Seniorii Reşiţei eterne

Etichete

Caras-Severin, Christianity, Eftimie Murgu, Enache Barbu, Ion Vela, Paul Purea, Resita, Romania, Romeo Dumitrescu, UCMR

Spuneam într-un comentariu pe care stăpânul Arcei lui Goe a avut amabilitatea să-l transforme într-un articol pe blogul dumnealui, că Reşiţa nu e doar un topos. Nu e doar un oraş multicultural şi multietnic. Reşiţa este o stare de magie perpetuă, un creuzet în care s-au topit secolii, generaţiile, spiritul fiecărei epoci cu trăsăturile ei distincte pentru a ivi o matrice spirituală. Sigur, fără industrie – cea constructoare de maşini a sfârşit sub „copitele” samsarilor noului capitalism sălbatic -, fără suportul economic pe care l-au reprezentat UCMR-ul, CSR-ul (salvat printr-o minune, deocamdată), IMR-ul, Reşiţa pare pierdută. Aşa pare, dar nu e deloc aşa. Aici, legile economiei par să-şi fi înghiţit logica: Nu doar condiţia materială a determinat un anume tip de conştiinţă ci, după o îndelungă aplicare a acestui silogism, condiţia spirituală a ajuns să determine conştiinţa şi să facă de aşa manieră încât condiţia materială să devină neglijabilă. E unul din puţinele locuri pe care am avut bucuria să le descopăr unde oamenii nu s-au stricat până-n măduva oaselor (deşi uscături sunt peste tot), nu iubesc şi nu se valorizează între ei pe criteriul banului, nu sunt ahtiaţi cu toţii după bunuri, nu le consideră mai presus de bucuriile inimii, ci încă sunt guvernaţi de valorile perene ale trecerii prin lumea aceasta: Prietenia, Respectul, Generozitatea.

Am participat vineri la a cine-ştie-câta întâlnire a intelighenţiei Reşiţei de odinioară şi de acum – cei mai mulţi au adăugat experienţei profesionale şi umane şi înţelepciune, dar e un amestec eterogen de generaţii care îndrăgesc comuniunea spirituală. Nu pot să spun că e o reuniune a pensionarilor – pentru că vin, constant, şi tineri şi cei aflaţi în plină vigoare. Evenimentul este organizat de familia profesorului Ion Vela (cu o carieră notabilă şi continuu ascendentă în învăţământul reşiţean, de la dascăl la rector al Universităţii „Eftimie Murgu„, trecând şi prin furcile caudine ale politicii) şi, în special a soţiei domniei – sale, Floarea Vela.

Atmosfera de petrecere – cu muzică bănăţeană: brâu, sârbă, doine şi joc de doi – se transformă pe nesimţite într-o agapă ce ar putea părea bizară cuiva care-ar ateriza neprevenit la Reşiţa, la aceste seri pe care mi-e greu să le numesc în vreun fel, pentru că nu au propriu-zis un profil, decât, eventual, bucuria de a fi împreună şi de a fi contaminaţi de Frumos, sub toate formele lui.

Pentru că vineri a recitat poetul Iacob Roman – o certă şi confirmată valoare a poeziei române izvorând şi el şi creaţia lui, din creuzetul reşiţean, numit odinioară „Oraşul cu Poeţi” –  aflat  într-o continuă gâlceavă cu îngerul personal. A cântat un tânăr liceean,  Josef Racz, fără emoţie şi stăpân pe sine, încurajat şi de necontenitele aplauze ce i-au însoţit mini-concertul, la taragot. Dacă ai fi închis ochii şi n-ai fi ştiut cine cântă, ai fi spus că e Luca Novac, într-atât de măiestrit îi este stilul şi dragostea „spunerii” doinelor. Şi e doar un adolescent! Câtă virtuozitate, atâta talent!

Apoi a fost rândul „trubadurului” Adrian Bujor, o figură emblematică a boemei reşiţene, prieten al tuturora, un soi de curea de transmisie a ştirilor şi evenimentelor, importante sau nu, ale urbei. Ardeleană, pop, uşoară, folck, bănăţeană,  Adi Bujor ştie cânta de toate.

Momentul de graţie al petrecerii – după părerea mea subiectivă – a fost concertul doctorului Romeo Dumitrescu. Sosit de la Târgu Mureş, de la un simpozion internaţional, chirurg, virtuoz al viorii, om de lume, bun creştin, Romeo Dumitrescu (şi delicata dumnealui jumătate, chiar jumătate, pentru că-l complineşte desăvârşit şi fără ea cred că n-ar putea nici măcar respira cum se cuvine; şi de foarte puţine ori am cunoscut o pereche atât de armonizată, de perfect armonizată, care nici măcar nu are nevoie de prea multe vorbe si se-ntelege doar dintr-o privire) a cântat, acompaniat de doi tineri profesori de la Liceul de Artă „Sabin Păuţa”, a „stors” vioara, a desmierdat coardele, a făcut arcuşul să plângă, să uguie tânguios, să vibreze, să se veselească şi ne-a pus unora jar sub tălpi şi altora lumină-n ochi şi tuturora splendoare-n suflet.

Grecească, rusească, nemţească, muzica izvorâtă din instrumente şi din preaplinul inimii a umplut restaurantul chinezesc şi răcoarea înmiresmată a serii.

Şi cum putea să tacă, învăluit în splendoare şi bucurie, tocmai Enache Barbu cu ale dumnealui romanţe? De puţine ori am avut sentimentul că mă aflu în vecinătatea desăvârşirii ca-n această seară de graţie.

Printre tangouri, valsuri, cazaciok, hore, sârbe, brâuri, şi-a găsit loc şi o lansare de carte ad-hoc. Autorul: doctorul Paul Purea, revenit din Germania la Reşiţa, pentru a „reda reşiţenilor dreptul la omenie şi cinste”.

Aceasta este Reşiţa adevărată, Reşiţa spirituală, Reşiţa eternă. Poate vom reuşi s-o „trecem” cumva, intactă, celor care urmează…

Scrisori către absolut (I)

Etichete

casa bunicilor, Charitina, Chelba Charitina, Coroama Charitina, Cuvântul lui Dumnezeu, Dumnezeu, Gavroche, mama este unica, mama primul meu rai, Romania, rugaciune

Imagine: turism

Până la 24 de ani, cred, până la experienţa sinuciderii mai bine zis, n-am fost un om credincios. Nici în sens restrâns, nici în sens teoretic. Dumnezeu nu exista, din punctul meu de vedere şi al educaţiei pe care o primeam cu toţii atunci. Pentru că trecuseră prin ce trecuseră, părinţii mei, mama, în special, evita să ne vorbească de Dumnezeu explicit. Doar că venea vorba. Cea care era credincioasă şi practica şi avea o determinare şi o siguranţă care mă intimida când era vorba de „ce vrea Dumnezeu” era bunica din partea mamei. Charitina. Un fir de femeie, micuţă şi slăbuţă, numai oase şi piele învelită-n nişte haine mult prea multe şi foşnitoare, mirosind toată a busuioc şi-a mai ceva, un miros pe care, dacă-l simt, îmi evocă dintr-o dată toată copilăria. A lemn geluit, spălat cu leşie, uscat, dat cu „naft” – aşa-i zicea bunica, şi iubit îndelung şi cu tandreţe de soare… Se trezea dis-de-dimineaţă (şi eu, pentru că pe atunci eram „prezentă” în viaţa reală), se spăla pe mâini şi pe faţă, se ştergea, îşi desfăcea cosiţele (două cozi cât degetul meu mic de-acum), le pieptăna cu grijă gândindu-se şi zâmbind cine ştie cărui gând şi le împletea la loc aşezându-le apoi cunună, precum o coroană, în jurul creştetului capului. Avea nişte ochi albaştri dumnezeieşti de frumoşi, desăvârşiţi de frumoşi, cum cerul într-o zi de septembrie, un albastru intens care amesteca tot, din marginea universului până-n cel mai mic colţişor al sufletului meu care n-avea niciun secret pentru ea. Ştia exact ce gândesc şi ce vreau şi asta înainte ca eu să apuc să cer, să fac şi asta mă umplea de spaimă – iată, altcineva îmi vedea gândurile! După ce-şi împletea cosiţele, îşi netezea basmaua, o îndoia pe diagonală, cu un triunghi mai mic şi unul mai mare, nu neapărat chiar pe diagonală, se ducea la icoana Maicii Domnului aflată în muchia dinspre răsărit a casei, se închina până la pământ şi vorbea ceva. Nu înţelegeam ce spune, oricât de tare încercam să-mi încordez auzul, chiar dacă-mi ţineam respiraţia, tot nu reuşeam să deosebesc vreun cuvânt. Parcă, uneori, când îşi făcea crucile mari şi apăsate, auzeam „Ducamin”. Ducaminul („Sfântului Duh”, „Amin”) a devenit pentru mine, atunci, un personaj fabulos cu care bunica era prieten şi cu care vorbea despre ale ei, un fel de străjer, de cavaler în armură strălucitoare şi cu vizieră pe cap, care te putea preface în stană de piatră dacă îndrăzneai s-o superi pe bunica… Am asistat de multe ori la acest ritual al rugăciunii într-o tăcere şi c-o seriozitate absolute. Nu îndrăzneam nici să respir zgomotos. Aşa simţeam că trebuie să mă port, să n-o întrerup pe bunica din conversaţia ei cu Ducamin.
Şi mama se ruga. Şi în casa noastră erau icoane – una cu mine şi soră-mea trecând pe o punte peste o apă învolburată sub privirea blândă şi ocrotitoare a mamei care era reprezentată cu aripi de înger şi mie nu mi se părea nimic neobişnuit pentru că mama aşa era, ca un înger căruia nu i se văd aripile – ei, icoana era cu un băiat şi o fetiţă dar eu puteam foarte bine să fiu băiatul, oricum nu mă interesa condiţia de fetiţă care era demnă de dispreţuit şi dezavuat. Dacă erai fetiţă n-aveai voie niciun lucru pe care băieţii sau oricine altcineva putea să-l facă fără oprelişti. Dar ţie ţi se ridica imediat o ştachetă în faţa nasului: „Hei, nu-i frumos să faci asta, tu eşti fată!” Asta a fost prima interdicţie cu care eu am dat nas în nas. Şi prima pe care-am făcut-o praf încercând tot ce nu aveau voie fetele: m-am căţărat în toţi copacii, am învăţat să scuip la ţintă, să-mi fac prăştii, să înalţ zmee, să trag cu arcul făcut din coardă de alun, jucam fotbal, mă băteam cu pumnii, înjuram ca un birjar şi eram un mic, încăpăţânat şi ciufulit Gavroche. Mama se ruga în taină, uneori plângând. Nu plângea cu hohote, doar o auzeam suspinând, în „ceacasă”. „Ceacasa” e o cameră „de curat”, cu mobile frumoase pe care nu aveai voie să pui degetele unse cu dulceaţă (puteai, dar luai bătaie), cu faţă de masă dintr-un material ca o hartă în relief, cu perdele făcute cu croşetul, foarte frumoase, ca nişte broderii grele cu desene fantastice, unde mirosea a parfumul mamei, a pudră şi a pânză apretată proaspăt călcată, pe perete erau două icoane mari, desăvârşit de frumoase, una cu Iisus Christos căruia i se vedea inima şi această inimă era învelită într-o cunună de spinişori şi el, aşa, cu inima însângerată, ţinea în mână o cruce subţire şi delicată. Cealaltă icoană era o reprezentare a Maicii Domnului, cu un chip liniştit, cu fruntea puţin aplecată şi ei i se vedea inima dar inima ei era înconjurată de raze, nu era însângerată. Maica Domnului avea în mână un crin. Nu ştiam ce-i mai frumos, mâna ei delicată cu degete subţiri sau crinul. Mă uitam un pic la mâinile mele, mă strâmbam dezamăgită şi fugeam afară. Mâinile mele n-o să fie niciodată aşa de frumoase. „Ceacasa” era un sanctuar unde n-aveam voie. Evident că niciunul dintre noi nu respectam interdicţia, dar o încălcam doar când nu erau părinţii acasă. Dar chiar şi-atunci încercam să nu lăsăm urme, nu reuşeam întotdeauna şi bineînţeles că ne făceam rost de câte-o bătaie. Ei, nu ne omora nimeni cu bătaia, dovadă că am crescut mari găligani, doar aşa o cârpeală, să ţinem minte să nu mai facem. Cea mai cumplită experienţă a primei copilării a fost s-o aud şi s-o văd pe mama plângând. Dintr-o dată, am simţit că în pieptul meu sub coastele mititele am o vietate care se zbate ca un pui de vrabie în mâna unui copil şi arde! Aveam în piept o pasăre care ardea şi-am întrerupt-o pe mama din plânsul ei să-i cer să pună mâna şi urechea s-o audă! Mama m-a liniştit şi a uitat să-şi plângă suferinţa ei, privindu-mă cu o privirea nouă, pe care n-o mai văzusem, în ochii ei atât de frumoşi, cu irişii cu picăţele maronii, cu ape verzi şi câmpii gălbui, cu piscuri negre, delimitaţi, la marginea bogăţiei de culori de un cerculeţ nu chiar perfect, ci unul cu raze cum se întâmplă atunci când scrii cu stiloul pe sugativă. Ochii mamei era ca nişte continente pe unde-aş fi colindat în voie şi în siguranţă întotdeauna. Cei mai frumoşi, mai dramatici, mai veseli, mai ironici, mai duioşi ochi pe care i-am văzut vreodată… Şi când plângea, aş fi vrut să pot să mă adun, să mă fac mică, mică, mică şi să mă duc pe firul lacrimii, să intru în ochi şi să-i opresc plânsul acolo. Cel mai greu pentru un copil este să-şi vadă părintele deznădăjduit. De ce plângea mama la icoana Maicii Domnului? Nu pricepeam. Când mama nu era acasă, intram, trăgeam un scaun, mă aburcam până la icoană şi mă uitam cu atenţie la chipul ei. Nu era nimic acolo care s-o înspăimânte sau s-o sperie pe mama. Atunci? O întrebam încetişor, fiindu-mi groază ca nu cumva să-mi răspundă: „Măica lu’ Iisus Cristos, de ce o faci pe mama să plângă? N-o mai face să plângă! …  Întreabă-l pe băiatu’ tău, dacă nu crezi… Uite, are spini la inimă dacă tu plângi – şi-i arătam cealaltă icoană, cea mare de pe peretele dinspre miazănoapte. Dacă mai plânge mama din cauza ta, să vezi ce-ţi fac!” – ameninţam eu şi coboram repede de pe scaun, îl trăgeam la loc în tot acest timp urmărind cu coada ochiului şi cu pielea de găină de groază pe mine, să văd dacă nu cumva Măicuţa Domnului coboară din icoană şi ia o nuia de alun să mă croiască…

###

Recomadări: Vania, Cella, Loredana.

Ce-aş face dacă aş fi Băsescu

Etichete

basescu, ciumpalaci, FMI, Jeffrey Franks, licuricii mari, oculta, Romania

Foto: Presidency

 

1. Aş convoca Consiliul Suprem de Apărare a Ţării şi aş propune retragerea trupelor româneşti din teatrele de operaţii străine şi, implicit, din structurile NATO;

2. Aş naţionaliza toate firmele care deţin resurse primare de pe teritoriul României (petrol, gaz, sare, apă minerală, apă plată, electricitate, medicamente, industria chimică, terenuri, ş.a.m.d., despăgubindu-le cu sumele de achiziţie plus cele investite);

3. Aş iniţia un dialog „intensificat” (că tot le place acest cuvânt celor din aparatul guvernamental) cu Federaţia Rusă, în vederea stabilirii condiţiilor parteneriatului strategic economic şi politic.

4. Aş declara Agricultura drept domeniul cu prioritate strategică naţională şi aş cere Parlamentului să propună, cât mai repede, legile care să determine relansarea acestui sector, comasarea terenurilor şi susţinerea financiară şi materială a familiilor care vor să muncească în agricultură, pentru revenirea în ţară a celor 3 milioane de români sclavizaţi, risipiţi prin Europa.

5. Aş susţine un discurs în care mi-aş cere scuze pentru tăcerea mea vinovată. Aş explica-o prin faptul că n-am ştiut ce atitudine să adopt pentru că îmi pasă de ţară, în acelaşi timp, am făcut multe greşeli care nu mă califică pentru onorabila funcţie de preşedinte. Aş explica furia verbală – şi nu numai – prin faptul că mereu am fost constrâns de anumite cercuri (oculte) să angajez România în împrumuturi înrobitoare iar ultima încercare, cea care a înfuriat populaţia, se datorează presiunii lui Jeffrey Franks. La rândul lui şi el este presat de conclavul firmelor de asigurări americane care vor să pătrundă şi să deţină piaţa de asigurări din România.

6. Aş recunoaşte că sunt bântuit, pe de o parte de setea de putere şi, pe de alta, de frica de a ieşi din graţiile „licuricilor mari”.

7. Aş iniţia o dezbatere naţională pe tema: „România încotro?”, o dezbatere serioasă nu de faţadă, la care aş invita toate capetele luminate ale acestei ţări, ignorate atâta vreme.

Acestea fiind spuse, mi-aş da demisia şi m-aş duce în Piaţa Universităţii pentru a protesta împotriva lui Boc şi a jandarmilor bătăuşi.

Să dăm mai departe: Ioan Usca, Almanahe, Ela Roseni, Schtiel, VizualW, Atitudini, Augustin Rădescu, Gabriela Elena, Jos cu sistemul!, Onu, G1b2i3, Achilianu, Năstase, Alex Mazilu, Cella,

Gânduri de la Reşiţa

Etichete

Adrian Chebutiu, Adrian Nastase, Bucharest, Business and Economy, Dan Ioan Popescu, Netherlands, politica, Resita, Romania, Schengen Area, Sulzer, UCMR

Sursa foto

Ne aflăm în anul de graţie 2011, în România, cu un preşedinte care a conlucrat avantajos cu serviciile de informaţii de pe la noi şi de pe unde s-a preumblat cu barca. Avantajos, în sensul că, cel mai probabil, este unul dintre bogaţii României care ar putea liniştit să-l arunce pe Becali hăt departe din Top 300, la coada clasamentului şi să-i şteargă mustăţile lui Ţiriac cu fişicuri de dolari. Sigur, averea lui nu e la vedere.

Trăim într-o Românie îngenuncheată, spulberată, spoliată, rănită, jupuită de vie care nu se ştie prin ce minune supravieţuieşte. Unii spun c-ar fi Grădina Maicii Domnului şi de-aceea îi e dat să pătimească până la purificare. Aceasta ar putea fi o gândire de tip catolic, ori România este eminamente ortodoxă, cu o pondere a sectelor deloc neglijabilă. Omul caută Mântuirea dar vrea să aibă şi ţoale, demâncare şi siguranţa unei haite cu care socializează şi vânează în jungla realulului. Nu mă pricep la ortodoxie şi, din acest motiv, nu vreau să intru pe acest teritoriu, al teoriei despre credinţă, pentru că n-aş vrea să greşesc. Mie îmi ajunge credinţa. Nu cea care face minuni. Credinţa, pur şi simplu. Chiar dacă manifestările bisericii noastre ne amuză ori ne repugnă, credinţa nu are deaface cu aceste boli ale modernităţii. Ea este şi atât.

Comunismul a expiat. Comunismul acela despre care noi am învăţat că ne va face pe toţi fericiţi şi egali, atârnat precum un morcov legat de căpăstru la botului măgarului. Trebuie să fim de acord că perioadele de intensă dezvoltare economică, de construcţie, de avânt nebunesc şi de ştergere a limitelor sunt dictaturile. La finele lui 1989, România – cu toate rămânerile în urmă în materie de tehnologie – era o ţară comparabilă cu Polonia, cu Cehoslovacia de atunci, cu RDG-ul. Dacă nu ne-ar fi apucat furia demolatoare a industriei „comuniste”, dacă nu am fi distrus agricultura de tip industrial, dacă nu am fi fărâmat CAP-urile, IAS-urile şi Complexele de creştere în sistem intensiv, astăzi n-am fi stat la poarta Europei cu mâna întinsă. Dacă ne-am fi păstrat, intacte, toate mijloacele de producţie, astăzi n-am fi „cerşetorii”, „păduchioşii” şi pegra bătrânului continent.

Dar valul reformist şi reformator a avut altă amplitudine. Precum iezii scăpaţi din ţarc, precum viţeii ieşiţi pentru prima dată la lumină, am ţopăit frenetic şi-am crezut că tot ce zboară se mănâncă. În învălmăşeala generală, au fost unii care şi-au urmărit punctual interesul. Acela de a se îmbogăţi. De a spolia tot ce s-a construit în 45 de ani de muncă asiduă, cu sacrificii, cu nesomn şi cu trudă. Morala nu a avut ce căuta în epoca post-comunistă. Tot ce au construit părinţii şi bunicii noştri, muncind ca nişte robi, a ajuns, prin inginerii financiare, pe mâna „asasinilor economici”. Am un exemplu viu în proximitate. În 1771, aici, la Reşiţa, se înfiinţa prima unitate industrială din România şi una dintre cele mai vechi din Europa. În 1771. La momentul inaugurării lor (3 iulie 1771), uzinele din Reşiţa devansează fondarea unor fabrici de renume precum Krupp Germania (1811), Vitkovice (1829), Donavitz (1836), MAN (1834), Sulzer (1834) Burmeister Wain (1843), Skoda (1851). A urmat o dezvoltare susţinută a acestui obiectiv industrial, de la metalurgie la construcţia celor mai sofisticate utilaje. De la şine de cale ferată la generatoare electrice, de la poduri rulante şi macarale la turbine hidraulice (cu o putere de peste 6,2 milioane kW). Nu are rost să vă înşirui aici şi să vă plictisesc ce minunăţii ale ingineriei s-au creat în acest creuzet al Banatului. Cert este că, în 2004, Uzina a fost privatizată, detaliile nu mai contează. Sau contează, dar nu mai are rost acum să reiau avatarurile acestui obiectiv care a adus onoare şi bani României, timp de 200 de ani. A fost implantat un inteligent şi instruit manager care a distrus tot. Tot. În curând, UCMR-ul va scoate la vânzare terenurile de sub halele industriale acum în paragină. S-au vândut utilaje cumpărate pe bani grei, la fier vechi. Fala industriei româneşti constructoare de maşini este tăiată la fier vechi.

În mic, ea reprezintă România noastră. Jupuită de vie şi tăiată în hălci vândute pe nimic pentru a îmbogăţi câţiva sceleraţi. Asta este istoria noastră. Nu ne iubim munca – altfel, n-am batjocori-o, nu ne iubim oraşele noastre – altfel, nu le-am umple de gunoaie şi de dezodine, nu avem cultul lucrului bine făcut – pe principiul lui „merge şi-aşa” care a devenit specificul nostru naţional, nu ne iubim ţara – altfel n-am accepta să fie distrusă şi noi să stăm cu mâinile în sân şi n-am da-o mereu pe mâna câte unui manglitor ordinar,  nu ne iubim copiii – altfel n-am accepta să primească o educaţie precară într-un sistem de învăţământ schizoid şi umilit.

Poate n-ar fi greşit să ne oprim din furia noastră autodistructivă. Să ne oprim şi să ne întrebăm: Încotro, România?

###

Adresez această întrebare colegilor mei virtuali: G1b2i3, Teo Negură, Radu Humor, Schtiel, Vizualw, Gazeta de perete, Andi Bob, Ioan Usca.

Şi cui o mai fi dispus să se oprească o clipă şi să gândească la ea.

Recomandări, astăzi: Dacă Cipru va fi atacat. Grecia, pregătită de război cu Turcia; Cianura salvează România.

„Moartea” domnului Lăzăroiu

Etichete

Bucharest, Radu Vasile, Romania

sursa foto

Am parafrazat titlul acestui film datorită onomasticii personajului. Pentru că, altfel, nu poate fi vorba de moarte. Doar de una simbolică. Odată cu mazilirea lui Sebastian de la cârma Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei sociale, în politica noastră s-a declanşat războiul Băsescu-PD-L.

N-ar fi primul partid pe care-l dinamitează vajnicul nostru conducător de flotile imaginare. Dacă vă uitaţi puţin în biografia dumnealui, veţi vedea cum a pus umărul la debarcarea aproape a tuturor guvernelor, din 1991 până astăzi. Ba cu o garnitură de tren pusă la dispoziţia minerilor (pe când era ministrul Transporturilor) împingând guvernul Roman spre demisie, ba cu o negociere pe şest care-a dus la debarcarea lui Ciorbea, mai cu un machiavelâc (tot de la Transporturi) semnând capitularea guvernului Radu Vasile, apoi cu o lovitură în ficatul lui „dragă Stolo”, iată că am ajuns la executarea PD-L-ului, executare care se va oficia sub ochii noştri.

Nu cred că trebuie să vedem în demiterea lui Sebastian Lăzăroiu, operată la nervi de dl. Boc and company, sfârşitul carierei politice a acestui personaj consistent şi bine instruit. Rolul lui la Ministerul Muncii, unde-a fost trimis cu dedicaţie de tartorele lui, nu a fost acela de a înţelege şi dirija uriaşele probleme sociale din România de astăzi. A făcut doar un pas în lateral, pentru a fi văzut mai bine şi apoi a deschis şi întreţinut un conflict cu diriguitorii guvernului pentru a-i determina să-l arunce pe scări şi astfel să devină victimă. Fără acest scenariu, ne-am fi amuzat, în continuare, de micile critici nevinovate pe care Lăzăroiu, situat cu un picior în PD-L şi cu capul în curtea Cotroceniului, le-ar fi adresat partidului. Şi nimic altceva nu s-ar fi întâmplat.

Alta este, însă, gândirea băsească şi, pentru punerea ei în operă, a fost nevoie de acest pion aruncat aparent aiurea la sacrificiu. În timp ce noi ne uităm la mişcările pionilor şi nebunilor încoace şi-ncolo, la adăpostul penumbrei, regina îşi consolidează poziţia. Ştirea precum că Mişcarea Populară a Ioanei Băsescu s-a înregistrat la OSIM  a trecut aproape neobservată. Cum să ni se pară important un gest inocent al fiicei prezidenţiale cea blajină şi drăgălaşă? De la înregistrarea mărcii până la constituirea unui partid e un pas foarte mic. El va urma, vom asista cu toţii, amuzaţi şi dezarmaţi:  ce poate să facă o „fătucă”, fie ea şi de os prezidenţial, cu un partid aflat la debut? Veţi vedea. Mişcarea Populară – noua formaţiune politică năşită de Băsescu Traian, va înghiţi toţi nemulţumiţii din PD-L, toţi cei scârbiţi sau dezamăgiţi de guvernarea ineptă şi bâlbâită a lui Boc (şi ce s-au mai luptat ei pentru preşedinţia unui partid ce va deveni leş). Naşterea Mişcării Populare reprezintă o nouă brănduire a Dreptei – de data aceasta a Dreptei veritabile cu accente româneşti ale cărei principii le-a enunţat deja Lăzăroiu. Stat social zero, asistenţă socială zero, bătrânii trebuie euthanasiaţi, statul trebuie privatizat. Mai multe idei ale Noii Drepte (pardon, Mişcării Populare) găsiţi aici.

###

Vă doresc o săptămână fără evenimente nefaste: Ioan Usca, Filumenista, Filumenie, Proliteratura, Clipe de Cluj, Schtiel, Vizualw, Sibiu.net, Teo Negură, Atitudini, Scurtul, Shayna, Inelul lui Gyges, Rokssana, Mirela Pete, Zinnaida, Gabriela Elena, Andi Bob, Roxana Iordache, Pe surse.

Fără titlu

Etichete

Indigenous People, Romania

Imagine: free_spirit

Am încercat vreo câteva titluri: „Liniaritate”, „Persistenţă”, „După de după”, „Reîntoarcere”, „Septembrie fără cer”, dar am renunţat pentru că nu mi-a plăcut niciunul.

Nu există „liniaritate” pentru că nu coborâm piciorul de două ori în aceiaşi apă. Ne-a postulat un mare filozof şi matematician (pe vremea când înţelepţii erau fala Cetăţii) şi nu are rost să-l contrazicem de dragul frondei.

„Persistenţă” e superfluu. Numai neghiobii nu evoluează, se ţin de aceleaşi idei puţine şi fixe fără a fi în stare să se adapteze. Cine nu se adaptează dispare? Sunteţi de acord cu acest loc comun? Eu nu cred. Există fiinţe (de clorofilă sau de carne) care supravieţuiesc în pofida oricărei adversităţi. Fără să-şi modifice în mod esenţial metabolismul sau sistemul de relaţii. Nu comunică în dublu sens. Doar preiau informaţii fără să răspundă adecvat mediului comunicant. Ele pot întemeia o altă specie. Probabil sunt nişte stranietăţi ale materiei, aş putea să vă dau nişte exemple dar sunt convinsă că le ştiţi şi voi.

„După de după”… La ce m-oi fi gândit? Ce asociere de semnale chimice şi electrice m-a făcut să mă opresc pe aceste trei cuvinte care încheagă o noţiune atât de vagă? S-au întâmplat multe în acest interval în care nu v-am mai zăpăcit cu prostiile mele naive. Mi-am revăzut sora – pe care n-o mai văzusem din 2007. A făcut efortul de a veni până în locul în care sălăşuiesc. Aici mi-am instalat cortul. N-are sens să vă întristaţi când vă spun că asta e penultima tabără. Cel puţin aşa pare. Toate atavismele mele s-au topit. Neliniştea mea, dorinţa de a tăia alte şi alte orizonturi, psihologia mea de mangrovă s-a pietrificat. O parte a sufletului meu, chiar dacă n-a murit de tot, e sub un pietroi de o sută de tone. Sunt prizonierul acestor locuri şi al propriului destin. Eu l-am adus aici, nu pot învinui pe nimeni şi nici n-aş face-o, în primul rând din pricina vanităţii. Această luptă interioară între dorinţa de a pleca şi dorinţa de a rămâne aproape m-a răpus. Vâjâitul aerului gonind pe lângă urechi, tropotitul copitelor, bucuria de a zări, departe, liniile verzi ale unei alte păduri, coamele domoale ale dealurilor de la orizont, târguri şi mulţimi pestriţe, mereu altele, toate aceste vise s-au comprimat şi s-au scrijelit în inima mea. Ea ţine acolo, într-un ungher, galopurile, necugetarea, setea de necunoscut, visul nomad al celui fără de oprelişti şi fără de astâmpăr. De aceea, inima mea e bolnavă. Am coborât şi m-am priponit în lumea aceasta pentru câteva pricini. Unele merită, altele sunt de-a dreptul prosteşti dacă nu chiar penibile. După întemniţare vine eliberarea? Nu cred. Când temniţa chiar tu ţi-ai zidit-o în jurul tău cu propria voinţă.

„Reîntoarcere”? M-am reîntors? La micul meu bastion de încăpăţânare şi amară ironie.

Am avut, până luni, o colegă, Monica. Ea este, în continuare, dar nu mai e colega mea. Am avut mulţi colegi, de-a lungul timpului, în şcoală, la diferitele servicii pe care le-am prestat, la facultate, în redacţii. Din unele locuri nu-mi amintesc niciun chip şi niciun nume, sau îmi amintesc fulgurant. Colega aceasta a mea este specială pentru că seamănă uimitor cu mine. E ca şi cum m-aş regăsi într-o înregistrare video de acum 20 de ani. Acelaşi elan. Acelaşi aplomb. Aceiaşi argumentaţie extrem de logică şi de simplă. Cum să nu-ndrăgeşti o formulă a energiei tale de mai demult, pe care tu ai fixat-o într-un album şi constaţi că ea e vie, n-a dispărut şi-ţi pune în faţă o oglindă care te arată pe tine, cea de odinioară? Sigur, nu suntem identice, nici n-avem cum. Ea are multe în plus şi s-a format într-un alt timp, într-o altă epocă, revolută.

La plecare, mi-a amintit ceva. Atunci când a venit aici, i-aş fi spus că, pentru a te statornici în acest loc minunat, există două alternative: Ori renunţi la tine şi iei culoarea, forma şi apucăturile mediului, ori îţi disimulezi foarte bine personalitatea şi o încui undeva, mimând. Dacă nu reuşeşti, eşti nevoit să pleci.

Mi-a mai spus că un argument important în decizia ei a constituit-o situaţia mea actuală. Am avut destul timp să ne cunoaştem cu adevărat, cum nimeni din acest mediu nu mă cunoaşte. Mai bine că nu mă cunoaşte. A plecat pentru că n-a vrut să ajungă să facă şi ea un infarct şi să devină jumătate de om, pentru că s-au adunat prea multe imposibil de suportat, pentru că principiile nu trebuie ignorate şi pentru că, peste douăzeci de ani, nu vrea să ajungă şi ea un om sfârşit, marginalizat, ignorat ostentativ pentru că are alt mod de a înţelege acest domeniu. Deci asta sunt eu. Cred că chiar aşa sunt. Deci, unul dintre puţinii oameni cu care aveam ce vorbi a găsit cu cale să se salveze. Mă bucur şi mă întristez. De fapt, sunt foarte tristă. Dar tristeţea mea e una egoistă.

E un „septembrie fără cer”, doar cu un soare duşman care ne urmăreşte dibaci. Ţara aceasta a noastră este pe mâinile unor şnapani, ale unor hoţi care strigă „hoţul!” Nu e loc de normalitate. Corifeii „Noii drepte” coc în retortele lor otrăvite metode de stârpire a populaţiei. Ştiu că nu credeţi, cele rele li se întâmplă întotdeauna altora. Bătrânii şi nevolnicii n-au ce căuta în lumea lor de sclavi vioi şi cretinizaţi. Mă aştept să înfiinţeze nişte lagăre de concentrare în care pensionarii să fie momiţi cu un pachet de alimente pe gratis (fostele spitale ce vor fi transformate în azile de bătrâni). Unde să fie gazaţi. Va începe „vaccinarea gratuită” împotriva vreunui virus inventat la televizor. Dacă aveţi bunici şi părinţi la care ţineţi şi de care nu vreţi să vă scăpaţi, avertizaţi-i să nu se vaccineze. Avem un guvern fascist, extremist, care instigă la violenţă şi nu numai că instigă, va trece la fapte.

###

Salut blogosfera prietenă: Foaie pentru minte, Nea Costache, Vizualw, Schtiel, Teo Negură, Atitudini, Cella, Mirela Pete, Nicu, Rokssana, Bibliotecarul, Ioan Usca, G1b2i3, Rodica, Dictatura justiţiei, Zinnaida, Mircea Suman, Gabriela Elena, Andi Bob, Stropi de suflet şi draga de Shayna.

Cuvinte de vară

Etichete

Bucharest, Nostalgie, Romania, Sirius, Vladimir

Foto: „Maestrul„

Mai întâi s-au lichefiat toate literele de căldură şi-au curs înafara spaţiului electronic închipuind nişte băltuţe mic, argintii. Ca picăturile de mercur când spargem termometrele anacronice (de pe vremea bunicii) – înlocuite acum cu cele electronice, fără mercur -,  şi le scăpăm pe parchet. La început e o băltuţă care se adună şi se preface în boabe după care alergi ca nebunul pe sub toate paturile şi dulapurile. Mercurul e toxic.

Apoi au venit ploile. Băltuţele de litere nu s-au amestecat, ploaia nu poate dizolva cuvintele şi nici literele. Ele sunt nemuritoare şi intangibile. Au venit aniversările şi curtea s-a umplut de copii frumoşi. Aţi observat că toţi copiii sunt frumoşi? Cred c-aţi observat asta demult; eu mai uit câteodată şi doar când îi văd veseli împreună am revelaţia că sunt frumoşi. M-am bucurat de bucuria lor. A fost aniversarea băiatului meu, Vladimir, lumina sufletului meu şi bucuria zilelor mele. Şi încruntarea zilelor mele, câteodată. Dar despre asta nu vorbim acum.

Pe urmă a fost aniversarea prietenului şi maestrului meu. Oamenii mari nu ştiu să se bucure, ştiu doar să găsească pricini de întristare. Aţi observat? Oamenii mari sunt atenţi la neajunsuri, nu ştiu să vadă întotdeauna partea plină a paharului. Ei remarcă doar fisurile din materie, nu mai ştiu să aureoleze şi să îmbrace în bucurie viaţa.  Prietenul meu crede în mine mai mult decât cred eu. El a aşteptat şi a sperat că voi scrie. A tăcut şi a avut răbdare – o răbdare cât universul – a tăcut şi a avut răbdare luminând-mă încet. Poate că aveţi şi voi prieteni şi oameni care vă iubesc. Sunt sigură că aveţi. Fără ei, vieţile noastre ar fi goale. Înainte de aniversarea lui am vrut să-i fac o bucurie. N-am reuşit, decât pe jumătate dar, uneori o jumătate de bucurie face mai mult decât o bucurie întreagă pentru că lasă loc speranţei, aşteptării. Am vrut să termin romanul ăsta al meu, pe care l-am început dintr-o joacă bloggeristică (să râdem ca să uităm cât de dramatică e starea României şi a noastră) – „Filomela şi August”. N-am reuşit, am reuşit să scriu doar 20 de pagini.

Sunt un om împlinit şi foarte bogat. Bogăţiile mele se întind de aici până în marginea lumii. Închid ochii (sau pot să stau cu ei deschişi) şi mă uit la ele cu blândeţe. Toate cuvintele din univers: „masă”, „pădure”, fericire”, „stele pitice”, „oameni remarcabili”, „cuante”, „atom”, „gaură neagră”, steaua Sirius”, „energie întunecată”, „petunie”, „IPad”, „pisică”, „iubire”, „dezolare”, „extaz”, sunt ale mele. Nu mi le poate lua nimeni şi pot face cu ele ce voiesc.

Astăzi vă dăruiesc vouă, prietenilor mei virtuali, câte unul. Vă rog să-mi ţineţi pumnii în întreprinderea aceasta a mea de a ordona cuvintele astfel încât să închipuie un tablou al vieţii, o poveste. Un tablou pe care sper să vi-l pot oferi sub formă de carte – o carte care spune o poveste a acestei lumi aşa cum o văd eu – cât de curând.

Iată darurile: „Informaţie„, „Seninătate„, „Culoare„, „Imaginaţie„, „Inteligenţă„, „Impetuozitate„, „Nostalgie„, „Sinteză„, „Delicateţe„, „Obiectivitate„, „Optimism„, „Înţelepciune„, „Ironie„, „Căutare„, „Luminozitate„, „Recitire„, „Militantism„, „Armonii„, „Meditaţie„, „Exclusiv„, „Vibraţie„, „Evanescent„, „Penumbre„, „Linişte„,”Certitudini„, „Imponderabil„, „Fulgurant„, „Căutătorul„, „Umoristul„, „Entuziasm„, „Surâs„, „Literatul„, „Sensibilitate„.

Raionul Băseşti – Udroaia

Etichete

European Union, Provinces, Romania

La birtul sătesc improvizat în fosta Cooperativă, e larmă mare. Demult nu s-a mai adunat atâta omenet, de când făcuse primarul liste cu cei care trebuiau să beneficieze de ajutor de încălzire şi de făina, mălaiul, zahărul şi uleiul de la Uniunea Europeană. Evident, listele se alcătuiau după un singur criteriu, obiectiv desigur,  şi acela era cum zicea primarul. De data aceasta nu mai era vorba nici de ajutoare de încălzire – într-o comună unde cade pădurea pe ei -, nici de cadourile Uniunii Europene pe care primarul le împărţea de parcă ar fi fost ale lui, cu de la el putere şi bunăvoinţă. De data asta era ceva cu mult mai abscons şi cu mult mai grav, astfel că bătătura lui Cocârţ se umpluse de muşterii, cei mai mulţi picaţi ca musca-n lapte, fără să ştie despre ce e vorba, cine-i chemase şi de ce îi chemase.

– Uite ce e! … – îşi drese primarul glasul, în timp ce încerca să-şi îndese poalele cămăşii de nylon, albă cu dungi maronii, trăgându-le peste pântecul uriaş şi împingându-le sub elasticul obosit al pantalonilor de trening. Renunţă să-şi aranjeze ţinuta în timp ce-o înjura în gând pe coana primăreasă, că altă cămaşă nu găsise să-i dea, îşi ridică pălăria cu stânga şi cu dreapta îşi netezi sub ea cele câteva fire răzleţe – vestigii ale unei coame sârmoase ce-i împodobea, odată, ţeasta. Îşi privi cu interes şi surprindere vârfurile ascuţite ale pantofilor de parcă atunci i-ar fi descoperit, determinând întreaga adunare să-şi plece privirile şi să-i admire „ciocaţii”, o minunăţie de pantofi ultimul răcnet.

Îşi mai drese o dată glasul şi începu pe ton baritonal:

– Deci, aşa… Mă … oameni buni! Preşedintele nostru …

– Poate-al dumitale, mă, dom’ primare, poate-al dumitale! Al nostru, nu!

Iritat că a fost întrerupt încă de la început, i se tăiase discursul iar gândurile şi vorbele care se aşezaseră ele pe-o cărăruie cât de cât dreaptă se zborşiseră şi se împrăştiaseră în patru vânturi topindu-se precum steluţele din artificii, primarul se uită urât în jur. Îl descoperi pe Cocârţ rânjind indecent cu mâinile împreunate deasupra şorţului slinos.

– Tu ce beleşti ochii şi păsuii la mine, bă Cocârţ?! Ia-n du-t’ de-adu udătură la oameni! Hai să şedem colo, la mese, că stăm ca popândăii în mijlocul poienii! Să stăm să discutăm. Şi tu, bă, Crocane, ce tot bombăni acolo? Tu nu eşti din ţara asta? Dacă ăsta e preşedintele ţării tale e şi preşedintele tău! Al nostru, a lu’ toţi!…

Într-un fel, îl enervase Croncanu că-i întrerupsese speach-ul dar, în acelaşi timp, îi era recunoscător în sinea lui. În primul rând, puţin îi păsa lui de preşedinte, nu-l văzuse niciodată decât în poze. Iar dinspre preşedinte venea doar ordine şi cereri – prin intermediul interpuşilor, desigur – o dată nu venise de la preşedinte ceva concret şi de ajutor. El trebuise să plătească „darurile” pentru alegeri, el trebuise să alerge, să ameninţe şi să şantajeze, să cheltuie benzina şi motorina  (a primăriei, deci tot a lui) ca să aducă babele şi moşii la vot. El trebuia să trimită lunar ploconul la centru – şi nu era unul modest. Pentru preşedinte trebuia să suduie, să fure, să ameninţe, să-şi rupă de la gură (aşa zicând), iar preşedintele nu-i arătase decât o indiferenţă rece de parcă nici n-ar fi existat şi nu-i dăduse decât ordine şi dispoziţii, niciodată nici un ajutor. La urma- urmei, cine mă-sa era şi preşedintele ăsta? – se trezi primarul din reverie. ” Ia mai dă-l în mă-sa! Ei cu ale lor, noi cu ale noastre!”

Se aşezară la mesele lungi de berărie, pe băncile de lemn, unii mai îndrăzneţi, alţii mai sfielnici, lăsându-i locul din capul mesei primarului.

– Şi io pe ce şăd? O să stau colea, în picioare, ca calu’?

Cocârţ se execută şi-i aduse imediat un scaun de plastic care-şi curbă ameninţător picioarele sub greutatea trupului care sărea binişor de un quintal jumate.  Se prefăcură că ciocnesc paharele de plastic de unică folosinţă (nu erau de unică folosinţă, doar se numeau aşa; Cocârţ le clătărea şi le folosea până se crăpau) cu o spaimă nedefinită. Nu se întâmpla nimic bun când „domnii ăi mari” luau tot felul de hotărâri pe care le puneau tot în cârca lor. Acu un an  îi adunase primarul, tot aşa, pe nepusă masă, să le spună că preşedintele lor a hotărât să le taie din penzii că e criză. Le tăiase şi salariile copiilor. Copiii tot la ei veneau după bani şi după bucate, acum mai puţini bani şi mai puţine bucate. Ei ce să facă? Ridicaseră din umeri. Dacă aşa vor „domnii ăi mari…” Ce să faci? N-ai ce să faci! În primăvară îi adunase să le spună – cât înţelesese şi el – că, dacă nu-şi lucrează pământurile, preşedintele le dă amendă,  şi dacă nu plătesc amenda, le confiscă pământul. Atunci n-au mai ridicat din umeri. Ai lui Cosaşu şi ai lui Mardeală au ridicat glasurile atunci şi i-au înfierbântat şi pe ceilalţi. „Adică, cum adică?” – au zis cu ochii rotunjiţi şi cu sprâncenele ridicate. „Cum să ne ia mă, el, pământul nostru? Păi Iliescu ni l-a dat şi ăsta, Băşescu,  ni-l ia? Ce? … Noi nu avem coase şi topoare şi furci? Ieşim ca la ‘907  şi-i luăm pe domni pe sus! Ei să-şi vadă de treburile lor, să ne lase pe noi în pace cu nevoile noastre!” Atunci a făcut primarul raport la centru şi a zis, cu câtă diplomaţie se pricepea el că, dacă se ia o asemenea măsură, or să fie „tulburări”. Aşa că „domnii ăi mari” au lăsat-o mai moale cu amenzile şi confiscatul. Dar acuma? Ce-o mai fi şi asta, cu regionalizarea, că nu putea bietul primar nici să pronunţe. Exersase acasă, de dimineaţă, când se bărbierise şi transpirase tot rupându-şi limba cu re-gio-na-l’za-rea mâne-si.

– O să ne facă … o să fie nişte regiuni mai mari, nu cum e acuma, cu judeţe. O să le zică regiuni, – începu el, fără nicio introducere.

– Păi dacă le zice, o să le zică aşa, regiuni, trebe să-l aducă pe rege! – izbucni a’ lu’ Izmană, regalist convins, nici el nu ştia de ce. Aşa îi părea lui, că-i mai frumos un rege cu fireturi, îmbrăcat pompos, înconjurat de doamnele şi de copiii lui. Şi care să stea şi pe tron. Şi să aibă şi toiag din ăla aurit şi coroană.

– Vezi că eşti prost, bă Izmană?! Cum să fie rege, dacă face regiuni? … E tot preşedinte. Doar că o să fie ca nişte judeţe mai mari. Ia de colo două judeţe, le pune la un loc şi face regiune. Şi dacă e regiune, ne vine banii de la Ioropa, că ei aşa zice că vrea, să fie regiuni ca să ne dea bani.

– Ne dă pe dracu, bă primare! Nu zise că ne dă suvenţii pă produs şi nu ne dădură nimica? Ne dădu nişte seminţe stricate, cre’că era fierte, că nu ieşi nimic. Am pusără tot porumb de-al nostru, din coşar. Am semănat de două ori şi ne-a plătit cineva motorina? Să lucrăm pământul, să lucrăm pământul! Păi de ce făcu, bă, Băşescu al dumitale, cin’zeci de mii – cinci lei d’ăştia noi – kilu de motorină? Cu ce paştele mă-sii să lucrezi, mă, pământul? Pui apă în rezervor? Să facă dracu motoare cu apă! De ce scumpi, bă, motorina, ăsta, preşedintele nostru?

– Nu el a scumpit-o, bă Păsulă. a scumpit-o ăştia,…. ăăă… movulii.

– Moguli, mă, nu movuli, îi dădu cu cotul, rânjind, Cocârţ, care era mai şcolit.

– Ăia, mă, dă-i îi mă-sa, ei a scumpitără motorina!

– Bă primare, să ne te superi, da’ eşti prost – interveni, negru, cătrănit şi încruntat, Mototoală, învârtind pălăria în mâini.

– Da’ de ce sunt prost, mă? De ce mă faci tu, mă, pe mine prost? Vezi că poate o-ncurci!

– Păi eşti prost, că să-ţi spun eu de ce. Şi nu te-am făcut io, aşa te-a făcut mumă-ta. E criză la americani şi atunci, ăia, ca să scape de ea, au dat-o la toţi. A făcut criză peste tot, să sufere tot mapamontu. Să nu fie numai la ei criză. Şi din cauza lor că la ei sunt câţiva bogătani – cam cum ai fi dumneata – şi restul e săraci lipiţi – cam cum suntem noi -, ca să nu le ia la ăia bogătani, ia tot de la săraci! Cum e şi la noi! Ce? Ai văzut vreun bogătan, de-ăştia de-i aleserăm noi, să fie mai sărac de când cu criza? Ei e mai bogaţi şi ia tot de la noi, de la ăştia mulţi! Ei nu şi-a tăiat din salarii şi din drepturi! A tăiat tot de la ăştia mici şi ce-a tăiat, a pus la ei! Noi, de când ne ştim, tot sărăcie şi sărăcie! Şi tot de la noi vine să ia! Şi ei, bogătanii, e tot bogaţi! Asta e, mă, primare! Înţelegi? Acu’ vrea să facă regiuni! Nu destul că ne ia dările la judeţ, că trebe să ne ia dările la judeţ?! O să ne mai ia încă pe-atâta pentru regiune! Asta e, mă, filozofia!

– Ia uite ce deştept e Mototoală! Ia-n auziţi, mă, oameni buni ce zice el aicea! – încercă să fie ironic primarul, în acelaşi timp realiza că Mototoală s-ar putea să aibă dreptate.

– Păi, da, bă, sunt deştept, să ştii că sunt deştept! Dacă sunt sărac, nu înseamnă că sunt şi prost! O să mai facă o stăpânire şi la regiune, cum o să-i zică. Avem o stăpânire la judeţ şi o să mai avem o alta la regiune. Şi pe stăpânirile astea cine le ţine, bă? Cine le dă impozite? De unde bani? Nu de la noi, de la prostime? Ce? Ai văzut vreodată să ia de la bogaţi? Numa comuniştii a luat de la bogaţi, la început! Da asta-i altă discuţie! Că ăştia nu-s comunişti, ăştia-s lăcuste! Ce avem noi de-aici, că ne face regiune? Cum o să-i zică la regiunea noastră? Voi nu vedeţi că împart ţara ca pe vremea cnezatelor? Acuş o să ne conducă ungurii – noroc că n-avem prea mulţi în sat! Da’ nu-i nimic, vin ei! Am scăpat de dracu şi-am dat de ta-su!

Primarul căzu pe gânduri şi se înnegură. Nu putea să-l contrazică pe Mototoală şi simţea că oamenii înclinau să-i dea dreptate acestuia. Şi nu-şi mai amintea niciun argument din cele pe care le auzise la instruirea pe tema regiunilor. Nici unul. O spaimă mare creştea în el. Nu destul că trebuia să dea în fiecare lună la judeţ, va trebui să dea tot pe-atâta la regiune. Şi cine ştie ce căpcăun va fi şef pe-acolo.

– Bă. Să vă zic ceva. Io’ nu mai candidez. Mi-ajunge. Aşa să ştiţi. Termin mandatul ăsta şi să se-aleagă cine-o vrea.

Cu aceste vorbe, primarul se ridică şi o porni clătinat către casă.

Borne

Etichete

House of Este, Romania, Teregova, Timişoara, United States

Într-o viaţă de om, treci prin multe răspântii. De cele mai multe ori, când nu ştii încotro s-o apuci, primeşti un semn. Invoci un semn. Dacă nu se întâmplă nimic notabil, te laşi călăuzit de intuiţie. Am întâlnit mulţi oameni în călătoria mea. Unora, nici nu le mai ştiu chipul. Altora – celor mai mulţi -, nu le mai ştiu numele. Câţiva au rămas, însă, ca nişte stele fixe pe cerul meu. Nu au avut cu toţii un rol determinant, unii doar au spus nişte vorbe, însă alţii mi-au schimbat cursul destinului. Învăţătoarea mea, profesoara de română dintr-a cincea, profesoara de franceză din gimnaziu, profesorul de română din liceu. Profesorul Mihail Iordache, căruia îi port o vie şi nepieritoare recunoştinţă. În cariera mea de ziarist – hai să-i zic aşa! – am câştigat o pricepere uimitoare (pe care am pierdut-o cu desăvârşire) la calitatea oamenilor. Dintr-o privire şi din câteva fraze schimbate, puteam să schiţez grafia caracterului interlocutorului. Pot spune că m-a mânat, atunci, un soi de obsesie pozitivistă – şi, desigur, anacronică – de a găsi Binele şi de a-l oglindi în ziar. Am întâlnit, astfel, cu pasiunea mea pentru cei care fac, construiesc, inventează şi se străduiesc, mulţi oameni deosebiţi. Nu le înşir acum numele, mi-ar lua mult spaţiu. De la manageri la cercetători, de la agricultori la patiseri, de la colecţionari la inventatori – fiecare era, în domeniul lui, un om cu propria viziune. Ştiam să-i cântăresc în minte, ştiam să-i răsfir, ştiam să descopăr flacăra interioară care-i anima. Aşa cum am verifica o monedă de aur; ştii cum sună plin şi ştii cum sună calp. Între oamenii deosebiţi care-mi populau lumea mea de ziarist, unul mi-a părut quitesenţa condiţiei de om căutător de adevăruri, de neliniştit. Se numeşte Sorin Comoroşan. L-am întâlnit la lansarea propriei cărţi – Treisprezece (plus cinci) metamorfe, la Universitatea Tibiscus din Timişoara. Nu ştiu dacă aţi cunoscut înţelepţi. Poate i-aţi întâlnit. Nu ştiu cum să vă ghidez să-i recunoaşteţi. Înţeleptul vede, printr-o privire, şi generalul şi particularul în fiinţa umană ce-i stă în faţă. Nu-i dă răspunsuri clare şi atotvăzătoare ci îl ajută să-şi pună altfel întrebările pentru a găsi răspunsurile. Aş spune că un înţelept este un şaman care-ţi reordonează, cu ajutorul unor cuvinte simple, meridianele energetice. Sorin Comoroşan (născut la Teregova, aici, în Caraş-Severin) este unul din înţelepţii lumii contemporane.

Redau mai jos una dintre metamorfele lui Sorin Comoroşan.

Oameni şi Îngeri

„Tout homme reve d’etre Dieu”

Din fragedă copilărie el a visat să devină înger şi nu rege sau milionar, aşa cum visează de obicei oamenii obişnuiţi. Mult mai modestă, dorinţa lui fierbinte viza îngeria, meseria de slujitor al Domnului.

Bunul Dumnezeu a privit cu oarecare surprindere această năzuinţă, puţin comună printre pământeni, care, muritorii fiind, tânjesc după lucruri lumeşti, lucruri ce se duc odată cu ei şi nu bunuri cereşti, bunuri care ţin la vreme. Veşnicia nu face parte din zestrea acestei lumi. Oamenii au aflat că până şi stelele mor, aşa că nu îşi mai bat capul cu dăinuirea. Dar dacă lucrul nu ţine, el nu are trecut, căci moartea ucide ce a fost. În lipsa trecutului, nici viitorul nu are sens, aşa că oamenilor le-a rămas doar cotidianul şi în el se agită fără noimă, alergând de la trecutul care nu este spre viitorul care nu mai vine.

Privită astfel, dorinţa la care ne-am referit nu mi se mai pare modestă.

Oricum, Bunul Dumnezeu a fost impresionat de fervoarea rugii şi i-a dat curs, deschizând calea spre slujirea Lui.

Pentru început, Dumnezeu i-a luat fratele. Avea un frate zurbagiu, care îşi bea minţile prin baruri şi bordeluri. Într-o noapte, El i-a turnat în pahar licoare după licoare, iar mai apoi, în zori de zi, când cupeul sport ultimul model a pornit ca un bolid spre casă, l-a răsturnat într-un şanţ.

Apoi Dumnezeu i-a luat sora. Avea o soră cam zăludă, care îşi risipea trupul prin localurile pierzaniei, învăluită în fumul marijuanei. Într-un miez de noapte, El i-a mărit doza de crack şi a îngheţat-o într-o postură dubioasă, holbată la lumea ei de fantasme. Iar mai apoi, într-o zi însorită de vară, pe când avionul familiei îi transporta părinţii spre luxoasa reşedinţă de pe insula lor cu plajă de aur, motoarele s-au oprit brusc pe cer şi eleganta navă s-a prăbuşit în mare.

Aşa a devenit cel care visa să ajungă înger unul din cei mai bogaţi oameni ai lumii.

Să fie oare bogăţia o cale spre El? Nu spunem noi că „banul este ochiul diavolului”?  Să fi dorit oare Bunul Dumnezeu a-l încerca pe omul nostru, să vadă de nu cumva o ia spre calea pierzaniei? Nu cred. Omul nostru dorea sincer să-L slujească, dorea cu ardoare să devină înger, iar El ar fi trebuit să ştie acest lucru.

Se poate obţine îngeria cu bani? Eu cred că da. Banul poate cumpăra orice şi nu văd cum o meserie ca aceea de înger, o meserie simplă şi, în opinia mea, destul de plicticoasă, ar sta în afara puterii lui.

Banul …

Ce nu se poate cumpăra azi cu bani în această lume? …

Doar gândurile au rămas necumpărabile, căci banul achiziţionează numai faptele şi intenţiile ce le-au generat. Banul este indiferent la gânduri, de altfel o marfă greu vandabilă. Cine mai gândeşte în societatea de consum?

Şi omul nostru, luându-şi averea în spate a pornit cu ea în lumea largă să cucerească îngeria.

De-a lungul cărării sale binele s-a revărsat din plin, în valuri de compasiune şi generozitate. A clădit nenumărate aziluri în care bătrânii, orfanii şi abandonaţii sorţii şi-au găsit adăpost şi hrană. A clădit nenumărate spitale în care nevoiaşii şi-au putut căuta de sănătate, fără bani şi fără asigurări sociale. Pe cărarea sa, n-a fost durere pe care să nu fi încercat a o alina sau nevoie pe care să nu fi încercat a o satisface. Am putea, cred, fără exagerare, să-i numim drumul cărarea Binelui.

Binele …

Într-o zi, banii s-au terminat, căci banii pier ca şi lumea pe care ei au născut-o. Este interesant de remarcat că oamenii nu ştiu acest lucru, sau îl află prea târziu. Ei aleargă după bogăţie fie că au de toate, fie că nu au de nici unele. Omul nostru alerga însă după altceva, aşa că la terminarea banilor s-a întins senin în patul său şi a hotărât să moară, convins în străfundul sufletului că a îndeplinit sârguincios ucenicia de înger.

La poarta Raiului, Sfântul Petru îl primeşte cu multă consideraţie şi îl pofteşte plin de atenţie în anticameră. Apoi se duce să-l anunţe pe Bunul Dumnezeu.

„Doamne, i-a spus el, a venit omul care a făcut atâta bine pe pământ, încât nici unul dintre sfinţii noştri nu-i pot sta în preajmă. Să-l primim cu cinstirea ce se cuvine meritelor sale”.

Bunul Dumnezeu a părut plăcut impresionat de această veste.

„Ce a făcut el pe pământ, Sfinte Petre?”

„Mult bine, Doamne, foarte, foarte mult bine. A ajutat pe toţi săracii şi toţi oropsiţii care i-au ieşit  în cale.”

„Câte biserici a zidit, Sfinte Petre?”

„El nu a clădit biserici, Doamne, ci multe, foarte multe aziluri şi spitale pentru bătrânii şi copiii oropsiţi de soartă.”

„Dar bisericile Mele, le-a ajutat cu bani?”

Sfântul Petru părea din ce în ce mai încurcat. Nu-l înţelegea pe Bunul Dumnezeu.

„Doamne, i-a spus timid, el şi-a fărâmiţat averea împărţind banii săracilor, nu preoţilor.”

Şi Bunul Dumnezeu părea descumpănit şi îngândurat. Biserica este drumul spre Mine. În ea vii să Mă cauţi. Zadarnic clădeşti binele lumesc, dacă el nu trece prin rugă şi penitenţă.

Într-un târziu i-a spus Sfântului Petru:

„Sfinte Petre, îngerii sunt slujitorii Mei, or el nu pe Mine m-a slujit, ci pe semenii lui. Să se reîntoarcă printre ei şi de la ei va primi răsplata cuvenită. „

Pe când acest dialog avea loc în Cer, pe pământ, Marele Pontif al Bisericii sanctifica omul care visase să devină înger. O impresionantă slujbă, oficiată de toţi înalţi demnitari ai Domnului, avea loc în imensa piaţă a oraşului spre care converg drumurile lumii. Marele Pontif, într-o atmosferă de rugă şi tămâie, enumera şirul nesfârşit al faptelor de bine şi îl declara solemn, pe omul nostru, Sfânt al Bisericii.

Întors pe pământ, el şi-a văzut cu mirare chipul, încununat de o aureolă strălucitoare pictat pe toate bisericile. Dar de el nimeni nu-şi aducea aminte şi nimeni nu-l mai recunoştea.

La urma urmei, acest lucru nu ar trebui să ne suprindă. Sfinţii nu umblă pe străzi, ei stau atârnaţi în icoane. Cu tristeţe, omul care visase să ajungă înger constată că pe pământ nu mai are spaţiu (nicăieri nu este recunoscut) şi nici timp (nu mai are nimic de făcut).

Atunci, deznădăjduit, a plecat spre Iad.

La poarta Iadului, diavolul de serviciu îl priveşte cu suspiciune.

„De unde vii?”

„Din Rai”, răspunde el, oarecum încurcat de acest lucru.

„Nu te-au primit acolo?”

„Nu”, răspunde cu tristeţe.

Diavolul de serviciu anunţă pe Marele Diavol că la poarta Iadului se află un alungat din Rai. Mai-marele diavolilor se arată intrigat de această situaţie bizară, căci cei care greşesc au, în general, conştiinţa păcatului lor şi se duc direct spre Iad, fără a-şi mai încerca şansele pe la Bunul Dumnezeu. Şi îl priveşte cu interes.

„Câte bordeluri ai construit?”, îl întreabă el.

„Eu nu am construit bordeluri ci azile şi spitale.”

„Câţi oameni ai omorât?”

„Eu nu am omorât oameni, eu i-am ajutat”.

„Măcar ai înşelat?”

Dialogul se opreşte aici. Atât omul nostru cât şi Marele Diavol îşi dau seama că nu au nimic în comun.

Aşa a aflat cel care visase să devină înger că binele omului nu este întotdeauna şi binele Cerului, după cum răul omului nu este neapărat şi răul Iadului. Binele se poate uita, iar răul se poate răscumpăra, căci uitarea şi răscumpărarea fac parte din lumea muritorilor. În Cer domneşte credinţa şi slujirea.

Marele Diavol îşi reocupă fotoliul din iad.

Dar omul nostru? Unde să te duci, când nici Cerul, nici Infernul nu te primesc? Iar pământul nu mai este nici vatra nici vremea ta? …

Undeva, pierdut printre stele, se află un spaţiu privilegiat. Un spaţiu pentru cei alungaţi de peste tot, alungaţi pentru vina de a nu fi ştiut să ajungă nici în rai şi nici în iad. Pentru vina de a nu fi ştiut că omul este în acelaşi timp şi cer şi infern şi că la fundamentul lumii noastre stă impuritatea.

Aici, într-o zi, omul nostru l-a întâlnit pe Hemingway, alungat din rai pentru păcatul de a fi ucis animale şi înşelat femei, iar din iad, după spusele lui Kundera, pentru păcatul de a fi scris cărţi.

S-au aşezat amândoi pe marginea zării şi au meditat la dificultatea profesiei de om.

###

I-am întâlnit pe-o stea, odinioară: R, M.P., T.N., O.S., M., V.V., A, Sh., Sch., X, G.L., G.E., S., I., G.M.H., C.L., H.c.s.P., A.V., C.S., M.C., F.G.L., Z., Z.D..

Treceam prin Piaţa Abundenţei

Etichete

Andrei Bodiu, Banat, Bucharest, Cornel Ungureanu, Marian Oprea, Mateiu Caragiale, Revista Orizont Timisoara, Romania, Sylvia Plath, Timişoara

Imagine

Eram studentă la Ziaristică, la Timişoara. Cred că eram în vara lui 1994; împreună cu alţi vreo trei năuci, îi ţineam trena – sau el ne cususe cu verbe şi dantele de ea – poetului Şerban Foarţă. Şerban Foarţă – pentru cei care nu au auzit de el -, este unul dintre cei mai compleţi oameni de cultură pe care i-a dat România contemporană. Printre altele, este autorul primelor texte ale formaţiei Phoenix. Ţinea, la noi, la Universitatea Banatului, un curs de Istoria presei – un curs absolut de neînţeles pentru marea majoritate a studenţilor, presărat cu nenumărate repere culturale de care nu aveam cu toţii habar. Pe unii dintre noi ne-a sedus cu elocinţa lui  alambicată şi cu uriaşa lui cultură; alţii au rămas indiferenţi şi imuni.

Ne aflam, într-o după-amiază, în locuinţa poetului Traian Dorgoşan. Şerban îşi executa numerele de echilibristică şi magie cuturală, scoţând fluturi din batistă şi scarabei din zaţul cafelei. Traian Dorgoşan era stipendiat pe vremea aceea – nu ştiu ce s-o fi făcut între timp – de Uniunea Scriitorilor din Timişoara, prin bunăvoinţa profesorului  Cornel Ungureanu.  Cel care făcea diligenţele – cel care-i cumpăra şi-i aducea cele de trebuinţă – era un tânăr poet, yoghin şi cu totul căzut din lună (cel puţin aşa părea de parcă atunci ar fi deselenizat), Marian Oprea.

Nu pot spune că am frecventat lumea literară timişoreană. Pot spune, însă, că i-am cunoscut boema – nu până la a face din ea un viciu – boema strălucitoare sau uneori calpă, boema ferventă şi ameţitoare pe care atât de magistral o descrie Mateiu Caragiale. Nu sunt un scriitor de agora – sunt unul mai degrabă al penumbrei. Fără falsă modestie, nu cred că sunt un mare poet. Pur şi simplu nu sunt. Şi nu sunt, nu pentru că n-aş fi fost în stare. Aş fi fost,  vorba profesoarei mele de Literatură din liceul pedagogic – madam Lazăr, o dăscăliţă dură care mă călca în picioare după fiecare triumf şi după fiecare realizare – dacă m-aş fi luat „în serios şi aş fi rupt zăgazurile limbii române”. Aşa s-a exprimat o dată, uitându-se la mine într-un fel pe care nu-l pot descrie: speranţă, prudenţă şi indignare.

Nu m-am luat niciodată în serios. Poate în 2002 – 2003, când am scris Cartea de Dragoste. Atunci m-a luat poezia în serios şi m-a izbit de toate piscurile vieţii, m-a aruncat în genunea disperării, m-a azvârlit în al nouălea cer, m-a crucificat pe boltă şi m-a întins dintr-o zare în cealaltă. Nu se poate trăi cu o asemenea intensitate îndelung. Rişti să te distrugi prin autocombustie. Poate era mai bine aşa… Între inspiraţia poetului şi dorinţa lui de a trăi poezia ca pe un autodafeu şi instinctul de conservare, a învins instinctul de conservare. În fond, sunt în primul rând om. Mi-au trebuit multe lacrimi, un ocean de lacrimi, să sting focul ce ardea cu vâlvătaie. Pe jumătate fumegând, a trebuit să reînvăţ să umblu şi să respir, să am afecte şi să văd. Poate că ar fi trebuit să merg până la capăt. Poate că ar fi fost mai bine să ies ca Sylvia Plath. Aşa aş fi vrut. Dar Dumnezeu este, câteodată, iscusit. M-a legat cu un lanţ de aur, cu cătuşe de mătase, de viaţă. M-a priponit aici şi voi pleca doar când mă voi putea subţia ca un fum.

Aseară am găsit deasupra canatului uşii un pachet. Cu o carte, în dublu exemplar. O copertă foarte frumoasă, neverosimilă. O antologie a poeţilor din Banat, din anii ’90. Bijuterii din Piaţa Abundenţei. O carte redactată şi îngrijită de poetul Marian Oprea. Între nume ilustre ca Andrei Bodiu, Robert Şerban, Costel Stancu, Ana Ştefănescu, Rodica Draghincescu şi numele meu. Nu ştiu prin ce hazard. Nu cred că m-am gândit să mă bucur. M-am înspăimântat de-a dreptul. Cu adevărat sunt îngrozită. Nu există nimic mai implacabil şi mai înrobitor şi mai imperativ decât să fii fixat pe un perete, sus, într-o galerie cu personalităţi ilustre. Mă simt, oarecum, impostoare. Nu sunt un poet în adevăratul înţeles al cuvântului, nu umblu pe străzi în neştire răsfirând verbe şi imagini, fără să-mi pese ce se întâmplă în lumea înconjurătoare.  Nu am credinţa fermă că numai eu am ceva de spus şi doar eu am descoperit unghiul din care se vede lumina cea adevărată. Nu trăiesc cufundată-n lectură, nu visez metafore şi nu mă rotesc în interiorul obsesiei de a poetiza.  Precum măgarul lui  Buridan, între viaţă şi poezie, n-am ştiut niciodată să delimitez, să trag o linie de demarcaţie şi să mă decid doar pentru un mod de a trăi. Exclusiv prin poezie. Exclusiv prin viaţă.

La deschiderea antologiei, criticul Cornel Ungureanu mă prenumără printre poeţii care se anunţau, la debut, remarcabili şi care „au dispărut”, cu prezumţia că, poate, vor „reapare în forţă”. Această tuşă – poate puţin cam nedreaptă – m-a şocat. Nu m-am gândit niciodată să dispar. Şi nici măcar n-am făcut-o. Sigur, nu mai sunt în moţul Timişoarei, să-mi răsfir verbele acide în paginile vreunui jurnal;  nu frecventez cercurile literare pentru că nu sunt un om de Cenaclu – pur şi simplu nu sunt. Există în viaţa mea mult mai multă interioritate decât exhibiţionism. Şi, oricum, vârsta exhibiţionismelor a trecut. Poate nu se vede, dar am prins rădăcini într-un Banat care a fost cu mult mai generos cu sufletul meu şi cu mine decât a fost locul naşterii. Deşi nu duc o viaţă ilustră în lumina reflectoarelor, fiind doar un anonim arhivar într-o instituţie obscură (şi obscurantistă), am continuat să scriu în toţi aceşti ani şi, paradoxal, am continuat să am o viaţă chiar dacă ea nu e întrutotul dedicată Literelor. Nu am considerat niciodată că a fi „un mare poet” presupune şi a avea succes. Pur şi simplu nu m-a interesat niciodată succesul. Dar nici măcar „a fi un mare poet” nu mă interesează. Mă interesează adevărurile mici, invizibile, transparente, prin care circulă viaţa oamenilor în fiecare clipă. Mă interesează căderile şi înălţările, puterea omului de a ieşi din condiţia lui de om, câteodată şi, mai ales, puterea omului simplu, necunoscut, de a-şi împlini perfect rosturile sale. Există anonimi cu vieţi uluitoare în simplitatea lor. Există tot atâtea romane nescrise câte vieţi sunt pe pământul acesta; fiecare om e o poveste a altor poveşti. Sper doar să am timp destul şi sper ca destinul să fie bun cu mine ca să pot descrie tot ce m-aţi învăţat, voi, alţii, toţi, cei care aţi trecut pe lângă mine lăsându-mi în buzunar un bilet pe care scrie cu sângele vostru şi cu lacrimile voastre: „viaţă”. În rest, nu pot decât să mă bucur că tovarăşii mei de hălăduială prin Câmpiile Elizee ale tinereţii nu m-au uitat şi, iată, mi-au fixat craniul viu, mişcător, într-o nişă a osuarului.

###

Îmi salut prietenii virtuali: Luna pătrată, George Valah, Hai că se poate, Shayna, Gabi Rotaru, Teo Negură, Clipe de Cluj, Supravieţuitor, Nea Costache, Rokssana, Gabriela Elena, G1b2i3, Raza mea de soare, Mirela Pete, Ioan Usca, Ioan Sorin Usca.

Sfârşitul Timpului

Etichete

God, Guardian, Gulf Stream, Hendaye, Hopi, Kalachakra, Pachacuti, Robert I. Soare, Romania

„Aceeaşi şamani i-au spus lui Villoldo că lumea va ajunge într-adevăr la un sfârşit… că planeta se va transforma în anii care urmează într-un mod care depăşeste capacitatea noastră de înţelegere actuală. Perioada anilor 2002 – 2012 ei o denumeau Pachacuti, însemnând timpul când totul se întoarce invers, când realitattea este restructurată.” (Jay Weidner şi Vincent Bridges în cartea „Misterele marii cruci de la Hendaye”)

S-au scris multe despre sfârşitul timpului şi 21 decembrie 2012, dată la care celebrul calendar Maya se încheie brusc.

Un lucru interesant este ca Mayaşii, care erau foarte avansaţi în astronomie, calculaseră date cosmice pâna la milioane de ani în trecut. De ce calendarul lor se încheie la solstiţiul de iarnă din anul 2012?

La fel de tulburator este faptul că în cu totul altă parte a lumii, tradiţia Kalachakra (Roata Timpului) afirmă că după 960 de ani de la revelarea învaţăturii secrete în Tibet (care s-a făcut în anul 1027) va veni o perioadă de 25 de ani care va culmina cu Sfârşitul Timpului. O matematică simplă ne duce la un rezultat intrigant: 1027 + 960 + 25 = 2012.

Cu câţiva ani în urmă au început să apară comentarii şi teorii pe marginea celor două „curente” convergente: calendarul Maya şi tradiţia tibetană Kalachakra. Totuşi, nimeni nu putea răspunde la o întrebare simplă şi legitimă: Pe măsură ce ne apropiem de anul 2012 şi intrăm în era Vărsătorului, transformarea conştiinţei colective a umanităţii se va face fără cataclisme sau va fi nevoie de o mare purificare şi „triere”, aşa cum tradiţia indienilor Hopi (şi multe altele) consemnează? Sau în ambele moduri?

Recent am citit o carte numită „Misterele marii cruci de la Hendaye” care răspunde acestei întrebări. Astăzi suntem la marginea Timpului, cu toate consecinţele de rigoare. Şi într-adevăr întreaga realitate se va întoarce „pe dos”. Acelaşi lucru s-a întâmplat în Atlantida cu mii de ani în urmă, când, ca şi acum, domneau lăcomia, materialismul, setea de putere şi tehnologia, în detrimentul spiritualităţii.

De cel puţin 30 de ani o multime de informaţii de natură metafizică şi spirituală au intrat în câmpul conştiinţei planetar, şi nu întâmplător. Aceasta a făcut ca mulţi oameni să se întoarca din nou sincer către spiritualitate, în toate formele ei. Dar nu suficient de mulţi. Este de ajuns să ne uităm la lumea noastră de azi şi vedem clar că marea majoritate a decis să ignore acest semnal. Personal cred că această polarizare de conştiinţe face parte din procesul de purificare al planetei.

Din mulţimea de învăţături profetice, o voi aminti pe cea creştină, fiind cea mai apropiată de nivelul actual de înţelegere al umanităţii, fiind deci cea mai potrivită. În Biblie se spune că graul va fi separat de neghină. Această „triere” deja se desfăşoară sub ochii noştri.

Este unanim recunoscut că, de-a lungul mileniilor, frumoasa nostră planetă a trecut prin diverse cataclisme. Fie că era vorba de inundaţii, ere glaciare, inversări de poli sau alte violenţe majore, multe dintre ele s-au petrecut foarte rapid. Căminul nostru nu este atât de stabil şi sigur pe cât am vrea noi să fie.

În credinţele străvechi găsim referire la fenomenul precesiei echinocţiilor, având o durată de 25.920 de ani. Acest mare ciclu, sau Anul Cosmic, are o poziţie centrală în tradiţiile egipteană, mayaşă, nord-americană… Era deci foarte important ca astronomii antici să cunoască exact locul lor în acest mare ciclu, pentru că existenţa lor depindea de aceasta.

Secretul crucii de la Hendaye

Marea cruce de la Hendaye din sudul Franţei este un monument ce reprezintă Sfârşitul Timpului. Conţine într-o formă codificată informaţii despre marele An Cosmic şi ciclurile de purificare şi „triere” care vin odată cu acesta.

Dar mai important decât aceasta, mesajul acestei cruci descrie procesul de purificare: emisfera nordică a planetei va trece „prin foc” datorită unui eveniment ce apare în centrul galaxiei noastre. Autorii se bazează nu pe profeţie, ci pe cercetări ştiinţifice în legătură cu anumite alinieri planetare şi galactice care au determinat perioadele de purificare din trecut. Un astfel de proces a început deja şi pentru noi.

Aceste conculzii prezentate în carte au o bază ştiinţifică solidă. Recente descoperiri astronomice vin în sprijinul afirmaţiei că multiple schimbări planetare au început deja şi acestea se vor intensifica pe măsura ce ne apropiem de anul 2012.

La începutul anului 2004, magazinul „Fortune” şi ziarul „The Guardian” au făcut public un raport al Pentagonului. Care afirmă că în următorii ani ne putem aştepta la: schimbări bruşte de climă care vor duce planeta la anarhie; după anul 2010 Europa va suporta o schimbare radicală de climă se estimeaza milioane de victime omeneşti datorate războiului şi foametei; pâna în anul 2007 furtuni violente vor distruge bariera de coastă a Olandei determinând pierderea unor vaste teritorii; revolte şi conflicte interne vor distruge India, Africa de Sud şi Indonezia; numeroase perioade de secetă vor afecta majoritatea „grânarelor” lumii; ameninţările nucleare se vor intensifica; Marea Britanie şi ţările vecine se vor îndrepta către un climat Siberian; conflictele şi neîncrederea vor pătrunde în toate aspectele vieţii; schimbarea climei va fi o ameninţare mai mare decât cea teroristă.

Dovezi ştiinţifice în sprijinul unei schimbări bruşte (de ordinul a câţiva ani) a climei există, pentru că asemenea schimbări au avut loc si în trecut. Două articole recente publicate în „Fortune” şi „Common Dreams” descriu cum aceste schimbări sunt asociate cu ultima eră glaciară, care s-a petrecut acum 13.000 de ani. Şi se pare că se va petrece din nou.

Credibilitatea teoriei unei noi ere glaciare este susţinuta şi de măsurătorile navei spatiale Ulysses (lansată de Agenţia Spaţială Europeană în 1993) care arată că sistemul solar primeşte din ce în ce mai mult praf cosmic venind dinspre centrul galaxiei ceea ce duce la scăderea „luminii” pe care o primim de la Soare.

De asemenea, s-a studiat salinitatea oceanului Atlantic de nord în ultimii 40 de ani. Nivelul salinităţii apei oceanice a scăzut pe măsură ce au început să se topească din ce în ce mai mulţi gheţari, ceea ce a dus la scăderea vitezei marilor curenţi de apă oceanici din această zonă (incluzând faimosul curent cald Gulf Stream), cu efecte directe asupra climei regionale. Se aşteaptă astfel o răcire puternică a vremii în următorii ani, răcire ce va afecta coasta de nord-est a SUA, estul Canadei, Marea Britanie şi ţările vecine. Ca medie, temperaturile din Europa ar putea să scadă cu 7 – 14 grade.

Raportul Pentagonului mai arată că, paradoxal, vara va fi din ce în ce mai caldă, ceea ce va duce la o şi mai rapidă topire a gheţarilor oceanici, cu consecinţe grave asupra curenţilor oceanici şi a climei zonale. La extrem, se poate ajunge la ierni cu temperaturi foarte scăzute, similare Siberiei, în ţările limitrofe Atlanticului de nord. De asemenea, multe alte zone vor suferi schimbări similare.

Legatura cu sudul Franţei

Extraordinarul mesaj dăltuit în misterioasa cruce de la Hendaye îşi are originile în şcolile străvechi ale Gnosticismului, Alchimiei, Sufismului, Kabbalei şi Creştinismului mistic. Se pare că acest mesaj a fost scris pe această cruce de către un supravieţuitor al teribilelor zile ale Atlantidei. Ideea centrală a cărţii este că această cruce reprezintă un punct de referinţă pentru purificarea planetară actuală.

Jay Weidner afirmă că „iniţiaţii şcolilor străvechi priveau timpul şi experienţa umană într-o dimensiune bazată pe cicluri.” Străvechi texte indiene descriu (cu multe mii de ani înaintea Bibliei) cum Marele Ciclu de 25.920 de ani a fost împărţit în 4 ere: „În acelaşi fel cum anotimpurile decurg unul din altul, cum Luna trece prin perioadele de nastere, crestere, maturitate şi moarte, umanitatea, ca întreg, trece prin cele 4 faze ale acestui Mare Ciclu. Acesta este compus din era de aur (Satya), era de argint (Treta), era de bronz (Dvapara) şi era de fier (Kali).”

Astăzi ne aflăm nu numai la sfârşitul erei de fier, dar şi la sfârşitul ciclului de 25.920 de ani. Conform scrierilor străvechi, era de fier este perioada în care magia neagră devine religie iar oamenii găsesc plăcerea în a-şi controla şi domina semenii şi chiar planeta. Pământul, aerul şi apa sunt poluate. Războaie, foamete şi epidemii înconjoară rasa umană. Timpul însuşi se grăbeşte acum spre Sfârşitul care va permite unui nou ciclu să reînceapă.”

Este de ajuns să priveşti atent în jurul tău şi vei vedea că toate aceste simptome sunt prezente.

Alinieri cosmice

Pentru a înţelege cu adevărat mesajul crucii de la Hendaye este necesar să înţelegem fenomenul precesiei echinocţiilor.

Pe scurt, planeta Pămînt se învârte în jurul axei sale ca un titirez care se clatină. Ca rezultat, polul nord al planetei trasează în spaţiu un cerc imaginar larg, având o perioada de 25.920 de ani. Acest adevărat „An Cosmic” este unul dintre secretele bine păzite ale vechilor şcoli spirituale ale civilizaţiilor antice.

Calea Lactee este galaxia din care face parte sistemul nostru solar. Privită din profil, arată ca o pâine rotunda cu un mijloc (centru) proeminent. Centrul galaxiei (descoperit în 1917) se comportă ca o inimă ce pulseaza lent, trimiţând în spaţiu o energie misterioasă.

Autorii cărţii afirmă că mesajul crucii de la Hendaye confirmă recentele descoperiri ştiinţifice din astronomie care arată că centrul galaxiei este responsabil de periodice pulsaţii energetice ce influenţează sistemul nostru solar. Secrete străvechi ne spun că centrul galactic este sursa Conştiinţei Creatoare care ghidează evoluţia umanităţii şi a întregii galaxii şi determină calitatea vieţii şi a conştiinţei de pe Pământ.

Deşi aduce mai mult a filozofie, nu este deloc aşa. Autorii arată că descoperirile fizicianului Paul LaViolette sunt esenţiale. El le-a publicat în cartea sa „Pământul incendiat” în care demonstrează că aproximativ la fiecare 13.000 de ani Pământul primeşte un val de energie dinspre centru galactic care duce la catastrofe. Ultima dată s-a întâmplat la sfarşitul erei glaciare.

Mai mult, LaViolette a examinat probe din gheaţa Groenlandei şi a descoperit straturi de Iridium, element provenit din centrul galaxiei. Toate aceste „ploi” galactice au perioade de 13.000 de ani. Suspectaţi vreo legatură cu precesia echinocţiilor?

O viziune unificatoare

Cei care sunt conştienţi de ceea se întâmplă azi în lume recunosc că se pregăteşte într-adevăr ceva. Tradiţiile străvechi ale indienilor Hopi, mayasii, Edgar Cayce, Roata Timpului tibetană şi multe altele, toate converg către aceste zile. De ce tocmai acum umanitatea este preocupată de probleme planetare ca reducerea salinităţii ocenului Atlantic de nord, încălzirea globală, riscul unei noi ere glaciare?

De ce tocmai acum clima se schimbă drastic? În vara anului 2003, aproape 15.000 de francezi au murit din cauza căldurii excesive în numai 3 săptămâni. Gheaţa din Alaska se topeşte rapid iar stâlpii liniilor telefonice sunt în pericol de a cădea, lipsindu-le suportul. Din 2002 s-au înregistrat cele mai fierbinţi veri din ultimii 500 de ani. În ultimele câteva zeci de ani unii gheţari din Elveţia s-au diminuat cu 50%, la fel ca şi gheţurile nord-polare din regiunea Alaska şi Canada. Sir David King, omul de ştiinţă cel mai respectat din Marea Britanie a afirmat recent că „ne aflăm în faţa unui dezastru climatic” (iar ca urmare guvernul Britanic a încercat să-l reducă la tăcere).

Nu putem ignora toate aceste informaţii.

Atunci ce e de făcut? Să ne ridicăm mâinile la cer şi să renunţăm la orice speranţă? Absolut nu. Aceleaşi tradiţii străvechi ne spun că cei care sunt pregătiţi vor trece cu succes prin toate aceste evenimente, regăsindu-se în noul ciclu.

Către sfârşitul cărţii, autorii amintesc de discuţiile pe care le-a avut Alberto Villoldo cu unii dintre şamanii din Peru. „El vorbeşte de o posibilă evoluţie a speciei Homo Sapiens spre Homo Luminous”. În acestă direcţie sunt importante recentele cercetări despre genomul uman şi despre posibilele re-organizări ale genelor în forme noi care vor da naştere unor lanţuri de ADN cu mai multe spirale (în prezent sunt două). Să fie rezultatul misterioasei energii din centrul galaxiei?

Un lucru e sigur: aceşti şamani sunt convinşi că ceva cu adevărat profund este pe cale să se înfăptuiască şi că urmează un pas foarte important pentru umanitate.

Ca referinţă, merită citite „Amprentele zeilor” de Graham Hancock, „Profeţiile Maya” de Maurice Cotterell şi Adrian Gilbert şi „Dincolo de profeţii şi predicţii” de Moira Timms.

Români celebri

Etichete

Emil Racoviţă, Henri Coandă, Ioan Cantacuzino, Robert Charroux, Romania

Putem observa cu stupoare cum chiar unii români afirmă despre locuitorii acestei ţări că ar fi doar nişte „barbari” încă de pe vremea dacilor, care n‑ar fi ştiut nici măcar să scrie (cum prezintă în unele articole „Academia Caţavencu”) şi că românii sunt şi acum „codaşii Europei”! Astfel de afirmaţii pot fi semne de incultură crasă sau, de cele mai multe ori, de rea‑voinţă, ce apare ca un rezultat al oportunismului unor ziarişti care nu urmăresc altceva decât banii care vin din Vest sau de la Est.

Şi pentru că autorii celui mai popular dicţionar occidental – Larousse – nu vorbesc deloc de români ca naţiune importantă pentru dezvoltarea civilizaţiei umane, vom prezenta o serie de inventatori de marcă originari din România, sau personalităţi mondiale de primă mărime care aparţin acestui neam, dar care din păcate nu sunt cunoscuţi, deoarece se pare că mass‑media românească este mult mai preocupată de cazuri stupide care nu au nici o valoare umană şi naţională.

Rachetele expediate de la Cape Kennedy şi aripile „Delta” au fost inventate la Sibiu încă din 1555! Onest, Robert Charroux a semnalat acest eveniment, cu toate amănuntele necesare şi cu o firească uimire că „istoria oficială” a „reuşit” să‑l neglijeze… Racheta spaţială cu trei etaje de carburant solid („model Cape Kennedy”) a fost inventată în 1529 şi trimisă în spaţiu cu succes în 1555, în prezenţa a mii de spectatori. Performer: Conrad Haas, şeful Depozitului de Artilerie de la Sibiu (1550‑1570).

Această informaţie şi următoarele provin dintr‑un vechi manuscris descoperit de prof. Doru Todericiu, în 1961, la biblioteca din Sibiu. Lista invenţiilor menţionate în manuscris conţine: rachetă cu două etaje de ardere (1529); rachetă cu trei etaje (1529), baterie de rachetă (1529), căsuţă zburătoare (1536), experimentarea principiului arderilor necesare la racheta cu mai multe etaje (1555), utilizarea aripioarelor de stabilizare având forma literei delta (1555)… „Căsuţa zburătoare”, propulsată în aer de rachetă, nu era nimic altceva decât anticiparea cabinei spaţiale folosită de cosmonauţi începând cu anii 50!… În lucrare erau menţionate şi pulberile lui Ioan Românul din Alba Iulia.

Radioactivitatea artificială a fost descoperită de o savantă de la Facultatea de Ştiinţe Bucureşti, şi însuşită apoi de Marie Curie (de origine iudaică) şi întrebuinţată pentru distrugere. Cerând un grad superior la facultate, savanta româncă îi scria regelui Carol al II‑lea:
„Numirea mea s‑ar putea face pe aceeaşi cale excepţională ca şi a domnilor recomandaţi de dl. Perrin, ca o recompensă a descoperirii radioactivităţii artificiale, care este a mea şi de al cărui fruct s‑a bucurat d‑na Joliot‑Curie, recomandată de însuşi dl. Perrin pentru Premiul Nobel. (… )Domnul Decan al Facultăţii de Ştiinţe şi o parte din profesori mă sacrifică pentru a nu‑i nemulţumi pe dl. Perrin şi pe soţii Joliot‑Curie, de care, zic dumnealor, au nevoie.”
Veşnicile „plecăciuni” faţă de cei de afară, bogaţi, deci deştepţi şi merituoşi!
Nedreptăţita savantă înfiinţase din proprie iniţiativă Catedra de Radioactivitate de la Facultatea de Ştiinţe Bucureşti…

1827 – Petrache Poenaru (secretarul lui Tudor Vladimirescu) – este inventatorul stiloului (tocul rezervor).
1858 – Bucureşti – primul iluminat cu petrol al unui oraş din lume şi prima rafinare a petrolului.
1880 – Dumitru Văsescu – construieşte automobilul cu motor cu aburi.
1881 Alexandru Ciurcu – obţine un brevet din Franţa prin care prevede posibilitatea zborului cu reacţie.
1885 Victor Babeş – realizează primul tratat de bacteriologie din lume.
1886 Alexandru Ciurcu – construieşte prima ambarcaţiune cu reacţie.
1887 C. I. Istrate – Friedelina şi franceinele.
1895 D. Hurmuzescu – descoperă electroscopul.
1899 C.I. Istrate – o nouă clasă de coloranţi.
1900 Nicolae Teclu – becul cu reglarea curentului electric şi gaz.
1904 Emil Racoviţă – biospeologia
1905 Augustin Maior – telefonia multiplă
1906, 18.03 – Traian Vuia – avionul cu tren de aterizare pe roţi cu pneuri; cu „Vuia I” acesta reuşeşte prima decolare fără să folosească nici un mijloc ajutător, numai cu aparate aflate la bord (în fapt, primul avion din istorie).
1906 A.A. Beldiman – aparatul hidraulic cu daltă de percuţie pentru sondaje adânci.
1908 Lazăr Edeleanu – prima rafinare în lume a produselor petroliere cu bioxid de sulf.
1908 Acad. Nicolaie Vasilescu – Karpen – „pila Karpen”, care funcţionează încă, neîntrerupt, de aproape 100 de ani!
1910 iunie – Aurel Vlaicu – lansează primul avion din lume fuselat aerodinamic.
1910 Tache Brumărescu – maşina de tăiat sulf.
1910 Ştefan Procopiu – efectul circular al discontinuităţilor de magnetism.
1910 Gh. Marinescu – tratamentul paraliziei generale.
1910 – Henri Coandă reuşeşte primul zbor al unui avion cu reacţie (fabricaţie proprie).
1910 Ioan Cantacuzino – „fenomenul Cantacuzino” (aglutinarea unor microbi).
1913‑1916 Ioan Cantacuzino – vaccinarea antiholerică (metoda Cantacuzino)
1916 D. Danielopolu – acţiunea hipertensivă a digitalei
1918 Gogu Constantinescu – întemeiază o nouă ştiinţă: sonicitatea.
1920 Emil Racoviţă – pune bazele Institutul de Speologie Cluj (primul din lume)
1920 ing. Gheorghe Botezatu – a calculat traiectoriile posibile Pământ – Lună, folosite la pregătirea programelor „Apollo” (al căror părinte a fost sibianul Herman Oberth); el a fost şi şeful echipei de matematicieni care a lucrat la proiectul rachetei „Apollo” care a dus primul om pe Lună (ca un fenomen de
sincronicitate Apollo a fost unul dintre Gemenii Divini)
1921 Aurel Perşu – automobilul fără diferenţial, cu motor în spate (de forma „picăturii de apă”)
1921 Nicolae Paulescu – descoperă insulina; pentru că era un anti‑mason virulent, Premiul Nobel l‑au primit canadienii F. Banting şi J.R.J. McLeod pentru această descoperire…
1921, decembrie Ştefan Procopiu – Fenomenul Procopiu (depolarizarea luminii)
1922 C.Levaditi şi Sazevac – bismutul ca agent terapeutic împotriva sifilisului.
1925 Traian Vuia – generatorul de abur cu ardere în cameră închisă şi cu vaporizare instantanee
1930 Elie Carafoli – avionul cu aripă joasă
1933 Henri Coandă – aerodina lenticulară (farfuria zburătoare)
1938 Henri Coandă – efectul Coandă
1938 Henri Coandă – discul volant.
1952 Ana Aslan – gerovital H3

O sincronicitate uimitoare a fost sesizată de unele persoane: vehiculul descris de profetul biblic Ezechiel a fost asemuit cu ingenioasele centuri zburătoare testate de americani în 1961, dar, deşi americanii au fost creditaţi ca autori ai invenţiei, adevăratul inventator este Justin Capră care, în 1958 a proiectat, realizat şi zburat cu un astfel de aparat. Acum, acest aparat a fost îmbunătăţit şi este folosit (cu o autonomie de 30‑40 minute) pentru salvarea rapidă de pe platformele marine şi pentru supravegherea zonelor forestiere.

Un crater de pe lună poartă numele lui… Spiru Haret. Aceasta deoarece savantul român a demonstrat că axa mare a elipsei pe care se deplasează Pământul în jurul soarelui este de o mărime variabilă, creând premisele de bază ale astrofizicii moderne.Mai putem semnala existenţa unor personalităţi, adevăratele „vârfuri de talie universală” apărute dintre minorităţile din România, în toate domeniile. Un exemplu de prim rang: prof. Herman Oberth, un sas din Sibiu, considerat „părintele navigaţiei spaţiale”şi, de asemenea, profesorul lui Werner von Braun, şeful programului rachetelor americane „Saturn”.

O altă idee propagată destul de puternic în societatea românească de astăzi este că, deloc mândri cu originea lor, unii dintre români afirmă că toate aceste prilejuri de mândrie naţională ţin doar de domeniul trecutului, că România de astăzi ar fi… o „ţară bolnavă”, fără civilizaţie, fără personalităţi marcante, ea fiind mereu „codaşa Europei”.

Pentru a contracara astfel de teorii negativiste, menite să‑i ţină pe români „la locul lor”(şi depărtându‑i de tradiţia şi sufletul neamului românesc), teorii stabilite de cei ce se doresc „Atotputernicii Lumii” , Iluminaţi, sau francmasoni, vom oferi şi o serie de realizări ale geniului românesc ale ultimilor ani:

Dr.fiz. Eugen Pavel, de la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele, a realizat un CD‑ROM (din sticlă) cu o capacitate de stocare de 15.000 ori mai mare decât a unuia obişnuit. Pe 5 astfel de CD‑uri ar putea fi stocată întreaga Bibliotecă a Academiei Române, iar informaţiile ar putea rezista… 5.000 de ani!!! În noiembrie 1999, invenţia sa a fost premiată cu medalia de aur la Salonul Mondial al Invenţiilor „Bruxelles Europa”, iar autorul doreşte cu orice preţ producerea de serie în România. Dar forurile din România întârzie la nesfârşit formalităţile…

Constantin Pascu a realizat în anul 2000, în premieră mondială, un aparat care purifică aerul în spaţiile de locuit: distruge bacteriile din aer, reţine praful şi fumul de ţigară, atmosfera devenind „ca în salină sau pe litoralul marin”. Instalarea acestui aparat costa atunci doar 480.000 lei!…

Petrică Ionescu este cel mai important regizor de operă după Zefirelli (afirmaţie făcută de George Astaloş, în ian.2001)

România a câştigat Campionatul Mondial de bridge (considerat de mulţi drept cel mai inteligent joc de cărţi) pe Internet, în 16.11.2000 (107‑75 cu SUA în finală).

Hackerii români sunt consideraţi printre cei mai buni (şi mai periculoşi) din lume. „Distracţia” (conform declaraţiei lor, ei nu fură informaţii, ci doar doresc să îşi dovedească … valoarea) celor „5 magnifici de la Răsărit” a obligat CIA să trimită o delegaţie la Bucureşti… Printre site‑urile „sparte” de ei: US Army, US Air Force, US Navy, NASA, Coast Guard, departamente federale, etc…

La salonul invenţiilor de la Geneva (aprilie 2001), România s‑a clasat pe locul I în privinţa numărului de premii obţinute şi pe locul II (după Rusia) ca număr de invenţii prezentate. Adică a luat premii pentru toate cele 62 de invenţii prezentate (22 premii I; 18 premii II; 22 premii III)!!

Delegaţia română s‑a mai întors de la Geneva şi cu 4 premii speciale din partea delegaţiilor altor ţări, un premiu de creativitate (pentru Ionuţ Moraru – invenţia „Biomer”), Medalia expoziţiei şi Diploma salonului pentru contribuţia excepţională în promovarea invenţiilor.
Prof. Ştefania Cory Calomfirescu a primit medalia de aur a mileniului din partea Universităţii Cambridge (ian. 2001), fiind aleasă şi în Consiliul Director al prestigioasei instituţii britanice.

Posesoare a două certificate de inovator, autoare a 8 tratate de neurologie, Şefa Clinicii de Neurologie din Cluj‑Napoca este primul medic din lume care a scris un tratat despre edemul cerebral. În plus, medicul român a primit şi medalia de onoare a mileniului din partea Institutului Biografic American, fiind numită şi în conducerea acestei unităţi.

Dr. Maria Georgescu, eleva prof. Ana Aslan şi director al institutului cu acelaşi nume, a avut o serie de pacienţi celebri: Charlie Chaplin, Leonid Brejnev, Iosip Broz Tito, J.F.Kennedy, Charles de Gaulle, preşedinţii Suharto şi Ferdinand Marcos, generalul Augusto Pinochet (1993), prinţul Agacan (cu soţia), contele Olivetti, contesa Zwarowskzy, etc.

La olimpiada internaţională de matematică de la Washington (iulie 2001), elevii români au obţinut o medalie de aur, două de argint şi trei de bronz. Ei sunt din Galaţi, Arad, Vâlcea şi Constanţa. Participarea la olimpiade internaţionale de matematică şi fizică: 500 de elevi din 83 de ţări… Mihai Manea, medaliatul cu aur (din Galaţi) are, la 18 ani, un palmares impresionant: medalii de aur timp de trei ani consecutiv la internaţionale şi Balcaniadă… Fireşte, el a fost „racolat” imediat de americani, optând pentru Universitatea din Princetown (SUA)…

Ştefan Cosmin Bucă, Maria Popa şi Mihai Ivănescu au fost nominalizaţi, în vara anului 2001, pentru Premiul Nobel de către instituţii din SUA! Primul este student la Economie, ceilalţi participă la programe în colaborare cu NASA.

Nicu Mincu din comuna Iveşti (Galaţi) vindecă diverse boli cu leacuri şi ceaiuri preparate din 170 de plante. La 81 de ani, arată ca la 50, pentru că, spune el, a descoperit un (secret) elixir al tinereţii…

România este pe primele locuri în lume la… exportul de inteligenţă. De exemplu, la „Microsoft”, a doua limbă vorbită este româna, iar la NASA mulţi dintre specialiştii de prim rang sunt tot români…

Radu Teodorescu este proprietarul celei mai renumite săli de gimnastică din SUA (Manhattan – New York). Emigrat în 1972, a ajuns cel mai celebru profesor de fitness de peste Ocean, printre clienţii săi numărându‑se Robert Redford, Cindy Crawford, Candice Berger, Susan Sarandon, Mick Jagger, ş.a.

Celebrele casete video‑lecţii de fitness produse de Cindy Crawford începând din 1992 au fost realizate împreună cu antrenorul său, Radu Teodorescu, care doreşte să înfiinţeze în România primul institut din lume de pregătire a profesorilor de educaţie fizică în fitness pentru adulţi…

Nicolae Bălaşa (39 de ani), un inginer mecanic din Dolj, socoteşte mental mai rapid decât calculatorul (înmulţiri, împărţiri, ecuaţii de gradul II, radicali de ordinul III şi IV)! Fost inginer la Uzina Mecanică Filiaşi, din 1994 Nicolae Bălaşa este actualmente şomer…

Ion Scripcaru, strungar şi lăcătuş mecanic din satul Uzunu (Giurgiu) nu găseşte de 4 ani, 15.000 USD pentru a‑şi realiza invenţia epocală (până la proba practică): motorul care nu consumă nimic! Acesta ar trebui să funcţioneze pe baza gravitaţiei, fiind în fapt „instalaţie mecanică amplificatoare de putere, capabilă să transforme forţa statică gravitaţională în lucru mecanic”. „S‑ar închide toate centralele nucleare”, spune el.

Numai că OSIM (Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci)a refuzat să‑i breveteze invenţia în lipsa unei machete funcţionale, doar pe baza schiţelor. Petre Roman şi Ministerul Cercetării şi Tehnologiei l‑au tratat cu indiferenţă (1997), iar sponsorii nu se înghesuie (ca şi statul) să‑i asigure cei 15.000 USD necesari…

Sandu Popescu din Oradea este primul fizician din lume care a reuşit teleportarea unei particule. O aplicaţie a acestei invenţii: criptografia, transmiterea mesajelor secrete. Acest eveniment epocal a avut loc în 4 iulie 1997, în laboratoarele din Bristol (Anglia) ale celebrei firme „Hewlett Packard”. Pe vremea lui Ceauşescu, Sandu Popescu a reuşit „performanţa” de a fi şomer în România…

Ioan Davidoni (52 de ani), un bănăţean sărac material dar bogat în idei geniale, este un exemplu relevant pentru modul în care ne pierdem cea mai mare bogăţie: inteligenţa şi inventivitatea. Angajat al fabricii de sticlă din Tomeşti (Timiş), pentru care a realizat, în câţiva ani, 45 de invenţii şi inovaţii, el a fost disponibilizat când a îndrăznit să‑şi ceară drepturile (o parte din cele 4,3 miliarde de lei economii aduse fabricii la nivelul anului 1995, adică… de 4 ori greutatea sa în aur!) şi apoi a fost reangajat ca muncitor… „din milă”!!

Ulterior, Ioan Davidoni a mai realizat două invenţii de excepţie: un recuperator de peliculă de ţiţei şi pantofi magnetici antistress ce pot asigura o longevitate de peste 100 de ani… Prima invenţie valorează miliarde de dolari în Vest, a doua a înregistrat‑o inutil la OSIM, pentru că atât chinezii cât şi americanii i‑au furat şi folosit invenţia cu un profit imens. De exemplu, în SUA s‑au vândut peste 10 milioane de perechi, cu un profit de peste 1 miliard de dolari… În acest timp, statul român ignoră în continuare o invenţie, într‑adevăr de miliarde…

Anonim născut la 14.11.1902, în Câmpina este redescoperitorul tratamentului cu lumină. Prietenul său, Albert Einstein l‑a avertizat: „Eşti un visător. Cine crezi că o să‑ţi permită să distrugi întreaga industrie farmaceutică şi să revoluţionezi medicina?” Mai târziu, Elena Ceauşescu i‑a propus, prin intermediari, să‑i cedeze invenţia… Până la urmă, avea să ajungă prioritatea neuropatologului Peter Mendel, ca atâtea alte invenţii româneşti „pierdute” în străinătate …

În 1991, Carol Przybilla a înregistrat la OSIM brevetul unui aparat bazat pe invenţia sa mai veche, neconcretizat nici până acum. Între timp, principii incluse în tehnologia aparatului au fost utilizate în realizarea hiperboloidului inginerului rus Garin, cu aplicaţii militare malefice… C.P. Carol Przybilla a mai realizat şi alte invenţii deosebite: turbină cu combustie internă (1958, vândută de statul român firmei General Motors), termocompresor frigorific cu circuit închis (1959), motor eliptic, fără bielă (vândută Japoniei şi folosită în celebrele motociclete japoneze), armă defensivă antitanc (anii ’90).

Justin Capră este un inventator celebru al României, din păcate mereu tratat cu indiferenţă (chiar ostilitate) de autorităţile statului, condiţii în care nu e de mirare că unele din invenţiile sale (de miliarde de dolari) i‑au fost pur şi simplu furate de americani… În 1956, la nici 25 de ani, Justin Capră a inventat primul rucsac zburător, un aparat individual de zbor.

După 7 ani în care „semidocţii savanţi” l‑au tratat cu dispreţ pentru că era doar tehnician şi nu inginer, în 1963, americanii Wendell Moore, Cecil Martin şi Robert Cunings au preluat invenţia din România şi au lansat‑o în fabricaţia de serie… În 1958, Justin Capră a realizat prima variantă a rachetonautului, cu care s‑a ridicat de la pământ la… Ambasada SUA din Bucureşti.

Rezultatul: invenţia a fost şi aceasta furată şi brevetată în 1962 de Wendell Moore („specializat” deja!), iar inventatorul… a fost arestat de Securitate pentru că ar fi dorit să fugă din ţară cu aparatul său… Justin Capră mai este şi realizatorul celui mai mic autoturism din lume, „Soleta”, care consumă … 0,5l/100 km şi al unei motorete unică în lume ce funcţionează cu acumulatori (37 kg, 30 km/h, 80 km autonomie cu o încărcare).

Mihai Ruşeţel a inventat motorul cu apă! „Cazul Ruşeţel”, este elocvent pentru geniul românesc dar şi pentru „talentul” cu care ne risipim forţele şi putem să ne pierdem valorile. Proiectul a fost depus la OSIM în 1980 şi a fost brevetat în … ianuarie 2001. Până atunci, Securitatea l‑a şicanat pentru refuzul de a cesiona invenţia statului, iar în februarie 1990, precaut, el a refuzat angajarea ca şi consilier tehnic la „Mercedes” (2.500 DM lunar) pentru a nu pierde, eventual, proprietatea invenţiei…

Motorul său se bazează, ca principiu de funcţionare, pe „cazanul Traian Vuia”, invenţie folosită încă la locomotivele Diesel‑electrice pentru încălzirea vagoanelor. Poate fi utilizat în domeniul transporturilor terestre şi navale, în locul turbinelor din termocentrale, şi chiar a centralelor termoelectrice.

În lume, mai există două brevete în domeniu (Japonia şi SUA), dar acestea nu depăşesc nivelul locomotivei cu aburi, necesitând combustibil solid sau lichid. „Motorul Ruşeţel” foloseşte drept combustibil doar apa, şi are dimensiunile unui motor de Dacie, sursa de energie iniţială fiind o banală baterie de maşină. Datele tehnice preconizate de a patra sa machetă (10 l/100 km consum de apă, 70 km/h viteza maximă) pot fi îmbunătăţite la realizarea prototipului: un motor cu apă montat pe o Dacie 1310.

Directorul general al Uzinelor Dacia, ing.Constantin Stroe, care cunoaşte acest proiect chiar din 1980, a afirmat că este dispus să ajute inventatorul cu orice are nevoie pentru realizarea prototipului şi a declarat, încântat. „Reuşita ar fi un miracol, şi cred că în asemenea caz ar trebui să se inventeze pentru acest om Premiul Super‑Nobel”.
Adresa acestui articol este http://roaim.net.tc/?a=articles&p=150

Credeţi că îşi dă demisia?

Etichete

Bucharest, County, Deveselu, Facebook, Ofiţer al Securităţii preşedinte, Romania, Traian Basescu

Am primit o atenţionare pe Facebook. Am citit, nu m-am mirat prea tare pentru că am intuit demult ce-i poate pielea dobitocului, iar intuiţia mi-a fost confirmată de modul în care şi-a bătut joc de Armata ţării – veche şi necontenită animozitatea dintre Securitate şi Armată. Nu e nicio crimă să lucrezi (sau să fi lucrat) în Serviciile româneşti de Securitate. Cu condiţia să-ţi asumi acest statut, să nu minţi ca ultimul troglodit şi să nu te insinuezi în politică pozând în mironosiţă.

„Călătorind cu treburi prin judeţele patriei, am avut prilejul să-i cunosc pe doi dintre ofiţerii structurii speciale de informaţii care l-au avut în legătură operativă secretă, cu „aprobare de partid”, pe cetăţeanul Traian Băsescu.

Am ţinut să fac această ultimă precizare fiindcă membrii Partidului Comunist nu puteau fi recrutaţi ca informatori, dar puteau primi sarcină politică „să sprijine organele securităţii statului pentru apărarea cuceririlor revoluţionare ale poporului muncitor, împotriva uneltirilor cercurilor imperialiste şi ale agenturilor acestora”.

Cu vădită curioziate, i-am întrebat dacă au mai avut prilejul să-şi întâlnească preţiosul colaborator după ce ni l-am ales preşedinte. Unul mi-a răspuns afirmativ, celălalt s-a eschivat cu o grimasă plină de subînţelesuri. Cum a fost revederea? L-am întrebat pe fostul combatant al contrainformaţiilor externe, cel care mi-a confirmat că s-a văzut cu preşedintele, pe la începutul primului său mandat. Cam inconfortabilă, a fost răspunsul. De cum am fost faţă în faţă, Traian Băsescu şi-a intrat în rolul şi poziţia anterioare faţă de mine şi m-am simţit foarte jenat. Chiar l-am făcut atent: „Ce dracu’, acum sunteţi preşedintele României, eu nu mai sunt ce-am fost şi nu m-aţi chemat la o întâlnire, ca pe vremuri”. (…)

Citiţi continuarea. Şi daţi mai departe, desigur.

Sursa: Cotidianul.ro

###

Spre ştiinţă: Ioan Usca, Luna pătrată (cu scuze), Zinnaida, Teo Negură, G1b2i3, Gabriela Elena, Hai că se poate!, Michaela, Clipe de Cluj, Nea Costache, Theodora Marinescu, Răzvan Rinder, Mirela Pete, Ioan Sorin Usca, Ana Vero, Rokssana, Gând licitat, George Valah, Atitudini, Cella, DSN, Supravieţuitor, Lilick, Simion Cristian.

Cablograme

Etichete

basescu, Bucharest, Jeffrey Franks, Obama, Romania, Rosia Montana, Television, United States

Foto: Inobras

– Decuseară! – se căzni să răcnească un glas răguşit ce sfârşi într-o tuse sufocantă.

– Să trăiţi! Pe domnul maior Decuseară tocmai l-aţi eliberat din funcţie! Ordonaţi!

– Tu … mmă … mmm … cine … eşti? – se căzni să articuleze, sufocându-se, individul.

– Sunt căpitan Dan Căpitan, să trăiţi!

– Bă! Tu faci mişto de mine? – gâjâi vocea ce se ascuţi într-un jet veninos.

– Nu, să trăiţi! Aşa mă numesc. Adică, Dan e numele mic şi Căpitan e …

– Bă, v-aţi adunat ca la balamuc aici! În fine, poate să te cheme şi Dan căpitan de plai. Da’ de ce l-am eliberat pe Decuseară? Dă-l în mă-sa! Adu-mi şi mie cablogramele alea, wisky-linksurile.

– Wikilicks-urile?

– Vrei să-i ţii de urât lui Decuseară? Ai rate la bancă?

– Permiteţi să raportez! Am, să trăiţi, două!

– Păi vezi? Hai că azi sunt generos şi-ţi trec cu vederea impertinenţa! Pe mine nu mă corectează nici Obama! Ce să mai zic de Sarko! Ai înţeles, bă, găgăuţă? Aici, eu sunt şeful! Nu mă lua tu cu textele, sau ai terminat filologie?

– Permiteţi să raportez!Am absolvit Academia Militară, să trăiţi!

– „Permiteţi să raportez, permiteţi să raportez” – îl îngână în batjocură –  parcă eşti un tonomat! Ai venit? – şi izbi uşa înaltă îndreptându-se spre birou.

Nu apucă să-şi aprindă o ţigaretă şi să tragă două fumuri. Dan Căpitan apăru în uşă cu o mapă.

– E tipărit cu corp de 14, cum am cerut? Nu începe iar cu „permiteţi să raportez”, că-ţi arunc cu scrumiera în cap.

– Per… Da, să trăiţi! Aşa cum aţi solicitat.

– Bine. Liber.

Mogâldeaţa trase un sertar al biroului şi scoase o sticlă de whisky şi un pahar în care puse trei cuburi de gheaţă, apoi turnă lichidul gălbui a cărui culoare îi încălzea inima. Deschise mapa şi parcurse prima pagină.

„Z.P. a plecat de la Turda la Soporu. Deşi fotografiile par bucolice şi rurale, în fond, dl. Z.P. participa, la Soporu, la o întâlnire conspirativă care are toate datele uneltirii împotriva statului de drept. Sub numele de cod „Ulise”, acesta comunică, prin intermediul unor mesaje criptate, date despre Roşia Montană.

C. propune celor din „organizaţie” o stratagemă de comunicare pentru ziua de miercuri a fiecărei săptămâni. Ne ajută fără să-şi dea seama, publicând lista completă a conspiratorilor.

Tonomatu’ – cum inspirat l-aţi intitulat – îşi laudă fără rezerve Mogulul şi face apologia staţiilor TV care critică puterea legitimă a Republicii. În contrapunere, prezintă celelalte mijloace media drept favorabile Puterii – ceea ce nu-i întrutotul inexact. Nu am identificat încă vreo posibilitate de a-i înscena ceva; nici măcar un scandal sexual nu am reuşit să montăm. Am putea folosi, desigur, ostilitatea tuturor „colegilor” de breaslă care nu-l suportă din pricină că se crede genial şi o şi declară.

Dungha conduce o grupare de aşa-zişi fotografi – în fapt, sunt elemente destabilizatoare şi subversive ale regimului dumneavoastră. Prezentând realităţi distorsionate în antagonism cu aspecte din unele state capitaliste, nu urmăresc decât să aşeze într-o lumină defavorabilă realizările guvernului pe care, cu iscusinţă, îl conduceţi.

Inka etalează acelaşi nihilism desuet, inducând publicului sentimente defetiste.”

– Căcat! Numai căcaturi! Bla, bla, bla, bla… Cred că ăştia de la monitorizare au rămas împăiaţi de pe vremea „Împuşcatului”… Ce soartă are şi poporul ăsta! Să fie condus de un securist comunist care e consiliat de foştii propagandişti comunişti!… Bleah!

Aruncă cât colo mapa cu documentele care se împrăştiară prin cabinet, apăsă butonul unui dispozitiv aflat pe birou, îşi puse căştile pe urechi şi roti potenţiometrul de câteva ori, urmărind ecranul. După aproximativ un minut, izbucni într-un râs convulsiv.

– Are dreptate nebunu’ ăsta! Bă… câtă dreptate are!… Mişto! Oare de ce-am vrut să-l elimin? Aaaa… Când s-a luat de Elena… Ce fain ar fi să am şi eu un joystick cum are Obama… Chiar! Îl sun să-i spun să-mi trimită şi mie unul!

###

Erau cuprinşi în documentele din mapă: Supravieţuitor, Ioan Sorin Usca, Gabriela Elena, G1b2i3, Zinnaida, Shayna, Rokssana, WorldofSolitaire, Blog de furăciuni2, George Valah, Mirela Pete, Vania, Hai că se poate!, Teo Negură.

Pe blog, ca-n viaţă

Etichete

Bucharest, Business and Economy, Ethnicity, God, House of Este, Los Angeles, New York City, Romania

În vremea când eram „activă” pe bloguri, când (încă) mai cultivam iluzia – de care nu pot scăpa orice aş face, dar am temperat-o considerabil – că oamenii sunt fundamental buni, mi se părea că scriind, aş putea „îndrepta” lumea.

Ce este un blog, la urma- urmei? Un forum? Un ziar? Un jurnal personal deschis? Este o fereastră spre oameni? O fereastră prin care se poate privi doar din exterior înspre afară? O formă de manipulare şi persuadare a unui public? Ne influenţează părerile celor care comentează sau le „bifăm” la trafic? Este blogul o formă de comunicare? Sau este o formă de manipulare subtilă? Oare sentimentul acesta al libertăţii de a scrie tot ce-ţi trece prin cap sub protecţia anonimatului nu este unul periculos, dacă nu chiar vicios?

Dacă am privi în mod romantic lucrurile, da, blogul este o alergare pe suprafaţa unui lac ale cărui adâncuri nu ştim (şi nici nu ne interesează)  ce ascund, ca şi cum am fi păianjenii aceia cu picioarele lungi şi subţiri ce fug pe suprafaţa apei fără ca măcar să bănuiască ce jivine pot umbla în voie pe dedesubt. Când eram copil, îmi plăcea cel mai mult să merg la heleşteiele din Jalcău – un cartier lăturalnic al Rădăuţiului, unde apa avea un anume gust, dulceag şi plin, unde iarba strălucea dimineaţa de parcă o zână ar fi presărat, noaptea, pulbere de diamante, unde tălăngile vitelor răsunau prelung, cu dangăt şi ecou, de parcă sunetele ar fi trecut prin apă, unde aerul avea un anume miros pe care nu l-am mai regăsit nicăieri în peripluurile vieţii mele de până acum. Îmi plăcea şi pentru că pe vremea aceea, când aveam patru sau cinci ani, când mergeam „la baba”, la Jalcău,  părinţii mei mă ţineau fiecare de câte o mână şi mă ridicau la „trei!” peste băltoace sau peste denivelările din trotuar. Îmi plăcea şi pentru că mergeam pe „sfântamaria”, despre care nu ştiam ce este şi ce reprezintă dar era o stradă deosebită, era o Cale Regală. Era o stradă lungă, dreaptă, cu case nemţeşti, frumoase, îngrijite, cu grădiniţe de flori multicolore şi mai ales cu trandafiri roşii. Îmi plăcea când ne întorceam noaptea târziu şi nu se auzeau decât ici- colo, din curţi,  glasuri răzleţe, înalte, poate puţin speriate de întuneric şi hămăiturile câte unui câine mai sârguincios. Ai mei sporovăiau veseli şi mama râdea cu râsul ei înalt pe care, nu-ştiu-cum, l-am moştenit… Un râs ca un strigăt de ajutor disimulat. Dacă am o amintire dragă, magică precum o icoană făcătoare de minuni, din copilărie, aceasta este: trei siluete, cea a tatălui, mai înaltă şi mai subţire, cea a mamei săltând cu paşi mici ca de gheişă pe nelipsitele ei tocuri şi o siluetă mică, la mijloc, atârnată cu braţele ridicate de mâinile celorlalte două umbre. Încercam să păşesc repejor să calc pe umbra care pornea de sub pantofiorii mei bej cu baretă şi cataramă. Aerul serii mirosea a trandafiri, a bălegar şi a lapte cald, atunci muls. Mersul pe acea stradă, Sfânta Maria,  întorcându-ne de la bunica, echivalează, astăzi, pentru mine, cu întreaga copilărie. Iar mirosul acelor ani este acela al unui trandafir regal sângeriu, cu petale ca de catifea, un pic amărui, un pic acru, un pic dulce – trandafir pe care-l rupea mama de peste gard şi, după ce-l mototolea şi-l mirosea, mi-l punea în palmă … Gestul acela al ei, ca o eternă protecţie, mă urmăreşte şi astăzi.

Îmi plăcea la Jalcău pentru că la capătul imensei grădini a bunicilor era un heleşteu. Ascunsă după „gardul” de stufăriş şi papură, de la marginea lui, din care abea mă zăream, urmăream ore în şir, fascinată, viaţa acestei bălţi. Peste luciul întunecat al apei dansau, după o muzică numai de ele auzită, libelule cu aripi de curcubeu. Puteam să ghicesc, după mişcarea lintiţei şi pleoscăitul apei, unde sunt broaştele. Mă aşteptam ca una dintre ele să fie prinţul fermecat despre care îmi povestise mama că o vrăjitoare rea l-a prefăcut în broscoi. Nu se întâmpla nimic din toate astea, doar din când în când câte un păianjen de apă, cu picioarele lungi, traversa, iscusit, balta. Îmi tăiam cu nelipsitul cosor o tijă de papură şi începeam să „pescuiesc”. Tulburând suprafaţa apei şi scormonind mâlul, stârneam un întreg popor de broaşte, mormoloci şi alte vietăţi ale mâlului… Ele se speriau de mine şi eu de ele. Într-un târziu, ameţită de mirosul stătut al bălţii, toropită de soare şi de zumzete, auzeam ca prin vis glasul mamei. Întotdeauna îmi plăcea să nu-i răspund când mă striga. Tăcerea mea încăpăţânată şi sunetele din ce în ce mai înalte ale vocii ei strigându-mă, legau, ca o năframă fermecată sau ca un arc electric, nevoia mea de dragoste cu îngrijorarea ei. Era o legătură mai puternică decât orice vorbă şi decât orice mângâiere.

Toţi căutăm comunicarea (cuminecare), împărtăşirea, punerea într-un vas comun a sufletelor. Este posibilă oare? Suntem în stare să ne dezghiocăm din zgura atâtor experienţe şi să scoatem la iveală sufletul nostru bun, de duminică? Vrem să comunicăm sau ne ajunge fandoseala unor vorbe aruncate în vânt, fără ecou şi fără răspuns? Suntem în stare să ne învingem frica de a fi prinşi cu sufletul descoperit şi mai ales, dorinţa venală de a-i controla pe ceilalţi prin ceea ce închipuim cu cuvintele?

Nu ştiu cum ar fi fost fără bloguri, dar cu siguranţă, ar fi fost mai trist. La însingurarea fiecăruia în propria-i viaţă – o realitate a omului contemporan – s-ar fi adăugat şi tăcerea. Prin intermediul blogurilor, comunicăm, ne exprimăm opiniile – deşi, ca să folosesc un truism celebru, cuvintele le-au fost date oamenilor ca să-şi ascundă gândurile şi, aş adăuga, este de-a dreptul periculos să spui / scrii tot ce gândeşti.

Sigur, pentru un om care se exprimă magistral (ca să fiu modestă) în scris, blogul a fost o revelaţie. Un miracol, fereastra care se deschide, zidul care se fisurează într-un punct. Nu vă puteţi imagina cât de utilă şi fermecătoare este această funcţie a internetului, pentru o fiinţă care în viaţa de zi cu zi se exprimă ca o mulă, mai mult fiind perplexă decât reacţionând. Cei care m-au cunoscut mai întâi din scris (fără excepţie, cred) au fost dezamăgiţi de „prestaţia” mea ca individ. De aceea, cred, artiştii ar trebui să stea în turnul de fildeş. Nu e o metaforă. Nu poţi face scamatorii, în viaţa de zi cu zi. Inspiraţia vine când vine şi atunci, da, poţi deschide porţile pentru toţi cititorii, pentru aceia care vor să zboare pe aripile imaginaţiei.

Vedeţi voi, tensiunea pe care o pot pune în scris nu o pot „clona” şi în viaţa reală. De mult prea multe ori, pentru cineva care m-a „văzut” doar prin intermediul poemelor, prezenţa mea a fost dezamăgitoare. Nu am cum să schimb lucrurile. Unii chiar s-au lăsat înşelaţi rău de propria imaginaţie confundând omul cu scrisul. Sigur, scriind, pun şi din mine, din fiinţa mea, pe hârtie (pe pixeli, voila) dar nu poate să pretindă nimeni să fiu ceea ce scriu şi să mă trateze ca pe o metaforă care nu are voie să coboare în stradă. Sunt o metaforă care fumează, care înjură uneori, care plânge, care suferă fără să ştie de ce suferă, care nu vrea să fie, dar nu are de ales pentru că a făcut un legământ, sunt un om obişnuit, banal, plictisitor, năzuros, tăcut, mizantrop. Din toate acestea se naşte arta. Cei (cel) care a crezut că pot fi pusă într-un borcan, în formol şi de-acolo să debitez literatură este cu mult mai nebun decât mi-aş fi putut imagina.

Istoria ignorată

Etichete

Capitalism salbatec, Comunism, Omul Global, Romania, UE

Am primit acest material şi, după ce l-am vizionat, am considerat că trebuie să-l vadă cât mai mulţi oameni. Din 1989 – cu mici şi notabile excepţii, cum a fost guvernarea Năstase care a şi fost demonizată tocmai pentru că, prin demersuri diplomatice susţinute, vădea tendinţa de a aborda relaţiile internaţionale din poziţie bipedă şi nu în genunchi, cum e dezirabil pentru marile puteri – nu  am contenit să ne culpabilizăm, să ne umilim şi să ne punem cenuşă în cap pentru că am trăit 45 de ani de comunism. De parcă Germania de Est a avut un regim liberalist. De parcă Cehoslovacia inventase şi practicase, în această istorie recentă, economia de piaţă. De parcă Polonia fusese dinamul care producea lumina plusvalorii în Europa. De parcă Jugoslavia n-a mâncat niciodată usturoiul socialismului şi nici gura nu-i miroase. În timp ce toate ţările foste comuniste (un fel de a spune, pentru că regimul a fost unul socialist, nicidecum comunist) s-au reinventat cu demnitate, au preluat ce a putut fi preluat, au păstrat ce era de păstrat şi şi-au dinamizat economia, noi, sub influenţe bine determinate şi bine dirijate, am distrus tot. Tot. Am devalizat industria, am spulberat agricultura, am dinamitat tot ce funcţiona sau exista aşteptând doar un nou sistem de valorificare şi potenţare. În plus – în lumina aceloraşi directive „înţelepte” ale asasinatului economic – am înstrăinat resursele (ce nicio ţară care nu e sinucigaşă nu face). Acesta a fost preţul integrării în Uniunea Europeană – s-o spunem pe şleau. „Vreţi să externalizaţi forţa de muncă validă? Ne faceţi cadou resursele!” – aceasta a fost capcana. Am intrat în Uniunea Europeană goi, în zdrenţe, famelici şi costelivi, cu mâna întinsă. Agricultură modernă nu mai avem; am fragmentat proprietatea punând-o în braţele îmbătrânite ale unor moşi şi babe ce gardează (încă, ultimii!) valorile satului românesc. Fără mijloace de producţie. Doar forţe de producţie inapte pentru acest gen de agricultură, cu pogonul şi arul. Industrie nu mai avem. A pus-o la pământ şi a tăiat-o la fier vechi noua generaţie de viermi ai economiei  şcolită pe la training-urile Colgate , Orbit şi Ariel. Acest „fier vechi” s-a transformat în „coco” în conturile unora şi altora, după ce a fost fătat comisionul de consimţământ tacit sau legiferat.

Şi? Ce facem noi acuma, în Uniunea Europeană modernă, flexibilă, parfumată şi proaspăt rebrănduită? Am devenit slugile tuturor. Femeile române, mamele românce – ispăşind vina de a fi fost comuniste, nu-i aşa?  –  merg să şteargă la cur foştii comunişti (acum la pensie) din Germania. Foştii capitalişti din Austria. Foştii social-democraţi din Suedia. Regaliştii din Marea Britanie. În timp ce copiii lor rămân acasă în grija te-miri-cui, cu inima frântă, pradă uşoară pentru dealerii de etno-botanice. Am împânzit Europa cu extraodinara noastră putere de adaptare şi de „recalificare”. De ce? Suntem masochişti? Nu. Statul român ne alungă. Duce o politică ţintită de înstrăinare, decimare şi deznaţionalizare. Experimentează limitele capitalismului aici, la noi, pe pielea noastră, statul minimal – fără putere, fără implicare, fără reacţie şi fără inteligenţă – şi construirea cetăţeanului global, fără rădăcini, fără istorie personală, fără familie şi fără prieteni. Fragil şi nesigur, inconsecvent şi friabil, needucat şi neinformat, spăimos şi „flexibil” (id est: uuşor de manipulat) la îndemâna unui alt sistem care îi va putea monta un cip ca să aibă acces la hrană, asistenţă medicală, într-un cuvânt, ca să aibă drepturile lui fireşti. Niciun alt stat din Europa – din câte ştiu eu – nu-şi distruge cetăţenii, nu-şi omoară bătrânii, nu-şi alienează copii. Nicio conducere a vreunei ţări fostă socialistă nu şi-a înstrăinat resursele naturale şi nu şi-a demolat industria, nu se îndreaptă ca o armă de distrugere în masă împotriva propriilor cetăţeni.

Vă invit să priviţi în ochi – fie ei şi de piatră – măreţia şi forţa strămoşilor noştri uitaţi. Care, chiar învinşi fiind, nu şi-au pierdut demnitatea şi maiestuozitatea.

UN_MISTER_ISTORIC

La mulţi ani, Domnule Preşedinte al celor mulţi!

Etichete

Ion Iliescu, Romania

3 martie este aniversarea celui mai important şi pregnant politician al ultimilor 21 de ani în România.

Îi doresc domnului Preşedinte Ion Iliescu sănătate, optimism şi încredere – aşa cum ne-a obişnuit în toţi aceşti ani în care ne-a păstorit – şi să rămână acelaşi factor activ al vieţii politice româneşti.

La mulţi ani!

 

Planul lui Băsescu

Etichete

Adrian Nastase, berceanu, Blaga, Elena Udrea, Frunzaverde, PD-L, Romania, Traian Basescu, traian basescu in inchisoare, Videanu

Adrian Năstase publică pe blogul personal un articol. Citiţi-l şi meditaţi. Şi acţionaţi, dacă aveţi posibilitatea. Popularizaţi-l. România e în mare cumpănă, aici nu mai e vorba de PDL, PSD, PNL, servicii sau mai ştiu eu ce.

Iată articolul. Citiţi-l şi daţi mai departe!

„Am primit zilele acestea, o analiza interesanta referitoare la ultimele evolutii politice. Iata o parte din acest text:

T.BASESCU si apropiaţii sai acţionează in prezent după un plan care vizează menţinerea la putere a sa si a PDL.

Planul respectiv cuprinde intre altele si următoarele elemente de strategie:

I. Actiuni la nivelul PDL

1. Diminuarea constanta a puterii si influentei lui V. BLAGA si a apropiaţilor sai, “pana la limita menţinerii unităţii partidului”;

2. “Trecerea in afara puterii de decizie “a lui V. BLAGA, R. BERCEANU, A. VIDEANU si a altora care nu se aliniază intocmai ideilor si acţiunilor lui T.BASESCU si E.UDREA. Un accent deosebit se pune pe preocuparea de a nu permite coeziunea si funcţionarea recent createi USL.

3. In acest context, se acţionează ca E.UDREA sa detina cat mai multe prerogative la nivelul PDL si in plan guvernamental.

In acest scop, liderii din teritoriu au fost informaţi “pe cai adecvate” despre faptul ca E. UDREA ar urma sa preia conducerea PDL, sa devină prim ministru sau sa acceada la alte funcţii in stat.

4. Pentru dezvoltarea grupului din jurul lui T. BASESCU si E. UDREA se pregătesc condiţiile pentru oferirea de funcţii in PDL si in “viitorul guvern”, lasandu-se “in ofsaid” greii din partid care se impotrivesc grupului respectiv.

5. La nivelul serviciilor secrete, procuraturii, justiţiei, etc. s-au lansat informaţii privind “riscurile” la care se vor expune foarte mulţi in cazul in care T. BASESCU si PDL vor pierde puterea. Pe aceasta linie, se va trece la masuri de promovare, cointeresare materiala, si punctual, la şantajarea celor care “nu tin aproape” din cadrul instituţiilor respective.

6. Vor fi exploatate datele existente si se vor obţine noi date care sa fie folosite la nevoie impotriva celor care, prin acţiunile si poziţiile lor, ar putea afecta “unitatea partidului in jurul lui T. BASESCU”, inclusiv celor care s-ar pregăti sa părăsească PDL. In acest sens, sunt atent monitorizate contactele cu reprezentanţi ai PSD, PNL si PC.

7. In perspectiva alegerilor din PDL, au fost elaborate mai multe soluţii alternative:

– se vor pregăti pentru a candida la preşedinţia PDL mai multe persoane care ar putea ceda, in final, in favoarea ELENEI UDREA;

– intrarea concomitenta in cursa a ELENEI UDREA si a lui GH. FALCA iar, in cazul in care condiţiile vor permite, retragerea acestuia din urma in favoarea primei;

– in cazul in care evoluţiile vor fi in defavoarea acestui obiectiv, se va acţiona de la inceput, pentru susţinerea realegerii lui E. BOC la conducerea PDL.

8. In perioada urmatoare, pe fondul acţiunilor anticoruptie, vor fi “sacrificaţi” unii membri ai PDL, care urmează sa fie deferiţi justiţiei pentru diferite fapte penale.Arestarile pe linia vămilor intra in acest context.

Sunt vizaţi:

– principalii oponenţi ai ideilor lui T. BASESCU si E. UDREA, care sunt cunoscuţi cu fapte ilegale;

– cei care, in ciuda averilor mari acumulate, “au contribuit insuficient la bugetul PDL”;

– cei care au conexiuni de afaceri cu V. BLAGA sau cu alti principali oponenţi ai cuplului T. BASESCU-E. UDREA;

9. La nivelul unor lideri din PDL, se fac comentarii negative privind iniţiativa recalculării pensiilor. Evenimentul este calificat ca o “gafa de proporţii”, cu consecinţe grave pentru PDL, principalul vinovat fiind considerat T. BASESCU. Acesta a dispus masuri de incetare a acestor comentarii, teama principala fiind aceea ca va fi afectata dezvoltarea grupului care ar trebui sa se construiască in jurul lui T. BASESCU si E. UDREA.

II. Actiuni la nivelul altor partide

1. Pentru menţinerea UNPR in sfera de influenta a lui T. BASESCU, s-au dispus masuri de “rezolvare a problemelor penale” cu care sunt cunoscuţi unii membri ai acestui partid.

“Finalizarea” acestor probleme urmează sa se producă efectiv cand PDL isi va asigura menţinerea la putere. Pana la momentul respectiv sunt menţinute condiţiile de şantaj asupra celor in cauza;

2. S-au dispus masuri care sa stopeze revenirea in prim-planul vieţii politice romaneşti a lui A. NASTASE si C. P. TARICEANU. Vor fi lansate inclusiv diversiuni la nivelul celor doua partide;

3. Se vor analiza cu atenţie diferentele de opinie existente la nivelul unor lideri PSD si PNL, cu scopul impiedicarii unei bune evoluţii a USL si chiar spargerea acestor partide;

4. Se vor lansa informaţii cu caracter diversionist la adresa grupurilor ILIESCU-NASTASE, V.PONTA, M.GEOANA, C.ANTONESCU, C.P.TARICEANU, L.ORBAN etc, cu scopul de a crea disensiuni intre grupurile respective, dar mai ales intre conducerile celor doua partide;

5. Se vor iniţia acţiuni de provocare pentru a se putea proba infracţiuni ca: mita, fals si uz de fals, abuz in serviciu etc, fiind vizate firme gestionate sau care au legaturi directe cu lideri ai opoziţiei.

6. Pentru discreditarea pe plan extern a USL se va acţiona pentru informarea instituţiilor europene despre activităţile ilegale comise de către lideri ai uniunii respective.

7. Au fost prevăzute fonduri pentru cointeresarea unor personalităţi ale societăţii civile, sponsorizarea unor ONG-uri etc, in scopul folosirii acestora, in tara si in strainatate, de a “ataca si contracara” acţiunile USL si de a compromite liderii acestei uniuni;

8. Principalele iniţiative ale lui V. PONTA si C. ANTONESCU vor fi puse in “directa conexiune” cu preocupările lui I. ILIESCU, A. NASTASE, V. HREBENCIUC si alti grei din PSD. Se va urmări acreditarea ideii ca aceştia impreuna cu C.P.TARICEANU “vor pune mana pe USL” iar PNL va fi “inghitit” de PSD;

9. Vor fi exploatate unele frustrări ale lui M. GEOANA cu scopul de a-i tempera criticile la adresa lui T. BASESCU si de a-l folosi impotriva lui V. PONTA,  A. NASTASE, I. ILIESCU si altii. Se va apela inclusiv la şantaj pentru a-l determina sa aiba o poziţie” cat mai favorabila PDL”.

10. Se vor lansa informaţii cu caracter diversionist si se va acţiona pe linia DNA pentru compromiterea unor primari PSD si PNL cu scopul final de a “sufoca” principalele centre de putere politica din tara ale celor doua partide. Argesul a fost doar un test;

11. Vor fi selectaţi patronii unor firme care au conexiuni cu liderii USL, vor fi ascultaţi prin mijloace tehnice cu scopul de a se ajunge la posibile fapte ilegale comise impreuna cu V. PONTA, C. ANTONESCU si persoane din anturajul lor;

12. Prin declanşarea campaniei de arestări la nivelul vămilor din România, T.BASESCU urmăreşte mai multe obiective si anume:

– sa-si creeze o imagine pozitiva de iniţiator si luptător impotriva corupţiei;

– sa scoată “la suprafata” vinovati care au conexiune cu oponenţii sai si ai ELENEI UDREA. Sunt vizaţi in mod direct V. BLAGA si apropiaţii sai, pentru a fi determinat la nevoie (V. BLAGA) sa renunţe la candidatura pentru preşedinţia PDL;

– sa se identifice martori si alte probe pentru “compromiterea” lui C.P.TARICEANU si a lui A. NASTASE cu scopul stopării revenirii lor in prim-planul vieţii politice romaneşti;

– sa obtina date cu caracter compromiţător despre alti lideri USL.

III. Actiuni la nivelul electoratului

1 . Organizarea de sondaje, acţiuni de propaganda etc. care sa evidenţieze “creşterea” in procente a PDL la cote care de fapt sa fie atinse prin furt electoral. Este mai mult decât edificatoare maniera in care A.VIDEANU a precizat recent “creşterea constanta” in sondaje a PDL. Aceste”previziuni” fixeaza, de fapt, cotele care vor fi atinse prin acţiunile de furt;

2. Strategia dupa care se va acţiona pe linia celor prezentate mai sus conţine intre altele următoarele:

– proiectarea in mentalul populaţiei a creşterii constante in sondaje a PDL pana la un nivel “sensibil apropiat” de cel al opoziţiei;

– pe măsura ce se desfăşoară procesul electoral, populaţia va fi “ţinuta la curent” cu existenta unei “diferente minime” intre PDL si USL in favoarea opoziţiei;

– pana la momentul incetarii votării, aceasta diferenţa va scadea, iar prin tehnica de fraudare, in final PDL “va devansa” USL cu un număr mic de voturi pentru a da credibilitate falsului proces;

3. Elementul de noutate al acestor preocupări il constituie modificarea legislaţiei privind organizarea alegerilor, cu accent pe votul prin corespondenta. Introducerea acestui sistem are in vedere doua aspecte:

– furtul de voturi din afara României ca intenţie de principiu;

– asigurarea mecanismului cu care spre finalul procesului de votare se va “ajusta” acea mica diferenţa, respectiv trecerea ei in favoarea PDL.

4. Prin promovări in plan politic, oferirea de funcţii la nivelul unor instituţii de stat si chiar şantaj, vor fi create noi centre de influenta la nivelul unor firme, companii etc. care sa promoveze metodele si formele practicate de PDL pentru atragere de electorat.

5. Declanşarea masurilor de racolare a unor primari si consilieri ai opoziţiei de la sate pentru a accepta atragerea votanţilor si falsificarea unor documente in favoarea PDL. Acest truc presupune:

– o intelegere care sa arate o prezenta mult mai mare la vot decât cea reala;

– impartirea falsa pe partide a numărului participanţilor la vot cu un avantaj cert pentru PDL.

– “logica” acestor falsuri in comun are la baza ideea de”a da bine la nivelul conducerilor partidelor respective”;

– intrarea, pe baza interesului material in aceste mecanisme, presupune o compromitere din care cei atraşi sa nu mai poată iesi;

– falsificarea documentelor de identitate a unor persoane pentru a vota in mai multe localităţi;

– folosirea numelor unor persoane plecate din tara, a persoanelor cu handicap, bătrâni sau bolnavi care nu se pot deplasa si trecerea lor in contul PDL;

– identificarea studenţilor plecaţi din cămine cu scopul consemnării lor ca votanţi in favoarea PDL, in principal prin falsificarea sau înlocuirea unor procese verbale;

6. Rezolvarea unor probleme de infrastructura, sănătate, dosare penale etc. in localităţile rurale, cu condiţia ca populaţia sa accepte votarea in favoarea PDL. Mecanismul a funcţionat cu succes la alegerile anterioare, cu interesul si acceptul primarilor si consilierilor corupţi din opoziţie.

7. Actiuni de descurajare pentru neparticiparea la vot a electoratului opoziţiei cu mobilizarea totala a militantilor PDL.

8. Angrenarea unităţilor de jandarmi pentru inlocuirea documentelor si a sacilor cu voturi inainte de a se ajunge la locul centralizării.

9. Constituirea unor noi partide, satelit, care se vor inscrie in cursa electorala. Scopul este acela de dispersare a electoratului si in final, sprijinirea PDL.

10. Ca element de psihologie sociala, T. BASESCU insista pe continuarea masurilor de austeritate si chiar aducerea majorităţii populaţiei in pragul foametei, sub legendele crizei economice, urmând ca in pragul alegerilor locale sa se procedeze la “relaxarea” acestei situaţii si chiar la pomeni electorale.

Aceasta diversiune are in vedere:

– crearea unei stări de disperare a populaţiei;

– proiectarea ideii ca masurile austere au fost de stricta necesitate, cu avantaje pe termen lung in favoarea populaţiei sărace;

– scoaterea la iveala a unor rezultate bune ale masurilor luate cu consecinţe in creşteri salariale, condiţii de munca, ajutoare etc. in pragul alegerilor.

– “iniţiatorul si susţinătorul” acestor masuri de “salvare a romanilor” va fi T. BASESCU.

11. Principala preocupare a lui T. BASESCU, in contextul acestor acţiuni, este asigurarea organizării alegerilor de către actuala putere dar mai ales de a se salva de la o eventuala suspendare si scoaterea sa in afara vieţii politice.

*

*           *

Atacul ANI asupra liderilor sindicali are ca scop deturnarea atentiei de la responsabilitatea PDL privind coruptia din vami si “fragezirea” liderilor sindicali in perspectiva unor miscari sindicale si a modificarii Codului Muncii.

Vom vedea, impreuna daca aceste scenarii vor fi puse in aplicare…”

Jurământ

Etichete

Adrian Nastase, Elena Udrea, Emil Boc, Guvern, jurnal de scriitor online, Life, PD-L, politica, politics, presedintele Romaniei, PSD, Romania, România trezeşte-te!, Traian Basescu, viata asa cum e

La învestirea în cea mai înaltă funcţie a statului, persoana aleasă pentru această supremă demnitate depune un jurământ cu mâna dreaptă pe Biblia şi Constituţia statului respectiv.

Preşedintele Federaţiei Ruse rosteşte următorul  jurământ:

În timpul îndeplinirii datoriilor de Preşedinte al Federaţiei Ruse, jur să respect şi să apăr drepturile şi libertăţile tuturor cetăţenilor, să respect şi să protejez Constituţia Federaţiei Ruse, să apăr suveranitatea şi independenţa, securitatea şi integritatea statului şi să slujesc cu credinţă poporul.”

Preşedintele ales al Statelor Unite ale Americii rosteşte, la învestire, un Legământ cu naţiunea numit „Legământul funcţiei„, care constă într-o fraza de doar 25 de cuvinte:  „Jur (sau afirm) solemn că voi îndeplini cu credinţă funcţia de preşedinte al Statelor Unite şi voi menţine, proteja şi apăra Constituţia Statelor Unite cum voi putea mai bine.„

Jurământul Preşedintelui Republicii România are următorul conţinut:

„Jur să-mi dăruiesc toata puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”

Am folosit cele două exemple ilustre, pentru că Jurământul (Legământul Sacru cu poporul) are o lungă tradiţie în istorie şi izvorăşte din legămintele Evului Mediu. Când, prin jurământ de credinţă, cavalerii şi nobilii îşi declarau supunerea, loialitatea şi vasalitatea faţă de un nobil, de un stăpân. Încălcarea jurământului de credinţă era egală cu dezonoarea şi pierderea vieţii.

În contemporaneitate, jurământul a devenit simbolic şi s-a golit de sacralitate. În cazul Republicii România, s-a golit şi de sens şi de conţinut. Pentru că actualul preşedinte a scuipat, şi-a suflat mucii (aş mai folosi şi alţi termeni mai scabroşi însă n-o fac din respect pentru blogul meu) pe acest Jurământ.

„(…) pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român” se traduce în viziunea preşedintelui nostru cel sperjur în „propăşirea spre Cer” prin exterminarea poporului său.

„(…) să respect Constituţia şi legile ţării” însemnă, în viziunea acestui decrepit cu nervii ţăndări şi cu suportul fizic al minţii sale răsfirate grevat de toate boalele, să-şi umfle buzunare şi conturile pe spatele poporului român, el şi camarila lui pedelistă.

„(…) să apăr drepturile fundamentale ale cetăţenilor” – jură domnul preşedinte portocaliu şi cu fierea revăsată până-n albul ochiului îi învrăjbeşte pe români împotriva românilor. Dreptul fundamental la muncă este încălcat prin simpla realitate că preşedintele se interpune în guvernare şi hotărăşte câţi oameni trebuie să muncească, pentru că există limitări şi economice şi guvernamentale ale dreptului de a munci – singura alternativă este aceea de a pleca în Europa să slugărim şi să ne umilim pentru pâinea cea de toate zilele. Dreptul la viaţă privată este încălcat pentru că ne sunt ascultate telefoanele şi ne este interceptată corespondenţa electronică. Dreptul la educaţie este încălcat prin diminuarea posturilor din învăţământ, prin decimarea programelor şcolare, prin umilirea sistematică a dascălilor, prin sărăcirea părinţilor, printr-un plan bine pus la punct de slăbire a fibrei poporului român, lovind la bază, în copii. Dreptul la libera exprimare a opiniilor este îngrădit prin ditirambele dirijate împotriva posturilor de televiziune care nu-i laudă măreaţa personalitate şi ilustrele-i realizări, care nu-i hrănesc orgoliul nemăsurat de paranoic.

„(…) jur să apăr democraţia, integritatea, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României.” – spunea Traian Băsescu, aproape podidindu-l plânsul.

„Lăsaţi-l dracu, e-un actor!” –  am citat noi dintr-un superb poem al lui Adrian Păunescu, cu o mică speranţă că la al doilea mandat (ultimul, în ordine Constituţională, dacă nu cumva modificarea preconizată a Constituţiei va fi un pretext pentru tipicul salt grupat înapoi 360°), zurbagiul va face un minim efort de a deveni echidistant.

Astfel, din dorinţa de apărare a suveranităţii, ne-am trezit cu economia făcută cioburi, cu maţul gros al bugetului conectat la gurile pedeliştilor de Curte prin care vine în valuri hrana cea atât de necesară corpului unui partid putred şi canceros, cu un împrumut înrobitor la aproape-defunctul  Fond Monetar Internaţional drept „centură de siguranţă”. Centură de siguranţă care s-a transformat într-un soi de zgardă ce se strânge la orice mişcare voit independentă. Trebuie să executăm întocmai comenzile stăpânului (board-ul FMI) altfel vom sfârşi în chinuri.

Cum Executivul (id est Traian Băsescu) nu doreşte să ia nicio măsură de redresare economică (pentru ca nu cumva să supărăm „stăpânul”), vom ajunge în incapacitate de plată. Incapacitatea de plată se va traduce prin dinamitarea „unităţii şi integrităţii teritoriale a României”, pentru că neavând cu ce plăti, vom plăti cu teritorii din actualul stat România, respectiv cu Transilvania. Şi, poate, cu Moldova (cea de dincoace de Prut) şi cu Banatul (cel vestit pentru zăcămintele de uraniu atât de necesare viitorului civilizaţiei).

Astfel, cu un preşedinte scelerat, sperjur, cinic, cu o jigodie implantată şi conectată la aparate de Serviciile Speciale care au ajuns un soi de ţucal atârnat de dosul prezidenţial, se pune în operă întocmai şi la timp „planul dinainte stabilit”.

În tot acest timp, noi suntem asmuţiţi unii împotriva altora, cei cu pensii mici împotriva celor cu pensii mari, copiii împotriva părinţilor, dascălii împotriva medicilor şi poliţiştii împotriva securiştilor ( norocuţ (?!) armată nu mai există), mamele împotriva bunicilor, bugetarii împotriva privaţilor, bloggerii împotriva jurnaliştilor, televiziunile una împotriva alteia; poporul român este spart ca o oglindă veneţiană ale cărei cioburi nu vor mai putea fi lipite niciodată la loc.

Sntem capabili să ne ridicăm? Există un lider providenţial în stare să ridice România în picioare? Va înceta Opoziţia să se canibalizeze (observ că odată ajunşi în funcţii de conducere, liderii formali ai partidului „primesc” împreună cu fucţia şi o filoxeră în ureche – şi mă refer aici la orgoliosul Crin Antonescu – ce a devenit „altcineva” de când e preşedintele PNL)? Suntem în stare să ne scuturăm din minte ideile introduse cu tolcerul prezidenţial? Mai suntem oameni, sau suntem roboţii unui sistem criminal? Acestea sunt întrebările mele şi îl rog pe fiecare cititor să treacă – cu un efort de voinţă – zidul prejudecăţii că „nu-i nimic de făcut”. Orice altceva e infinit mai bine decât această guvernare şi decât acest preşedinte. Români! Treziţi-vă!

Îi felicit pe cei care sunt deja treji: Noaptebunăcopii, Supravieţuitor,  Cristian Lisandru, Ioan Usca, Lucia Verona,  Băsescul, Român frustrat, şi către cei care dau semne că s-ar trezi: Atitudini, G1b2i3, Link-Ping, Elisa, Orry, Gabitzu, Theodora0303, Dumitru Agachi, Cristian Dima, Gabriela Elena (La mulţi ani, Om frumos!), Dan Pătraşcu.

No Băsescu&Boc Day!

Etichete

Ion Iliescu, jurnal de scriitor online, Life, no basescu day, politica, politics, presedintele Romaniei, Romania, România trezeşte-te!, Traian Basescu, viata asa cum e

Iată, consecvenţa celor care au propus No Băsescu Day a crescut precum mareea şi vine o zi când va mătura actualul staff al României – o adunătură ignobilă, furişându-şi privirile piezişe către ce-a mai rămas de cotropit şi furat din biata noastră ţărişoară. Chiar dacă Boc pare împăiat este, totuşi, mâna lungă şi criminală a lui Băsescu. Mână cu care, de la primul guvern din care a făcut parte (făcând parte din toate, până în 2000), a căutat să înşface pentru el şi famiglia lui. Cu un tupeu de bişniţar de Dorobanţi, te „face” din ochi şi din vorbe – mai ales că nu ştii exact unde se uită -, te minte şi răstălmăceşte cu seninănatea unuia care nu are niciun reper moral. La toate mineriadele – cum declara Miron Cozma aseară – Băsescu a fost ministru sau secretar de stat. El a dirijat şi a condus minerii către „numele” pe care îl au astăzi, el este artizanul da facto al mineriadelor – pentru că minerii nu puteau să zboare la Bucureşti. Deci îi plăceau masele, dezordinea, videul de autoritate şi îmbârligăturile. Azi, când în Piaţa Victoriei i se construieşte eşafodul, sunetul ciocanelor ce izbesc în cuie îi pare nemeritat. Cine seamănă vânt culege furtună. Din 2004, avem şase ani de gâlceavă, de scandal, de forţare a voinţei lui paranoice, de consolidare a serviciilor secrete, de măcinare şi făinire a structurilor Statului. Băsescu confundă cu nonşalanţă funcţia de şef al Statului cu aceea de şef al tuturor Puterilor Statului – cum spunea pe blogul său, fostul preşedinte al României, Ion Iliescu. Băsescu se crede „jmeker” eludând Constituţia şi căcându-se frecvent în blidele noastre. Sigur, românii sunt un popor răbdător şi paşnic, cu mult umor. Dar nu când sunt sfidaţi şi călcaţi în picioare. Nimeni nu-i oprea să fure, dacă nu căutau să ne calce pe cap şi să ne umble prin buzunare şi să ne scotocească prin simplele noastre vieţi necăjite. Până aici! Ajunge! Jos Băsescu!

Transmitem îndemnul prietenilor: Mirela Pete, Andi Bob, G1b2i3, Cosmin Ştefăneascu, Dispecer Blogosferă, Consiliul Naţional al Blogosferei, Nea Costache, Cristian Lisandru, Noaptebunăcopii, World of Solitaire, Ioan Usca, Gabitzu, Elisa, Noaptea Iguanei, Atitudini, Dumitru Agachi, Cristian Dima.

Radu Humor are mai multă elocvenţă:

Radu Humor // 19/05/2010 la 09:34 | Răspunde (modifică)

Sa se duca dupa Ceausesti , el cu toata famiglia lui !
Un tradator de neam si tara , care a reusit in doar sase ani sa-l reabiliteze pana si pe Ceausescu.
Acum sunt de doua ori mai multe motive de a iesi in strada si a matura scena politica :
In ’89 romanii aveau locuinte, aveau slujbe , iar frigul si foamea de-atunci, vor fi mai cumplite in vremurile ce vin daca-i nu-i vom arunca la ghena istoriei pe acesti monstrii portocalii !
Curaj romani !
Vreau o judecata dreapta, prima acuzatie fiind tradarea intereselor neamului romanesc si distrugerea cu buna stiinta a Romaniei cu acordul pe fata a unor foruri mondiale ce ne inrobesc pentru inca vreo 3 generatii.
Si-a inchipuit cineva ca o tara atat de bogata poate ajunge sluga la straini ?
Se pare ca unii gandeau de mult asta , dar pana n-au gasit cozile de topor , care sa le puna in aplicare programele demente, n-au reusit sa-si bata joc de un popor ce era liber si putea sa fie si prosper.
Suntem un popor de 85% romani si ne conduc niste straini !
Ajunge !