Relatare „realistă” a unei vizite la Bruxelles (X bis)

Etichete

Adi Hadean, bucatarie.ro, campionatul de clikuri, Cartierul Chinezesc, chevre, Chinezu, Ciupico, Corina Cretu europarlamentar, Crina Dunca, Darius Filip, Despre PSD, Egipt, El Greco, election europeenne, european parlament, Ioan Usca, Ivan Uska, Jamilla, jurnal de scriitor online, literatura, Metaxa, muraturi grecesti, Nelinkuibil, Oana Stoica Mujea, Palais du monnaie, Parlamentul European, Pescarusul Argintiu, pita cu slana, relatari fanteziste, romanciera pitesteanca, scrinul Oanei, Sfinx, sibilla, sportlocal.ro, Sudan, viata asa cum e

(variantă)

În timp ce cazacii şi asiaticii cu ochi oblici se îngrămădeau în două şiruri decente pornind din faţa imenselor butoaie de bere de pe terasa El Greco şi întinzându-se şerpuind pe străduţele înguste până la Palais du Monnaie, câţiva componenţi ai grupului de români vizitatori ai Parlamentului European intraseră deja în restaurant.

Risipiţi pe la mese, fără nimic în faţă decât suporturile de lemn pentru şerveţele şi recipientele cu ulei, sare, piper, oţet, aceştia se prefăceau adânciţi în lectura cărţilor de meniu. Deşi nu pricepeau mare lucru din ce scria acolo, susţineau, cu ajutorul supoziţiilor despre ce conţine un anumit preparat sau altul, o conversaţie întreruptă din când în când de onomatopeele Pescăruşului Argintiu.

– Uite! Au şi pastramă de capră, făcută greceşte! Wow! Aş vrea o felie şi eu…

–  Eşti bolund Pescăruşule, tu nu vezi cât costă 200 de grame? zise, blazat, Darius.

– Daaa… Am văzut! Ziceam aşa… Măcar o măslină tot mi-aş lua. Poate au la reduceri. Să-l întreb pe ospătar.

– Am eu un sendvici în buzunar… L-am luat pentru orice eventualitate, de-acasă. În caz că nu ne dă Corina nimic de mâncare. Dacă vrei, ţi-l dau. 50 de eurocenţi.

– 50 de eurocenţi? Cu mine faci tu afaceri? Te zic eu lu’ Crina. Mai bine, mai pun un euro şi-mi iau un castravete murat. Uite, murături –  3.90 euro. De un euro jumate, îmi dă jumate de porţie.

Într-adevăr, după o scurtă negociere în engleză cu ospătarul, acesta înţelese doleanţa Pescăruşului şi dispăru la bucătărie. Se întoarse după un minut cu o farfurioară cam cât o palmă se copil, ornată cu un cotor de gogoşar, un fir de mărar umed, o foaie de ceapă roşie, o felie de castravete şi o tijă de conopidă cam cât degetul mic de la mâna Pescăruşului. Aşeză ceremonios farfurioara pe masă şi aşteptă plata, făcându-şi de lucru, aranjând scobitorile şi şerveţelele. Pescăruşul se scotoci în portofel şi înşiră pe masă câteva monede. În timp ce încerca să încropească suma, tot socotind, încurcându-se şi luând-o de la capăt, Darius se întinse şi luă tija de conopidă.

– Ia să gust şi eu un pic, să văd ce murături ştiu să pună ăştia… Mmm, e bună. Trebuia să iei mai multe.

De la măsuţa de-alături, se întinse şi Jamilla şi luă foaia de ceapă roşie.

– Oau! Ce faină e! Ne-au adus antreurile!

– Dă să văd şi eu, luă Chinezu firul de mărar.

– Ce mâncaţi voi acolooo? … se alintă şi Oana şi înhăţă felia de castravete de pe farfurioară, cu unghiile ei vopsite violent cu indigo şi bordate cu alb ca nişte unghii de vrăjitoare sadea. Mm! Sunt bune! Trebuia să comanzi mai multe, că puneam şi noi bani.

– O! Aţi şi început să serviţi masa, se insinuă cu ochii lucind şi Sfinxul care luă cu mâna ei mică cotorul de gogoşar. Fii atent! Aştia utilizează tot de la gogoşar! Ce bune sunt seminţele!… Puteau să aducă şi frunzele murate de la gogoşar.

Între timp Pescăruşul, ocupat să achite suma corectă, nu putut să împiedice devalizarea farfurioarei. Cum nu mai era nimic, nicio murătură, se uită rugător la Darius.

– Bine. Îţi dau 50 de cenţi, dă-mi sendviciul.

– O-ho! ripostă acesta, îngândurat. Asta a fost prima ofertă. Între timp, i-a crescut valoarea direct proporţional cu interesul tău.

– Ce? Darius are un sendvici? se interesă Oana. Darius, dă-mi-l mie, că tu şi-aşa eşti gras! Ai burtă, uite-te la tine.

– Un euro, Oana.

– Ce-ai zis? Tu îmi vinzi mie sendviciul adus de-acasă, de la Satu-Mare, cu un euro? Nu ţi-e ruşine?

– De ce să-mi fie ruşine? Piaţa liberă. Preţ reglat de cerere şi ofertă. Eu am ceva ce voi vreţi. Licitaţie!

– Îţi dau eu 2 euro, zise Ciupico. N-am mai mâncat produse româneşti de trei ani! Aici, numai din astea modificate genetic au. Au gust de rumeguş. Mi-l dai? Uite banul!

– Ciupico, nu-l lua! E un sendvici cu şuncă din aia de la butic, fezandată şi făcută cu e-uri! Zici că-i de plastic! Şi cu ardei importat din Israel, cu gust de talpă de viplex. Şi cu caşcaval Mozzarella, de-ăla sintetic.

– Are şi ceapă şi roşie, interveni Darius.

– Da, ceapă din Sudan, cu potenţiator de creştere. Şi roşie din Egipt, are gust de filtru de ţigaretă, zise şi Nelinkuibilul.

– De unde ştii? se miră Ciupico.

– L-am mâncat deja, în timp ce voi dezbateţi şi licitaţi.

– Ce-ai făcuuuut??? urlară cu toţii şi se repeziră cu unghiile şi cu scobitori furate de pe masă, să-l pedepsească.

Darius se scotoci în buzunar; într-adevăr, sendviciul dispăruse. ” Când să fac şi eu o afacere…” gândi acesta resemnat. Acu’ nu mai am nimic de vânzare… Parcă am nişte pită cu slană la hotel, mai bine m-aş duce s-o aduc, că facem foamea aici”, mormăi, ca pentru sine.

– O-ho! Slana ta a dispărut demult! Şi pita, râse Chinezu.

– Păi cum aşa? se miră Darius, că o încuiasem în cutia cu bijuterii a Oanei. Aia, cât un scrin.

– Am găsit-o după miros, ce credeai? I-am dat-o lu’ unchiu-miu şi lu’ văr-miu. Cum altfel aş fi reuşit să-i mobilizez la demonstraţie? Dintr-o tablă de 60 de ţănti de slană, am hrănit 200 de chinezi.

– Ce-ai făcut? se miră Darius, confuz? Cum aşa? I-ai dat la fiecare un milimetru de slană?

– Ei, cum. Şi-a adus fiecare un bob de orez şi şi l-a întins un pic prin slănină. Unii şi-au adus şi cutiuţe cu capac etanş pentru miros. Puneam un pic de miros de slană afumată în cutie şi pac! închideam capacul. Am vândut şi reţeta de slană afumată, una de mi-a dat-o Hădean. Am luat 4000 de euro pe ea. Sunt bogat, băi!

– Atunci la ce ţi-ai mai făcut campionat de clickuri? Şi ai putea să plăteşti şi tu nişte beri la chinezii tăi, nu să le plătesc toate eu! se indignă, invidios, Nelinkuibilul.

– Sau ar putea să-mi dea mie banii, că slana era a mea! spunse, înfipt şi arţăgos, Darius.

– Băi, n-am vândut slana ta. Pe aia am folosit-o drept mită. Electorală, dacă vrei, dar mită. Cum vrei să mai ia Corina un mandat, ce tu eşti prost? Unde dracu’ bem la vară?

– Auzi, nu începe! Chinezii tăi n-o votează pe Corina, că n-au cum. Nu au cetăţenie, nu au cum, limpezi lucrurile Nelinkuibilul.

– N-o votează, bă, dar fac lobby, se apără Chinezu. Au relaţii de afaceri în Cartierul Chinezesc, în toate oraşele mari din România.  Cum credeţi voi că se fac treburile astea?

– Mie mi-e foameee!!! strigă Pescăruşul prelung, acoperind orice zgomot din restaurant.

– Şi mie! Şi mie! se auziră strigăte disperate din câteva piepturi.

– Hai că vă comand eu imediat, zise Corina, coborând scările. Mai bine, haideţi să mergem sus, că acolo putem şi fuma, zise ea cu fermitate.

– A venit Corina! A venit Corina! răsuflară uşuraţi şi plini de speranţa ce le lucea şi în privirile înfometate, toţi cei din grup.

O luarăm bulucindu-ne şi călcându-ne unii pe alţii pe tivurile hainelor şi rochiilor de gală, pe scări. În salonul de sus, mesele erau încărcate cu de toate ca la o nuntă de manelişti, cu toate bunătăţile pământului grecesc.  Sau bruxellez. Fiecare fură din mers de pe prima masă, o măslină, o roşie, un castravete, o felie de brânză de capră, o bucată de şuncă, o chifteluţă scoasă din sosul ei de maioneză, o bucăţică de peşte marinat, o scrumbie sărată, un măr, o portocală, o felie de pastramă de capră, un avocado, o prăjitură cu miere, o brioşă cu nucă, un saleu, un crevete, o scoică, un tentacul de calmar pane. Se aşezară cu toţii la mese. Nu se auzea decât zgomotul fălcilor care mestecă şi plescăitul limbii. Corina trecea pe la fiecare şi-l întreba cum se simte, dacă îi place, dacă e mulţumit de cameră, de mâncare, dacă vrea de băut. Sigurul răspuns pe care-l primea era un „Îhîm!” înfundat, strecurat între două înghiţituri.

„Ăştia sunt, n-am ce să fac! Sunt ai mei,  n-am ce face! Sărăcuţii. Uite ce flămânzi erau. N-au mâncat nimic de dimineaţă… Dragii de ei”, rostea Corina, în gând privindu-i cu duioşie şi înţelegere. „Hai să mănânc şi eu ceva”, îşi zise şi se îndreptă spre prima masă, cea rezervată pentru ea. Pe masă, nimic.” O fi uitat Ioannis să aşeze şi aici bucate… Lasă, că mănânc acasă” mai zise ea şi îşi aprinse, resemnată, o ţigaretă.

Dintr-un colţ al sălii, de după o piramidă de farfurii goale, se auzea un cântec rusesc, acompaniat de clipocitul sec al mouse-ului care clickuia. Tot pe masa aceea se balansa, goală, sticla uriaşă de Metaxa, prinsă în suportul ei sclipitor…

Relatare „realistă” a unei vizite la Bruxelles (X)

Etichete

Alberto, alegeri europarlamentare, Anca Chiser, Andrei, Caius, Campionatul de clickuri, cazaci, Chinezu, Corina Cretu, Crina, Critica ratiunii practice, Crititca ratiunii pure, Darius Filip, demonstratie chinezi, El Greco, Grande Place, Grote Markt, Hans Gert Poettering, Ioannis Kotzapasis, Isabellelorelai, Ivan Uska, Kant, lista candidaturi europarlamentare, literatura, Maria Barbu, Marieta, Oana Stoica Mujea, Pireu, Prolegomene, relatari fanteziste, Rue de Chair et Pain, Rue de la Tete d'Or, Satu Mare, Sfinx, sibilla, Siegfried, sportlocal.ro, Taras Bulba, Turcia, viata asa cum e, Zelist

În timp ce grupuri de câte două sau trei persoane se îndreptau, vorbind tare, râzând şi gesticulând în stil propriu românesc  spre Grande Place, Corina ajunsese deja la restaurant şi dădea, amabilă şi fermă în acelaşi timp, ultimele sugestii privind meniul grupului care urma să sosească.

Ioannis Kotzapasis o urmărea atent şi îndatoritor fără să fie agasant, şi îi recomanda variantele pe care le considera plauzibile pentru grupul pe care i-l descrisese doamna parlamentar.

– Da, specialitatea casei, aşa cum spuneţi dumneavoastră, e foarte bine. Dar să le puneţi porţie dublă la fiecare, să … să se familiarizeze mai bine cu bucătăria grecească.  Să nu le daţi prea mult de băut, vă rog. Şi, acum n-am ce să fac dar trebuie să vă previn, să fiţi atenţi că ei mai vin cu băutură de-acasă, de-a lor… Îmi pare rău că trebuie să spun asta, dar unii dintre ei… ştiţi, n-ar trebui să bea.

– De ce, doamnă dragă? Ce se-ntâmplă?

– Ei, am mai văzut nişte relatări pe bloguri – astea sunt un fel de jurnale pe internet – că atunci când beau unora li se întâmplă tot felul de … drame. Un bărbat din Timişoara, de exemplu, s-a îndrăgostit de o femeie din Satu Mare şi a plecat cu bicicleta până la ea, îndemnat de nişte amici cu care obişnuia să bea…

– όμορφος ερωμενη (frumoasă doamnă), când eram tânăr, la Pireu unde am crescut, şi eu m-am duc cu bicicleta 200 de kilometri, s-o văd pe draga mea… Nu e nimic rău în asta. Să faci sacrificii din dragoste… Ba e chiar înălţător!

– Ba da, domnul Ioannis, e rău, că a păţit tot felul de … întâmplări nefericite. A fost şi arestat, până la urmă, din cauza unei confuzii.

– Cum? La dumneavoastră îi arestează pe cei care iubesc? Asta e grav, asta e grav, spuse Ioannis gânditor şi clătinând din cap a dezacord.  Am înţeles, nu le dăm foarte mult de băut. Totul va fi perfect, să nu vă faceţi probleme.

– Şi aveţi un băiat care cântă, parcă. Ştiţi că noi suntem aşa, mai latini, mai aprinşi. Una – două ne vine dor de cântat. Mai ales una dintre bloggeriţe, n-are voce dar nici nu-i pasă. Ea e fericită să cânte.

– Lăsaţi, că o „acoperă” Alberto al nostru, vorbesc eu cu el. Şi Siegfried.

– Şi … nu ştiu cum să vă spun… Nu aveţi un salon mai izolat, aşa, mai retras? … Să nu fie deranjaţi, să nu se simtă stingheri stând împreună cu … ştiţi, să fie ei de ei.

– Ba da, cum să nu! Eliberăm sus, avem un salon mai mare… Nu e încălzit, că nu-l prea folosim, dar…

– Şi încă ceva… Să nu vă supăraţi. Dacă trebuie, plătim suplimentar; aş vrea să poată fuma. Dacă fumează, se îmbată mai repede, nu trebuie să bea aşa de mult… îşi zise Corina ca pentru ea.

– Nu vă faceţi nicio grijă, se rezolvă, stimată doamnă. Clientul nostru, stăpânul nostru!

– Bine. Contez pe dumneavoastră. Mulţumesc mult. Vă las acum, mă duc să-i întâmpin, mâine am „grup”, adică sunt într-o comisie şi trebuie să mă trezesc mai de dimineaţă.

– Doamna Corina. Vă rog ceva. Dacă vor să mai stea după ce plecaţi dumneavoastră, când o fi, să-i lăsaţi. Că ne descurcăm noi.

– Da, îi las, cum să nu-i las? Numai să le cereţi banii când le aduceţi consumaţia.

Cum trecuse binişor de ora 7  iar grupul încă nu apăruse, Corina ieşi din restaurant pe uşa care dădea înspre Grande Place. Apelă de pe mobil numărul lui Andrei şi, în timp ce aştepta ca acesta să răspundă, îşi aprinse o ţigaretă. Andrei răspunse de-abia la al treilea apel prelung iar în receptor se auzeau doar nişte strigăte violente şi scandări.

– Andrei? Unde eşti? Ce se-ntâmplă cu grupul, spuneai că vin la 7?… E 7 jumătate şi niciunul nu a ajuns…

– Corina!… Alooo! … Corina!… Nu se aude nimic! Nu te aud! Dacă reuşim, ajungem la El Greco. Vorbim acolo! Nu se aude nimic, e un vacarm de nedescris. Nu ştiu ce e, e o demonstraţie. Sper să nu fie revoluţie.

„Cine ştie pe unde-mi umblă băieţii ăştia şi cine ştie ce-au făcut dragii mei românaşi din grup… Sper că nu s-au apucat de revoluţii pe-aici. Deşi, cu Vania şi cu Sibilla… şi cu Gavroş… şi cu Anca… şi cu Isabelle… şi cu Chinezu… De Crina şi de Oana ce să mai vorbesc… Abia l-am scăpat pe domnul preşedinte Poettering din unghiile lor.  Ce idee neinspirată am avut să merg la Bruges să le recuperez de-acolo. Pe de altă parte, nu puteam să le las că le arestau. Şi p-ormă, alte dandanale, să le scot pe cauţiune. Of!… Ce grup mi-am adunat şi eu! A tunat şi i-a adunat!  Parcă Darius e ceva mai paşnic şi mai normal. Dar, parcă poţi să fii sigur de ceva? „

În timp ce Corina monologa fumând în faţa restaurantului El Greco, de pe străduţele laterale afluiau spre Piaţă sute de manifestanţi, purtând pancarte şi scandând. De pe Rue de Chair et Pain înainta un grup numeros de chinezi care ocupau întreaga stradă, ca un puhoi ce mătura totul în cale. Chinezii scandau în limba lor ceva, şi aveau pancarte roşii pe care literele albe păreau nişte hărţi ale unor oraşele din Turcia, cu străzile aşezate după capriciile unui hazard pur.

Pe pancartele pe care le agitau ameninţător prin aer scria:

巴西地方体育法庭生财有道球队比赛迟到要掏钱-搜狐体育

Corina opri pe unul din manifestanţii care intrau în piaţă, că trăsături amestecate de chinez şi alb şi-l întrebă, în engleză:

– Ce se întâmplă? Ce manifestaţie e? Ce revendică conaţionalii dumneavoastră? Ştiţi, eu sunt europarlamentar şi … aştept un grup de colegi din România, să nu fi păţit ceva…

– Dumneavoastră sunteţi Corina Creţu? Ne-a spus Chinezu că îi aşteptaţi! Facem o manifestaţie de susţinere a site-ului lui. Să ştie întreaga lume, civilizată sau nu, că noi ne susţinem rudele când întreprind ceva lucrativ.

– Şi Chinezu? Şi ceilalţi?  Unde sunt? întrebă Corina îngrijorată.

– Sunt în mulţime. Mai e o contra-demonstraţie, împotriva unuia… Nelăcuibil, sau nu ştiu cum. O să fie vărsare de sânge!

– Nelinkuibil… Dar ce-or fi având de împărţit, Doamne apără şi păzeşte… Au venit la Bruxelles să se războiască. Parcă nu le-ajunge internetul. Cât de violentă a devenit lumea… Înseamnă că întâlnirea de la El Greco e compromisă. Mă duc înăuntru. Vin ei până la urmă, când or obosi şi-or flămânzi.

Într-adevăr, de pe Rue de la Tete d’Or înainta o mulţime de cazaci cu făclii în mâini, alergând şi umplând aerul de strigăte. Îmbrăcaţi în superbele lor costume tradiţionale căzăceşti, cu cuşme rotunde pe cap, păreau coborâţi dintr-un tablou de epocă. Strigătele lor erau încă şi mai crâncene.

– Герой Иван Uska!

– Герой Иван Uska!

– смерть Nelinkuibilului!

În faţa uriaşei şi impozantei clădiri Grote Markt, mulţimile se opriră faţă în faţă, fremătând, ca înaintea unei lupte. Ici-colo se mai auzea câte un strigăt răzleţ, fie ţiuit în chineză, fie răcnit în ruseşte. La intrările în Piaţă dinspre străzile laterale se instalaseră deja echipaje de poliţie călare. Cele două grupuri, deşi interesele lor nu păreau divergente fiindcă fiecare susţinea cu totul altceva, nu neapărat în opoziţie cu celălalt,  îşi trimiseră reprezentanţii să negocieze.

Din mulţimea de cuşme cazăceşti ieşi cu părul răvăşit şi cu barba ciufulită, cu ochii crânceni şi roşii (putem presupune că şi de la nenumăratele beri băute), gesticulînd şi suduind, Ivan Uska.

Din marea chinezească roşie care tălăzuia încoace şi-ncolo ţimvălind ieşi, mirat şi oarecum indecis, Chinezu.

– Băi Chinezule! Poţi să vii tu şi cu Marele Zid Chinezesc aici! Cazacii sunt aşa: Când îţi spun să-l scoţi pe unu’ din blogroll, aşa rămâne! Noi aşa suntem! Uniţi! Nu vii tu cu fiţe şi cu argumente. Începi să mă iei cu Sartre şi cu nu ştiu care scriitor şovăielnic şi defetist! Cu deviaţionişti din ăştia! Îl scoţi din blogroll pe Nelinkuibil sau îţi desfiinţez site-ul? Ştii că am IP-urile tale de pe care te clickui toată ziua şi parolele de la site.  Mă doare capul, poţi face cum pofteşti, la urma-urmei! Dar cu mine ai terminat prietenia!

– Da, măi Vania măi, te înţeleg şi pe tine. Sigur că ai dreptate, în felul tău. Că te-a jignit. Dar şi tu… i-ai mâncat ciocolata. L-ai pârât ce-a zis de Isabellelorelai… Puteai să fii discret. Nu mai zic ce a zis de Maria şi tu ai umplut blogosfera… Puteai să fii mai discret!.

– Nu eu trebuia să fiu discret! El putea să nu bârfească precum o chivuţă la marginea şanţului! Şi bloggăreala presupune un cod al onoarei! Îl scoţi sau dau drumul cazacilor?! Praf se-alege de afacerea ta! O să rămâi tu singur – cititor, scriitor şi comentator – şi autoclickuibil. A scris într-o proză de-a lui cretină cu multe puncte-puncte că m-a omorât! Aşa ceva nu se poate răbda! S-a zis cu Nelinkuibilul! Şi cu tine, dacă nu-l scoţi din blogroll! Cazaci!

Cazacii deveniră cu toţii atenţi şi în rândurile lor se produse un freamăt urmat de o tăcere rău-prevestitoare.

– Da, măi Vania… Dar ţi-a plătit berile! Şi sushi. Şi îmi face trafic. Nu putem să fim atât de intransigenţi pentru nişte vorbe…

– Atunci, pentru tine Mântuirea-i tot o vorbă!

– Ce-are aface un link cu Mântuirea? Chiar că nu te înţeleg acum!

– Păi cum să înţelegi? Că tu eşti budhist! Necredincios!

– Nu sunt budhist! Şi sunt şi credincios, dacă vrei să ştii. Ei, mai am eu nişte îndoieli, unele carteziene, altele hegeliene, dar, în esenţă, cred în Dumnezeu.

– Să-l citeşti şi pe Immanuel Kant. În Critica raţiunii pure o să vezi cum cunoaşterea raţională, pe baza experienţei adică, este limitată. Hegel îşi bazează construcţia exact pe ideile lui Kant. Ştii cum zice, „Stelele deasupra mea, pe bolta cerească şi Legea Morală în mine”.

– Da, ştiu citatul ăsta. Auzi, Vania, că tu eşti erudit şi le ai cu astea, la ce se referă Legea aia Morală la care face referire Kant, că nu m-am prins?…

– Legea Morală este aşa: Dacă Nelinkuibilul s-a purtat ca un mojic bârfind şi jignind fără să controleze fluxul ideilor şi cuvintelor, în stânga şi-n dreapta, înseamnă că este imoral deci trebuie să-l epurezi din blogrollul tău, dacă tu eşti un ins moral.

– Dar tu de ce nu i-ai replicat nimic atunci când îţi spunea lucrurile acelea, despre care susţii că sunt profund imorale? Trebuia să-i spui pe loc, „Bă, nu te supăra, nu e-n regulă cum gândeşti tu că toate femeile din universul ăsta  te-aşteaptă pe tine să le regulezi!”

– Da, puteam să-i spun… Dar atunci n-ar mai fi plătit consumaţia!

În toiul acestui dialog aprins, prin mulţime îşi făcu loc încet, cu tact şi cerându-şi scuze, Corina.

– Hei! Chinezule, Vania! V-am salutat în ordine alfabetică a iniţialelor, că ştiu că sunteţi suspicioşi.

După ce evaluă rapid în minte dacă-i aşa, Vania salută la rându lui:

– Doamne Ajută! Ai dreptate, da şi la prenume şi la nume, Chinezu e-n faţa mea. În alfabet. Şi, deocamdată, în Zelist. Dar asta nu va fi pentru mult timp!

– Sărut mâinile,  Corina, zise şi Chinezu. Iartă-ne că am întârziat. Uite, discutăm despre Kant şi Hegel. Vania susţine că nu sunt credincios. Ei, şi despre Ne…

– Da, ştiu, că mi-a spus unul dintre manifestanţi. Da’ ce-aveţi cu bietul Nonlinkuibil? Că pare băiat bun…

– Dacă ai şti ce-a zis despre tine, n-ai mai susţine asta! sări Vania ca ars cu fierul înroşit.

– Lasă bă, Vania! Ce? Tu i-ai luat apărarea Corinei?

– Nu i-am luat-o că nu-mi place să port discuţii în contradictoriu când servesc masa, dar o s-o fac acum! Şi, întorcându-se spre cazacii aliniaţi în piaţă care aşteptau un semn, strigă:

– O vedeţi pe Corina? Ea e reprezentanta noastră! S-o votaţi! Altfel nu vă mai recunosc de cazacii lui Taras Bulba!

– Votăm, votăm!!! Votăm Corina!

– Iar pe Nelinkuibil … îl lăsăm în plata domnului! mai strigă acesta.

– Lăsăm, lăsăm, Ivane!

– Chinezule, zi-le şi tu la gălbejiţii tăi! Ce stai şi caşti gura? Să te clickui singur, te pricepi! Fii atent, poate te muşcă şarpele şi nu-l scoţi pe derbedeul ăla din blogroll. Să vezi tu numa’ ce păţeşti!

– Ei, ce-o să-mi faci?

– Nu pupi tu rând la Suzana, asta o să-ţi fac. Te-ai lins pe bot!

Corina interveni cu diplomaţie:

– Haideţi să mergem că s-o fi răcit mâncarea… Ne-aşteaptă Ioannis de două ore deja.

– Să ne-aştepte, că suntem de viţă nobilă! Pe ăla să nu-l văd, Corina, să-l pui la altă masă!

– Lasă că s-a rezolvat! Nu le spuneţi şi la oamenii ăştia să meargă acasă?

– Hai să le dăm măcar câte-o bere, Corina, dacă tot au venit să te susţină, zise Vania insinuant.

– Vania, ei nici nu votează că nu au documente, nu sunt români. Oricum, mulţumesc de susţinere.

– Le facem rost imediat. Dacă se pot elibera 20 000 de carnete de şofer nu putem elibera 500 000 de buletine? Stai liniştită că în România totul e posibil! Se vede c-ai lipsit din ţară un an jumate…Numai să ne dea Chinezu ăia 500 de euro pe săptămână şi, până la alegeri, îţi facem rost de 200 000 de voturi. Vorbesc eu cu cazacii mei.

– Cazaci! Nelinkuibilul vă dă câte-o bere la fiecare, în semn de respect pentru doamna Corina!

Chinezu le spuse acelaşi lucru compatrioţilor lui,  cu toţii se aşezară cuminţi pe două rânduri, sporovăind veseli în faţa butoaielor uriaşe cu canea pe care le scoase Ioannis în faţa restaurantului, în timp ce Nelinkuibilul stătea singur şi trist la o masă retrasă pe terasă blestemându-şi proasta inspiraţie de a fi comentat apreciativ la adresa unei anumite doamne care intră, însoţită de un grup vesel şi zgomotos, în restaurant.

Relatare „realistă” a unei vizite la Bruxelles (VII)

Etichete

Bloggeri, bloggeri la Bruxelles, Bruges, Bruxelles, Cannes, CNN, Corina Cretu, Crina Dunca, Cristi Nemescu, Cristian Mungiu, Dinastiile, Euronews, Gazeta de Nord Vest, Hans Gert Poettering, Imperiul lui Sorian, literatura, Oana Stoica Mujea, Oscar, Palme d'Or, Patru luni trei saptamani trei zile, PE, Pescarusul Argintiu, Razboiul Reginelor, relatari fanteziste, Satmareanca, Sfinx, TGV, viata asa cum e

Maşinile de poliţie bruxeleze încadrară jeep-ul Oanei de o parte şi de alta. Din faţă înainta cu viteză un TGV, aşa încât Oana fu nevoită să tragă într-o parte, transformând una din maşinile care o flancau într-un fel de scuter.

– Puii mei! Mno, asta nu mai e literatură, e pe bune. Crina, am pus-o! Ce facem? Eu simulez nebunia şi tu zici c-ai vrut să mă opreşti?

Crina nu mai avu răgazul necesar unei replici, Oana coborând vijelios de la volan.

– O!!! Ceau!!! Ce faceţi? Cum mai sunteţi? Bine?… Am vrut să facem o plimbare, să cunoaştem tenebrele capitalei europene… Îmi pare rău dacă v-am făcut deranj. Ea e doamna Crina. E directoare de ziar, nu vă holbaţi aşa. Iar eu sunt romancieră. Una cunoscută, am şi epuizat tirajul la primul volum din Războiul Reginelor. Clar? Îmi spuneţi şi mie de unde-aţi ştiut că suntem aici?

Dintr-una dintre maşinile poliţiei coborâră Sfinxul şi Pescăruşul, risipind nedumeririle Oanei. Sfinxul, privind-o pieziş, îi zise:

-Te urmăresc din ţară, te urmăresc. Pas cu pas. Uite, eşti aici pe GPS, am datele, clar. Tot am, tot. Ţi-am implantat şi un cip de urmărire, na.  Ce crezi că faci tu ce vrei? De mine nu scapă nimeni, să fie clar. Punct! Io-s turbo! Nici divele şi prinţişorii nu scapă neam. Pac! Uite-aşa ţi-i fac, uite-aşa! făcu ea gestul sacadat cu cantul palmei ca şi cum ar fi tocat ceva pe-un tocător imaginar.

– Da’ ce-ai cu mine? se miră Oana cu nişte ochi imenşi.

– Ce-am cu tine, ce-am cu tine… o îngână Sfinxul. Am! Cum să nu am! Am cu toţi! Pe toţi vă rezolv, n-aveţi voi grijă. Ce credeţi că eu…? Ştiu eu ce ştiu! Nu-s nebună, dacă asta credeţi!

– Dar n-a zis nimeni că eşti nebună, da’ nu-nţeleg ce ţi-am făcut să mă urmăreşti!

– Ca să vedem dacă se confirmă, na! Aşa adun eu informaţii şi le verific. Vă ştiu IP-urile la toţi, ce credeţi voi că eu…? Pe toţi, pe toţi vă pun eu… Io-s sârb corcit cu oltean, vi-aţi pus-o cu mine! Unul nu scapă!

Oana, uimită de această faţă necunoscută a Sfinxului, se declară dezarmată. Atunci o zări pe Pescăruşă.

– Şi tu? Tu de ce mă urmăreşti? Hai zi-i, că tu păreai întreagă la scufiţă. Sau?…

Pescăruşa plecă pleoapele timid şi vorbi cu glas pierit:

– Era interesant! Mi-a zis că sunteţi spioane şi să mergem să documentăm cazul… Ea m-a pus… Eu nu vreau… da’  e interesant. Şi am ajutat autorităţile! Dacă omoraţi pe cineva?

– Păi am omorât vreo două sute…Vreo 173 am numărat eu, da’ am pierdut şirul, la un moment dat… mârâi Crina.

Oana îi trase un ghiont:

– Taci din gură, nu da din casă. A fost un puseu de sinucidere în masă. N-am omorât pe nimeni, nu recunosc nimic.

Odată cu maşinile de poliţie apăruseră şi microbuzele televiziunilor. CNN-ul şi Euronews transmiteau deja, în direct, de la locul întâmplării. O reporteriţă drăguţă, cu ochelari de fiţe, se apropie de cele două protagoniste ale scenei.

– Bună ziua, sunt Cerasella Fătu, de la Euronews. Vă rog să ne spuneţi cine sunteţi şi ce s-a întâmplat.

– Bună ziua, vouă şi telespectatorilor voştri! Hello Roumania! zâmbi Oana strâmb în cameră şi încercă să fluture o mână. În spatele ei deja se adunase o mulţime de feţe murdare şi însângerate iar în prim-plan zâmbeau şi se scălămbăiau, făcând cu degetele semnul „victoriei”, Sfinxul şi Pescăruşa.

– Eu sunt scriitoare de romane dark fantasy, reluă Oana, mă numesc Oana Stoica Mujea, şi ea – balansă mâna înspre Crina – este director al marelui şi spectaculosului cotidian Gazeta de Nord-Est. Documentam la faţa locului proiectul unui film de lung metraj, după romanul Războiul Reginelor, se numeşte … Crina, zi şi tu ceva, ajută-mă! zi-mi un nume de film că nu-mi vine acuma! rosti ea printre dinţi.

Crina înaintă scuturându-şi pentru început frumoasa podoabă capilară, tuşi să-şi dreagă glasul şi începu:

– Bună ziua. După cum v-a spus şi bună mea prietenă, mă numesc Crina, ca bloggeriţă, sunt Sătmăreanca, sunt directoare de cotidian şi protagonista multor postări ale bloggerilor din ţară şi … am venit în minunatul dumneavoastră oraş să prospectăm condiţiile pentru a filma un lung metraj. Încă nu ne-am decis asupra numelui filmului, asta se va anunţa la o dată ulterioară, după consultările pe care le vom avea cu echipa de regizori care au regizat filmele premiate la Cannes, ştiţi desigur, California Dreamin’ a lui Cristi Nemescu, în care a jucat şi Armand Assante şi cel al lui Cristian Mungiu, care-a câştigat Palme d’Or, Pa-tru luni, trei săp-tă-mâni … şi, aici întreaga asistenţă silabisea deja alături de Crina numele filmului laureat, şi trei zi-le!.

Discuţiile se deplasară imediat înspre cinematografie, fiecare avea o opinie despre acordarea Oscarurilor şi a celorlalte distincţii,  dezbaterile se încinseră şi toată lumea uită, ca hipnotizată de magia celei de-a şaptea arte, scopul iniţial al descinderii în catacombele metroului. Cu spiritul ei organizatoric, Crina, ajutată de doi haidamaci pe care-i îmboldi din priviri, scoaseră scaunele din maşina zobită a poliţiei, le aşezară în formă de semicerc, scoaseră şi o banchetă din carul de televiziune de la Euronews şi improvizară o masă, se aşezară şi începu o dezbatere aprinsă despre starea cinematografiei mondiale, despre păstrarea valorilor şi tradiţiilor în contextul globalizării, despre locul şi rolul literaturii în societate şi despre aspectele multiculturalităţii în concertul european al valorilor. În final ajunseră la statutul şi condiţia bloggerului român şi, prin extensie, a celui european. Dezbaterea era extrem de vie şi de interesantă şi a şi fost prezentată la ştirile de seară drept o iniţiativă a bloggerilor români sosiţi în vizită la Parlamentul European pentru a propune o rezoluţie care să le garanteze dreptul la liberă exprimare, indiferent dacă înjură guvernul şi folosesc expresii obscene, o iniţiativă avangardistă şi şocantă având în vedere locul în care ei au decis să-şi prezinte doleanţele.

Ştirea fiind făcută, personalul  televiziunilor îşi strângea fiecare cablurile, proiectoarele, microfoanele şi trepiedurile, şi în acest timp, Oana şi Crina se strecurară prin mulţimea de gură-cască şi ieşiră afară din staţia de metrou.

– Na. Şi unde suntem aici? Acuma cum ajungem la hotel? Dracu’ ştie unde suntem, rosti Oana, supărată, ca un copil dezorientat.

– După ce te-am scos din căcat mai şi comentezi. Lasă, aflăm noi unde suntem. Era mai bine în arest? Ai văzut ce păţesc personajele alea în Imperiul lu’ Sorian, n-ai văzut ce-a scris Agentu’? No, cre’că suntem la Bruges.

– Ei, cum o să fim la Bruges? strigă Oana înspăimântată.

– Ce, n-ai cardurile la tine? N-ai zis tu că vrei să mergi la cumpărături, la Bruges, c-ai auzit tu că nu ştiu ce reduceri sunt?

– Da, măăă, Crina, măăă… Vreau la cumpărături dar nu aşa, fortuit.Vreau de bună voie. Când vreau eu, nu că m-a aruncat acum soarta aici…

– Oana dragă, nu ştiu care-i romancierul dintre noi două, dar fortuit exact asta înseamnă. Întâmplător. Prin voia Fortunei, adică, for-tu-it.

– Bine că te găsişi tu marea filoloagă să mă pisălogeşti pe mine acum la cap cu fortuit. Şi cu valenţele sorţii.

– Valenţele-s la chimie… şopti Crina ca pentru ea.

– Bine bă că eu sunt proastă! Bine! Eu sunt proastă, na! Îţi convine acuma?! Şi dacă-s proastă, să-mi zici tu cum ajungem la Bruxelles, că eu mă aşez aici pe piatra asta şi aicea stau. Nu mă mişc de-aici nici dacă vine … Papa! Na! Nici dacă vine preşedintele Parlamentului European! Na! Acuma să te văd ce faci!

În timp ce Oana zicea acestea, se aşeză pe marginea bordurii, chiar aşa, în ţinuta ei de gală, cu dantele şi brocarturi, cu pantofii de antilopă cu toc cui.

Crina stătea dezarmată în picioare, cât era de lungă, îşi puse mâinile în şolduri, deşi şi le-ar fi băgat mai degrabă în coama neagră a acestei făpturi mici şi răzgâiate care era totuşi prietena ei. Cum stăteau aşa, stane de piatră, lângă ele opri o limuzină neagră cu geamuri fumurii, cu steguleţul cu stele galbene pe un cer albastru deasupra, uşa se deschise Hans Gert Poettering, preşedintele PE, le făcu semn, amabil, să urce.

Crina îi făcu semn din ochi Oanei.

– Cine-i ăsta? Unde dracu ai mai văzut tu să urc eu în maşină cu necunoscuţi? Te-ai dilit? Eu nu urc.

Crina se aplecă spre ea şi, după pletele ce-i acoperiră faţa, îi şopti:

– E preşedintele Parlamentului European, nu fi…

– Poa’să fie şi Preşedintele planetei, eu nu urc în maşină cu necunoscuţi, aşa mi-a zis bunica, aşa fac! Tu îl cunoşti pe ăsta?

– L-am văzut la televizor, hai nu face scene că el e.

Oana o dădu la o parte cu o mână şi de-acolo, de pe bordură, îl întrebă:

– Cine sunteţi, ce vreţi şi cine v-a trimis aici?

– Stimată doamnă, stimate doamne, v-am văzut la ştiri că v-aţi manifestat dorinţa să depuneţi o scrisoare la preşedinţia Parlamentului pe care îl conduc şi, văzându-vă aici, aş dori să vă ajut să ajungeţi la destinaţie. Pe drum, mai stăm de vorbă. Vă înţeleg neîncrederea, e pe deplin justificată. Dar e şi doamna Corina Creţu cu mine, uitaţi-vă. Şi-a manifestat îngrijorarea pentru soarta dumneavoastră şi m-am oferit să o ajut.

Cele două greu încercate doamne îşi lungiră gâturile şi, observând-o şi pe Corina în interiorul imensului habitaclu, consimţiră să urce, după ce se scuturară mai întâi de praf pe haine şi pe încălţări.

Relatare „realistă” a unei vizite la Bruxelles (V)

Etichete

Andrei, Bruxelles, Chinezu, Corina Cretu, Cristian China Birta, Dinastia Ming, El Greco, grup de vizitatori ai PE, Horia Blidaru, Hotelul Maison du Dragon, literatura, Metrou, Moshe&Mordechai, Oana Stoica Mujea, omul modern, Parlamentul European, Picatura chinezeasca, relatari fanteziste, Sfinx, sibilla, Uniunea Europeană, vase chinezesti, viata asa cum e, vizita la Bruxelles

În timp ce unii dintre iluştrii vizitatori s-au risipit prin camere pentru a despacheta şi a se pregăti să exploreze minunata capitală europeană, alţii rămaseră în livingul hotelului. Într-un colţ, pe o canapea, Horia era prins într-o discuţie aprinsă cu Andrei. Andrei n-avea stare, în timp ce argumenta, sărea în picioare brusc, îşi afunda mâinile în buzunarele pantalonilor şi făcea câţiva paşi până la uşă, apoi se întorcea şi continua discuţia gesticulând.

– Deci, da, se apropie Darius, cu tot cu căruciorul de bagaje luat de la aeroport. Eu nu ştiu încotro s-o iau. Aveţi nevoie de ceva, sau mergem să bem o bere?

– Măi Darius, ce tot faci tu cu căruciorul ăsta? De ce-l cari după tine? Lasă-l aici, la recepţie, au o magazie pentru bagaje.

– Nu pot, Andrei. Ai văzut ce romane scrie Oana. Dacă unele pasaje de-acolo sunt reale? Vrei să ajung personaj de dark fantasy?

– Hai măi Darius, ce eşti copil? Alea-s toate din imaginaţia ei… Nu e nimic real. Ei, poate se mai inspiră şi din realitate. Dar foarte puţin… spuse şi Horia, cam neconvins.

– De exemplu, ce-ar putea scrie ea despre noi?, ia să vedem. Să ne imaginăm. Suntem un grup de oameni obişnuiţi. Ei, nu chiar obişnuiţi, dacă e să ne referim la agent … chiar! unde-o fi dispărut?

În acest timp, în faţa hotelului se opri scrâşnind ca la raliu un ditamai jeep-ul. De la volan, le făcea cu mâna Oana.  Crina stătea relaxată şi zâmbitoare în dreapta. Ei, poate nu chiar aşa de relaxată, dar oricum, zâmbind. Oana scoase capul pe geamul automobilului şi strigă:

– Mna, Dariuseee! Hai cu noi să cunoşti Bruxelles-ul! Hai, măi, mno, că e fain! Mi-am închiriat de la Rent a Car tărăboanţa asta… Mno, nu prinde decât 320 la oră, parcă-i caleaşca lu’ Our, mna. Vii?

Darius se codi preţ de câteva secunde, apoi, văzând privirile încurajatoare ale lui Andrei şi Horia, se decise. Dădu să sprijine căruciorul de zid. Pentru că piedica roţilor nu era blocată, căruciorul se prelinse pe lângă perete, îşi luă avânt pe gresia cărămizie şi, până  să-i vină cuiva ideea să-l oprească, se izbi de unul dintre uriaşele vase pictate, aflate în calea traiectoriei lui. Vasul se clătină de două ori balansându-se ameninţător, se roti şi căzu cu un pocnet sec, urmat de zornăitul sutelor de cioburi care alergau în toate direcţiile ascunzându-se în cele mai nebănuite cotloane. Sibilla ridică unul de jos cu o anumită fereală şi îl puse repede în poşetă murmurând ca pentru ea: “Dacă nu mă crede nimeni c-am fost la Bruxelles, am dovada“.

După tăcerea vinovată care urmă acestui incident, s-a iscat o larmă grozavă.  Ziceai că întreaga armată a Chinei a apărut din catacombele înnegurate ale timpului. Unii strigau, alţii se jeluiau, femeile clătinau din cap cu ochii îndureraţi, acoperindu-şi gura cu podul palmei a mare mirare.

Isabelle, cea mai eficientă dintre toţi înaintă cu fermitate şi spuse:

– Ce faceţi atâta gălăgie pentru un ciob? Ce? E sfârşitul lumii dacă s-a spart o oală? O plătim şi gata. După ce ne-aţi făcut aşa o primire, aţi dat toată cinstea pe ruşine! Ce să-i faci? Astea se mai şi sparg, că nu-s din fier! Vă văietaţi  pentru un ciob şi nici nu vă pasă câţi copii nefericiţi sunt în lumea asta, bolnavi grav, care merită şi ei dreptul la o viaţă normală! Să vă fie ruşine! Sunt mame nefericite cu copii bolnavi care nu se vaită ca voi! Şi ele chiar au motive! Nu ca voi, plângeţi pentru o … oală de lut!

Mulţimea multicoloră se desfăcu şi, prin pârtia creată, a lăsat să treacă un bărbat mărunţel, cărunt, chinez desigur, care părea să aibă autoritate asupra tuturor. Le spuse ceva chinezilor care plecară capetele şi dispărură care încotro într-o clipită, apoi îl căută din ochi pe şeful grupului nostru. Cum toţi întorseserăm privirile spre Horia, el îl invită cu un gest scurt şi ferm, să-l urmeze în biroul lui. Horia ezită o clipă şi se uită rugător spre Andrei, ştiindu-l mai diplomat şi mai vorbăreţ, el aflându-se într-o stare morală deplorabilă după ce pierduse toţi banii la Casino. În timp ce ei comunicau în acest mod o altă hărmălaie se iscă pe casa scării. Cu barba vâlvoi, cu ochii măriţi, cu hainele în dezordine, foarte tulburat şi palid, Agentul 0011 cobora treptele câte două urmat de o mulatră micuţă şi gureşă care striga şi ea vorbe de neînţeles ţopăind ca o codobatură să ţină pasul cu el.

Lângă un şir de vorbe în rusă, o engleză vagă amestecată cu franceză şi română, am reuşit să-nţelegem că e ceva în neregulă cu chiuveta. Ajungând în living se învârti roată şi răcni cu glas crunt:

– Cine-i directorul hotelului, să-l bag în mă-sa?! Să-i arăt eu nişte stele, nu câte zice el că are hotelul ăsta!, după care urmară câteva vorbe ce păreau înjurături, în rusă.

Prudenţi, câţiva îl indicară cu privirea pe manager, acesta aşteptând să fie urmat de Horia sau Andrei. Agentul îl luă pe sus aproape şi-l împinse în biroul de lângă recepţie, ieşind imediat şi uitându-se cu atenţie la toţi cei aflaţi acolo şi strigând:

– Cristian, hai te rog să-mi traduci ce spune constipatu’! Şi, mai ales, să-i traduci ce am eu să-i spun!

Cum problema vasului spart devenise una desuetă, ne străduirăm cu toţii să dispărem cât mai repede din living, promiţând să ne întâlnim seara.

Darius ieşi supărat în uşa hotelului şi cum el nu era fumător, făcu câţiva paşi până în dreptul gurii de metrou. Coborî treptele în mod automat şi, când ajunse pe peron, zări spatele unui jeep care gonea vertiginos prin tunel, oameni sărind peste linii să scape din calea bolidului, ţipând iar cei loviţi urlând.

– E clar, îşi zise Darius mai mult pentru sine. Bine că s-a spart oala aia, altfel omoram şi eu bruxelezi, cu Oana şi Crina… Cine ştie ce mă mai aşteaptă încă două zile… Of, futu-i!  Mai bine stăteam acasă.

Relatare „realistă” a unei vizite la Bruxelles (continuare, III)

Etichete

agent, agenturile straine, Andrei, bere Chimay, bere irlandeză, bere Leffe, Bruxelles, Canon, capitala Europei, Corina Cretu, Darius Filip, dark fantasy, Despre PSD, Dinastiile, El Greco, Grande Place, grup de vizitatori ai PE, Horia Blidaru, Ioan Usca, Isabellelorelai, Ivan Uska, Jamilla, literatura, Maison du Dragon, Maktub, Modern Car, Mordechai, Moshe&Mordechai, Oana Stoica Mujea, Razboiul Reginelor, Red Bull, relatari fanteziste, Sfanta Rusie, Sfinx, sibilla, spion, sportlocal.ro, viata asa cum e, Viena, Wiener, Zaventem

Surpris de atitudinea colegului şi prietenului său, Andrei mergea cu mânile adâncite în buzunarele trench-ului, aruncându-şi picioarele unul câte unul în faţă, cu atitudinea unui om sictirit căruia îi vine să spargă ceva. Ar fi tras un şut în coşurile de gunoi aşezate cuminţi din 50 în 50 de metri dar ştia că amenda pentru aşa ceva e usturătoare, iar el mai avea vreo 87 de euro şi vreo 45 de cenţi în buzunar.

– Chiar! Oare cîţi bani mai am? Merde! Şi de unde iau eu bani să plătesc cazarea şi meniul la El Greco, autocarul şi toate …

Se scotoci în buzunare, după mărunţiş şi băgă mâna în buzunarul de la piept după portofel. Horia venea în urma lui la vreo 10 paşi, cu capul plecat, frământându-şi mâinile. Nici nu văzuse că Andrei s-a oprit. Se ciocni de el şi tresări surprins dând să-şi ceară scuze.  Văzându-şi unul altuia mutrele abătute, izbucniră dintr-o dată în râs.

– Andrei. Tata, care este ardelean, m-a învăţat ceva. Problemele pe care nu le  poţi rezolva, se rezolvă singure. Hai în Grand Place să bem o bere şi vedem; ne vine nouă o idee.

– Ce idee să ne vină, Horia, suntem într-o ţară străină, n-ai de la cine să iei atâţia bani şi pe urmă, de unde-i dai înapoi?

– Lasă, măi, că se rezolvă cumva… Am eu aşa un presentiment.

– Bine, hai să bem o bere. Dar numai una!

– La cât de zgârcit eşti, nici nu mi-am imaginat altceva. Eu sunt lefter!

– Eu? Zgârcit? se proţăpi Andrei în mijlocul drumului. Nu sunt zgârcit. Sunt chibzuit! Uite, îţi demonstrez că eu rezolv problema asta! Ca să vezi că nu sunt zgârcit deloc. Băi, da’ măcar ai câştigat vreo tură, sau…?

– Ei, am pierdut, am câştigat, per total se cheamă că sunt în faliment. 6000 de euro sunt 6000 de euro. De unde-o să-i pun la loc, nu ştiu…

– Lasă, Horia că ne descurcăm noi cumva! Suntem tineri, nu trebuie să disperăm.

Cei doi se îndreptară agale înspre Grande Place, intrară pe terasa Charles Quinze, comandară două beri negre şi, mângâiaţi de razele unui soare care rar se arată pe-aici, încălziţi de aroma berii, uitară de problema lor şi reveniră la disputele lor obişnuite referitoare la fotbal, fete şi politică.

După al treilea rând de bere însoţit de o gustare frugală, Andrei îşi intră în pielea profesională. Sună la firma de transport Modern Car, comandă un microbuz pentru aeroport şi rugă dispecerul să îi transmită să-i ia şi pe ei, în drum.

În imensa aerogară, grupul de români era unul distinct, ieşind în evidenţă prin toate gesturile sale. Bagajele lor erau cele mai voluminoase iar replicile, cele mai sonore.

– Bă, care ştie de unde ne luăm bagajele? Dacă le mai găsim, bun înţeles, spuse cineva ca o prevestire rea.

– Coborâm la parter cu liftul şi acolo ne aşteaptă bagajele, sunt afişate pe monitoare, sosirea şi banda rulantă la care ni le recuperăm, încercă Isabelle să restabilească, sigură pe ea, calmul. Fiecare îşi ia geamantanul şi se îndreaptă grăbit spre ieşire, unde se poate  – în sfârşit! – fuma. Mordechai constată scârbit că îi lipseşte din bagaj camera de filmat. Îşi manifestă dorinţa să se întoarcă în ţară. Manifestarea acestei intenţii este însoţită de o cavalcadă de expresii pitoreşti proprii.

Agentul 0412 îşi intră în atribuţii. Dă năvală în closetul aeroportului, cu ţigara în colţul gurii, lovind o femeie care ieşea, şi scăpând ţigara în părul acesteia. Dând să-i stingă părul care fumega, rămase cu peruca în mână. În timp ce noi, ceilalţi am izbucnit într-un râs eliberator total,  el, uimit, o întreabă:

– V-aţi tuns zero sau sunteţi bărbat?

Îi puse peruca în braţe şi o lăsă acolo, boscorodind,  intrând fără să se uite la indicatoarele de pe uşi.

– Alo! Aici agentul 0011! Am ajuns cu bine la Zaventem. I-am pus praf de scărpinat Sibillei în Red Bull. Oana a fost cuminte, n-a umblat la uşile pentru evacuarea de urgenţă. Deşi i-am citit în ochi, de vreo două ori, intenţia de a ne confecţiona o prăbuşire terifiantă. Că să aibă doar subiect de roman, nu că ne-ar urî, sau ar avea ceva cu noi. Chinezul a descifrat ideograme pe tot parcursul zborului. Nu ştiu ce erau, cred că lucrează la o gazetă  de sport online.  Cum o mai fi să faci sport on line! E ca şi cum ai bea bere virtuală. Of, abia aştept să ajung undeva să beau vreo trei beri! Dar să nu divagăm. Isabelle a ţinut un copil în braţe şi s-a jucat duioasă cu el cât s-a dus maică-sa la toaletă. Poate găsiţi Canon-ul lu’ Mordechai pe undeva, nu că i l-aş înapoia, dacă socotesc bine, aş putea să merg la Viena!… Bine, bine, nu divaghez. Haraşo!

În timp ce agentul 0412 raporta conştiincios fiind prins în meandrele discuţiei, un căpşor mic, de femeie, se ivi pe sub uşa decupată a cabinei closetului. Holbă nişte ochi inimaginabil de mari la el şi ţipă de parcă ar fi tăiat-o.

– Vous etes entre dans la toillette de dames! C’ est pas ici, pour les hommes! strigă femeia, dând să-l tragă afară din cabină.

– Vuzet entren cu toaletă de damă… Asta-i nebună! Cică-s în tren. Nu vezi, femeie, că suntem în aeroport?! Nazat! Pur lez om, da … o fi pentru homosexuali, auzi! „pur lezom”. Sau pentru zombălăi. Ăştia-s complet decrepiţi. Au făcut closete pentru homişti. Ce să mă mai mir… Descompunere morală. Niciun reper. Vine ea Puterea Sfintei Rusii!

– C’est pas moral, oui! prise femeia ideea din zbor.

Agentul ieşi, excedat de polologhia femeii şi dând cu ochii de Chinezu are aştepta strâmbându-se în oglindă, îl întrebă:

– Auzi, nu ştii unde aş putea să mă piş şi eu ca oamenii? Că asta zice … şi, întorcându-se către ea, zări imaginea stilizată a unei femei cu rochie, pe uşa compartimentului. Aha. Acuma înţeleg.

Grupul se adună în parcarea aeroportului, Darius apărând cu un cărucior pentru bagaje.

– Ce vrei să faci cu el? îl ntrebă, curioasă, frumoasa Jamilla.

– O să am nevoie să-i car cumpărăturile Oanei.

Fericiţi cu toţii că suntem sub controlul şi comanda cuiva de încredere, ne îndreptăm spre hotel, sporovăind şi privind prin geam uluitoarele construcţii geometrice ale capitalei Europei, parcă făcute din bucăţi de glucoză.