum să te clickui? Lasă naibii bloggereala, hai să ne distrăm. Uite, ăsta fără link zice că ştie el nişte puff-uri. Toată strada asta pe care se află şi hotelul nostru, e plină de curve. Hai! Să le-arătăm ce-i mai mândru pe la noi, ochii cu sprâncenele…

– Sula şi izmenele, completă, hâtru, Nelinkuibilul.

– Hai băi, că nu purtăm izmene! Am boxeri Cătălin Botezatu. Mi i-am cumpărat special pentru această vizită… interveni şi Darius.

– Da’ ce, mă rog, speri tu de la această vizită? îl întrebă ţintuindu-l prin pleoapele strânse şi mijite, cu pupilele lui de viezure, Nelinkuibilul. Ţi-ai luat chiloţi cu tot cu p*lă? Hi hi hi…

Dar nu mai apucă să afle răspunsul…

– Unde aţi zis că vă duceţi? Vin şi eu,  apăru, graţioasă şi insinuantă, Jamilla.

– Ei, ne ducem să-l vedem pe Maneken Piss! reacţionă, prompt, Chinezu, învăluit în privirile admirative şi aprobatoare ale celorlalţi.

– Vin şi eu, atunci, insistă Jamilla, bucuroasă. Deschise uşa hotelului şi strigă: Anca, Isabellelorelai! Haideţi şi voi! Mergem cu băieţii să dăm o tură! Hai că mergem la Maneken Piss! Anca, ia şi aparatul de fotografiat! Pescăruşa, hai şi tu!

Doamnele se ridicară anevoie de pe canapele, îşi îmbrăcară hainele şi, aruncând o privire fugară în oglinda din perete, ieşiră. Afară, fără să observe privirile ezitante şi trăsăturile căzute de pe chipurile domnilor, hotărâră, cum sunt obişnuite să hotărască întotdeauna prefăcându-se că nu fac decât să adopte iniţiativele bărbaţilor, încotro să pornească. Nici nu apucară să facă zece paşi că din urmă le ajunse strigătul disperat al Sibillei:

– Băiiii! Pe mine cui mă lăsaţi? Eu ce să fac singură în hotel? Sunteţi nebuni? Vă rog… Vreau să vin şi eu să văd oraşul… Luaţi-mă şi pe mine… Dacă nu mă luaţi, spun tot! Să fie clar! Că nu se vrea a se lua nicio măsură! Şi americanii i-au bombardat pe sârbi tot aşa! Din cauza indiferenţei statelor europene! Şi nu mă lăsaţi voi pe mine… Că eu nu sunt… Băi! Ce credeţi voi că scăpaţi aşa? Vă scriu pe blog imediat!

Nelinkuibilul îi aruncă o privire nimicitoare, în treacăt:

–  Asta ne mai lipsea! Băga-mi-aş eu să-mi bag. După ce că nici la f***t nu putem merge, mai vine şi zgubilitica asta să-mi strice gustul la ţigări, mormăi el. Apoi se întoarse spre ea:

– Dar dumneavoastră nu doreaţi să mergeţi în Grande Place? Că parcă aşa v-am auzit discutând…

– Hai, măi, am glumit şi eu… Nu merg. Merg cu voi, că-i mai plăcut. Dacă nu se vrea, nu se vrea! Eu am ordin precis, să nu vă scap din ochi, să nu vi se-ntâmple ceva! Că dacă v-atacă pedofilii sau homosexualii! Eu îi reperez imediat că am ochiul format! Ăsta, stângu’! Imediat ţi-i prind şi ţi-i anihilez! Eu am dormit şi la uşa fetelor să le păzesc, să nu vină abuzatorii! Ce ştiţi voi ? Voi sunteţi nişte pufuleţi şi nişte pămătufuri! Eu am salvat atâtea… La noi este descoperită reţeaua, dar nu se vrea să se…

– Ia uitaţi-vă ce frumos sunt iluminate clădirile astea! interveni Anca, cu tact. Hai să facem nişte poze. Uite că deja s-a înserat. Hai să intrăm în magazinele astea să vedem ce e…

– Daaa… Într-adevăr, ce frumuseţe! Uite, aici sunt bijuterii. Haideţi să intrăm şi să ne uităm, poate cumpărăm suveniruri. Eu îi iau soţului meu un ceas drăguţ. Şi fetiţei, să-i caut ceva… Am văzut nişte căciuliţe drăgălaşe într-o vitrină…

– Ia mai lasă-ne cu soţul, nu ne mai bate atâta la cap! Soţu’-n sus, soţu’-n jos. Tu altceva nu mai ştii? interveni, categorică, Isabellelorelai care înţelesese că grupul e prea mare că să fie omogen şi că băieţii trăgeau să meargă la ale lor. Se întoarse spre ei: Voi ce vă fredonaţi atâta? Hai, căraţi-vă la streptease! Ce căscaţi gura la discuţiile noastre? Nu aia vreţi?

Cei trei, luminându-se deodată la chip izbucniră:

– Ba da! Ba da! Dar nu voiam să vă lăsăm pe aici singure, prin gangurile astea, completă Chinezu, diplomat.

Cei trei nici nu mai aşteptară replica şi o luară la picior dispărând pe o stradă lăturalnică, în bezna spartă din loc în loc de luminile reclamelor.

Doamnele cercetară cu minuţie, îndelung, toate rafturile imensului magazin. Fiecare îşi alese câte ceva, bucurându-se cum se bucură copiii de jucăriile noi.

Sibilla, apropiindu-se de Pescăruşă, îi şopti conspirativ:

– Ai văzut ce semne îşi făceau Isabellelorelai cu Darius?

– Nu mai spune! N-am văzut nimic! Când? Ce spirit de observaţie ai… Poate ţi s-a părut.

– Mie? Eu îs ca vulturul! Mie nu-mi scapă nimic, niciun gest, nicio vorbuliţă. Aud tot, văd tot! Credeţi voi că eu … da’ eu… observ orice amănunt. Am văzut că Darius îi făcea un semn. Isabellelorelai s-a uitat la noi toate şi, după asta, i-a făcut semn aprobator şi din cap. Ce cred ei? Că mă păcălesc pe mine? Eu sunt as! Pe mine nu mă duce nimeni cu zăhărelul! Aşa las eu impresia, dar nici gând!

– Da’ ce secrete pot să aibă Isabelle şi Darius? Eu nu cred. Poate ţi s-a părut.

– No. Mie? Mie nu mi se pare niciodată. Eu îi simt cum interacţionează. Le ştiu şi mirosurile. Ăştia? Păi ăştia-s agenţi, ce crezi?

– Uite ce inel frumos! exclamă Anca. Sibilla, nu-ţi place? Ce zici?

– Vezi cum sunt atenţi cu toţii, vezi? îi şopti Sibilla, Pescăruşei. Să mă distragă. Ai văzut? Crezi că întâmplător am intrat aici? Aici trebuia să intrăm! Ai să vezi numa’!

Pescăruşa ridică din umeri şi zâmbi scuturându-şi a neîncredere capul.

Doamnele încheiară cumpărăturile şi, în drum spre Maison du Dragon unde deja urmau să se pregătească pentru soiree, ciripesc vesele despre felul în care se vor îmbrăca şi cât de bine se vor simţi în aceste trei minunate zile de libertate absolută. Absolută până la un punct, bun înţeles.

****************************************************************

– Bă, dacă tot am zis că mergem să-l vedem pe Maneken Piss, că şi-aşa nu mai avem acum prea mult timp la dispoziţie, eu propun să mergem după El Greco la streptease. Şi acum, doar să facem o scurtă recunoaştere, sugeră Chinezu.

– Eu zic mai bine să intrăm la un bistrou, că nu-i nevoie de nicio recunoaştere, aici totul e explicit şi la vedere. Uite, dacă te uiţi încolo, vezi reclame luminoase înfăţişând contururile unor dame. Aproape că nu mai e nevoie să intri… interveni şi Nelinkuibilul.

– Auzi, contururi luminoase n-ai decât să fuţi tu! Mi-a zis mie Agentu’ că ţi-ai luat o gonflabilă. Eu vreau să pun mâna şi să urlu „este„!

– E cam deplasată comparaţia ta, Chinezule, se auzi o voce în spatele lor. Arghezi se referea, în acel poem, la neverosimilul existenţei divine, la incertitudinea şi imposibilitatea de a crede fără revelaţie, nu la … ce te gândeşti tu!

– Tu de unde-ai apărut? Ne urmăreşti, ce dracu’? tresări Nelikuibilul.

– Am făcut o probă Suzanei şi acum jubilez… Trebuia să cumperi şi nişte lubrifiant, băi estetule specialist în orgasme virtuale, am fost nevoit să-ţi folosesc ciocolata…

– Te-ai dat la Suzana mea? Te strâng de gât, perversule şi imoralule! se repezi Nelinkuibilul la gâtul Agentului.

– Bî, bî, bî, ce eşti tâmpit? zise acesta retrăgându-se strategic şi punând mâna pe spătarul unui scaun de la terasa din preajmă. Eu nu utilizez asemenea artefacte şi substituiri grosolane! Da’ i-am propus-o tailandezului care făcea room-service şi mi-a adus berile şi mâncarea… A propos, vezi că ai de plătit 172 de euro, că le-am trecut în contul tău.

– Să-l ia dracu’ pe ăla care mai vine vreodată la Bruxelles cu aşa o adunătură de tâmpiţi! De rataţi! De nenorociţi! Să te muţi din camera mea, că te omor! Adică, după ce ţi-am plătit berile şi crăpelniţa când am ieşit în oraş, să-ţi plătesc şi angaralele la hotel?! Da’ cine te crezi tu, băi?

– Eu sunt straja Sfintei Rusii! Când va veni Puterea ei, ai să te târăşti în genunchi şi-ai să-mi ceri iertare! Şi n-o să ţi-o dau, într-o mie de ani! Ba încă mai vârtos o să te umilesc, după ce vei fi biciuit şi pus în obezi la fum de ardei!

– Hei, hei! Potoliţi-vă! Eu zic că nu e cazul să ne facem de cacao în buricul Bruxelles-ului. Hai, că vă bateţi la hotel, nu aici. Uite, s-a şi adunat lume deja.

– Eu să mă bat cu ăsta? Nici gând! Eu nu mă bag cu kaghebişti. Am eu şmecherii mei, lasă că vezi tu Agentule ce păţeşti, rosti, stropşit, Nelinkuibilul.

– Pe cine faci tu kaghebist, băi chibuţ? Sunt FSB-ist, nu KGB-ist. Hai că deja am irosit prea multe cuvinte pentru un viitor stârv răpus de Slava Sfintei Rusii. Paşol! Nazat!

Darius, care privise uimit şi tăcut această scenă, îl trase încet de încheietura cotului pe Chinezu, făcându-i semn să-i lase pe-ăştia doi în legea lor. Chinezu, împărţit între dorinţa de a-i împăca şi simţul ridicolului – deja se adunaseră vreo 40 de curioşi care, în toate limbile, discutau aprins şi gesticulau amplu, gata să ţină partea unuia sau altuia – alese să se retragă discret.

– Nu că şi rusu’ nu-i normal! îşi justifică el cu voce tare dezertarea. După ce că-i dezvirginează gonflabila Nelinkuibilului, tot el face gât! Şi aici şi-a găsit, în buricul capitalismului papistaş să-i preaslăvească pe pravoslavnici! Dă-l în puii mei, n-are decât să se descurce! Îl scot şi din blogroll când ajungem la un computer conectat la reţea!

– I-a dat-o tailandezului, n-ai auzit ce-a zis?… încercă să-l scuze Darius.

– Şi tu-l crezi pe ăsta? E numai figuri de stil şi literatură! Să nu crezi o iotă din ce-ţi zice Agentul! Are el treburile lui, misiunile lui. Ce, crezi că degeaba a venit la Bruxelles?

– Ei, ce misiuni? Să-i strice ciocolata Nelinkuibilului? Fii serios! Pare mai degrabă mânat de aşa-numita „nebunie a lui Christos”…

– Bă, ce erudit îmi eşti şi tu! De ce nu scrii din astea pe blog? Tot scarpini PSD-ul pe spinare… în loc să… Hai să intrăm aici să bem ceva, că m-am enervat.

– Mi-am mai făcut un blog… Aş scrie acolo, dar mă obligă Crina să scriu informaţii despre Satu Mare. Altfel …, aş scrie şi eu ce mă preocupă… Ce? Aşa de incult par? rosti acesta rotunjindu-şi ochii a mirare.

– Nu pari. Toţi ascultaţi de Crina, v-aţi tâmpit. Ce vă face aia, vă hipnotizează, vă plăteşte? Ce naiba vă face, că şi Oana, toată ziua „Crina şi Crina”, parc-ar fi măritată cu Crina nu cu Xreader pe care-l uită pe unde se duce… Bine că n-a venit cu el, că-l mai uita prin Bruxelles… Ce vă face aia?

– Ne şantajează… rosti, cu obidă, Darius.

– Cu ce vă şantajează băi? Băi, voi nu sunteţi normali. Ce ce vă şantajează Crina?

– Lasă c-ai să vezi tu după ce ne-ntoarcem acasă,  rosti, cu înţelepciunea celui care a trăit o atare experienţă şi şi-a asumat-o, Darius.

Cei doi intrară într-o locantă, comandară, nervoşi cum erau, bere nefiltrată şi continuară să discute despre diverse subiecte, de la politică internaţională la strategii de marketing, uitând cu totul de cei doi pe care-i lăsaseră ca pe doi cocoşi cu penele zburlite, în stradă.

– Bă, eu îmi fac un site de sport unde adun toate ştirile din sportul local, din ţară. O să-i zic sportlocal.ro. Simplu. Dau lovitura cu ăsta. Ce zici?

Relatare „realistă” a unei vizite la Bruxelles (V)

Etichete

Andrei, Bruxelles, Chinezu, Corina Cretu, Cristian China Birta, Dinastia Ming, El Greco, grup de vizitatori ai PE, Horia Blidaru, Hotelul Maison du Dragon, literatura, Metrou, Moshe&Mordechai, Oana Stoica Mujea, omul modern, Parlamentul European, Picatura chinezeasca, relatari fanteziste, Sfinx, sibilla, Uniunea Europeană, vase chinezesti, viata asa cum e, vizita la Bruxelles

În timp ce unii dintre iluştrii vizitatori s-au risipit prin camere pentru a despacheta şi a se pregăti să exploreze minunata capitală europeană, alţii rămaseră în livingul hotelului. Într-un colţ, pe o canapea, Horia era prins într-o discuţie aprinsă cu Andrei. Andrei n-avea stare, în timp ce argumenta, sărea în picioare brusc, îşi afunda mâinile în buzunarele pantalonilor şi făcea câţiva paşi până la uşă, apoi se întorcea şi continua discuţia gesticulând.

– Deci, da, se apropie Darius, cu tot cu căruciorul de bagaje luat de la aeroport. Eu nu ştiu încotro s-o iau. Aveţi nevoie de ceva, sau mergem să bem o bere?

– Măi Darius, ce tot faci tu cu căruciorul ăsta? De ce-l cari după tine? Lasă-l aici, la recepţie, au o magazie pentru bagaje.

– Nu pot, Andrei. Ai văzut ce romane scrie Oana. Dacă unele pasaje de-acolo sunt reale? Vrei să ajung personaj de dark fantasy?

– Hai măi Darius, ce eşti copil? Alea-s toate din imaginaţia ei… Nu e nimic real. Ei, poate se mai inspiră şi din realitate. Dar foarte puţin… spuse şi Horia, cam neconvins.

– De exemplu, ce-ar putea scrie ea despre noi?, ia să vedem. Să ne imaginăm. Suntem un grup de oameni obişnuiţi. Ei, nu chiar obişnuiţi, dacă e să ne referim la agent … chiar! unde-o fi dispărut?

În acest timp, în faţa hotelului se opri scrâşnind ca la raliu un ditamai jeep-ul. De la volan, le făcea cu mâna Oana.  Crina stătea relaxată şi zâmbitoare în dreapta. Ei, poate nu chiar aşa de relaxată, dar oricum, zâmbind. Oana scoase capul pe geamul automobilului şi strigă:

– Mna, Dariuseee! Hai cu noi să cunoşti Bruxelles-ul! Hai, măi, mno, că e fain! Mi-am închiriat de la Rent a Car tărăboanţa asta… Mno, nu prinde decât 320 la oră, parcă-i caleaşca lu’ Our, mna. Vii?

Darius se codi preţ de câteva secunde, apoi, văzând privirile încurajatoare ale lui Andrei şi Horia, se decise. Dădu să sprijine căruciorul de zid. Pentru că piedica roţilor nu era blocată, căruciorul se prelinse pe lângă perete, îşi luă avânt pe gresia cărămizie şi, până  să-i vină cuiva ideea să-l oprească, se izbi de unul dintre uriaşele vase pictate, aflate în calea traiectoriei lui. Vasul se clătină de două ori balansându-se ameninţător, se roti şi căzu cu un pocnet sec, urmat de zornăitul sutelor de cioburi care alergau în toate direcţiile ascunzându-se în cele mai nebănuite cotloane. Sibilla ridică unul de jos cu o anumită fereală şi îl puse repede în poşetă murmurând ca pentru ea: “Dacă nu mă crede nimeni c-am fost la Bruxelles, am dovada“.

După tăcerea vinovată care urmă acestui incident, s-a iscat o larmă grozavă.  Ziceai că întreaga armată a Chinei a apărut din catacombele înnegurate ale timpului. Unii strigau, alţii se jeluiau, femeile clătinau din cap cu ochii îndureraţi, acoperindu-şi gura cu podul palmei a mare mirare.

Isabelle, cea mai eficientă dintre toţi înaintă cu fermitate şi spuse:

– Ce faceţi atâta gălăgie pentru un ciob? Ce? E sfârşitul lumii dacă s-a spart o oală? O plătim şi gata. După ce ne-aţi făcut aşa o primire, aţi dat toată cinstea pe ruşine! Ce să-i faci? Astea se mai şi sparg, că nu-s din fier! Vă văietaţi  pentru un ciob şi nici nu vă pasă câţi copii nefericiţi sunt în lumea asta, bolnavi grav, care merită şi ei dreptul la o viaţă normală! Să vă fie ruşine! Sunt mame nefericite cu copii bolnavi care nu se vaită ca voi! Şi ele chiar au motive! Nu ca voi, plângeţi pentru o … oală de lut!

Mulţimea multicoloră se desfăcu şi, prin pârtia creată, a lăsat să treacă un bărbat mărunţel, cărunt, chinez desigur, care părea să aibă autoritate asupra tuturor. Le spuse ceva chinezilor care plecară capetele şi dispărură care încotro într-o clipită, apoi îl căută din ochi pe şeful grupului nostru. Cum toţi întorseserăm privirile spre Horia, el îl invită cu un gest scurt şi ferm, să-l urmeze în biroul lui. Horia ezită o clipă şi se uită rugător spre Andrei, ştiindu-l mai diplomat şi mai vorbăreţ, el aflându-se într-o stare morală deplorabilă după ce pierduse toţi banii la Casino. În timp ce ei comunicau în acest mod o altă hărmălaie se iscă pe casa scării. Cu barba vâlvoi, cu ochii măriţi, cu hainele în dezordine, foarte tulburat şi palid, Agentul 0011 cobora treptele câte două urmat de o mulatră micuţă şi gureşă care striga şi ea vorbe de neînţeles ţopăind ca o codobatură să ţină pasul cu el.

Lângă un şir de vorbe în rusă, o engleză vagă amestecată cu franceză şi română, am reuşit să-nţelegem că e ceva în neregulă cu chiuveta. Ajungând în living se învârti roată şi răcni cu glas crunt:

– Cine-i directorul hotelului, să-l bag în mă-sa?! Să-i arăt eu nişte stele, nu câte zice el că are hotelul ăsta!, după care urmară câteva vorbe ce păreau înjurături, în rusă.

Prudenţi, câţiva îl indicară cu privirea pe manager, acesta aşteptând să fie urmat de Horia sau Andrei. Agentul îl luă pe sus aproape şi-l împinse în biroul de lângă recepţie, ieşind imediat şi uitându-se cu atenţie la toţi cei aflaţi acolo şi strigând:

– Cristian, hai te rog să-mi traduci ce spune constipatu’! Şi, mai ales, să-i traduci ce am eu să-i spun!

Cum problema vasului spart devenise una desuetă, ne străduirăm cu toţii să dispărem cât mai repede din living, promiţând să ne întâlnim seara.

Darius ieşi supărat în uşa hotelului şi cum el nu era fumător, făcu câţiva paşi până în dreptul gurii de metrou. Coborî treptele în mod automat şi, când ajunse pe peron, zări spatele unui jeep care gonea vertiginos prin tunel, oameni sărind peste linii să scape din calea bolidului, ţipând iar cei loviţi urlând.

– E clar, îşi zise Darius mai mult pentru sine. Bine că s-a spart oala aia, altfel omoram şi eu bruxelezi, cu Oana şi Crina… Cine ştie ce mă mai aşteaptă încă două zile… Of, futu-i!  Mai bine stăteam acasă.

Relatare „realistă” a unei vizite la Bruxelles (IV)

Etichete

Agentul 0011, ageturili, Andrei, Bruxelles, Chinezi, Chinezu, Corina Cretu, costume traditionale chinezesti, Dinastia Ming, El Greco, Horia Blidaru, literatura, Maison du Dragon, microbuz cu turisti, nema vodka, Parlamentul European, portelanuri din dinastia ming, sake, soldatul de teracota, spectacol de gala, vase din Dinastia Ming, viata asa cum e

Ajuns în faţa hotelului Maison du Dragon, grupul descinse vioi din microbuz. Uitând de bagaje şi repezindu-se la pachetele de ţigări după care scotociră prin buzunare şi poşete.  Andrei riscă o mică atenţionare:

– Dragilor, luaţi-vă bagajele din maşină, că nu poate să staţioneze prea mult aici.

Chinezu făcu o faţă lungă iar ochii rotunzi luară brusc forma a două lame de sabie.

– Adică, cum? Ăştia nu au, la hotelul ăsta, valeţi pentru bagaje? Stai că mă duc eu să vorbesc cu ei!  şi o porni vijelios izbind uşile batante care pendulară o vreme dezorientate speriind un cuplu vârstnic ce vădea intenţia să intre. Ce-o fi făcut Chinezu înăuntru, nu ştim. Cert este că a apărut însoţit de trei bărbaţi costumaţi în tradiţionalele şi spectaculoasele lor costume. Înşfăcare bagajele şi le duseră în incintă, făcând, în acelaşi timp, nenumărate plecăciuni Chinezului. Imediat după asta, în timp ce noi fumam plictisiţi crezând că aceste manevre sunt absolut normale pentru un hotel de 3 stele din Bruxelles, a apărut din senin un covor roşu ca vişina putredă, moale şi îmbietor, pe care trei chinezoaice frumuşele şi fără vârstă, înveşmântate  în tunici de mătase roşie, împrăştiau petale multicolore de flori.

– Ceva de băut nu ne dau ăştia? întrebă Agentul 0011, aşa, fără adresant, şi se îndreptă apoi spre o feţişoară cu ochii oblici: „To drink?!  Sake! Nema sake?” făcând şi gestul lămuritor adiacent, cu policarul pumnului strâns îndreptat spre gura făcută pâlnie, moment în care ceilalţi din grup au pufnit într-un râs dispreţuitor. Feţişoara a râs cu ochii şi i-a plecat şi a fugit înăuntru, chicotind şi spunându-le ceva celorlalte fete, cu un glas ca un clinchetit de clopoţei.

Cum terminaserăm şi a doua ţigare, ne-am hotărât să intrăm în hotel. Călcând cam stingheri peste petale, chiar la intrarea în hol, lângă o imitaţie a soldatului de teracotă, ne aşteptau doi ospătari în ţinută tradiţională, cu câte o tavă cu păhărele mici, pline.

Chinezu, care umbla atoatecunoscător când înăuntru, când afară, ne lămuri:

– E rachiu de orez. O specialitate a lor, cam cum îi pălinka noastră.

Domnii îndrăzniră primii, noi ne-am cam codit. Agentul 0011, care n-avea niciun bagaj şi avea, deci, mâinile libere, luă două păhărele, le dădu unul după altul de duşcă şi se uită întrebător la gazdă căznindu-se să-i explice: „To smoll, to smoll… Balşoi vodca!” Chinezul pufni, îi clopoţi ceva colegului său şi acesta strigă după o fată care apăru cu un flacon bombat de rachiu de orez pe care i-l înmână Agentului.

– Aţi văzut?! Totul e să ştii să spui explicit ce vrei!

Andrei ne dădu ultimele instrucţiuni înainte de a urca în camere şi apoi îl trase pe Chinezu nostru deoparte explicându-i ceva.

Chinezu dădu din mâini şi conchise:

– Nu-i nicio problemă! Atâta lucru fac ei pentru unchiul lor! Stai liniştit.

În scurt timp, ameţiţi de fastuoasa ospitalitate, am urcat însoţiţi de câte o chinezoaică micuţă care rupea binişor engleză, care ne-a explicat fiecăruia ce şi cum.

Până seara, la 7, când trebuia să ne întâlnim cu Corina la El Greco, eram liberi să facem ce vrem.

Relatare „realistă” a unei vizite la Bruxelles (I-II) (repost )

Etichete

Andrei, Blue Air, casino, Corina Cretu, El Greco, Horia Blidaru, literatura, Maison du Dragon, Parlamentul European, viata asa cum e, vizita la Bruxelles, Zeiss

Rezemat de pultul de lemn lustruit al recepţiei, într-o atitudine vag agresivă şi explicit condescendentă, un tânăr bruneţel, subţiratic, cu trăsături de intelectual, îi explică într-o franceză cursivă, melodioasă, ceva unui bărbat fără vârstă, ai cărui ochi tăiaţi pieziş în ovalul feţei îşi ascund iritarea după lentilele unor ochelari Zeiss.

– Dar vă rog frumos să înţelegeţi. Sunt, totuşi, reprezentantul unei instituţii europene, nu mă puteţi trata cu refuz. Cei din grup au declarat că nu vor să fie cazaţi la alt hotel.

– Păi sigur! Cred şi eu! pufni indignat şi cu urechile arzând, maître d’hotel. Le convine aici; data trecută au şterpelit prosoapele din bumbac şi au lăsat în loc nişte zdrenţe de-ale lor. Au făcut baie în bazinul nostru cu peşti şi au dat şi cu şampoane şi spumante. Când a venit următorul grup, unul de spanioli, au făcut toţi toxiinfecţie alimentară de la peştii infestaţi cu şampoane… Au furat becurile de la veioze şi cablurile de la telefoane. Nu mai zic ce-au făcut la micul dejun, am fost la un pas de faliment. Nu, îmi pare rău, dar nu mai putem să cazăm români la hotelul nostru. Îmi pare rău să vă refuz, dumneavoastră păreţi un tânăr binecrescut, nici nu sunt convins că sunteţi român.

– Domnule, vă rog să mă înţelegeţi şi pe mine. Mă omoară Corina, dacă nu reuşesc să le găsesc cazare… Şi nici nu sunt cei care au fost data trecută… Sunt alţii.

– Cum să nu fie cei de data trecută?! Ei sunt! Şi pot să fie şi alţii, cred că toţi sunt la fel! strigă iritat asiaticul.

– Stai puţin, că noi nu suntem 3 miliarde, să semănăm toţi ca boabele de orez. Vă înşelaţi. Unul din grup este chiar Chinez.

Îmbunat şi interesat oarecum, maître deveni atent.

– Care-i chinez? arătaţi-mi şi mie.

– Uitaţi. Cristian China. Puteţi să vedeţi şi poza de pe cartea de identitate. Are ochii oblici, cam ca ai dumneavoastră.

Chinezul se uită cu atenţie la fotografie şi începu să vâslească cu mâinile prin aer.

– Cineeee??? Ăsta? Asta numiţi dumneavoastră ochi oblici şi chinez? Vă bateţi joc de mine! Şi mai poartă şi numele scumpei şi măreţei noastre patrii! urlă el, din ce în ce mai enervat.

“Cred c-am dat-o-n bară”, şopti Andrei.

În timp ce maître gesticula şi, probabil, înjura în limba lui maternă, din spatele recepţiei se apropie o domnişoară subţire, drăgălaşă, cu chip de păpuşă. Între cei doi se înfiripă o conversaţie vie, la răcnetele şi bolboroselile lui maître, păpuşa avea câte un zâmbet mic şi câte o replică scurtă. Spre finalul ei, chinezul smulse din mâna lui Andrei care se prăbuşise peste pult cu trăsăturile feţei căzute, copia xerox a cărţii de identitate a Chinezului pe care o înfipse sub ochii oblici şi miraţi ai  drăgălaşei sale colege. Ea îl privi îndelung, surprinsă, şi scoase o exclamaţie fericită. La rândul ei, smulse foaia din mâna lui maître şi fugi undeva în spatele biroului recepţiei, strigând şi dând uşile de perete. Maître se întoarse către Andrei şi-l privi stupefiat.

– Karma. Chinezul vostru e unchiul fetei. Dă-mi actele să le semnez. Puteţi să vă cazaţi grupul la hotelul nostru.

**********************************************************************************************

În timp ce Andrei ieşea cu chipul strălucind din hotelul Maison du Dragon, cu inima fremătând de bucurie şi întrebându-se prin ce întâmplare Chinezu putea să fie unchiul chinezoaicei de la recepţie, şi la faptul că, în general, este un om norocos, nu acelaşi lucru putem să-l spunem despre Horia.

După ce a transpirat şi a răguşit timp de 4 ore la agenţie încercând să-i convingă pe operatori că membrii grupului trebuie să fie toţi în aceiaşi aeronavă dar dispuşi pe locuri aflate la distanţă, ca să nu se-ncaiere şi să pună în pericol zborul, s-a îndreptat cu umerii aduşi, simţind apăsarea tuturor problemelor universului, către restaurantul El Greco.

“Deci, trebuie să le trimit mailuri tuturor, cu programul şi să le spun să-şi ia haine mai groase, cine ştie care e-n stare să vină îmbrăcată în dantele… Aia, Sibilla, pare mai înfierbântată… Ce mai trebuie să fac? Să le trimit biletele de avion. Şi încă ceva… Da’ nu mai ştiu ce…” În timp ce păşea îngândurat, aruncă o privire clădirii pe lângă care trecea. Casino. Din vitrina lui îi zâmbea strâmb o Marilyn Monroe cu picioare butucănoase, pictată în celebra scenă de deasupra gurii de aerisire, când îşi ţine rochia albă de crep. Se opri în faţa vitrinei şi se întrebă ce zugrav naiv putuse s-o deformeze în halul ăsta neverosimil. “Eu, dacă aş fi rudă cu ea, descendent, i-aş da în judecată pe ăştia. Cum s-o mutilezi în felul ăsta pe cea mai frumoasă femeie din lume? Ia să intru şi să le spun…”

Horia, indignat, păşi printre uşile glisante şi se adresă domnişoarei de la recepţie, solicitând o întrevedere cu managerul casino-ului. Domnişoara îl studie profesionist, văzuse şi întâlmpinase multe la serviciu. Ridică un receptor şi vorbi cu o altă voce în chinezeşte, câteva fraze. Îl invită pe Horia să-i ia loc pe un fotoliu, până vine cineva să-l însoţească în biroul managerului, după ce mai întâi îi solicită cartea de identitate, pentru formalitatea de a-i face un card de acces. Îl aşeză pe Horia, cu mâinile ei micuţe, pe care nu avea nicio bijuterie, faţă şi profil şi-l fotografie. Suportând toate astea contrariat, Horia se întrebă în gând, ce mama naibii îl apucase cu Marilyn şi ce căuta el aici, funcţionar al PE, să fie fotografiat ca un infractor… O clipă  chiar se gândi să renunţe, apoi îşi aminti că el nu renunţă la nimic prea uşor şi în orice caz, până nu rezolvă nu renunţă şi se aşeză, decis, pe fotoliu. După vreun minut, apăru un domn înalt, grizonat, cu o gură mare, expresivă, cu pielea smeadă şi ochii negri, care-l invită cu gesturi amabile să-l urmeze, în timp ce sporovăia într-o engleză de periferia Londrei despre întâmplările surprinzătoare din casino.

Intrară în sala de jocuri. Mocheta verde, moale, ca un gazon proaspăt tuşinat, absorbea paşii, cufundând întregul trup într-un soi de vrajă ameţitoare. Horia se simţi dintr-o dată lipsit de voinţă şi purtat ca de un şuvoi necunoscut spre cupa ruletei, se scotoci după portofel. Scoase o bancnotă de 100 de euro şi se uită în jur, să vadă unde poate s-o schimbe. “Ăştia-s banii pentru biletele de întors ale grupului…, da’ nu-i bai! lasă că pun de la mine, dacă nu câştig”, îşi spuse el în gând şi o plăcută căldură i se insinuă în stern. Smeadul îi făcut semn că poate să schimbe la masa de joc. Postavul verde îi dădu un surplus de optimism. “Dacă nu câştig din prima, nici nu mai joc” gândi, jucându-se cu cele 20 de fise. Luă zece fise şi le aşeză pe numărul 20, în două turnuleţe. Mai puse două pe negru. Restul de 8 fise, pe impare.

– Les jeux sont faites! Rien ne va plus! spuse dealerul şi împinse bila de celuloid sub marginea cupei ruletei cu mâna dreaptă, iar cu stânga împinse uşor roata ruletei, în care, cuminţi, în căsuţele lor, aşteptau numerele … Luminile, glasurile, clinchetitul paharelor s-au suspendat pentru o clipă care părea dilatată ca o eternitate. Ultimele curse ale bilei în stadionul ruletei au oprit respiraţia tuturor.

– Vingt, noir, pare, gagne! Toutes les autres sont perdues!

Dacă v-aţi imaginat vreodată cum arată fericirea explozivă, uimită şi oglindită pe un chip, atunci l-aţi văzut pe Horia, în acele prime clipe. Ceilalţi de la masa de joc îl privesc cu invidia şi satisfacţia aceea camaraderească de care doar bărbaţii sunt în stare. Horia încasează mormanul de fise, 35X10 pentru plin, triplu pentru par şi dublu pentru negru. Îşi trase un scaun, personalul apăru cu gustări reci şi băuturi şi toţi se insinuau în jurul lui, să-i facă plăcere şi să-i ghicească gândurile, ca unui răsfăţat al soartei. Se încinse la joc şi oraşul, cu zgomotele şi mişcările lui se estompa din ce în ce mai mult, precum şi scopul vizitei lui Horia la casino. Jucă înfirbântat până spre dimineaţă, câştigă şi pirdu, se umplu de clipocitul adrenalinei de nenumărate ori şi se învălui în apele limpezi ale serotoninei de tot de atâtea ori, până când îl trase afară din mlaştina jocurilor apelul disperat al lui Andrei.

– Horia! Unde eşti? Hai că vine grupul, trebuie să mergem la aeroport după el! Ai vorbit la El Greco?

– Andrei. Sunt distrus! O să-ţi povestesc. Să nu mă spui  Corinei. Am pierdut tot, tot la cazino. Vino să mă iei.

Susţin candidatura Corinei Creţu pentru PE

Etichete

Bruxelles, candidati PSD pentru europarlamentare, candidaturi, Corina Cretu, europarlamentar, lista candidatilor, lista PSD, Parlamentul European, politica, PSD, UE, Uniunea Europeană

Dragi prieteni sau neprieteni cititori ai acestui blog,

De câteva ori în viaţă m-am simţit neputincioasă exact când mi-ar fi trebuit cu adevărat  puteri miraculoase.

Nu mai înşirui chiar pe toate pentru că sunt atât de triste poveştile şi eu nu mai am voie să mă întristez.

Am fost fără putere în situaţii în care chiar nu aveam ce să fac, pentru că nu pot să reînnod firul unei vieţi care s-a curmat. Şi nici nu pot să îndrept tragedia întâmplată în viaţa unui semen.

Dacă aş avea bani mulţi acum, i-aş dărui Corinei Creţu, să-şi poată face campanie, o campanie cum merită.

Sunt câţiva oameni pe care îi respect necondiţionat iar în politică, dintre cei pe care îi cunosc, Corina Creţu este unul.

Nu a făcut nimic extraordinar pentru mine. Nu mi-a oferit vreun post. Nu mi-a împrumutat bani. Nu mi-a luat cadouri. Nu mi-a plătit vreo excusie în SUA. Am vorbit de câteva ori la telefon şi de 3 ori faţă în faţă. Dar am simţit-o în voce că este un Om. Ştiu, din sutele de poveşti, ştiri, informaţii, bârfe (dacă vreţi) şi din analiza dintr-o privire a activităţii ei de până acum că e un profesionist şi un perfecţionist în ceea ce face. Ne-a demonstrat-o de mai multe ori. Poate vouă vi se pare puţin lucru şi ştiţi mai mulţi Oameni. Eu nu ştiu prea mulţi. Iar între politicieni… ce să mai vorbim. Unii nu au răbdare măcar să te-asculte, dacă nu pot face nimic .

V-am spus mai înainte că nu am bunuri, lucruri, valori materiale. M-am gândit şi m-am râs-gândit cu ce pot eu s-o ajut pe Corina să rămână acolo unde ne-a demonstrat că e locul ei. Şi ştiţi ce am făcut? L-am terorizat pe Ciprian  – pentru că e un profesionist în tot ce înseamnă creaţie vizuală – până s-a lăsat convins. A făcut acest banner pe care-l vedeţi în dreapta blogului.

Vă rog frumosc, dacă aveţi încredere în ceea ce scriu şi consideraţi că prietena noastră, cunoştinţa noastră, politicianul Corina Creţu poate să ne reprezinte în continuare în Parlamentul European, să preluaţi acest banner pe blogurile voastre.

Vă mulţumesc şi sper să ne bucurăm curând de reuşita ei!