Gânduri de la Reşiţa

Etichete

Adrian Chebutiu, Adrian Nastase, Bucharest, Business and Economy, Dan Ioan Popescu, Netherlands, politica, Resita, Romania, Schengen Area, Sulzer, UCMR

Sursa foto

Ne aflăm în anul de graţie 2011, în România, cu un preşedinte care a conlucrat avantajos cu serviciile de informaţii de pe la noi şi de pe unde s-a preumblat cu barca. Avantajos, în sensul că, cel mai probabil, este unul dintre bogaţii României care ar putea liniştit să-l arunce pe Becali hăt departe din Top 300, la coada clasamentului şi să-i şteargă mustăţile lui Ţiriac cu fişicuri de dolari. Sigur, averea lui nu e la vedere.

Trăim într-o Românie îngenuncheată, spulberată, spoliată, rănită, jupuită de vie care nu se ştie prin ce minune supravieţuieşte. Unii spun c-ar fi Grădina Maicii Domnului şi de-aceea îi e dat să pătimească până la purificare. Aceasta ar putea fi o gândire de tip catolic, ori România este eminamente ortodoxă, cu o pondere a sectelor deloc neglijabilă. Omul caută Mântuirea dar vrea să aibă şi ţoale, demâncare şi siguranţa unei haite cu care socializează şi vânează în jungla realulului. Nu mă pricep la ortodoxie şi, din acest motiv, nu vreau să intru pe acest teritoriu, al teoriei despre credinţă, pentru că n-aş vrea să greşesc. Mie îmi ajunge credinţa. Nu cea care face minuni. Credinţa, pur şi simplu. Chiar dacă manifestările bisericii noastre ne amuză ori ne repugnă, credinţa nu are deaface cu aceste boli ale modernităţii. Ea este şi atât.

Comunismul a expiat. Comunismul acela despre care noi am învăţat că ne va face pe toţi fericiţi şi egali, atârnat precum un morcov legat de căpăstru la botului măgarului. Trebuie să fim de acord că perioadele de intensă dezvoltare economică, de construcţie, de avânt nebunesc şi de ştergere a limitelor sunt dictaturile. La finele lui 1989, România – cu toate rămânerile în urmă în materie de tehnologie – era o ţară comparabilă cu Polonia, cu Cehoslovacia de atunci, cu RDG-ul. Dacă nu ne-ar fi apucat furia demolatoare a industriei „comuniste”, dacă nu am fi distrus agricultura de tip industrial, dacă nu am fi fărâmat CAP-urile, IAS-urile şi Complexele de creştere în sistem intensiv, astăzi n-am fi stat la poarta Europei cu mâna întinsă. Dacă ne-am fi păstrat, intacte, toate mijloacele de producţie, astăzi n-am fi „cerşetorii”, „păduchioşii” şi pegra bătrânului continent.

Dar valul reformist şi reformator a avut altă amplitudine. Precum iezii scăpaţi din ţarc, precum viţeii ieşiţi pentru prima dată la lumină, am ţopăit frenetic şi-am crezut că tot ce zboară se mănâncă. În învălmăşeala generală, au fost unii care şi-au urmărit punctual interesul. Acela de a se îmbogăţi. De a spolia tot ce s-a construit în 45 de ani de muncă asiduă, cu sacrificii, cu nesomn şi cu trudă. Morala nu a avut ce căuta în epoca post-comunistă. Tot ce au construit părinţii şi bunicii noştri, muncind ca nişte robi, a ajuns, prin inginerii financiare, pe mâna „asasinilor economici”. Am un exemplu viu în proximitate. În 1771, aici, la Reşiţa, se înfiinţa prima unitate industrială din România şi una dintre cele mai vechi din Europa. În 1771. La momentul inaugurării lor (3 iulie 1771), uzinele din Reşiţa devansează fondarea unor fabrici de renume precum Krupp Germania (1811), Vitkovice (1829), Donavitz (1836), MAN (1834), Sulzer (1834) Burmeister Wain (1843), Skoda (1851). A urmat o dezvoltare susţinută a acestui obiectiv industrial, de la metalurgie la construcţia celor mai sofisticate utilaje. De la şine de cale ferată la generatoare electrice, de la poduri rulante şi macarale la turbine hidraulice (cu o putere de peste 6,2 milioane kW). Nu are rost să vă înşirui aici şi să vă plictisesc ce minunăţii ale ingineriei s-au creat în acest creuzet al Banatului. Cert este că, în 2004, Uzina a fost privatizată, detaliile nu mai contează. Sau contează, dar nu mai are rost acum să reiau avatarurile acestui obiectiv care a adus onoare şi bani României, timp de 200 de ani. A fost implantat un inteligent şi instruit manager care a distrus tot. Tot. În curând, UCMR-ul va scoate la vânzare terenurile de sub halele industriale acum în paragină. S-au vândut utilaje cumpărate pe bani grei, la fier vechi. Fala industriei româneşti constructoare de maşini este tăiată la fier vechi.

În mic, ea reprezintă România noastră. Jupuită de vie şi tăiată în hălci vândute pe nimic pentru a îmbogăţi câţiva sceleraţi. Asta este istoria noastră. Nu ne iubim munca – altfel, n-am batjocori-o, nu ne iubim oraşele noastre – altfel, nu le-am umple de gunoaie şi de dezodine, nu avem cultul lucrului bine făcut – pe principiul lui „merge şi-aşa” care a devenit specificul nostru naţional, nu ne iubim ţara – altfel n-am accepta să fie distrusă şi noi să stăm cu mâinile în sân şi n-am da-o mereu pe mâna câte unui manglitor ordinar,  nu ne iubim copiii – altfel n-am accepta să primească o educaţie precară într-un sistem de învăţământ schizoid şi umilit.

Poate n-ar fi greşit să ne oprim din furia noastră autodistructivă. Să ne oprim şi să ne întrebăm: Încotro, România?

###

Adresez această întrebare colegilor mei virtuali: G1b2i3, Teo Negură, Radu Humor, Schtiel, Vizualw, Gazeta de perete, Andi Bob, Ioan Usca.

Şi cui o mai fi dispus să se oprească o clipă şi să gândească la ea.

Recomandări, astăzi: Dacă Cipru va fi atacat. Grecia, pregătită de război cu Turcia; Cianura salvează România.

Jurământ

Etichete

Adrian Nastase, Elena Udrea, Emil Boc, Guvern, jurnal de scriitor online, Life, PD-L, politica, politics, presedintele Romaniei, PSD, Romania, România trezeşte-te!, Traian Basescu, viata asa cum e

La învestirea în cea mai înaltă funcţie a statului, persoana aleasă pentru această supremă demnitate depune un jurământ cu mâna dreaptă pe Biblia şi Constituţia statului respectiv.

Preşedintele Federaţiei Ruse rosteşte următorul  jurământ:

În timpul îndeplinirii datoriilor de Preşedinte al Federaţiei Ruse, jur să respect şi să apăr drepturile şi libertăţile tuturor cetăţenilor, să respect şi să protejez Constituţia Federaţiei Ruse, să apăr suveranitatea şi independenţa, securitatea şi integritatea statului şi să slujesc cu credinţă poporul.”

Preşedintele ales al Statelor Unite ale Americii rosteşte, la învestire, un Legământ cu naţiunea numit „Legământul funcţiei„, care constă într-o fraza de doar 25 de cuvinte:  „Jur (sau afirm) solemn că voi îndeplini cu credinţă funcţia de preşedinte al Statelor Unite şi voi menţine, proteja şi apăra Constituţia Statelor Unite cum voi putea mai bine.„

Jurământul Preşedintelui Republicii România are următorul conţinut:

„Jur să-mi dăruiesc toata puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”

Am folosit cele două exemple ilustre, pentru că Jurământul (Legământul Sacru cu poporul) are o lungă tradiţie în istorie şi izvorăşte din legămintele Evului Mediu. Când, prin jurământ de credinţă, cavalerii şi nobilii îşi declarau supunerea, loialitatea şi vasalitatea faţă de un nobil, de un stăpân. Încălcarea jurământului de credinţă era egală cu dezonoarea şi pierderea vieţii.

În contemporaneitate, jurământul a devenit simbolic şi s-a golit de sacralitate. În cazul Republicii România, s-a golit şi de sens şi de conţinut. Pentru că actualul preşedinte a scuipat, şi-a suflat mucii (aş mai folosi şi alţi termeni mai scabroşi însă n-o fac din respect pentru blogul meu) pe acest Jurământ.

„(…) pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român” se traduce în viziunea preşedintelui nostru cel sperjur în „propăşirea spre Cer” prin exterminarea poporului său.

„(…) să respect Constituţia şi legile ţării” însemnă, în viziunea acestui decrepit cu nervii ţăndări şi cu suportul fizic al minţii sale răsfirate grevat de toate boalele, să-şi umfle buzunare şi conturile pe spatele poporului român, el şi camarila lui pedelistă.

„(…) să apăr drepturile fundamentale ale cetăţenilor” – jură domnul preşedinte portocaliu şi cu fierea revăsată până-n albul ochiului îi învrăjbeşte pe români împotriva românilor. Dreptul fundamental la muncă este încălcat prin simpla realitate că preşedintele se interpune în guvernare şi hotărăşte câţi oameni trebuie să muncească, pentru că există limitări şi economice şi guvernamentale ale dreptului de a munci – singura alternativă este aceea de a pleca în Europa să slugărim şi să ne umilim pentru pâinea cea de toate zilele. Dreptul la viaţă privată este încălcat pentru că ne sunt ascultate telefoanele şi ne este interceptată corespondenţa electronică. Dreptul la educaţie este încălcat prin diminuarea posturilor din învăţământ, prin decimarea programelor şcolare, prin umilirea sistematică a dascălilor, prin sărăcirea părinţilor, printr-un plan bine pus la punct de slăbire a fibrei poporului român, lovind la bază, în copii. Dreptul la libera exprimare a opiniilor este îngrădit prin ditirambele dirijate împotriva posturilor de televiziune care nu-i laudă măreaţa personalitate şi ilustrele-i realizări, care nu-i hrănesc orgoliul nemăsurat de paranoic.

„(…) jur să apăr democraţia, integritatea, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României.” – spunea Traian Băsescu, aproape podidindu-l plânsul.

„Lăsaţi-l dracu, e-un actor!” –  am citat noi dintr-un superb poem al lui Adrian Păunescu, cu o mică speranţă că la al doilea mandat (ultimul, în ordine Constituţională, dacă nu cumva modificarea preconizată a Constituţiei va fi un pretext pentru tipicul salt grupat înapoi 360°), zurbagiul va face un minim efort de a deveni echidistant.

Astfel, din dorinţa de apărare a suveranităţii, ne-am trezit cu economia făcută cioburi, cu maţul gros al bugetului conectat la gurile pedeliştilor de Curte prin care vine în valuri hrana cea atât de necesară corpului unui partid putred şi canceros, cu un împrumut înrobitor la aproape-defunctul  Fond Monetar Internaţional drept „centură de siguranţă”. Centură de siguranţă care s-a transformat într-un soi de zgardă ce se strânge la orice mişcare voit independentă. Trebuie să executăm întocmai comenzile stăpânului (board-ul FMI) altfel vom sfârşi în chinuri.

Cum Executivul (id est Traian Băsescu) nu doreşte să ia nicio măsură de redresare economică (pentru ca nu cumva să supărăm „stăpânul”), vom ajunge în incapacitate de plată. Incapacitatea de plată se va traduce prin dinamitarea „unităţii şi integrităţii teritoriale a României”, pentru că neavând cu ce plăti, vom plăti cu teritorii din actualul stat România, respectiv cu Transilvania. Şi, poate, cu Moldova (cea de dincoace de Prut) şi cu Banatul (cel vestit pentru zăcămintele de uraniu atât de necesare viitorului civilizaţiei).

Astfel, cu un preşedinte scelerat, sperjur, cinic, cu o jigodie implantată şi conectată la aparate de Serviciile Speciale care au ajuns un soi de ţucal atârnat de dosul prezidenţial, se pune în operă întocmai şi la timp „planul dinainte stabilit”.

În tot acest timp, noi suntem asmuţiţi unii împotriva altora, cei cu pensii mici împotriva celor cu pensii mari, copiii împotriva părinţilor, dascălii împotriva medicilor şi poliţiştii împotriva securiştilor ( norocuţ (?!) armată nu mai există), mamele împotriva bunicilor, bugetarii împotriva privaţilor, bloggerii împotriva jurnaliştilor, televiziunile una împotriva alteia; poporul român este spart ca o oglindă veneţiană ale cărei cioburi nu vor mai putea fi lipite niciodată la loc.

Sntem capabili să ne ridicăm? Există un lider providenţial în stare să ridice România în picioare? Va înceta Opoziţia să se canibalizeze (observ că odată ajunşi în funcţii de conducere, liderii formali ai partidului „primesc” împreună cu fucţia şi o filoxeră în ureche – şi mă refer aici la orgoliosul Crin Antonescu – ce a devenit „altcineva” de când e preşedintele PNL)? Suntem în stare să ne scuturăm din minte ideile introduse cu tolcerul prezidenţial? Mai suntem oameni, sau suntem roboţii unui sistem criminal? Acestea sunt întrebările mele şi îl rog pe fiecare cititor să treacă – cu un efort de voinţă – zidul prejudecăţii că „nu-i nimic de făcut”. Orice altceva e infinit mai bine decât această guvernare şi decât acest preşedinte. Români! Treziţi-vă!

Îi felicit pe cei care sunt deja treji: Noaptebunăcopii, Supravieţuitor,  Cristian Lisandru, Ioan Usca, Lucia Verona,  Băsescul, Român frustrat, şi către cei care dau semne că s-ar trezi: Atitudini, G1b2i3, Link-Ping, Elisa, Orry, Gabitzu, Theodora0303, Dumitru Agachi, Cristian Dima, Gabriela Elena (La mulţi ani, Om frumos!), Dan Pătraşcu.

No Băsescu&Boc Day!

Etichete

Ion Iliescu, jurnal de scriitor online, Life, no basescu day, politica, politics, presedintele Romaniei, Romania, România trezeşte-te!, Traian Basescu, viata asa cum e

Iată, consecvenţa celor care au propus No Băsescu Day a crescut precum mareea şi vine o zi când va mătura actualul staff al României – o adunătură ignobilă, furişându-şi privirile piezişe către ce-a mai rămas de cotropit şi furat din biata noastră ţărişoară. Chiar dacă Boc pare împăiat este, totuşi, mâna lungă şi criminală a lui Băsescu. Mână cu care, de la primul guvern din care a făcut parte (făcând parte din toate, până în 2000), a căutat să înşface pentru el şi famiglia lui. Cu un tupeu de bişniţar de Dorobanţi, te „face” din ochi şi din vorbe – mai ales că nu ştii exact unde se uită -, te minte şi răstălmăceşte cu seninănatea unuia care nu are niciun reper moral. La toate mineriadele – cum declara Miron Cozma aseară – Băsescu a fost ministru sau secretar de stat. El a dirijat şi a condus minerii către „numele” pe care îl au astăzi, el este artizanul da facto al mineriadelor – pentru că minerii nu puteau să zboare la Bucureşti. Deci îi plăceau masele, dezordinea, videul de autoritate şi îmbârligăturile. Azi, când în Piaţa Victoriei i se construieşte eşafodul, sunetul ciocanelor ce izbesc în cuie îi pare nemeritat. Cine seamănă vânt culege furtună. Din 2004, avem şase ani de gâlceavă, de scandal, de forţare a voinţei lui paranoice, de consolidare a serviciilor secrete, de măcinare şi făinire a structurilor Statului. Băsescu confundă cu nonşalanţă funcţia de şef al Statului cu aceea de şef al tuturor Puterilor Statului – cum spunea pe blogul său, fostul preşedinte al României, Ion Iliescu. Băsescu se crede „jmeker” eludând Constituţia şi căcându-se frecvent în blidele noastre. Sigur, românii sunt un popor răbdător şi paşnic, cu mult umor. Dar nu când sunt sfidaţi şi călcaţi în picioare. Nimeni nu-i oprea să fure, dacă nu căutau să ne calce pe cap şi să ne umble prin buzunare şi să ne scotocească prin simplele noastre vieţi necăjite. Până aici! Ajunge! Jos Băsescu!

Transmitem îndemnul prietenilor: Mirela Pete, Andi Bob, G1b2i3, Cosmin Ştefăneascu, Dispecer Blogosferă, Consiliul Naţional al Blogosferei, Nea Costache, Cristian Lisandru, Noaptebunăcopii, World of Solitaire, Ioan Usca, Gabitzu, Elisa, Noaptea Iguanei, Atitudini, Dumitru Agachi, Cristian Dima.

Radu Humor are mai multă elocvenţă:

Radu Humor // 19/05/2010 la 09:34 | Răspunde (modifică)

Sa se duca dupa Ceausesti , el cu toata famiglia lui !
Un tradator de neam si tara , care a reusit in doar sase ani sa-l reabiliteze pana si pe Ceausescu.
Acum sunt de doua ori mai multe motive de a iesi in strada si a matura scena politica :
In ’89 romanii aveau locuinte, aveau slujbe , iar frigul si foamea de-atunci, vor fi mai cumplite in vremurile ce vin daca-i nu-i vom arunca la ghena istoriei pe acesti monstrii portocalii !
Curaj romani !
Vreau o judecata dreapta, prima acuzatie fiind tradarea intereselor neamului romanesc si distrugerea cu buna stiinta a Romaniei cu acordul pe fata a unor foruri mondiale ce ne inrobesc pentru inca vreo 3 generatii.
Si-a inchipuit cineva ca o tara atat de bogata poate ajunge sluga la straini ?
Se pare ca unii gandeau de mult asta , dar pana n-au gasit cozile de topor , care sa le puna in aplicare programele demente, n-au reusit sa-si bata joc de un popor ce era liber si putea sa fie si prosper.
Suntem un popor de 85% romani si ne conduc niste straini !
Ajunge !

Ce suntem sau ce devenim…

Etichete

Bani pe Post, congresul PSD, dust in a wind, jurnal de scriitor online, kansas, Life, oferte bani pe post, PBB, politica, PSD, Razvan Serbu, Romania, România trezeşte-te!

M-am uitat astăzi la congresul PSD. Cu o anumită înfrigurare şi cu emoţie desigur. Chiar dacă n-aş vrea să recunosc, destinul acestui partid mă interesează în foarte mare măsură. Pentru că e singura contrapondere serioasă înpotriva sinistrei drepte care guvernează acum în mod criminal.

Băgând mâna şi în buzunarul celui „cu barba sură” şi a celui „cu ţâţa-n gură”. Cautând, prin politicile publice, să decimeze populaţia care nu are acces la un sistem de sănătate eficient. Distrugând sistemul de educaţie – prin schimbarea continuă a programei, prin aberantele măsuri de salarizare a cadrelor didactice.Ucigând pensionarii. Distrugând protecţia socială. Vânând cetăţeanul.

De aceea, evoluţia Partidului Social Democrat este extrem de importantă pentru întreaga stare a României, nu numai pentru cei de stânga.

Ca să putem medita în tihnă, o melodie care-mi place mult:

Update: Ştiu că ar fi necesar să scriu un post separat despre acest subiect. Dar, pentru că e week end şi încordarea cu care aştept rezultatul congresului o să mă facă irascibilă, m-am gândit să mă uit puţin prin adresa de e-mail. Deşi credeam că m-a scos demult din lista de cunoştinţe, constat a nu ştiu câta oară că inginerii sunt totuşi mult mai raţionali şi mai echilibraţi decât umaniştii. Am găsit o ofertă. O ofertă înnoită a nu-ştiu-câta oară. Deşi acord foarte slabe şanse posibilităţii de a câştiga bani din bloggerit … dacă tot scriu şi mai mult ca să nu-l refuz pe Răzvan, am zis că încerc. Nu cred că sunt în stare să prezint convingător ceva ce nu cunosc. Aş putea să scriu convingător despre laptopul meu Acer de care sunt foarte mulţumită. Sau despre modemul de internet de la Vodafone pe care, împrumutându-l unui chinez care lucrează la parterul blocului meu, am avut uriaşa surpriză să constat că funcţionează şi în limba chineză şi omul şi-a putut accesa adresa de e-mail şi ce-o mai fi avut nevoie. Ştiu că vreo câţiva vor izbucni în râs. Nu mă pricep la chestiuni tehnice nici cât negru sub unghie. Puteţi să râdeţi liniştiţi. O să încerc să onorez ofertele lui Răzvan. Dacă reuşesc să câştig vreun ban din Bani pe Post, o să-mi fac şi eu pagina mea cum a făcut o altă Gabrielă.

O vorbă

Etichete

Ion Iliescu, Ion iliescu renunta la toate functiile, jurnal de scriitor online, politica, politics, PSD, relatari fanteziste

Când eram mică-mică și făceam o mare drăcie cum ar fi:

să scot jăratec din sobă și să-l pun pe preșurile țesute de mama, să văd mai bine roșul acela fascinant, să mâzgălesc cu smoală pereții văruiți proaspăt ai casei, să dau drumul cloștilor cu pui cu tot în grădina de zarzavat, să mă urc iarna pe coama acoperișului casei unde era culmea troianului și să-mi dau drumul de-acolo, de pe vârful acoperișului de șiță, să spăl cu săpun puișorii abia ieșiți din găoace și să-i întind la uscat pe sârmă cu clame de rufe, să închid pisica sub covată câte-o zi întreagă,

frații mei mai mari rosteau uitându-se, cu sprâncenele ridicate și ochii măriți la mine, următoarea vorbă: Te-ai căcat la semnal!

Asta însemna că o să iau o groaznică de bătaie.

Asta a făcut PSD-ul (care tinde să devină pesedic) astăzi, când Ion Iliescu a anunțat că se retrage din toate funcțiile de partid.

S-a căcat la semnal!

Dacă întemeietorul și esența acestui partid se retrage, vor rămâne să se uite ca proasta la brânză. Pentru că grosul simpatizanților și votanților se va volatiliza. Ion Iliescu nu este doar un simbol al Stângii, este, el însuși, un simbol.

Notă: Cum am primit la Spam tot felul de psihanalizări ale eventualelor gesturi ale copilăriei, mă văd nevoită să vă spun că trei sferturi din ceea ce scriu este literatură. N-am manifestat niciodată cruzime împotriva animalelor când eram copil. Pisicile-mi sunt foarte, foarte dragi; de multe ori, îmi păstram în buzunare bucăți de mâncare, eram în stare și să fur din cămară ca să hrănesc pisicile. Aveam însă în vecini un copil care a legat o pisică pe calea ferată – a și ajuns în închisoare mai târziu. Și cum să speli un pui atât de gingaș și de mic? Dar, în fine, pe unii atâta-i duce mintea. Neutrino, ai auzit de fausse memoire?

Cine e mai pinguin?

Etichete

basescu, berceanu, Blaga, boc, Culture, oprea, pinguinul boc, politica, România trezeşte-te!, Tara Pinguinilor, udrea

Băsescu, No more day!

Etichete

2 aprilie, basescu, jurnal de scriitor online, Life, no basescu day, no more day, politica, politics, Romania, România trezeşte-te!, viata asa cum e

Am văzut pe blogurile celor întregi la cap din România noastră un banner mov înscripționat cu mesajul: No Băsescu Day – 2 aprilie 2010.

Mărturisesc că nu înțeleg ce piraterie energetică vizându-l pe prezidente vom reuși noi îmbrăcându-ne-n mov (violet)  în 2 aprilie.

Poate, îmbrăcați în tot felul de culori spălăcite – purtăm hainele cumpărate acum doi, trei, patru ani – am face mai bine dacă am ieși cu toții în stradă și am face o nouă Revoluție. Nu a bunului simț, bunul simț nu se revoltă și nu hulește. Stă cuminte în banca lui și înghite orice insultă. Coleric cum îl știu, Băsescu ar da cu seninătate ordin să se tragă în noi, în poporul lui care nu-i mai place pentru că nu-l înțelege.  Popor înlocuit, iată, cu bezmeticul popor moldovean (care habar n-are ce înseamnă capitalismul sălbatec, raptul și lipsa de valori din România și care vede cetățenia română ca pe o trambulină spre Uniunea Europeană).

L-am auzit ieri pe aiuritul nostru de băsescu că pleacă la Cabul, în altă regiune a Moldovei. A zis-o de două ori, deci era convins că acolo pleacă. Din micile lui apariții publice putem extrage simplu concluzia că președintele nostru constituțional și ales e dus cu pluta. Are mintea răvășită, iar din învălmășeala lui noetică – i-o fi mutat dendritele mai la vale Eliodor Manolea, cu fluxul flăcării violete de la brichetă! –  aflăm că unirea Moldovei (noastre) cu Țara Românească s-a petrecut în 1959. Recomandarea mea sinceră este ca atunci când va fi instalat de către Curtea Constituțională  în scaunul electric să fie conectat la 11000 de kilowați sau, mai sigur, la 11000 de kilovolți. Deh, fizica e un moft bun pentru filozofii pe care-i scoate pe bandă bietul învățământ românesc.

Nu mă mai uit la televizor la emisiunile cu temă politică. Înțelegeți de ce și cred că aceiași stare vă încearcă și pe voi. Doar câteva frânturi de imagine și dialog sunt deajuns pentru a înțelege cât de venali sunt unii politicieni, ce impresie au ei despre prostimea care i-a votat, ce scârbă le e de faptul că trebuie să ne guverneze (adică să ne extermine cu ajutorul vaccinurilor și politicilor sociale, a distrugerii Învățământului și Sănătății) și cât cinism încape în niște tărtăcuțe goale.

România a devenit o junglă în care supraviețuiesc cei cu instincte bune, nepervertiți de cunoaștere. Brutele și jigodiile. Cinicii și criminalii.

Ce vină au cei 4,6 milioane de pensionari ai României care au muncit în cele mai teribile condiții ca să construiască ceea ce trafichează astăzi o mână de derbedei? Care e bilanțul celor 20 de ani de capitalism veros, fără reguli și fără principii? Sistemul nostru energetic e înstrăinat. Resursele sunt înstrăinate. Țara va fi scoasă la mezat curând. Oamenii aceștia care au ținut economia României vie au cotizat la Fondul de Asigurări Sociale cât timp au lucrat! Unde sunt banii lor? De ce-i transformăm azi în ținte abia-mișcătoare lipindu-le pe spate eticheta de ”comunist” echivalentă cu steaua galbenă însemnând semnul morții? Suntem cu toții o nație de ucigași, vom avea mâinile murdare de sângele părinților noștri dacă stăm cu ele în sân și-i lăsăm la mâna politicilor de exterminare ale guvernelor ce se perindă în funcție de ”cotizație” la conducerea României!

Nu mă interesează lampa autogenă cu flacără violet cu care ne sudăm noi iluzia că am ”luat atitudine”! Adevărata atitudine românească este aceea de a milita pentru ca acești barbari să nu mai apuce nicio zi la butoanele României.

Băsescu, No More Day!

Ce-i trebuie chelului: Republică populară

Etichete

Life, politica, politics, România trezeşte-te!

Autor: Ilie Chelariu

 Trebuie să recunoaşteţi că iarna asta-i mai uşoară pentru votanţii roşiilor: măcar au pe cine să înjure… Mai nasol pare a fi pentru ăialalţi! Ia gândiţi-vă, să vâri votul în poşeta doamnei Nuţi Udrea, să mai faci şi gargară în faţa blocului, la lucru sau la birt, şi pe urmă să afli că ai luat un şpiţ guvernamental în cur la slujbă, că îţi vine factura umflată de păcură la întreţinere şi că agenţii ăia destabilizatori de la meteo ţi-au mai tras şi-un cod portocaliu de ger! E şi grea e şi frumoasă viaţa de fazan român, nu?

Îmi zice un pitic (manelist, evident) de pe creier: ”Da’ ce, comuniştii ăia făcea mai mult?” – Cred că nu, dar, de exemplu, o combinaţie Radu Duda – Klaus Iohannis-Werner ar fi făcut mai ieftină autostrada aia a olteanului de jde miliarde euro, pe care au să se ducă bucureştenii la schi în Poiană. Sare piticul manelist: ”Pe ce te bazezi?” Deci: actorul, şi colonelul (făcut cam la apelul bocancilor) mai stă iarna pe la Săvârşin, iar incompatibilul (după enşpe ani…) la Sibiu! Dar, na, în gustul electoral dâmboviţean al piticului tarafotevist nu te poţi băga…

Prinşi cu analizele şi dezbaterile de programe politice şi economice ale partidelor de la televiziunea poporului şi a oligarhilor buni, ne-a scăpat un amănunt tare. De vreo douăzeci de ani, alegătorii noştri, după studierea atentă a respectivelor programe, îşi rup reciproc afişele şi bannerele, îşi dau palme cu pancartele şi vorbesc urât prin faţa secţiilor de votare, îndeletniciri considerate sănătoase într-o ţară în care democraţia a învins. Din păcate, lipsit de atenţie distributivă, poporul electoral n-a observat că majoritatea fabricilor au dispărut, iar, mai nou, miticii îşi trag autostrăzi, spre Litoral şi Poiana Braşov, pe care nici măcar nu mai scrie „Aici sunt banii dumneavoastră!” Corect, zicem noi, dacă o parte din ei au zburat în insulele unde s-au inventat izmenele alea scurte de le zice bermude…

Ocupaţi cu luatul de gât prin televiziunile oligarhilor răi, nici şefii roşiilor n-au observat anomalia. Dar gâlceav-i mare, că doar ai bătrâni mai ţin minte când au câştigat ultima oară alegerile şi dacă nema caşcaval ima independent, că domn’ general Oprea abia aşteaptă să mai înroleze nişte bibani. Asta e, cine scoate prostănac, de prostănac va pieri, cum bine zice Biblia hazlie, sfânta scriptură a activiştilor din tinereţea preşedintelui lor de onoare.

Mai veselă e atmosfera pe malul celălalt, că blonda râde şi-i pare bine, şi toţi râd şi ei şi nu se mai opresc. Dar cam când se pregăteau să se oprească din râs şi să înceapă să numără banii, vorba eurovizionului Salam, au apărut doi comisari cu circulară de la portocaliii ue şi le-au dat deşteptarea. Cică trebuie să scoată trandafirul socialist băgat în stemă în perioada fesenistă şi să-şi schimbe numele din liberal-democraţi în populari. Deşi scandalu-i cât casa, n-ar fi prea complicat. Mulţi au schimbat secera şi ciocanul pe trandafir, aşa că dacă acu’ trebuie să pună o gâscă grasă în loc nu-i mare lucru… Mai nasol e cu sutele de mii de bannere, drapele, şepci, fulare, chibrite, plase şi parpalace, care-s gata scrise cu sigla veche şi trebuie aruncate la fomişti fără să fie alegeri. He-he, regii asfaltului şi ai gunoaielor vor trebui să cotizeze din nou şi e cam criză, şi aici şi-n Haiti, dragi tovarăşi şi domni!

Ce-i cam naşpa e că vom deveni republică populară, chestie jenibilă după ce te-ai apucat să condamni comunismul. Da’ las’ că-i şi bine, că-i mai trece din supărarea de scoatere a trandafirului la nea Petrică Fondatorul!

Konieţ…

Stagiunea de iarnă (I)

Etichete

flacara violeta, Hyeronimus Bosch, jurnal de scriitor online, Life, literatura, politica, politica romaneasca, relatari fanteziste, Romania, România trezeşte-te!, scena politica, viata asa cum e, viata ca teatru

 

Flacăra violetă

Într-o atmosferă demnă de Evul Mediu Întunecat, printre palele fumului de pucioasă ce ascund intermitent scena, putem zări chipurile transfigurate ale actorilor. Unul poartă în stern, în locul banalei inimi, între faldurile unei cape portocalii,  o flacără violet. Flacăra e dirijată de pasele magnetice ale unui sufleur situat călare pe un nor, undeva în plan secund. Flacăra când se întețește, când scade. În funcție de intensitatea flăcării, reacțiile medium-ului sunt fie violente, fie moi și dezlânate, aproape cataleptice.

Scena e împărțită pe mijloc de un geam uriaș de termopan, atât de curat încât e invizibil pentru ochiul profan. Geamul are, la nivelul scenei, o tăietură foarte mică. Pentru a trece dintr-o parte în alta a scenei, doritorii trebuie să se așeze mai întâi în patru labe, apoi să se lipească de scândură și, târându-se, să se strecoare prin fanta minusculă. Unii, mai greoi și mai agitați, cad în trapa care se deschide automat dacă actorul nu reușește să se strecoare prin gaură în baremul de timp afectat.

Intru în sala de spectacol și mă așez undeva în spate. Mă uit în jur. Cenușiul, găvanele goale din care s-a scurs și ultima speranță, suflete răvășite și triste, bătrâni gârboviți, cârpiți și peticiți, jigăriți și cu ochii lucioși, întreaga atmosferă e una inchizitorială și demnă de penelul lui Hyeronimus Bosch. Tineri apatici, pendulând de pe un picior pe altul și căutând din ochi un locșor mai în față în care să se scurgă rapid. Fețe pătrățoase și ochi porcini mișcându-se cu repeziciune în toate direcțiile. Doamne fanate, trecute de a doua tinerețe, strângându-și în jurul trupului dolofan șalul de lână al vreunei mătuși scăpătate. Mulțimea miroase puternic a transpirație stătută, a acru și a amoniac. A sărăcie, dezolare și singurătate. Deși, numeric, alcătuiește o mulțime, ea nu este o mulțime, nu acționează sinergic, nu are identitățile conectate. E un conglomerat eterogen de fețe, mâini, urechi, nasuri, piese de îmbrăcăminte, precum baloții din fâșii de cârpe multicolore pe care-i duceau camioanele, mai demult, la fabricile de buci.

Răsucesc capul și mă uit, panoramând, la ocupanții lojelor. Sunt în semiîntuneric și nu se poate descifra niciun chip, însă dintr-acolo vine o undă insinuantă de parfum. Ies din sală și dau ocol spre scara ce duce la balcoane. Doi indivizi înalți și bine legați mă opresc cu un gest scurt: ”-  Aveți bilet pentru lojă?” ”Nu, dar o caut pe doamna E … – improvizez eu pe loc – m-a invitat să discutăm un proiect. Sunt scriitor.” întăresc. Cei doi fac o grimasă ușor de decriptat la auzul cuvântului ”scriitor” și vorbesc în aparatele lor. ”Sărutmânușițili! – se prelinge lingușitor în microfon, unul dintre lungani. E o doamnă aici, scriitoare zice că e – apoi, acoperind emițătorul cu mâna, mă întreabă împingând bărbia înainte: Cum ai zis că te cheamă?”. Preț de o fracțiune de secundă mă gândesc dacă să-mi spun numele sau nu. Aleg să nu. Oricum, nu mă duc în loja duduii, vreau doar să văd cine-s personajele ce respiră complice în spațiul destinat VIP-urilor. Spun un nume cu sonoritate, lunganul reproduce în microfon și îmi face semn că pot să urc în spațiul exclusivist și, iată, interzis muritorilor de rând.

Urcă scara de stejar acoperită de o mochetă aurie cu crini albaștri stilizați cu mâinile în buzunare, fără să ating balustrada de sprijin. Înaintea deschizăturii acoperite cu faldurile unei catifele bătrâne și mâncate de molii, de culoare turcoaz, mă opresc și ascult încercând să disting în zumzetul vesel întretăiat de râsul potolit, gras, al bărbaților și de țimvălitul strident al glasurilor doamnelor. Ezit între a da faldurile într-o parte și a rămâne acolo, în incognito-ul meu confortabil și avantajos.

Guvern la gura sobei

Etichete

Adriean Videanu, Elena Udrea, Emil Boc, formarea guvernului, guvernul boc 4, jurnal de scriitor online, lista lui boc, lista ministrilor, Ministere, politica, politics, Radu Berceanu, Romania, Traian Basescu, UDMR, Vali Petcu, viata asa cum e

Să lăsăm viscolul să viscolească – oricum, n-avem nimic împotriva lui – şi să ne facem şi noi guvern.

Că doar n-o să stăm neguvernaţi până-n primăvară, când o da colţu’.

După ce am centralizat propunerile messengeristice, am stabilit câteva personalităţi binecunoscute pentru următoarele portofele, pardon, portofolii (tot aia), reţinând un număr de trei. Astfel,

I. Ministerul Învăţământului, Educaţiei şi Ştiinţelor

1.)  Johann Heinrich Pestalozzi

2.) Google

3.) Marius Chicoş Rostogan.

II.  Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniilor

1.) Alfred Bernhard Nobel;

2.) Edmond de Goncourt;

3.) Zamolxe.

O treime de portofoliu a rămas liber, cel al Patrimoniilor.

III.  Ministerul Justiţiei şi Justeţii

1.) Homer

2.) Procust

3.) Ponţiu Pilat.

IV.  Ministerul Dezvoltării Durabile

1.)  Thomas Robert Malthus

2.) Iosif Vissarionovici Stalin

3.) Adolf Hitler.

V.  Ministerul Economiei şi Dobânzilor

1.) Nicolae Steinhardt („Dăruind vei vobândi”)

2.) John Maynard Keynes

3.) Karl Marx.

VI.  Ministerul Buştenilor şi Cherestelei

1.) Lemn Tănase

2.) Kerestoy Atila

3.) Lethe (numită, în popor şi Letea).

V. Ministerul Voiajelor şi Migraţiei

1.) Marco Polo

2.) Amerigo Vespucci

3.) Roald Amundsen.

VI. Ministerul Muncii şi Odihnei

1.) Nu ştiu/Nu răspund

2.) Georg Wilhelm Friedrich Hegel („Arbeit macht frei – inscripţie despre care aud că a fost furată de la Auschwitz)

3.) Nu ştiu/Nu răspund

VII. Ministerul Paraşutismului şi Jumping-ului fără „coardă”

1.) Ar fi o idee dar am auzit că citeşte blogurile şi „umflă” generali de pe stradă

2.) Boc?

3.) O distinsă duduie căreia nu îndrăznim să-i scriem numele. Sur la croix.

VIII. Ministerul navigaţiei maritime şi fluviale

1.) Pentru ce???

2.) Nu se justifică!

3.) Anacronic şi inutil!

IX. Ministerul blogurilor de pe toate platformele

1.) Zoso

2.) Cineva mai tare ca Zoso

3.) Vali Petcu de la Hotnews.

X. Ministerul Situaţiilor de Urgenţă

1.) 112

2.) Red phone of Kremlin?

3.)  Spitalul de Urgenţă?

XI. Ministerul Inteligenţei din Diaspora

1.) Horia Roman Papatapapipiepevipicipi

2.) Wiliam Brândză Bardză Budză Ghizd Viezure (sau Wiezzure?)

3. Noi am câştigat alegerile, băi salam cu soia! Comuniştilooor!

Lista rămâne deschisă în mod constructiv. Aştept propuneri de ministere şi miniştri şi chiar propuneri de modificări ale celor existente, aflându-ne desigur în plină reconciliere propusă de domnul ex şi viitor preşedinte pentru următorii 25-30 de ani, Traian Băsescu, desigur.

Frământări

Etichete

basescu, Basescu a desemnat premierul, Emil Boc, flacara violet, guvernul Boc III, ora 10, politica, politics, premier, premier desemnat, Viorel Hrebenciuc

Nu are sens să spun multe cuvinte pentru că peste 7 minute președintele – fără jurământ, dar președinte – va anunța numele noului premier desemnat.

Eu cred că va fi … Mi-hai Răz…..-van Un-gu-rea-nuuuuu!!!

Și iar se deschide sezonul la negocieri.

Dacă greșesc, nu mai scriu nimic o săptămână. Pe blog, desigur. 😀

Update: Ei, cum să nu scrii, când e așa o bogăție de subiecte?… Nu mă pot ține de cuvânt.

Credeam că domnul Băsescu – președintele reales la al cinșpelea congres – posedă o reminiscență cât de mică de logică. De demnitate nu poate fi vorba, n-are rost să amintim. Dar el este scufundat întrutotul între limbile flăcării mov care-l potențează. Din pricina movului dominant a uitat atributele constituționale. Iar. Și iar.

Cred că domnul Băsescu este cu adevărat agent GRU. Și a rămas setat pe vechile linii directoare. Dezordine, anarhie, sărăcie. Revoltă, reprimare, minciuni, manipulare, lider charismatic, dictatură, mafie personală. Acum îl scoase pe Boc din pălărie. Și cu cravată mov. Băieții ăștia sunt de toată isprava! Merită tomuri de literatură de specialitate.

S-a sculat mai an (…)

Etichete

jurnal de scriitor online, PNL, politica, presedinte pentru 5 luni, PSD, Romania, Traian, Troian, Uratura de Anul Nou

Să troieniţi bine că iarna nu-i ca vara!

Instituţiile statului român sunt „calate” spre un regim personal. Că în orice ţară din America Latină (eu nu sunt diplomat şi am voie să scriu asta) e mai multă democraţie decât la noi, nu mai e niciun dubiu.

Aşteptăm cu interes formarea guvernului. De asemenea, vom asista la o serie scurtă de dezertări ale unor parlamentari momiţi cu un pumn de sticle colorate.

Sper că PNL-ul va avea inteligenţa politică de a evita intrarea la guvernare. În orice condiţii, urmează o iarnă grea care ne va secătui pe toţi iar guvernul Boc şi-a dovedit până acum uriaşa-i competenţă.

Sper că PSD-ul va evita declanşarea  vendettei interne care ar putea duce şi la scindare. Cine va vrea să plece, e bun plecat. Cine va vrea să intre, să fie primit.

Cred că despre politică mai vorbim prin primăvară…

Deci: Să Troieniţi Bine!

Revista

Etichete

jurnal de scriitor online, Life, literatura, News, Photography, politica, politics, relatari fanteziste, Romania, România trezeşte-te!, viata asa cum e

Deși e încă întuneric, un ceas deșteptător instalat la o distanță apreciabilă de pat, pentru a nu ajunge la el să-l închid, mă aruncă pe mal.

După ritualul de dimineață, în fața cafelei, apăs pe butonul telecomenzii. Imaginile care se derulează pe toate televiziunile anunță că s-a sfârșit coșmarul și ”Dictatorul a fugit!”, fiind dat în urmărire generală. Jubilând, îmi amintesc că azi e ziua când sosește revista preferată. Deschid ușile, străbat aleea doar în papuci de casă și, în cutia de scrisori, mă așteaptă resemnată – sau pur și simplu modestă. Nici nu am răbdare să intru în casă, sfâșii teaca de nailon, o bag în buzunarul halatului și deschid nerăbdătoare publicația.

De pe copertă îmi zâmbește neutru un chinez care nu pare întrutotul aparținând rasei galbene. Citesc titlul: ”A îmbătrânit Chinezu”. ”Și ce-mi pasă mie c-a îmbătrânit dacă nici blogroll ca oamenii nu-și face? Poate îi sun pe cazaci și răstoarnă situația alegerilor” – îmi zic, mai mult cu un gând iertător. ”La mulți ani!” adaug, şoptit.

În pagina a II-a,  aflu – fără surprindere, de data aceasta – că stânga, prin curbare nefirească,  s-a făcut dreaptă. Și că teatrul Balșoi din Moscova deschide stagiunea de iarnă cu piesa Trei voturi de aur, în regia lui Vania și  Alexei.

Din pagina a III-a, mă privește un  tânăr încruntat – poate cel care a organizat manifestația împotriva fraudării voturilor – alături de un titlu care mă pune pe gânduri: Mai sunt doar trei zile. Mai sunt trei zile până ce? Până la Marea Reconciliere care a și început? Marea reconciliere a dosarelor. Propusă de personajul ignobil și zbanghiu care vrea să ne poarte spre un război civil.

Tonul paginii politice este mobilizant și mustrător. Mi se face frig. Intru în casă, așez revista pe masă, lângă cafea, mă duc la sobă și ațâț focul și reiau lectura, pentru că politica mă fascinează. Între două înghițituri de cafea aflu că unu Patapievici își dă examenul oral la coprofagie. Uecs! Cică ar fi intelectual! Intelectualii, mai nou, stau cu limba-n curul bășinosului și cu ochiul la gaura cheii. Rușine! Rușine e prea puțin spus! Și uite așa devenim extremiști. Și, pentru adevărul în care credem, punem mâna pe uneltele tradiționale românești: coase, bâte de baseball, săbii ninja … Și, în loc să învățăm engleză, ca Maricel, și să-l așteptăm acasă pe Moș Crăciun și pe vestitorii Nașterii Mântuitorului, ne gândim la revoluție… Nu la cea de acum 20 de ani ci la una potrivită pentru maturitatea noastră. Atunci eram niște copii neștiutori, între timp, am mai prins la minte.

Motanul vine și mi se așează în poală, se învârte, îmi miroase cafeaua, strănută de la fumul de țigare și mă mângâie cu vârful cozii pe la nas, alintându-se. Mă gândesc ce bine-ar fi să am și eu o blană ca a lui, mătăsoasă și îndesită de apropierea iernii, dacă tot vine noua eră glaciară… Dar cum eu sunt Nimeni … mă pierd în tălăzuirea  lumii aceste ce nu poate fi nici înțeleasă, nici … Ori de la țigare, ori c-am ieșit în frig, mă năpădește o tuse chinuitoare și gheara în gât de la criza de astm – care-i aceiași pentru toți astmaticii -, când simt că-mi ține cineva sufletul într-o mână cu unghii lăcuite și încovoiate…

”Nu mai citesc politică… Ia să vedem la divertisment”. Rubrica ”bancul zilei” mă face să râd cu bucurie, cum n-am mai râs demult. Un dicționar chisnovat de oltenisme mă pune în fața realității că nu cunosc limba română – așa cum mi se pare – nici pe sfert.

Îmi amintesc, brusc, că se apropie Crăciunul… Că trebuie să împodobesc bradul… Că în aceste vremi cel puțin tenebroase, muncim pentru ratele la bănci… Că n-o să am cu ce să cumpăr cadouri celor dragi… Cadourile pe care le-ar merita – va trebui să le iau ceva mai mult simbolic. Că viața mea s-a frânt în două, jumătate în epoca Ceaușescu – perioada acumulărilor, hulită acum de unii care erau zigoți pe vremea aceea – și jumătate în această anomie care m-a secat de energie… Și totuși … ”dăruind vei dobândi” – ne spune Steinhardt …

Să facem eforturi să devenim curați. Să gândim cu inima. Să alungăm răul din firea noastră cea repede stricătoare. Cu acest gând închid revista și rămân în reverie, trecându-mi degetele prin blana pisoiului care toarce molcom, confirmându-mi gândurile.

Între timp, Curtea Constituțională a dispus renumărarea voturilor nule de la alegerile prezidențiale din 6 decembrie.

Claustrofobie

Etichete

Adrian Nastase, batistele lui Dinu Patriciu, Dan Voiculescu, Dinu Patriciu, Ion Iliescu, jurnal de scriitor online, Life, literatura, mogulii, motanul Felix, politica, relatari fanteziste, Sorin Ovidiu Vântu, Traian Basescu, viata asa cum e

Dacă ați uitat povestea…

Sub titulatura Jazz Club Amnesia, clădirea avea un aer misterios și ușor fanat din pricina secolelor ce-și lăsaseră amprenta lor discretă dar fermă. Dacă n-ar fi știut că se află în Constanța, participanții la acest gen insolit de expoziție ar fi putut crede cu ușurință că se află pe Strada Mântuleasa. Nu aștepta nimeni să se deschidă cerurile, însă un presentiment ciudat făcea ca rumoarea generală să fie una menită să acopere sau să tempereze o stranie spaimă interioară.

Grupurile se făceau și se desfăceau precum celulele substanțelor dintr-un amestec ambiguu, bijuteriile aruncau scânteieri multicolore, zumzetul sporovăielilor era spart din când în când de câte un hohot înalt și strident al vreunei cucoane prost-crescute care întorcea pe dată toate capetele într-acolo.

Dinu părăsi, după o ceremonioasă și teatrală plecăciune,  grupul unor doamne înfășurate în dantele negre, vădind pe alocuri griul unei îndelungi purtări, doamne care-și scuturaseră cerceii și cu spasm gușulițele, ascultându-l cu interes și privindu-l de după paravanul evantaielor.

– L-ai auzit pe îmbogățitul ăsta de război?! zise una dintre cucoane, urmărindu-l pe Dinu cu privirea și ascunzându-și vorbele după o oglinjoară cu capac în care-și aranjă un zuluf imaginar.

– De ce-l faci, dragă, îmbogățit de război? Ai văzut ce culant e … protestă una dintre surate, zâmbind unui gând doar de ea știut.

– Culant pe dracu’! Împopoțonat ca un papițoi! Și cu glumele lui deocheate auzite la cazino. Ce ți s-a părut așa cuceritor? Că stătea cu ochii numa-n decolteul tău?

– Măcar la mine are ce vedea în decolteu! – replică doamna mai trupeșă și mai blajină, scuturându-și cârlionții puși cu meșe și, făcând o piruetă în loc, o părăsi și ea pe doamna cârcotașă.

Într-o parte mai umbrită a uriașei săli amenajate pentru acest eveniment monden, patru bărbați discută în surdină.

– Este necesară o coagulare a tuturor forțelor care să acționeze sinergic împotriva acestui … acestui golan! rostește cu indignarea întregului trup, unul dintre ei.

– Dacă modificam Constituția cum am sugerat eu … – interveni, balansându-și greutatea trupului masiv de pe-un picior pe altul, al doilea.

Ceilalți doi sorbeau în tăcere din coctailurile multicolore privind undeva în gol.

– Voi cum v-ați decis? Presupun că v-ați construit o viziune, un punct de vedere… reluă domnul mai scund ca înălțime dar care îi domina printr-un nu-știu-ce pe cei de față.

– Să vină și conu Dinu – răpunse prin evitare unul dintre cei doi care stătuseră tăcuți.

– Eu mă duc să dau o tură pe acoperișuri până apare Dinu – ieși parcă din transă și celălalt. Rostogolindu-se cu tot cu sonda pe care-o avea în mână și fără să piardă niciun strop din lichidul conținut, se transformă într-un superb motan cu o blană lucioasă de-un gri perlat, în înmărmurirea întregii asistențe.

– Ce vă căscați așa? mârâi el și dădu peste cap restul de lichid din pahar punându-i-l în mână domnului înalt de lângă el. Nu suntem în plină poveste? Hai pa! – și dispăru într-un nor de pucioasă.

– Ăsta se ține mereu de giumbușlucuri – spuse, ca să întrerupă tăcerea, domnul înalt, grizonat și bine clădit.

– Măcar pe el se poate conta în orice situație! – rosti, cu o anumită maliție subsecventă cel care părea liderul grupului.

Celălălalt înghiți în sec prefăcându-se că nu a auzit ironia și schimbă vorba:

– Știți, am primit niște informații conform cărora platoul continental al Mării Negre va putea …

– Nu știam că și tu ești specialist și în Marea Neagră – i-o curmă scurt convorbitorul, cu un ton care nu admitea replică.  Iată, vine și Dinu – îndulci el tonul, introducând o nuanță concesivă.

– Ia uite! Parc-am fi la Grivco! – rosti plesnind de bună dispoziție, personajul despre care se făcuse vorbire. Dar unde-i Felix? – se miră acesta, dând ochii roată prin sală.

– Pe acoperișuri, unde să fie? – replică domnul ce înalt.

– De ce? E în călduri? – izbuncni într-un râs sănătos Dinu.

– S-a dus să regleze antenele, să nu fim interceptați –  făcu lumină domnul cel scund.

”Sunt tot ăia de la Grivco. Aha. Lasă că mi ți-i ciuruiesc eu!” rosti șoricelul, nădușind în batista parfumată și murind de curiozitate și gâtuit din pricina spațiului îngust în care stătea înghesuit să afle ce pun la cale cei patru domni care-l așteptau pe Felix, discutând despre nu știu ce reuniune de la Copenhaga.

Expectativă

Etichete

Adrian Nastase, Ion Iliescu, jurnal de scriitor online, Mircea Geoana, politica, politics, PSD, Romania, Traian Basescu, viata asa cum e

 

N-am nicio direcție astăzi… Mă gândeam să scriu un articol despre ”aurora cu degetele sidefii” a bloggărelii mele. Despre cât de entuziastă și răzbunată m-am simțit scriindu-i lui Adrian Năstase – după ce îi mai trimisesem câteva e-mailuri care au aterizat în mod sigur în trash-ul adresei de prim-ministru – că un gest pripit și nejudecat, un simplu sacrificiu politic pe altarul intereselor de partid (care s-au dovedit eronate și distructive chiar pentru el însuși mai târziu) mi-a distrus viața și m-a dus încet dar sigur spre infarct. M-ar fi avut domnul Năstase pe conștiință, dacă n-aș fi supraviețuit? Greu de presupus. Un X între alte mii de X-uri. L-ar fi ajutat pe fiul meu rămas astfel orfan de ambii părinți în vreun fel? Asta-i chiar o iluzie prostească. Știut este că politicienii bogați sunt cinici. Ce treabă au ei cu pleava care cade la măciniș?

Sigur, la alt nivel și cu posibilități de compensare mai ample, a trecut și domnul Adrian Năstase prin ce-am trecut eu. A fost trădat. Hoarde de neaveniți s-au plimbat prin casa lui (în cea în care stăteam cu chirie au venit doar trei haidamaci care mi-au îndesat lucrurile în saci). A fost blamat și înjurat. Poate și eu, dar nu le-am primit în față. A fost umilit. A fost înjunghiat – metaforic vorbind – exact de oamenii lui de casă. Mai tare ca orice pe lumea aceasta, în viața aceasta, doare pierderea încrederii. Trădarea. Că pierzi lucruri, bunuri sau avantaje e nesemnificativ; când viața ta o ia pe făgașul alunecării și nu mai poți nici opri, nici controla nimic. Dar să-i vezi pe oamenii care ți-au fost prieteni rânjind demonic, asta e cu adevărat teribil. Și eu și domnul Năstase am supraviețuit. Astăzi, la cinci ani de la tragedia mea urmată la câteva luni de tragedia domnului Năstase, (bătaia aripilor unui fluture din Tokio provoacă o furtună la New York) stau și mă întreb: Am devenit mai buni? Am devenit mai înțelepți? Am adăugat sufletului nostru ceva? E greu de spus…

Ce mi-a venit cu această paralelă, o să vă-ntrebați.

L-am văzut zilele trecute pe Adrian Năstase, la televizor desigur, jubilând. Amuzat și distrat de realitatea că Mircea Geoană va fi înjunghiat, decapitat, iar capul îi va fi pus într-un par în piața publică. Rafinamentul arhicunoscut al domnului Năstase m-a împiedicat să fac o legătură între jubilație (și ironia mușcătoare cu care le-a spus unor jurnaliști că el poate să aștepte până încheie ei conversația) și faptul că Mircea Geoană e aproape îngenuncheat. Nu s-au zobit numele mari ale PSD-ului în această campanie. Cei aflați în siguranță, la adăpostul demnităților, nu s-au ostenit (poate cu excepția celui mai înjurat politician din această campanie) să-și rupă pingelele. Aș zice câteva vorbe și despre staff-ul de campanie al lui Mircea Geoană. De mult ori am senzația că traduce discursurile din engleză. Mult amatorism. Și o adiere de trădare.

Poate că Mircea Geoană este iubit de Dumnezeu și va avea noroc. Dacă el va avea noroc, celor mulți le va fi mai bine. Pe ce mă bazez în această afirmație? Pe realitatea că Mircea Geoană nu e o canalie. Nu a belit pe nimeni din partid deși ar fi putut și unii chiar ar fi meritat. A lăsat lucrurile să curgă. E construit pe alt calapod decât politicianul dâmbovițean. Mircea Geoană nu e ticălos, îi lipsește șmecheria și veninul. Este un om de bună – credință. Sigur, e greu de crezut că un politician mai ne-experimentat cum e el poate să învingă un ticălos absolut cum e cel pe care-l avem, din nefericire, președinte. Aș fi preferat ca politicianul Mircea Geoană  să fie un melanj între onestitatea personală și abilitatea de rac uriaș cu clești de oțel a lui Adrian Năstase.

Dacă Traian Băsescu va fi validat de Curtea Constituțională cred că ar fi perfect potrivit să-l lăsăm să funcționeze cu Guvernul Negoiță. Să se bucure de ce a semănat. Dacă nu, îl invit pe Mircea Geoană să reflecteze câteva ore la destinul lui. La oamenii pe care poate conta. La o strategie românească de abordare a alegerilor – pentru că aici suntem în unica și irepetabila România, nu în Statele Unite.  Dintre cei care respiră aerul culmilor politice ale PSD-ului, poate conta sută la sută pe Ion Iliescu. Îi recomand să-i facă o vizită prelungită și să-l asculte.

Tot datorită bloggingului – sau bloggerelii, cum preferați  – am avut bucuria de a-l întâlni pe domnul Ion Iliescu. Impresionat de tragedia mea, domnul președinte m-a vizitat la spitalul militar Carol Davila, când mă aflam acolo pentru o evaluare, în sfârșitul lui august 2008.  Pe mine, un nimeni la urma-urmei, cum ar putea spune cineva. M-a îmbărbătat, a făcut ce se putea face să-mi fie mai bine. Pe obrazul unde a scuipat Boierul, a sărutat Domnul.

Spuneți și voi.

Update: Vă recomand o analiză aplicată și plină de prospețime și acuratețe.

Cei 26 000 de români din Canada ai consulului Naumescu

Etichete

28 000 de voturi in Canada, Canada, jurnal de scriitor online, Poezie, politica, politics, Romania, România trezeşte-te!

Într-o întâlnire a consulului general al României în Canada, Valentin Naumescu, cu primarul oraşului New Westminster City Hall din 24 iunie 2009, acesta avansează ideea că 26 000 de români trăiesc în British Colombia. Pe această afirmaţie s-o fi bazând numărul de buletine de vot trimise în Canada, respectiv 15 000.

Niciodată n-a fost mai adevărat

Etichete

George Valah, jurământ, Madimc, parlament, politica, politics, Președinția României, Romania, România trezeşte-te!, Traian Basescu

La care adăugăm magistrala idee a lui George Valah.

Și postarea plină de obidă a lui Madi’s. Chiar am sentimentul că suntem în doliu. A murit democrația în țara noastră.

Update: Mi-a venit o idee. Dacă credeți că Traian Băsescu nu e președintele vostru, puneți acest banner pe blog. Eu l-am luat de la Lilick. Poate suntem capabili să mișcăm ceva… Cine știe…

Hai să facem speculații

Etichete

Adrian Nastase, BEC, dictatura basescu, jurnal de scriitor online, Mircea Geoana, News, PD-L, PNL, politica, politics, procente la vot, PSD, Romania, România trezeşte-te!

Considerăm că trendul rezultatelor alegerilor prezidențiale se va menține. Și că Traian Băsescu obține un nou mandat. Nu stăm să analizăm trădarea, jocul la două capete și malversațiunile unor grupuri chiar din PSD. Dacă Traian Băsescu a câștigat, va cere revizuirea Constituției, parlament unicameral și limitarea numărului de parlamentari la 300. Sporirea puterilor prexidențiale între care posibilitatea de a demite primul ministru. Deci vom avea alegeri anticipate. Alegerile, organizate de un guvern majoritar PD-L, devine evident de cine vor fi câștigate. Deci în următorul an ne vom juca de-a alegerile.

În acest timp, criza economică va deveni acută. Vom dispărea 150 000 de posturi de bugetari. Există riscul ca pensiile să nu mai poată fi achitate, fondul de pensii aflându-se la fundul sacului. Cu încă un milion de șomeri se va îmbogăți zestrea economică a acestei țări.

În acest timp, PSD se va reorganiza. Mircea Geoană va părăsi președinția partidului, conducere preluată – după toate aparențele – de Adrian Năstase. Cum România va intra în recesiune, polarizarea socială se va accentua și vor crește nemulțumirile și îndatorarea populației. Până la mișcări sociale de amploare nu-i decât un pas. Cred că Uniunea Europeană nu va rămâne insensibilă la aceste realități și este posibil să fim invitați politicos (sau nu) să părăsim conclavul țărilor civilizate. Pe fondul acestor tulburări (reprimate de autoritățile coercitive într-o măsură mai mică sau mai mare) stabilitatea României va fi, evident, în pericol.

Este posibil să avem un an extrem de tensionat și ne vom afla curând în fața unei opțiuni: dictatură sau democrație?

Update: Rezultatele BEC la ora 11, după numărarea a 99,13% din voturi, Traian Băsescu – 50.37%; Mircea Geoană – 49.62%.

Cineva a găsit argumente mai bune…

Etichete

Adrian Nastase, alegeri prezidentiale 2009, Klaus Johannis, Life, ministru prim ministru blogger, Mircea Geoana, politica, politics, Romania, România trezeşte-te!, securist, viata asa cum e

Poate că nu frecventaţi blogul lui Adrian Năstase.

De aceea, îmi permit să postez un fragment din articolul dumnealui de astăzi.

(…) „Dar dacă respirăm adânc, trimitem mult oxigen către creier şi lăsăm la o parte criteriul “cine cu cine s-a întâlnit şi de câte ori”, ne aducem aminte că duminică alegem un preşedinte. De ţară. Nu de bloc, nu de comitet de părinţi, nu de celulă de interceptări telefonice. Alegem omul care, de luni încolo, trebuie să fie în stare să scoată România din criză. Şi din criza generalizată, şi din criza politică, şi din criza în care ne-au adâncit geniile financiare Boc, Videanu, Berceanu şi Udrea în ultimul an. Mircea Geoană a dovedit că are un plan coerent şi documentat, şi ca are un prim-ministru, Klaus Iohannis,  nu numai experimentat în administraţie, dar şi independent şi intransigent. Traian Băsescu nu ne-a dovedit decât că e un bun “securist”. Adică un om care se pricepe să urmărească, să spioneze, să manevreze informaţii. Să le primească de la cine trebuie din servicii, să le utilizeze, să le dea la presa mogulilor (când trebuie) – astea sunt detalii care, poate, cândva se vor lămuri. Probabil că dacă ar caştiga alegerile, am avea o nouă perioadă de scandaluri. “Mi-aţi dat referendum, mi-aţi dat un nou mandat, daţi-mi acum un nou parlament, prin alegeri anticipate, ca să vă fac fericiţi”.

Ce facem pe 6 decembrie? Alegem  un “securist”, sau alegem un preşedinte, care împreună cu un prim ministru independent  şi o majoritate  parlamentară, poate scoate ţara din criză? Votaţi cu mintea limpede. Puneţi în balanţă ceea ce am aflat cu toţii aseară (ambii candidaţi au avut dialoguri cu un important om de afaceri) şi ceea ce am aflat şi am trăit cu toţii în ultimii cinci ani: adică România subdezvoltată, subfinanţată, izolată, sărăcită, jefuită, lipsită de speranţă, ocolită de oportunităţi, depăşită în viteză de toate statele Europei, pe autostrăzile pe care ei le au şi noi nu.” (…)

Vă recomand să-l citiţi şi să vă gândiţi încă o dată cu cine veţi vota şi ce implicaţie ar putea avea absenţa dumneavoastră de la vot.

Epilog

Etichete

jurnal de scriitor online, Life, literatura, Moguli, politica, politics, Popeye, Popeye sailer man, relatari fanteziste, Romania, România trezeşte-te!, RRA, Traian Basescu, viata asa cum e

Mărturisesc, sunt surprinsă.

Nu mă aşteptam la acest final. Mă aşteptam să asist la o luptă grandioasă. Mă aşteptam să văd dosare zburătoare decapitând cu tăişul lor diverşi coconi ai bunăstării post-decembriste. Mă aşteptam să convulsioneze proiectele. „Care e mai bun? Unde mă regăsesc mai bine?” să exclame cetăţeanul X, privind la televizor. „Băi, da’ ăştia nu sunt români! Aşa ceva!!! Să nu ţină cu nimeni!?…Şi eu de unde dracu’ să-mi dau seama care-i mai bun?” ar fi strigat, indignat, un alt cetăţean, zapând de zor în faţa unui ecran pe care evoluează, precum echilibriştii mergând pe-o frânghie deasupra hăului, moderatori imparţiali.

Cred că sunt o idealistă incurabilă. Totuşi, poporul nu e format din cetăţeni ca mine, îmi zic. Eu am învăţat tehnicile de manipulare şi toate chiţibuşărelile mass media, la cursuri. Şi aplicat. Poporul e format din oameni simţitori, cam ca preşedintele nostru. Care mai lăcrimează. Care seara-i mangă. Violent când îi sare ţandăra. Certăreţ şi intolerant. Dacă nu mai are argumente, te jigneşte în ultimul hal.

Nu înţeleg ce s-a întâmplat cu Traian Băsescu. Unde-i tipul cu calviţie pronunţată, care umbla cu un ardei roşu în mână prin Bucureşti? Unde-i omul politic avântat şi curajos care, împotriva tuturor, dar a tuturor, şi-a făcut febleţea ministru? Unde-i instinctul de animal politic al acestui Popeye dat la reciclat? Acest individ pipernicit şi gârbov, plângăcios şi mofturos e Traian Băsescu cel cu ardeiul?

Nu pot să cred! Cineva ne-a schimbat personajul. Cineva a scos de după cortină, la sfârşitul actului III, scena IV, o sosie. Un tip căruia-i tremură mâinile. Un bărbat care-şi plânge de milă. Un camarad care-i acuză pe colaboratori şi pe cei din imediata lui preajmă pentru eşecul său. Toţi sunt vinovaţi, el nu este! Părându-i-se că-i prea mică scena pentru ilustra dumnealui chelie, a umplut fundalul cu tablouri istorice. Pornit să gâtuie hidra cu o sută de capete a corupţiei carpatine, luptătorul nostru a uitat de ce-a pornit. Printre capetele ce rânjeau ironic unduindu-se, şi-a zărit propria-i ţăcălie pleşuvă. Cum să omori ceva ce te conţine?

Mânuind guverne şi majorităţi, când cu căciula-n mână, când cu mâna-n căciulă, trăgând la sorţi mereu mofluz şi mereu mofturos. Nici măcar „pohta ce-a pohtit” – visând la cuşma lui Mihai Viteazu – nu i-a ostoit dorinţa de a controla tot, de a şti tot, de a prevedea tot, de a auzi tot, de a pricepe tot şi de a fi peste tot. Oare nu ştie, sărmanul, că nicio fiinţă omanească nu poate şti tot?

De la înălţimea nebuniei sale, toţi par a fi mult prea telurici ca să-l poată atinge. Iată că pe după faldurile mantiei lui Nero, apare un copil. Un copil care rosteşte numele fatidic al duşmanului. L-am auzit astăzi la RRA (radio România actualităţi – un post care vorbeşte din două-n două ore de „domnul preşedinte” în sus şi mai în sus) numindu-l pe duşmanul lui imaginar cu termenul de „cadavru politic”.

Traian Băsescu a pierdut contactul cu realitatea. Nu mai ştie exact pe ce lume trăieşte: în cea pe care i-o descriu consilierii lui, minţindu-l cu obstinaţie,  sau în cea pe care-o zugrăvesc televiziunile mogulilor?

Pregătit de lupta cea mare, candidatul României imaginare arată tot mai mult precum un Popeye gonflabil de bâlci. Un puşti poznaş l-a înţepat cu un cui şi se miră de vociferările şi protestele adulţilor.