Jurământ

Etichete

Adrian Nastase, Elena Udrea, Emil Boc, Guvern, jurnal de scriitor online, Life, PD-L, politica, politics, presedintele Romaniei, PSD, Romania, România trezeşte-te!, Traian Basescu, viata asa cum e

La învestirea în cea mai înaltă funcţie a statului, persoana aleasă pentru această supremă demnitate depune un jurământ cu mâna dreaptă pe Biblia şi Constituţia statului respectiv.

Preşedintele Federaţiei Ruse rosteşte următorul  jurământ:

În timpul îndeplinirii datoriilor de Preşedinte al Federaţiei Ruse, jur să respect şi să apăr drepturile şi libertăţile tuturor cetăţenilor, să respect şi să protejez Constituţia Federaţiei Ruse, să apăr suveranitatea şi independenţa, securitatea şi integritatea statului şi să slujesc cu credinţă poporul.”

Preşedintele ales al Statelor Unite ale Americii rosteşte, la învestire, un Legământ cu naţiunea numit „Legământul funcţiei„, care constă într-o fraza de doar 25 de cuvinte:  „Jur (sau afirm) solemn că voi îndeplini cu credinţă funcţia de preşedinte al Statelor Unite şi voi menţine, proteja şi apăra Constituţia Statelor Unite cum voi putea mai bine.„

Jurământul Preşedintelui Republicii România are următorul conţinut:

„Jur să-mi dăruiesc toata puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”

Am folosit cele două exemple ilustre, pentru că Jurământul (Legământul Sacru cu poporul) are o lungă tradiţie în istorie şi izvorăşte din legămintele Evului Mediu. Când, prin jurământ de credinţă, cavalerii şi nobilii îşi declarau supunerea, loialitatea şi vasalitatea faţă de un nobil, de un stăpân. Încălcarea jurământului de credinţă era egală cu dezonoarea şi pierderea vieţii.

În contemporaneitate, jurământul a devenit simbolic şi s-a golit de sacralitate. În cazul Republicii România, s-a golit şi de sens şi de conţinut. Pentru că actualul preşedinte a scuipat, şi-a suflat mucii (aş mai folosi şi alţi termeni mai scabroşi însă n-o fac din respect pentru blogul meu) pe acest Jurământ.

„(…) pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român” se traduce în viziunea preşedintelui nostru cel sperjur în „propăşirea spre Cer” prin exterminarea poporului său.

„(…) să respect Constituţia şi legile ţării” însemnă, în viziunea acestui decrepit cu nervii ţăndări şi cu suportul fizic al minţii sale răsfirate grevat de toate boalele, să-şi umfle buzunare şi conturile pe spatele poporului român, el şi camarila lui pedelistă.

„(…) să apăr drepturile fundamentale ale cetăţenilor” – jură domnul preşedinte portocaliu şi cu fierea revăsată până-n albul ochiului îi învrăjbeşte pe români împotriva românilor. Dreptul fundamental la muncă este încălcat prin simpla realitate că preşedintele se interpune în guvernare şi hotărăşte câţi oameni trebuie să muncească, pentru că există limitări şi economice şi guvernamentale ale dreptului de a munci – singura alternativă este aceea de a pleca în Europa să slugărim şi să ne umilim pentru pâinea cea de toate zilele. Dreptul la viaţă privată este încălcat pentru că ne sunt ascultate telefoanele şi ne este interceptată corespondenţa electronică. Dreptul la educaţie este încălcat prin diminuarea posturilor din învăţământ, prin decimarea programelor şcolare, prin umilirea sistematică a dascălilor, prin sărăcirea părinţilor, printr-un plan bine pus la punct de slăbire a fibrei poporului român, lovind la bază, în copii. Dreptul la libera exprimare a opiniilor este îngrădit prin ditirambele dirijate împotriva posturilor de televiziune care nu-i laudă măreaţa personalitate şi ilustrele-i realizări, care nu-i hrănesc orgoliul nemăsurat de paranoic.

„(…) jur să apăr democraţia, integritatea, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României.” – spunea Traian Băsescu, aproape podidindu-l plânsul.

„Lăsaţi-l dracu, e-un actor!” –  am citat noi dintr-un superb poem al lui Adrian Păunescu, cu o mică speranţă că la al doilea mandat (ultimul, în ordine Constituţională, dacă nu cumva modificarea preconizată a Constituţiei va fi un pretext pentru tipicul salt grupat înapoi 360°), zurbagiul va face un minim efort de a deveni echidistant.

Astfel, din dorinţa de apărare a suveranităţii, ne-am trezit cu economia făcută cioburi, cu maţul gros al bugetului conectat la gurile pedeliştilor de Curte prin care vine în valuri hrana cea atât de necesară corpului unui partid putred şi canceros, cu un împrumut înrobitor la aproape-defunctul  Fond Monetar Internaţional drept „centură de siguranţă”. Centură de siguranţă care s-a transformat într-un soi de zgardă ce se strânge la orice mişcare voit independentă. Trebuie să executăm întocmai comenzile stăpânului (board-ul FMI) altfel vom sfârşi în chinuri.

Cum Executivul (id est Traian Băsescu) nu doreşte să ia nicio măsură de redresare economică (pentru ca nu cumva să supărăm „stăpânul”), vom ajunge în incapacitate de plată. Incapacitatea de plată se va traduce prin dinamitarea „unităţii şi integrităţii teritoriale a României”, pentru că neavând cu ce plăti, vom plăti cu teritorii din actualul stat România, respectiv cu Transilvania. Şi, poate, cu Moldova (cea de dincoace de Prut) şi cu Banatul (cel vestit pentru zăcămintele de uraniu atât de necesare viitorului civilizaţiei).

Astfel, cu un preşedinte scelerat, sperjur, cinic, cu o jigodie implantată şi conectată la aparate de Serviciile Speciale care au ajuns un soi de ţucal atârnat de dosul prezidenţial, se pune în operă întocmai şi la timp „planul dinainte stabilit”.

În tot acest timp, noi suntem asmuţiţi unii împotriva altora, cei cu pensii mici împotriva celor cu pensii mari, copiii împotriva părinţilor, dascălii împotriva medicilor şi poliţiştii împotriva securiştilor ( norocuţ (?!) armată nu mai există), mamele împotriva bunicilor, bugetarii împotriva privaţilor, bloggerii împotriva jurnaliştilor, televiziunile una împotriva alteia; poporul român este spart ca o oglindă veneţiană ale cărei cioburi nu vor mai putea fi lipite niciodată la loc.

Sntem capabili să ne ridicăm? Există un lider providenţial în stare să ridice România în picioare? Va înceta Opoziţia să se canibalizeze (observ că odată ajunşi în funcţii de conducere, liderii formali ai partidului „primesc” împreună cu fucţia şi o filoxeră în ureche – şi mă refer aici la orgoliosul Crin Antonescu – ce a devenit „altcineva” de când e preşedintele PNL)? Suntem în stare să ne scuturăm din minte ideile introduse cu tolcerul prezidenţial? Mai suntem oameni, sau suntem roboţii unui sistem criminal? Acestea sunt întrebările mele şi îl rog pe fiecare cititor să treacă – cu un efort de voinţă – zidul prejudecăţii că „nu-i nimic de făcut”. Orice altceva e infinit mai bine decât această guvernare şi decât acest preşedinte. Români! Treziţi-vă!

Îi felicit pe cei care sunt deja treji: Noaptebunăcopii, Supravieţuitor,  Cristian Lisandru, Ioan Usca, Lucia Verona,  Băsescul, Român frustrat, şi către cei care dau semne că s-ar trezi: Atitudini, G1b2i3, Link-Ping, Elisa, Orry, Gabitzu, Theodora0303, Dumitru Agachi, Cristian Dima, Gabriela Elena (La mulţi ani, Om frumos!), Dan Pătraşcu.

No Băsescu&Boc Day!

Etichete

Ion Iliescu, jurnal de scriitor online, Life, no basescu day, politica, politics, presedintele Romaniei, Romania, România trezeşte-te!, Traian Basescu, viata asa cum e

Iată, consecvenţa celor care au propus No Băsescu Day a crescut precum mareea şi vine o zi când va mătura actualul staff al României – o adunătură ignobilă, furişându-şi privirile piezişe către ce-a mai rămas de cotropit şi furat din biata noastră ţărişoară. Chiar dacă Boc pare împăiat este, totuşi, mâna lungă şi criminală a lui Băsescu. Mână cu care, de la primul guvern din care a făcut parte (făcând parte din toate, până în 2000), a căutat să înşface pentru el şi famiglia lui. Cu un tupeu de bişniţar de Dorobanţi, te „face” din ochi şi din vorbe – mai ales că nu ştii exact unde se uită -, te minte şi răstălmăceşte cu seninănatea unuia care nu are niciun reper moral. La toate mineriadele – cum declara Miron Cozma aseară – Băsescu a fost ministru sau secretar de stat. El a dirijat şi a condus minerii către „numele” pe care îl au astăzi, el este artizanul da facto al mineriadelor – pentru că minerii nu puteau să zboare la Bucureşti. Deci îi plăceau masele, dezordinea, videul de autoritate şi îmbârligăturile. Azi, când în Piaţa Victoriei i se construieşte eşafodul, sunetul ciocanelor ce izbesc în cuie îi pare nemeritat. Cine seamănă vânt culege furtună. Din 2004, avem şase ani de gâlceavă, de scandal, de forţare a voinţei lui paranoice, de consolidare a serviciilor secrete, de măcinare şi făinire a structurilor Statului. Băsescu confundă cu nonşalanţă funcţia de şef al Statului cu aceea de şef al tuturor Puterilor Statului – cum spunea pe blogul său, fostul preşedinte al României, Ion Iliescu. Băsescu se crede „jmeker” eludând Constituţia şi căcându-se frecvent în blidele noastre. Sigur, românii sunt un popor răbdător şi paşnic, cu mult umor. Dar nu când sunt sfidaţi şi călcaţi în picioare. Nimeni nu-i oprea să fure, dacă nu căutau să ne calce pe cap şi să ne umble prin buzunare şi să ne scotocească prin simplele noastre vieţi necăjite. Până aici! Ajunge! Jos Băsescu!

Transmitem îndemnul prietenilor: Mirela Pete, Andi Bob, G1b2i3, Cosmin Ştefăneascu, Dispecer Blogosferă, Consiliul Naţional al Blogosferei, Nea Costache, Cristian Lisandru, Noaptebunăcopii, World of Solitaire, Ioan Usca, Gabitzu, Elisa, Noaptea Iguanei, Atitudini, Dumitru Agachi, Cristian Dima.

Radu Humor are mai multă elocvenţă:

Radu Humor // 19/05/2010 la 09:34 | Răspunde (modifică)

Sa se duca dupa Ceausesti , el cu toata famiglia lui !
Un tradator de neam si tara , care a reusit in doar sase ani sa-l reabiliteze pana si pe Ceausescu.
Acum sunt de doua ori mai multe motive de a iesi in strada si a matura scena politica :
In ’89 romanii aveau locuinte, aveau slujbe , iar frigul si foamea de-atunci, vor fi mai cumplite in vremurile ce vin daca-i nu-i vom arunca la ghena istoriei pe acesti monstrii portocalii !
Curaj romani !
Vreau o judecata dreapta, prima acuzatie fiind tradarea intereselor neamului romanesc si distrugerea cu buna stiinta a Romaniei cu acordul pe fata a unor foruri mondiale ce ne inrobesc pentru inca vreo 3 generatii.
Si-a inchipuit cineva ca o tara atat de bogata poate ajunge sluga la straini ?
Se pare ca unii gandeau de mult asta , dar pana n-au gasit cozile de topor , care sa le puna in aplicare programele demente, n-au reusit sa-si bata joc de un popor ce era liber si putea sa fie si prosper.
Suntem un popor de 85% romani si ne conduc niste straini !
Ajunge !

Crizele preşedintelui

Etichete

Antena 3, Chivas, Clisura Dunarii, Constitutia Romaniei, Dan Nica, Dana Grecu, jurnal de scriitor online, La Ordinea Zilei, Mircea Geoana, PD-L, politica, presedinte Alcoolic, presedintele Romaniei, PSD, Romania, România trezeşte-te!, tata prostituatelor si al pestilor, trafic de droguri, Traian Basescu, Viorel Hrebenciuc

(Poate n-ar fi greşit, dacă tot modificăm Constituţia României, să schimbăm şi stindardul … )

Update: Prin amabilitatea şi priceperea Luciei Verona, am primit stindardul potrivit pentru România sub Băsescu.

Că sunt de orgoliu sau de fiere, preşedintele nostru de acum ne-a obişnuit săptămânal cu câte o criză. O vreme mai îndelungată ( de când cu scandalul armelor) a tăcut strategic până s-a golit sacul cu informaţii iar noi am devenit suspicioşi. Era cât pe-aici să credem că s-a pocăit sau a devenit un om politic ceva mai rafinat. Aiurea, de unde rafinament în preajma trocii? Plină ea cu Chivas sau cu rujuri şi alte sulimanuri, preajma preşedintelui este învăluită în aburi otrăvitori care-l fac, în permanenţă, arţăgos şi încordat. M-am întrebat şi eu de unde vine apetitul pentru scandal al acestui bărbat mărunţel care-a stat ani de zile pe mări şi oceane, limitat la spaţiul vaporului şi condiţionat să relaţioneze cu oameni care, prin natura obiectivă a statutului profesional, îi erau subordonaţi. De aici cred că i se trage preşedintelui nostru pasiunea pentru subordonare şi unanimitate şi lipsa desăvârşită a vocaţiei dialogului. Să lăsăm psihanalizarea individului şi să coborâm în agora, călcând cu grijă să nu ne murdărim.

Aflăm de la Viorel Hrebenciuc, invitatul de astăzi al Danei Grecu La ordinea zilei că preşedintele Traian Băsescu conduce un sistem mafiot în România. Legăm această pasiune pentru ilicit, pentru acte ilegale şi subversive a preşedintelui de popasurile în porturi de pe vremea când era comandant de vas şi, forţat de nevoia de a dobândi, făcea contrabandă cu tot ce se putea comercia pe unde ancora. De aici poate şi uşurinţa cu care a sugerat că ar fi benefică legalizarea drogurilor uşoare, pentru ca traficanţii să nu mai fie sâcâiţi de spectrul ilegalităţii. De unde-i vine preşedintelui nostru aplecarea către condiţia umilă a prostituatelor şi dorinţa de a da un statut legal acestei îndeletniciri, nu putem bănui. Sau putem bănui.

Criza guvernamentală de care avem parte este consecinţa directă a întâlnirii CEx a PD-L de la sfârşitul săptămânii trecute. Atitudinea şi deciziile ministrului de interne Dan Nica au călcat pe vârful cozii diverse grupuri de interese care meşteresc la rotunjirea purcoiului de galbeni necesar în campania electorală a preşedintelui. Marele specialist în drept constituţional, doctor în ştiinţe juridice şi premier de alamă în România, a şi pus în operă dorinţa cârmaciului şi a camarilei care-şi vede ameninţate bisniss-urile.

Cu simţul realităţii defazat nu ştim din ce cauză, Traian Băsescu nu s-a aşteptat la o reacţie atât de dârză a PSD-ului. Acum încearcă să tragă de timp pentru a avea răgazul pentru încropirea unei majorităţi parlamentare care să susţină un guvern minoritar PD-L – UDMR.

Există premize suficiente ca PD-L-ul să-şi abandoneze binefăcătorul de mai demult, care-i împinge acum la pieire. După cum stau acum lucrurile, cu un premier – goarnă fără personalitate, creier, cuvinte proprii sau rudimente de gândire, e greu de presupus că am fi la capătul crizei. Suntem doar în debutul ei.

Ultraj la adresa Preşedinţiei României

Etichete

insemnele Republicii Romania, iredentismul maghiar, jurnal de scriitor online, politica, presedintele Romaniei, Romania, România trezeşte-te!, Traian Basescu, traian basescu huiduit, Ungaria, unguri, viata asa cum e

Nu sunt un fan Traian Băsescu şi nici nu am calităţile necesare pentru a deveni. Am dezavuat de-a lungul activităţii mele bloggeristice practicile nedemocratice, stilul golănesc, trivialităţile, nepriceperea, stângăciile şi erorile actualului preşedinte al Republicii România.

Traian Băsescu a căzut astăzi în propria cursă construită cu migală din momentul în care s-a instalat la Cotroceni. Nu a ratat nicio ocazie de a fi populist şi demagog. Nu a ratat, de asemenea, nicio ocazie de a instiga presa ca un vânat excepţional pentru ca aceasta, contrariată, să-i ia urma. Trebuie să recunosc că, între statul mafiot care era pe cale să se instaureze – şi ar fi avut toate condiţiile – dacă Adrian Năstase ar fi avut acces la preşedinţia României şi varianta pe care o reprezenta atunci Traian Băsescu – despre ale cărui nocivităţi nu eram informaţi, Traian Băsescu a avut un plus de simpatie şi din partea mea. Însă modul megaloman, golănesc şi batjocoritor în care a înţeles să reprezinte cea mai înaltă funcţie în stat m-a determinat să-mi retrag ambasadele.

Atitudinea sălii care l-a huiduit astăzi pe Traian Băsescu în calitatea sa de preşedinte al României şi de garant al Constituţiei este stupefiantă. Insultându-l pe el, tinerii aceia naivi au insultat însemnele statului român.

Dacă în ţara noastră n-ar domni anarhia şi batjocura generalizate, dacă onoarea noastră ar mai reprezenta pentru cineva o cauză de apărat, în mod normal acei tineri ar trebuie să fie arestaţi şi anchetaţi. Altfel ne vom trezi mâine că se şterge cineva la dos cu drapelul nostru national. Pentru mine cel puţin, această insultă este de neacceptat.

Scrisoare deschisă către „europarlamentarul bloggerilor”

Etichete

Corina Cretu, Evenimentul Zilei, H.R. Patapievici, Institutul Cultural Roman, Parlamentul European, politica, Politice, presedintele Romaniei, Presedintia Romaniei, Romania, România trezeşte-te!, Traian Basescu, viata asa cum e

Draga noastră Corina („a noastră”, a bloggerilor),

Există un fel bizar de veselie, veselia care te cuprinde subit, inexplicabil, în mijlocul unui dezastru în desfăşurare. Este cea pe care o încerc şi eu… Ştii care? Cea din Zorba Grecul. Când se dărâmă construcţia aceea fantezistă şi cad toate bârnele ca-ntr-un domino iar Alexis Zorba râde cu poftă pentru că toată această construcţie se prăbuşeşte frumos…

În duminica dinaintea acestor „Salcâmi” am avut o controversă cu nişte prieteni pe temeiul patriotismului. Adică, român fiind, să spui că poporul din care faci parte e tembel, slugarnic şi idiot mi se pare o blasfemie. E ca şi cum ai spune că părinţii tăi sunt aşa. E ca şi cum ai spune că fiii şi fiicele tale sunt neghiobi (neghioabe). Poporul acesta a ajuns într-un asemenea hal de disoluţie încât să se renege singur? Sigur, sunt unii care pentru asta sunt plătiţi. Să inducă în mentalul nostru că suntem taraţi, ca naţie. Unul dintre ei, ambasadorul culturii noastre în lume, este Horia Roman Patapievici, plătit de statul român în slujba căruia este demnitar. Mai sunt şi alţii, mai mărunţi. Dar nu lipsiţi de tenacitate şi de mijloace. Probabil că nu ai văzut, acum câtva timp, H.R. Patapievici construia într-o gazetă ternă şi de necitit un silogism logic, după ce aranjase itemii dinainte şi avusese grijă să anunţe „partea interesată”. Din silogismul lui în vârful căruia se urcase ca găina pe mormanul de bălegar scurmând după o râmă convenabilă, îi privea pe europarlamentari exact cum să uită găina la nouri. Când cu un ochi – miop şi acela şi cu pieliţă albicioasă, când cu celălalt. De-acolo, din mijlocul propriei pestilenţialităţi, europarlamentarii îi păreau nişte gâze ignobile. Şi fără vreun rost. Dar printre atâtea gâze, a identificat şi un fluturaş. Fluturaşul este, evident, portocaliu şi drăgălaş. Prin antiteză, un europarlamentar român care ne reprezintă cu cinste şi onoare şi pe care unii dintre noi îl îndrăgesc şi-l respectă – şi mă refer aici la dumneavoastră, doamna Corina Creţu – este văzut de H.R. Patapievici drept un concetăţean indezirabil. Lăsând la o parte mârlănia – cu care ne-a obişnuit –  de a aşeza la acelaşi nivel, în antiteză, un parlamentar european cu un consilier personal al altui parlamentar european, nu putem să nu remarcăm osârdia ancilară cu care domnul Patapievici îşi apără partidul care l-a năşit şi apoi înfiiat.

Este elocvent următorul fapt. În una dintre cărţile dumnealui, Politice, apărută la editura Humanitas  în 1996, domnul Patapievici face un rechizitoriu dur poporului român care, în viziunea dumnealui artistică a înghiţit valuri de urină de la năvălitorii care s-au perindat pe-aici în zorii istoriei, de la imperiile care ne-au subjugat. O insultă pentru care alt popor, mai puţin tolerant şi mai puţin luminat, i-ar fi retras cetăţenia. Să te numeşti Patapievici şi să înjuri poporul român cu cruzime este chiar hilar. Iar după ce ai denigrat  poporul român să fii considerat potrivit pentru a conduce Institutul Cultural Român, funcţie în care este numit de către preşedintele României, mi se pare definitoriu pentru ceea ce crede însuşi Preşedintele României despre poporul român, care şi-a însuşit implicit această retorică.

Vă dau un exemplu:

• „Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Cînd i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridã strămoşească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvîntată, iar ei reîncepeau: ne zvîntam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni şi aşa mai departe, la nesfîrşit. Apoi ne-au luat la urină ruşii, care timp de un secol şi-au încrucişat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmã, avînd o băşicã a udului mai mare (de, beţiile…) i-au dovedit.” (din H. R. Patapievici, „Politice”, ediţia 1996, pag. 63)

• „Puturoşenia abisalã a stãtutului suflet românesc… spirocheta româneascã îşi urmeazã cursul pînã la erupţia terţiarã, subreptice, tropãind vesel într-un trup inconşient, pînã ce mintea va fi în sfîrşit scobitã: inima devine piftie, iar creierul un amestec apos”. (din H. R. Patapievici, „Politice”, ediţia 1996, pag. 49)

Când se exprimă despre o persoană cu statut de demnitar european, nu putem să  citim ceea ce mai generează mintea domnului Patapievici decât prin această „lentilă”.

Iar când domnul Băsescu îl susţine la conducerea Institutului Cultural Român, cu funcţie de reprezentare a României în lume, putem să alăturăm semnătura preşedintelui nostru sub textul referitor la poporul român.

Nu putem presupune că i-ar fi ruşine. Putem, însă, să fim mai atenţi.

M-am bucurat că nu ai reacţionat la sifoanele cu venin ale domnului Patapievici care se duce cu şoferul institutului pe care-l conduce, la piaţă şi-l obligă să-l aştepte cât îşi face dumnealui cumpărăturile. S-o fi imaginând un personaj din Craii de Curtea Veche. E productiv să înjuri naţia din care faci parte, s-o bălăcăreşti şi s-o dispreţuieşti dar să te lăfăi pe banii munciţi de ea. Asta este suprema morală, oarecum masochistă, a domnului Patapievici, un ins eşuat ca şi preşedintele lui drag.

„Vechimea” mea pe acest pământ, românesc, pământ ce mi-a dat un nume, o limbă mlădie de vorbit, poveşti, cântece, apă de băut, care a avut grijă de mine să nu mor şi să nu mă pierd, care va face din mine hrană pentru florile şi copacii lui este de două generaţii. Cu o asemenea vechime, nu mi-aş permite niciodată să judec, să blamez sau să denigrez poporul care m-a asimilat. De aceea, insulta domnului Patapievici este de două ori mai gravă. Este precum mojicul care-ţi intră-n casă iar tu îl omeneşti, iar el, dacă nu eşti atent, îţi scuipă în vadra cu apă. Asemenea oameni trebuie trataţi cu maximă circumspecţie.

La mulţi ani preşedintelui nostru de suflet!

Etichete

aniversare Ion Iliescu, Ion Iliescu, Presedintele Ion Iliescu, presedintele Romaniei, presedintele romanilor, Romania, viata asa cum e

Azi este aniversarea politicianului român care a marcat prin deciziile lui, în mod decisiv, perioada post-decembristă a istoriei noastre: Ion Iliescu.

Dacă unii îl contestă iar alţii îl adulează, unii încearcă să-i minimalizeze meritele iar alţii să-l pună la stâlpul infamiei drept unic responsabil pentru tot ce e strâmb în şubreda noastră democraţie, un lucru este cert: nu putem să ignorăm valoarea acestui om surprinzător, nu numai ca politician.

În 21 decembrie 1989, în ziua în care a apărut la televizor, în secunda când a început să vorbească, am ştiut că el ESTE. Nu pot să spun pe ce se baza intuiţia mea la vârsta aceea,  dar dintre toţi aceia care vorbiseră acolo, euforici şi exaltaţi, el a adus cu sine calm şi siguranţă.

Am citit şi am auzit multe mărturii despre acele zile fierbinţi. Şi despre zilele de dinainte. Şi despre anii de dinainte. Evident, Ion Iliescu  nu a apărut din neant. A parcurs perioada comunistă făcând mai mult bine decât rău. Şi la Iaşi, şi la Timişoara, şi la Editura Tehnică. Oamenii care au lucrat nemijlocit cu el au rămas cu fascinaţia pe care doar un om special o exercită. Nu a fost de acord cu derapajele sistemului, cu exagerările, şi şi-a manifestat dezaprobarea oriunde se întâlnea cu oamenii, public, cu argumente, cu măsură.

Ce are atât de special Ion Iliescu e greu de spus. În 1989 am luat lucrurile aşa cum erau, purtată de valul revoluţionarismului total. Sunt un om necugetat, din aceia care sunt în stare să moară senini pentru o cauză dacă cred cu adevărat în ea. Atunci, în ’89, aş fi murit mai bine decât să accept în continuare o viaţă închisă într-o cutie etaşantă, cum era România atunci. Deşi mulţi dintre cei care citesc acest blog sau mă cunosc mă consideră un fanatic  pro Ion Iliescu să ştiţi că nu e chiar aşa. Am lucrat, studentă fiind, la o gazetă de dreapta, în Timişoara, în perioada de dinaintea alegerilor din 1996, iar atmosfera în redacţie şi în oraş nu era una deloc pro-iliesciană. Pe vremea aceea nu aveam convingeri politice iar politica mi se părea ceva îndepărtat şi indemn. Dar încrâncenarea celor care erau „împotriva lui Ion Iliescu”, unii intelectuali subţiri şi elitişti, mi-a atras atenţia şi m-a intrigat. ” De ce ar urî un om cultivat, un intelectual, un om politic?” Sigur, răspunsul nu-l am nici astăzi, însă fascinaţia lor neagră pentru personajul Ion Iliescu m-a făcut să am dubii în privinţa lui „a urî” pur şi simplu.

Anii mei s-au dus – acumulând sau pierzând, asimilând sau sintetizând – şi, în 3 martie 2004 am avut răspunsul acelei întrebări care rămăsese deschisă. Am intrat la Cotroceni, să-l felicităm pe preşedinte. Lume şi ţară. Felurite chipuri pe care le ştiam mai mult de la televizor şi de la întâlnirile guvernamentale; n-aş fi îndrăznit să mă apropii să salut. Nu ştiu dacă vi s-a întâmplat vreodată să simţiţi că sunteţi într-o poveste pe care aţi trăit-o deja şi toate amănuntele, mişcările, lucrurile sunt la locul lor iar succesiunea este cea pe care-o anticipezi. În acele trei minute cât ne-am strâns mâinile şi ne-am spus cuvintele de complezenţă care se spun în asemenea ocazii, am avut o revelaţie. N-aveţi decât să râdeţi şi să mă persiflaţi. Puţin îmi pasă. Evenimentele care mi-au schimbat cursul vieţii nu au fost niciodată unele îndelung gândite şi pregătite. De câte ori destinul meu şi-a căutat alt făgaş, schimbarea de direcţie a fost una spontană, determinată de un „ceva” pe care nu l-am găsit. Niciodată nu e un gând al meu, personal. Este un gând al universului care ajunge la mine fără să fie tradus în cuvinte. În acel moment, în 3 martie 2004, am căpătat, fără să fiu conştientă, a numită „proprietate” care mi s-a trasmis într-un mod subtil. Tot ce am trăit de la acel moment s-a circumscris acestei idei pe care n-am rostit-o niciodată explicit: „Oare ce-ar spune domnul Iliescu?” Pentru acest gând, pentru această determinare a mea, interioară, am plătit.

Domnul Ion Iliescu este un om care crede total în ceea ce este şi în ceea ce face. Nu spune niciodată cuvinte care nu trebuie spuse, indiferent ce strategii iscusite ar folosi interlocutorul. Materia din care e făcut e o formă de energie fundamental bună. Dintre toţi oamenii pe care i-am întâlnit şi cu care am stat de vorbă, şi cred că am cunoscut foarte mulţi, mi-a lăsat o impresie de neşters. Nu pentru că era preşedinte. Pentru că e un om cu totul şi cu totul uluitor.

Îi doresc domnului Ion Iliescu să i se-mplinească crezul. Lângă înţelepciunea ce-l caracterizează să se adauge satisfacţia că a clădit o structură care funcţionează autonom, capabilă să răspundă provocărilor lumii moderne. Îi doresc să fie sănătos şi cu acelaşi tonus extraordinar care mi s-a transmis şi m-a făcut să depăşesc orice neputinţă.

 

 

Senator de Drept

Etichete

Emil Constantinescu, Ion Iliescu, politica, presedintele Romaniei, Romania, Senat, Senator de Drept, senator pe viata, Traian Basescu

Dragi bloggeri, cititori şi comentatori,

Am stat şi am chibzuit bine. M-am uitat în urmă la istoria noastră, piezişă pe alocuri, din care rezultă că ne „mâncăm” mereu conducătorii. În general, după ce îşi termină „partitura” la conducerea destinelor noastre, ori îi persiflăm, ori îi minimalizăm, dacă nu-i linşăm de-a dreptul. Poate că este momentul să dăm Cezarului ce-i al Cezarului şi să recunoaştem meritele acelora care au condus România.

Propunerea mea este simplă. Să iniţiem un proiect de lege prin care preşedinţii Republicii România, în momentul în care îşi termină mandatul la Preşedinţie, să devină Senatori de Drept. Este, cred, un drept firesc şi, în momentul în care am promova acest drept, am dovedi că suntem un popor normal.

Vă invit să dezbatem această propunere şi să găsim şi soluţia practică prin care putem promova această idee.

Confucius are, pe blogul lui, următoarea variantă:

Gabriela Savitsky ma intreaba daca as sprijini ideea ca fostii sefi ai statului sa fie Senatori de Drept. I-am raspuns ca in principiu da, insa doar ca parte a unei restructurari mult mai ample a legislativului.

Nu sunt jurist sau politician, asa ca nu pot pretinde ca am vreo expertiza, dar asa dupa bunul simt am schitat cum mi se pare ca trebuie reformat parlamentul. Nu e o cine site ce mare chestie, probabil ca sunt multe naivitati, dar poate ca vizitatorii mei de prin zona politicului vor gasi ceva util. Asa ca reproduc mai jos raspunsul meu gandit si scris la repezeala.

Una din multele probleme este aceea ca avem 2 parlamente care se cheama diferit dar se aleg la fel si fac acelasi lucru.

Parerea mea de inginer e ca apele trebuie separate:
Camera Deputatilor: sa fie reprezentantul puterii natiunii prin deputati alesi pe criterii teritoriale (circumscriptii, colegii, cum le-o spune, dar de un fel), alesi print vot direct, uninominal in 2 tururi dintre candidati rezidenti in colegiu/circumscriptia pentru care candideaza. Camera deputatiolor ar fi forul de dezbatere si adoptare a legilor, de cenzurare a institutiilor statului (inclusiv guvern, presedintie), ar avea initiativa legislativa pentru legile ordinare.

Senat: reprezentant al “intelepciunii” si intereselor ne-teritoriale. Aici si-ar avea locul fostii presedinti, minoritati nationale, culte, chiar si patronate, sindicate, armata (ex. fosti sefi ai Statului Major Genreal), presedintele Academiei, etc. etc. Senatorii nu trebuie neaparat alesi prin vot popular ci prin diverse metode (senatori de drept) sau alesi de diverse institutii. Ideea ar fi ca Senatul sa fie o sectiune transversala a ce are mai bun societatea romaneasca. I-as acorda rolul de initiativa legislativa pentru legi organice si amendamente constitutionale, de supervizare a unor institutii supuse controlului parlamentar, si dreptul de veto pentru legile adoptate in Camera Deputatilor.

E asa la repezeala si poate ca e o tampenie ce am spus mai sus. Doar ca mie mi se pare mai putin tampit decat ceea ce exista acum.