Obama şi McCain from blog de Gabriela Savitsky by Gabriela Savitsky
La ultimul cântat al cocoşilor, când soarele dă să se ivească precum o arcadă de foc de după Măgura Turcului, vietăţile prind să umble şi să vocifereze prin răcoarea pătrunzătoare ce învăluie, ca o aură alburie, cătunul Vereşenilor din Zorro. Motoroanea, legănându-şi şoldurile uriaşe deodată cu cele două căldări de tablă cu smalţul sărit, încât greu poţi distinge culoarea, urcă ponorul spre fântâna lu’ Butoane.
– I-aţi dracii capul tău ăl’ prost! se aude, dintr-o curte, un glas subţire de femeie obidită. Da-re-ar buba-n hărpile tale de curvă! continuă vocea. Pui, pui, pu-ui! Pichere, pichere, pichere! Hu-uşi, i-aţi dracu’ penele tele de proastă! Proastelor! Na la maica, na! se aude schimbarea de nuanţă din voce. Pui, pui, na la maica, na, mâncaţi, hireaţi ale bubii de bolunde! Moşule! Cât mai dormi? Că îi dormi pe lumea aialaltă! Vezi de dă drumu’ la vacă! Toată gloata îi sculată numa’ tu îi tragi cu aghioasele! Mă, moşule, mă! Hai de scoală!
– Ce-i, tu?! Ce? Trebe să strigi tu la tot satul, să te ştie. Ho că m-am sculat. Am şi cosit la vacă, i-am pus zob în iesle. Ce? Credeai că numa’ tu eşti sculată în tot … de-acolo?… Noroc că eşti tu vrednică, că s-ar potopi lumea dacă n-ai fi tu! Unde mi-s aditaşii miei?
– Da’ ce ţi-i trebe? Unde te duci mă rog? Iară iei coclaurile în tălpi? Acas’ nu mai ai nimica de orânduit? Iară te duci şi mă laşi pe mine cu mara şi cu poiata şi cu casa şi cu voreţul, şi cu mulsul şi cu strânsul? I-aţi dracu’ pişioarili tele că numa’-n codru ţi-s drumurile! Ai îmbătrânit şi în loc să-ţi aduni minţile, ai zăluzât de-a binelea!
– Bine că eşti tu citavă. Norocul meu. Că cine mă cânta pe mine la cap toată dimineaţa?, mormăi moş Mărcin, aşezat pe scările voreţului, în timp ce trăgea de şireturile adidaşilor.
– Ce mormăi acolo? Crezi că nu te-aud? Hai la maica, hai, pui, pui pui! le cântă ea mulţimii de păsări de curte ce aşteptau cuminţi în subpoartă, să le dea drumu-n drum. Coana Iconia, cu boata în mână, deschise poarta mare şi ieşi şi ea în faţa casei.
– Bună dimineaţa, dodă Iconio! îi zice Motoroaia care pufăie ca un furnal pendulând, în ritmul mişcării ample a şoldurilor ei uriaşe, cele două găleţi din care sar stropi.
– Bună, bună! zice veselă şi Iconia, încălzită de faptul că Motoroaia o salută prima, respectând o ierarhie subtilă, în funcţie de care toate sunt rânduite aici într-un mod greu de priceput pentru un străin. Te-ai sculat? Iei apă?
– M-am sculat că or viermuit dracii de copii, ce poţi dormi de răul lor? Iau apă să dau la animaluri, că dacă nu le dau eu…
– Aşa-i, da. Dacă nu ne facem noi lucrul, cine să-l facă? Cât mai putem şi noi, că…
– Ău da’ greu îi! zice Motoroaia lăsând găleţile jos, cu chef de vorbă. Iconia, sesizând intenţia de familiaritate a suratei, odată îşi aminteşte că are ceva de făcut în curte:
– Mă duc că moşu’ meu are lipici în aşternut. Mă duc să dezleg vaca…
– Cald o fi şi azi? mai încercă Motoroaia panta colocvialităţii.
– Apoi, o fi cum a da Dumnezău, îi răspunse Iconia şi îşi târşi galoşii de gumă prin praf, sprijinindu-se-n băţ şi împingând poarta uriaşă.
Se luminează tot mai mult, soarele urcă deasupra Măgurii şi începe să împungă cu toate suliţele sale înroşite în foc. Ziua se vesteşte egală şi fără întâmplări neobişnuite, cum sunt toate zilele înscrise în spirala calmă a eternităţii. Încet – încet apar maşinile copiilor de la oraş, maşini din care se descarcă pachete, sacoşe, cutii, baxuri. E sâmbătă şi chiar şi praful drumului de ţară joacă în alt fel decât în celelalte zile. E vesel. În faţa porţii celei mari a Iconiei Momac opreşte un vehicul argintat, sclipind ca o navetă spaţială. “Jinerele de la Răşiţa” şi-a luat un VW Berlină de ultimă generaţie. Toată suflarea din vecini se învârte ameţită în jurul maşinăriei care numa’ nu merge singură, dar în rest … e o minune. Din portbagajul ei apar felurite pachete şi plase şi, înr-o colivie, un cocoş negru tuci, penat şi bogheat. Coana îl evaluază dintr-o privire:
– Ău că negru-i! Ce cap are, ca o gămălie…
– Că doar n-ai vrea să aibă capul ca de bou! sare “jinerele” atins în orgoliu de remarca nemulţumită a “gazdei”.
– Eh! Nu ca de bou. Da’ macâr că de cucoş.
– Aşa-i rasa asta, se dă “jinerele” specialist. E rasă de carne. Se numeşte Cochinchina.
– E de la China? se arată surprinsă coana Iconia. O face ouăle chinezeşti… o dă ea pe spirit de glumă.
– Îl duc înapoi! sare ginerele, ofuscat. La o asemenea perspectivă, coana se opune:
– Da’ lasă-l bubii aicea, dacă l-ai adus! L-or bate ăştia care nu-s din China, ai mei…
– Îl ţii şi dumneata deoparte, până se obişnuiesc cu el ceilalţi.
– Da. Îl pun în casă ca pe bibilou.
– Lasă-mă-n pace! Nimic ce-aduc eu nu-i bun! bombăne ginerele şi se duce în treaba lui.
– Ba-i bun, cum nu-i bun? Am spus io ceva? încearcă să-l împace coana Iconia privind cu neîncredere vietatea neagră înfofolită în pene, pene ce-i învelesc şi labele ca nişte ciobote flocoase. E bună toată făptura de la Dumnezău… Ăsta pare, mai degrabă, a lu’ Ăl Rău…
Cocoşul îşi vede de treabă prin gazonul din curte, rupând, fericit, iarbă şi pândind, atent, orice mişcare. În scurt timp, toată lumea a uitat de existenţa lui. Seara, coana Iconia, cu acelaşi ritual al ei obişnuit, cu şirul de sudălmi presărat de vorbe blânde, îşi adună păsăretul din stradă şi-l îndeamnă spre poiată. Văzându-l şi pe cocoşul negru stând pitit după o glastră, ia hotărârea de a-l amesteca în mulţime. Cum păsăretul de curte are orbul găinilor, nimeni nu l-a distins în întunecimea serii.
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Duminica, după treburile cele obişnuite, lăsatul vitelor la păscut şi hrănitul păsărilor şi animalelor din curte, e zi de biserică şi de odihnă. Moş Mărcin îşi ia dis-de-dimineaţă ciobul de oglindă şi se duce la lavoarul din voreţ, se îngrijeşte şi se chiteşte îndelung, se îmbracă curat şi îşi potriveşte pălăria după care o ia la picior înspre biserică salutând monosilabic vecinii. E un munte de bună-cuviinţă şi bun simţ. N-a căzut în toată viaţa lui în vreo extremă. A muncit ca un rob, cu răbdare şi blândeţe, şi la făbrică, şi la ţarină, şi acasă. Şi coana Iconia a muncit, numai că ea-i altă formă de femeie. Aprigă, cu mintea ascuţită, cu limba despiedecată. Moşul priveşte icoanele răbdătoare şi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru … nu ştie pentru ce anume, pentru tot, aşa, în general. Nu pricepe mare lucru din cuvintele pe care le rostogoleşte popa, nici nu-l interesează în mod deosebit. Se bucură de duminică cum s-ar bucura un însetat de întâlnirea izvorului ieşind clar de sub o piatră, după ce-a umblat ore-n şir pe arşiţă. Pentru el, Dumnezeu e aşa, o putere nevăzută care orânduieşte tot după reguli de neînţeles. El dă ploaie peste ţarină, dacă oamenii-s credincioşi. Da’ oamenii nu-s credincioşi, şi-atunci, la atâta sminteală, Dumnezeu dă pedepse. Pe de altă parte tot Dumnezeu face binele, dacă îl ajută şi omul, bun înţeles. Dacă omul n-ar lucra, cum să crească bucatele? În capul moşului se învălmăşesc toate, şi bune şi rele, ale oamenilor şi-ale lui Dumnezeu, după care se topesc într-o împăcare calmă. După ce iese de la biserică, mai stă în pridvor cu oamenii, de vorbă, apoi vine agale acasă unde coana Iconia îl aşteaptă cu prânzul chitit. Aşa s-au petrecut ani şi zile, veri şi primăveri, ierni şi toamne. Cu lucrul, cu animalele, cu ţarina cu biserica, uneori, cu un drum scurt la cârciumă. În bună înţelegere cu lumea de-aproape şi cu cea de departe. Cu satul şi cu sfinţii zugrăviţi în biserică. Pe seară, când se domoleşte arşiţa, moş Mărcin şi cu coana Iconia, după ce le pleacă mosafirii, copiii, la oraş, ies în faţa porţii, “pe lemne”. Toţi cei ai cătunului lor ies şi povestesc. Ce-au mai auzit. Ce-au mai văzut. Ce-o să mai fie. Cum îs bucatele. Ce fac copiii. Ce şi-au mai făcut de nou. Ce le-au mai adus.
– Măi, oameni, începe moşul, în stilul lui eliptic. Au venit copiii. Na.
– Păi i-am văzut c-au venit! Şi-a luat dom’ Adi altă mărşină!, zice cu glas înalt – aşa vorbeşte el tare pentru că n-aude bine – a lu’ Guţă.
– Da, zice moşul. Numa’ nu mi-i mie de mărşână. Ş-o luat, da. Mi-o adus un cucoş. Negru. Îi negru ca noaptea.
– Din China! sare şi coana Iconia. O face şi puii tot chinezăşti…
– Taci, babo, că nu-i din China. De-acolo-i rasa lui. Da el îi de-aici.
– O fi fost la olimpiadă, mai ştii? Sau îi din America? … intervine şi Mezîn, pădurarul, cunoscut pentru felul lui hâtru, om de vază în Vereşăni, ale cărui glume rămân de pomină.
– Nu l-ai întrebat, uico Mărcine, poate-ţi răspunde pe chinezăşte! strigă Guţă izbucnind în râs de unul singur.
– Întrebat pe dracu! Poate tu vorbeşti cu găinile!
– Ia-n adu-l să-l vedem! zice Mezîn, mustăcind a râde.
– Du-te, babo, de-l adu, să vedeţi comedie, cocoş ca-n China!
Coana Iconia se frăsuieşte ce se frăsuieşte, îşi ia boata şi se duce văitându-se în curte. După ce se-aude chirăială şi cârcâială, apare cu cocoşul spânzurat de aripi.
– ‘Rea-i a dracu’ cu făptura ta! spune coana mulţumită că a reuşit să-l prindă şi să-l aducă.
– Uico Mărcine, ăsta-i Obama! exclamă Mezîn, râzând în hohote. Ni la el, că-i negru tuci, cum îi smoala! L-ai adus să candideze aici, la Zorro! Ceilalţi se uită încurcaţi, nepricepând gluma lui Mezîn. El ştie că ei n-au înţeles, aşa că se pregăteşte să le explice:
– Au n-aţi văzut la tilivizor? Că la America îs alegeri. Şi îi unu’ negru care candidează. Îl cheamă Obama. De-aia am zâs să-i spuneţi şi la cucoş aşa, Obama. Dacă ajunge preşedinte, ăsta, Obama, avem şi noi un preşedinte american în Vereşăni, în obor la Momac. Mai candidează unu’, ăla-i alb, şi-i mai bătrân, o fost prizonier în Vietnam. Lu’ ăla îi spune Măcâine. Şi americanii trebe să voteze, ori pe unu, ori pe altul. Că ăsta, a lu’ Buşu, nu mai are dreptul să candideze. Ori Măcâine, ori Obama. Pricepând despre ce-i vorba în îndepărtata Americă, cum i-a desluşit Mezân, toţi cei adunaţi la lemne începură să râdă în hohote.
– Aaaa!!! Deci aşa îl cheamă pe cucoş! Obama. Auzi, bă, Obamă, c-ai s-ajungi preşedinte la Americă! O s-ajungă el preşedinte de cotoroage, la oală, de Crăciun! râde coana Iconia cea isteaţă.
– Dacă nu-l prinde Măcâine a lu’ Motoroaia, să-l flocăie! râde, răcnind, şi Guţă.
– Lăsaţi animalu’ în pace, zice Mărcin, împăciuitor. Ce-avem noi cu America? Ei de ei şi noi de noi! Noi cu ale noastre. Ce-avem noi de-acolo? De-acolo, numa’ războaie şi supărare. Ferească Dumnezeu!
– Da’-i rămâne Obama? întreabă, zâmbind, Mezîn.
– Dacă câştigă, da, îi rămâne. S-avem şi noi preşedinte. Discuţiile au trecut la altele, la prune, câte s-or făcut, la căzanul de răchie a lu’ Păpuc, oare când îi dă drumul, la caii lu’ Boţoane care or stricat holda lu’ Frecală, la copiii lu’ Motoroane care s-or băgat în pod la casa părăsâtă a lu’ Lăbău, la câte şi mai câte. Numai coana Iconia a rămas cu gândul într-un loc şi cu ochii pironiţi în penele lui Obama. A doua zi, dând drumul curcilor, îl amestecă printre ele şi pe cocoşul cel negru, zicând:
– Ia-ţi dracu’ penele tele, Obama! Motântăule! Preşedinte la ciurci! Huşi, negroiule, al dracu’ capul tău ăl mic şi negru! Te prinde el Măcâine şi-ţi jumoale penele!
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Am fost la ţară… Se vede, nu?
