Relatare „realistă” a unei vizite la Bruxelles (X bis)

Etichete

Adi Hadean, bucatarie.ro, campionatul de clikuri, Cartierul Chinezesc, chevre, Chinezu, Ciupico, Corina Cretu europarlamentar, Crina Dunca, Darius Filip, Despre PSD, Egipt, El Greco, election europeenne, european parlament, Ioan Usca, Ivan Uska, Jamilla, jurnal de scriitor online, literatura, Metaxa, muraturi grecesti, Nelinkuibil, Oana Stoica Mujea, Palais du monnaie, Parlamentul European, Pescarusul Argintiu, pita cu slana, relatari fanteziste, romanciera pitesteanca, scrinul Oanei, Sfinx, sibilla, sportlocal.ro, Sudan, viata asa cum e

(variantă)

În timp ce cazacii şi asiaticii cu ochi oblici se îngrămădeau în două şiruri decente pornind din faţa imenselor butoaie de bere de pe terasa El Greco şi întinzându-se şerpuind pe străduţele înguste până la Palais du Monnaie, câţiva componenţi ai grupului de români vizitatori ai Parlamentului European intraseră deja în restaurant.

Risipiţi pe la mese, fără nimic în faţă decât suporturile de lemn pentru şerveţele şi recipientele cu ulei, sare, piper, oţet, aceştia se prefăceau adânciţi în lectura cărţilor de meniu. Deşi nu pricepeau mare lucru din ce scria acolo, susţineau, cu ajutorul supoziţiilor despre ce conţine un anumit preparat sau altul, o conversaţie întreruptă din când în când de onomatopeele Pescăruşului Argintiu.

– Uite! Au şi pastramă de capră, făcută greceşte! Wow! Aş vrea o felie şi eu…

–  Eşti bolund Pescăruşule, tu nu vezi cât costă 200 de grame? zise, blazat, Darius.

– Daaa… Am văzut! Ziceam aşa… Măcar o măslină tot mi-aş lua. Poate au la reduceri. Să-l întreb pe ospătar.

– Am eu un sendvici în buzunar… L-am luat pentru orice eventualitate, de-acasă. În caz că nu ne dă Corina nimic de mâncare. Dacă vrei, ţi-l dau. 50 de eurocenţi.

– 50 de eurocenţi? Cu mine faci tu afaceri? Te zic eu lu’ Crina. Mai bine, mai pun un euro şi-mi iau un castravete murat. Uite, murături –  3.90 euro. De un euro jumate, îmi dă jumate de porţie.

Într-adevăr, după o scurtă negociere în engleză cu ospătarul, acesta înţelese doleanţa Pescăruşului şi dispăru la bucătărie. Se întoarse după un minut cu o farfurioară cam cât o palmă se copil, ornată cu un cotor de gogoşar, un fir de mărar umed, o foaie de ceapă roşie, o felie de castravete şi o tijă de conopidă cam cât degetul mic de la mâna Pescăruşului. Aşeză ceremonios farfurioara pe masă şi aşteptă plata, făcându-şi de lucru, aranjând scobitorile şi şerveţelele. Pescăruşul se scotoci în portofel şi înşiră pe masă câteva monede. În timp ce încerca să încropească suma, tot socotind, încurcându-se şi luând-o de la capăt, Darius se întinse şi luă tija de conopidă.

– Ia să gust şi eu un pic, să văd ce murături ştiu să pună ăştia… Mmm, e bună. Trebuia să iei mai multe.

De la măsuţa de-alături, se întinse şi Jamilla şi luă foaia de ceapă roşie.

– Oau! Ce faină e! Ne-au adus antreurile!

– Dă să văd şi eu, luă Chinezu firul de mărar.

– Ce mâncaţi voi acolooo? … se alintă şi Oana şi înhăţă felia de castravete de pe farfurioară, cu unghiile ei vopsite violent cu indigo şi bordate cu alb ca nişte unghii de vrăjitoare sadea. Mm! Sunt bune! Trebuia să comanzi mai multe, că puneam şi noi bani.

– O! Aţi şi început să serviţi masa, se insinuă cu ochii lucind şi Sfinxul care luă cu mâna ei mică cotorul de gogoşar. Fii atent! Aştia utilizează tot de la gogoşar! Ce bune sunt seminţele!… Puteau să aducă şi frunzele murate de la gogoşar.

Între timp Pescăruşul, ocupat să achite suma corectă, nu putut să împiedice devalizarea farfurioarei. Cum nu mai era nimic, nicio murătură, se uită rugător la Darius.

– Bine. Îţi dau 50 de cenţi, dă-mi sendviciul.

– O-ho! ripostă acesta, îngândurat. Asta a fost prima ofertă. Între timp, i-a crescut valoarea direct proporţional cu interesul tău.

– Ce? Darius are un sendvici? se interesă Oana. Darius, dă-mi-l mie, că tu şi-aşa eşti gras! Ai burtă, uite-te la tine.

– Un euro, Oana.

– Ce-ai zis? Tu îmi vinzi mie sendviciul adus de-acasă, de la Satu-Mare, cu un euro? Nu ţi-e ruşine?

– De ce să-mi fie ruşine? Piaţa liberă. Preţ reglat de cerere şi ofertă. Eu am ceva ce voi vreţi. Licitaţie!

– Îţi dau eu 2 euro, zise Ciupico. N-am mai mâncat produse româneşti de trei ani! Aici, numai din astea modificate genetic au. Au gust de rumeguş. Mi-l dai? Uite banul!

– Ciupico, nu-l lua! E un sendvici cu şuncă din aia de la butic, fezandată şi făcută cu e-uri! Zici că-i de plastic! Şi cu ardei importat din Israel, cu gust de talpă de viplex. Şi cu caşcaval Mozzarella, de-ăla sintetic.

– Are şi ceapă şi roşie, interveni Darius.

– Da, ceapă din Sudan, cu potenţiator de creştere. Şi roşie din Egipt, are gust de filtru de ţigaretă, zise şi Nelinkuibilul.

– De unde ştii? se miră Ciupico.

– L-am mâncat deja, în timp ce voi dezbateţi şi licitaţi.

– Ce-ai făcuuuut??? urlară cu toţii şi se repeziră cu unghiile şi cu scobitori furate de pe masă, să-l pedepsească.

Darius se scotoci în buzunar; într-adevăr, sendviciul dispăruse. ” Când să fac şi eu o afacere…” gândi acesta resemnat. Acu’ nu mai am nimic de vânzare… Parcă am nişte pită cu slană la hotel, mai bine m-aş duce s-o aduc, că facem foamea aici”, mormăi, ca pentru sine.

– O-ho! Slana ta a dispărut demult! Şi pita, râse Chinezu.

– Păi cum aşa? se miră Darius, că o încuiasem în cutia cu bijuterii a Oanei. Aia, cât un scrin.

– Am găsit-o după miros, ce credeai? I-am dat-o lu’ unchiu-miu şi lu’ văr-miu. Cum altfel aş fi reuşit să-i mobilizez la demonstraţie? Dintr-o tablă de 60 de ţănti de slană, am hrănit 200 de chinezi.

– Ce-ai făcut? se miră Darius, confuz? Cum aşa? I-ai dat la fiecare un milimetru de slană?

– Ei, cum. Şi-a adus fiecare un bob de orez şi şi l-a întins un pic prin slănină. Unii şi-au adus şi cutiuţe cu capac etanş pentru miros. Puneam un pic de miros de slană afumată în cutie şi pac! închideam capacul. Am vândut şi reţeta de slană afumată, una de mi-a dat-o Hădean. Am luat 4000 de euro pe ea. Sunt bogat, băi!

– Atunci la ce ţi-ai mai făcut campionat de clickuri? Şi ai putea să plăteşti şi tu nişte beri la chinezii tăi, nu să le plătesc toate eu! se indignă, invidios, Nelinkuibilul.

– Sau ar putea să-mi dea mie banii, că slana era a mea! spunse, înfipt şi arţăgos, Darius.

– Băi, n-am vândut slana ta. Pe aia am folosit-o drept mită. Electorală, dacă vrei, dar mită. Cum vrei să mai ia Corina un mandat, ce tu eşti prost? Unde dracu’ bem la vară?

– Auzi, nu începe! Chinezii tăi n-o votează pe Corina, că n-au cum. Nu au cetăţenie, nu au cum, limpezi lucrurile Nelinkuibilul.

– N-o votează, bă, dar fac lobby, se apără Chinezu. Au relaţii de afaceri în Cartierul Chinezesc, în toate oraşele mari din România.  Cum credeţi voi că se fac treburile astea?

– Mie mi-e foameee!!! strigă Pescăruşul prelung, acoperind orice zgomot din restaurant.

– Şi mie! Şi mie! se auziră strigăte disperate din câteva piepturi.

– Hai că vă comand eu imediat, zise Corina, coborând scările. Mai bine, haideţi să mergem sus, că acolo putem şi fuma, zise ea cu fermitate.

– A venit Corina! A venit Corina! răsuflară uşuraţi şi plini de speranţa ce le lucea şi în privirile înfometate, toţi cei din grup.

O luarăm bulucindu-ne şi călcându-ne unii pe alţii pe tivurile hainelor şi rochiilor de gală, pe scări. În salonul de sus, mesele erau încărcate cu de toate ca la o nuntă de manelişti, cu toate bunătăţile pământului grecesc.  Sau bruxellez. Fiecare fură din mers de pe prima masă, o măslină, o roşie, un castravete, o felie de brânză de capră, o bucată de şuncă, o chifteluţă scoasă din sosul ei de maioneză, o bucăţică de peşte marinat, o scrumbie sărată, un măr, o portocală, o felie de pastramă de capră, un avocado, o prăjitură cu miere, o brioşă cu nucă, un saleu, un crevete, o scoică, un tentacul de calmar pane. Se aşezară cu toţii la mese. Nu se auzea decât zgomotul fălcilor care mestecă şi plescăitul limbii. Corina trecea pe la fiecare şi-l întreba cum se simte, dacă îi place, dacă e mulţumit de cameră, de mâncare, dacă vrea de băut. Sigurul răspuns pe care-l primea era un „Îhîm!” înfundat, strecurat între două înghiţituri.

„Ăştia sunt, n-am ce să fac! Sunt ai mei,  n-am ce face! Sărăcuţii. Uite ce flămânzi erau. N-au mâncat nimic de dimineaţă… Dragii de ei”, rostea Corina, în gând privindu-i cu duioşie şi înţelegere. „Hai să mănânc şi eu ceva”, îşi zise şi se îndreptă spre prima masă, cea rezervată pentru ea. Pe masă, nimic.” O fi uitat Ioannis să aşeze şi aici bucate… Lasă, că mănânc acasă” mai zise ea şi îşi aprinse, resemnată, o ţigaretă.

Dintr-un colţ al sălii, de după o piramidă de farfurii goale, se auzea un cântec rusesc, acompaniat de clipocitul sec al mouse-ului care clickuia. Tot pe masa aceea se balansa, goală, sticla uriaşă de Metaxa, prinsă în suportul ei sclipitor…

Relatare „realistă” a unei vizite la Bruxelles (X)

Etichete

Alberto, alegeri europarlamentare, Anca Chiser, Andrei, Caius, Campionatul de clickuri, cazaci, Chinezu, Corina Cretu, Crina, Critica ratiunii practice, Crititca ratiunii pure, Darius Filip, demonstratie chinezi, El Greco, Grande Place, Grote Markt, Hans Gert Poettering, Ioannis Kotzapasis, Isabellelorelai, Ivan Uska, Kant, lista candidaturi europarlamentare, literatura, Maria Barbu, Marieta, Oana Stoica Mujea, Pireu, Prolegomene, relatari fanteziste, Rue de Chair et Pain, Rue de la Tete d'Or, Satu Mare, Sfinx, sibilla, Siegfried, sportlocal.ro, Taras Bulba, Turcia, viata asa cum e, Zelist

În timp ce grupuri de câte două sau trei persoane se îndreptau, vorbind tare, râzând şi gesticulând în stil propriu românesc  spre Grande Place, Corina ajunsese deja la restaurant şi dădea, amabilă şi fermă în acelaşi timp, ultimele sugestii privind meniul grupului care urma să sosească.

Ioannis Kotzapasis o urmărea atent şi îndatoritor fără să fie agasant, şi îi recomanda variantele pe care le considera plauzibile pentru grupul pe care i-l descrisese doamna parlamentar.

– Da, specialitatea casei, aşa cum spuneţi dumneavoastră, e foarte bine. Dar să le puneţi porţie dublă la fiecare, să … să se familiarizeze mai bine cu bucătăria grecească.  Să nu le daţi prea mult de băut, vă rog. Şi, acum n-am ce să fac dar trebuie să vă previn, să fiţi atenţi că ei mai vin cu băutură de-acasă, de-a lor… Îmi pare rău că trebuie să spun asta, dar unii dintre ei… ştiţi, n-ar trebui să bea.

– De ce, doamnă dragă? Ce se-ntâmplă?

– Ei, am mai văzut nişte relatări pe bloguri – astea sunt un fel de jurnale pe internet – că atunci când beau unora li se întâmplă tot felul de … drame. Un bărbat din Timişoara, de exemplu, s-a îndrăgostit de o femeie din Satu Mare şi a plecat cu bicicleta până la ea, îndemnat de nişte amici cu care obişnuia să bea…

– όμορφος ερωμενη (frumoasă doamnă), când eram tânăr, la Pireu unde am crescut, şi eu m-am duc cu bicicleta 200 de kilometri, s-o văd pe draga mea… Nu e nimic rău în asta. Să faci sacrificii din dragoste… Ba e chiar înălţător!

– Ba da, domnul Ioannis, e rău, că a păţit tot felul de … întâmplări nefericite. A fost şi arestat, până la urmă, din cauza unei confuzii.

– Cum? La dumneavoastră îi arestează pe cei care iubesc? Asta e grav, asta e grav, spuse Ioannis gânditor şi clătinând din cap a dezacord.  Am înţeles, nu le dăm foarte mult de băut. Totul va fi perfect, să nu vă faceţi probleme.

– Şi aveţi un băiat care cântă, parcă. Ştiţi că noi suntem aşa, mai latini, mai aprinşi. Una – două ne vine dor de cântat. Mai ales una dintre bloggeriţe, n-are voce dar nici nu-i pasă. Ea e fericită să cânte.

– Lăsaţi, că o „acoperă” Alberto al nostru, vorbesc eu cu el. Şi Siegfried.

– Şi … nu ştiu cum să vă spun… Nu aveţi un salon mai izolat, aşa, mai retras? … Să nu fie deranjaţi, să nu se simtă stingheri stând împreună cu … ştiţi, să fie ei de ei.

– Ba da, cum să nu! Eliberăm sus, avem un salon mai mare… Nu e încălzit, că nu-l prea folosim, dar…

– Şi încă ceva… Să nu vă supăraţi. Dacă trebuie, plătim suplimentar; aş vrea să poată fuma. Dacă fumează, se îmbată mai repede, nu trebuie să bea aşa de mult… îşi zise Corina ca pentru ea.

– Nu vă faceţi nicio grijă, se rezolvă, stimată doamnă. Clientul nostru, stăpânul nostru!

– Bine. Contez pe dumneavoastră. Mulţumesc mult. Vă las acum, mă duc să-i întâmpin, mâine am „grup”, adică sunt într-o comisie şi trebuie să mă trezesc mai de dimineaţă.

– Doamna Corina. Vă rog ceva. Dacă vor să mai stea după ce plecaţi dumneavoastră, când o fi, să-i lăsaţi. Că ne descurcăm noi.

– Da, îi las, cum să nu-i las? Numai să le cereţi banii când le aduceţi consumaţia.

Cum trecuse binişor de ora 7  iar grupul încă nu apăruse, Corina ieşi din restaurant pe uşa care dădea înspre Grande Place. Apelă de pe mobil numărul lui Andrei şi, în timp ce aştepta ca acesta să răspundă, îşi aprinse o ţigaretă. Andrei răspunse de-abia la al treilea apel prelung iar în receptor se auzeau doar nişte strigăte violente şi scandări.

– Andrei? Unde eşti? Ce se-ntâmplă cu grupul, spuneai că vin la 7?… E 7 jumătate şi niciunul nu a ajuns…

– Corina!… Alooo! … Corina!… Nu se aude nimic! Nu te aud! Dacă reuşim, ajungem la El Greco. Vorbim acolo! Nu se aude nimic, e un vacarm de nedescris. Nu ştiu ce e, e o demonstraţie. Sper să nu fie revoluţie.

„Cine ştie pe unde-mi umblă băieţii ăştia şi cine ştie ce-au făcut dragii mei românaşi din grup… Sper că nu s-au apucat de revoluţii pe-aici. Deşi, cu Vania şi cu Sibilla… şi cu Gavroş… şi cu Anca… şi cu Isabelle… şi cu Chinezu… De Crina şi de Oana ce să mai vorbesc… Abia l-am scăpat pe domnul preşedinte Poettering din unghiile lor.  Ce idee neinspirată am avut să merg la Bruges să le recuperez de-acolo. Pe de altă parte, nu puteam să le las că le arestau. Şi p-ormă, alte dandanale, să le scot pe cauţiune. Of!… Ce grup mi-am adunat şi eu! A tunat şi i-a adunat!  Parcă Darius e ceva mai paşnic şi mai normal. Dar, parcă poţi să fii sigur de ceva? „

În timp ce Corina monologa fumând în faţa restaurantului El Greco, de pe străduţele laterale afluiau spre Piaţă sute de manifestanţi, purtând pancarte şi scandând. De pe Rue de Chair et Pain înainta un grup numeros de chinezi care ocupau întreaga stradă, ca un puhoi ce mătura totul în cale. Chinezii scandau în limba lor ceva, şi aveau pancarte roşii pe care literele albe păreau nişte hărţi ale unor oraşele din Turcia, cu străzile aşezate după capriciile unui hazard pur.

Pe pancartele pe care le agitau ameninţător prin aer scria:

巴西地方体育法庭生财有道球队比赛迟到要掏钱-搜狐体育

Corina opri pe unul din manifestanţii care intrau în piaţă, că trăsături amestecate de chinez şi alb şi-l întrebă, în engleză:

– Ce se întâmplă? Ce manifestaţie e? Ce revendică conaţionalii dumneavoastră? Ştiţi, eu sunt europarlamentar şi … aştept un grup de colegi din România, să nu fi păţit ceva…

– Dumneavoastră sunteţi Corina Creţu? Ne-a spus Chinezu că îi aşteptaţi! Facem o manifestaţie de susţinere a site-ului lui. Să ştie întreaga lume, civilizată sau nu, că noi ne susţinem rudele când întreprind ceva lucrativ.

– Şi Chinezu? Şi ceilalţi?  Unde sunt? întrebă Corina îngrijorată.

– Sunt în mulţime. Mai e o contra-demonstraţie, împotriva unuia… Nelăcuibil, sau nu ştiu cum. O să fie vărsare de sânge!

– Nelinkuibil… Dar ce-or fi având de împărţit, Doamne apără şi păzeşte… Au venit la Bruxelles să se războiască. Parcă nu le-ajunge internetul. Cât de violentă a devenit lumea… Înseamnă că întâlnirea de la El Greco e compromisă. Mă duc înăuntru. Vin ei până la urmă, când or obosi şi-or flămânzi.

Într-adevăr, de pe Rue de la Tete d’Or înainta o mulţime de cazaci cu făclii în mâini, alergând şi umplând aerul de strigăte. Îmbrăcaţi în superbele lor costume tradiţionale căzăceşti, cu cuşme rotunde pe cap, păreau coborâţi dintr-un tablou de epocă. Strigătele lor erau încă şi mai crâncene.

– Герой Иван Uska!

– Герой Иван Uska!

– смерть Nelinkuibilului!

În faţa uriaşei şi impozantei clădiri Grote Markt, mulţimile se opriră faţă în faţă, fremătând, ca înaintea unei lupte. Ici-colo se mai auzea câte un strigăt răzleţ, fie ţiuit în chineză, fie răcnit în ruseşte. La intrările în Piaţă dinspre străzile laterale se instalaseră deja echipaje de poliţie călare. Cele două grupuri, deşi interesele lor nu păreau divergente fiindcă fiecare susţinea cu totul altceva, nu neapărat în opoziţie cu celălalt,  îşi trimiseră reprezentanţii să negocieze.

Din mulţimea de cuşme cazăceşti ieşi cu părul răvăşit şi cu barba ciufulită, cu ochii crânceni şi roşii (putem presupune că şi de la nenumăratele beri băute), gesticulînd şi suduind, Ivan Uska.

Din marea chinezească roşie care tălăzuia încoace şi-ncolo ţimvălind ieşi, mirat şi oarecum indecis, Chinezu.

– Băi Chinezule! Poţi să vii tu şi cu Marele Zid Chinezesc aici! Cazacii sunt aşa: Când îţi spun să-l scoţi pe unu’ din blogroll, aşa rămâne! Noi aşa suntem! Uniţi! Nu vii tu cu fiţe şi cu argumente. Începi să mă iei cu Sartre şi cu nu ştiu care scriitor şovăielnic şi defetist! Cu deviaţionişti din ăştia! Îl scoţi din blogroll pe Nelinkuibil sau îţi desfiinţez site-ul? Ştii că am IP-urile tale de pe care te clickui toată ziua şi parolele de la site.  Mă doare capul, poţi face cum pofteşti, la urma-urmei! Dar cu mine ai terminat prietenia!

– Da, măi Vania măi, te înţeleg şi pe tine. Sigur că ai dreptate, în felul tău. Că te-a jignit. Dar şi tu… i-ai mâncat ciocolata. L-ai pârât ce-a zis de Isabellelorelai… Puteai să fii discret. Nu mai zic ce a zis de Maria şi tu ai umplut blogosfera… Puteai să fii mai discret!.

– Nu eu trebuia să fiu discret! El putea să nu bârfească precum o chivuţă la marginea şanţului! Şi bloggăreala presupune un cod al onoarei! Îl scoţi sau dau drumul cazacilor?! Praf se-alege de afacerea ta! O să rămâi tu singur – cititor, scriitor şi comentator – şi autoclickuibil. A scris într-o proză de-a lui cretină cu multe puncte-puncte că m-a omorât! Aşa ceva nu se poate răbda! S-a zis cu Nelinkuibilul! Şi cu tine, dacă nu-l scoţi din blogroll! Cazaci!

Cazacii deveniră cu toţii atenţi şi în rândurile lor se produse un freamăt urmat de o tăcere rău-prevestitoare.

– Da, măi Vania… Dar ţi-a plătit berile! Şi sushi. Şi îmi face trafic. Nu putem să fim atât de intransigenţi pentru nişte vorbe…

– Atunci, pentru tine Mântuirea-i tot o vorbă!

– Ce-are aface un link cu Mântuirea? Chiar că nu te înţeleg acum!

– Păi cum să înţelegi? Că tu eşti budhist! Necredincios!

– Nu sunt budhist! Şi sunt şi credincios, dacă vrei să ştii. Ei, mai am eu nişte îndoieli, unele carteziene, altele hegeliene, dar, în esenţă, cred în Dumnezeu.

– Să-l citeşti şi pe Immanuel Kant. În Critica raţiunii pure o să vezi cum cunoaşterea raţională, pe baza experienţei adică, este limitată. Hegel îşi bazează construcţia exact pe ideile lui Kant. Ştii cum zice, „Stelele deasupra mea, pe bolta cerească şi Legea Morală în mine”.

– Da, ştiu citatul ăsta. Auzi, Vania, că tu eşti erudit şi le ai cu astea, la ce se referă Legea aia Morală la care face referire Kant, că nu m-am prins?…

– Legea Morală este aşa: Dacă Nelinkuibilul s-a purtat ca un mojic bârfind şi jignind fără să controleze fluxul ideilor şi cuvintelor, în stânga şi-n dreapta, înseamnă că este imoral deci trebuie să-l epurezi din blogrollul tău, dacă tu eşti un ins moral.

– Dar tu de ce nu i-ai replicat nimic atunci când îţi spunea lucrurile acelea, despre care susţii că sunt profund imorale? Trebuia să-i spui pe loc, „Bă, nu te supăra, nu e-n regulă cum gândeşti tu că toate femeile din universul ăsta  te-aşteaptă pe tine să le regulezi!”

– Da, puteam să-i spun… Dar atunci n-ar mai fi plătit consumaţia!

În toiul acestui dialog aprins, prin mulţime îşi făcu loc încet, cu tact şi cerându-şi scuze, Corina.

– Hei! Chinezule, Vania! V-am salutat în ordine alfabetică a iniţialelor, că ştiu că sunteţi suspicioşi.

După ce evaluă rapid în minte dacă-i aşa, Vania salută la rându lui:

– Doamne Ajută! Ai dreptate, da şi la prenume şi la nume, Chinezu e-n faţa mea. În alfabet. Şi, deocamdată, în Zelist. Dar asta nu va fi pentru mult timp!

– Sărut mâinile,  Corina, zise şi Chinezu. Iartă-ne că am întârziat. Uite, discutăm despre Kant şi Hegel. Vania susţine că nu sunt credincios. Ei, şi despre Ne…

– Da, ştiu, că mi-a spus unul dintre manifestanţi. Da’ ce-aveţi cu bietul Nonlinkuibil? Că pare băiat bun…

– Dacă ai şti ce-a zis despre tine, n-ai mai susţine asta! sări Vania ca ars cu fierul înroşit.

– Lasă bă, Vania! Ce? Tu i-ai luat apărarea Corinei?

– Nu i-am luat-o că nu-mi place să port discuţii în contradictoriu când servesc masa, dar o s-o fac acum! Şi, întorcându-se spre cazacii aliniaţi în piaţă care aşteptau un semn, strigă:

– O vedeţi pe Corina? Ea e reprezentanta noastră! S-o votaţi! Altfel nu vă mai recunosc de cazacii lui Taras Bulba!

– Votăm, votăm!!! Votăm Corina!

– Iar pe Nelinkuibil … îl lăsăm în plata domnului! mai strigă acesta.

– Lăsăm, lăsăm, Ivane!

– Chinezule, zi-le şi tu la gălbejiţii tăi! Ce stai şi caşti gura? Să te clickui singur, te pricepi! Fii atent, poate te muşcă şarpele şi nu-l scoţi pe derbedeul ăla din blogroll. Să vezi tu numa’ ce păţeşti!

– Ei, ce-o să-mi faci?

– Nu pupi tu rând la Suzana, asta o să-ţi fac. Te-ai lins pe bot!

Corina interveni cu diplomaţie:

– Haideţi să mergem că s-o fi răcit mâncarea… Ne-aşteaptă Ioannis de două ore deja.

– Să ne-aştepte, că suntem de viţă nobilă! Pe ăla să nu-l văd, Corina, să-l pui la altă masă!

– Lasă că s-a rezolvat! Nu le spuneţi şi la oamenii ăştia să meargă acasă?

– Hai să le dăm măcar câte-o bere, Corina, dacă tot au venit să te susţină, zise Vania insinuant.

– Vania, ei nici nu votează că nu au documente, nu sunt români. Oricum, mulţumesc de susţinere.

– Le facem rost imediat. Dacă se pot elibera 20 000 de carnete de şofer nu putem elibera 500 000 de buletine? Stai liniştită că în România totul e posibil! Se vede c-ai lipsit din ţară un an jumate…Numai să ne dea Chinezu ăia 500 de euro pe săptămână şi, până la alegeri, îţi facem rost de 200 000 de voturi. Vorbesc eu cu cazacii mei.

– Cazaci! Nelinkuibilul vă dă câte-o bere la fiecare, în semn de respect pentru doamna Corina!

Chinezu le spuse acelaşi lucru compatrioţilor lui,  cu toţii se aşezară cuminţi pe două rânduri, sporovăind veseli în faţa butoaielor uriaşe cu canea pe care le scoase Ioannis în faţa restaurantului, în timp ce Nelinkuibilul stătea singur şi trist la o masă retrasă pe terasă blestemându-şi proasta inspiraţie de a fi comentat apreciativ la adresa unei anumite doamne care intră, însoţită de un grup vesel şi zgomotos, în restaurant.

Relatare „realistă” a unei vizite la Bruxelles (IX)

Etichete

Alex Mazilu, Anca Chiser, Arghezi, bijuterii, boxeri Catalin Botezatu, Bruxelles, campionatul de clickuit, candidati PSD pentru europarlamentare, Chinezu, cluburi de streptease din Bruxelles, Corina Cretu, Crina Dunca, Darius Filip, Despre PSD, Dmitri Medvedev blog, Europarlamentarul Corina Cretu, grup de vizitatori ai PE, Hotelul Maison du Dragon, Isabellelorelai, Ivan Uska, Jamilla, KGB FSB, literatura, mailme, Maktub, meneken piss, Nelinkuibilul, Oana Stoica Mujea, papusi gonflabile, Parlamentul European, Pescarusul Argintiu, relatari fanteziste, Sfanta Rusie, sfinx777, sibilla, sportlocal.ro, Suzana, Vania, Vreau să pun mana si sa urlu este, Xreader

Foto: Alex Mazilu

Darius se întoarse posomorât spre hotel. În timp ce urca cu greu treptele, de parcă ar fi avut pământul întreg în spinare, gândurile lui forfoteau amestecându-se. Pe de o parte, se bucura că întârziase datorită accidentului din hol şi nu apucase să urce în maşină cu Oana şi Crina. Pe de altă parte, dintr-o curiozitate morbidă specifică oricărui individ, se întreba dacă cele două vor fi supravieţuit cursei nebune prin catacombele Bruxelles-ului sau dacă le prinsese poliţia pe care o văzuse coborând cu maşinile şi motocicletele. Şi ce-o să se-ntâmple cu ei când va afla Corina…  Dar nu-şi mai duse supoziţiile până la capăt, pentru că, în uşa hotelului, dădu nas în nas cu Chinezu.

– Ce faci băi Darius, băi? Te gândeşti cum să te clickui? Lasă naibii bloggereala, hai să ne distrăm. Uite, ăsta fără link zice că ştie el nişte puff-uri. Toată strada asta pe care se află şi hotelul nostru, e plină de curve. Hai! Să le-arătăm ce-i mai mândru pe la noi, ochii cu sprâncenele…

– Sula şi izmenele, completă, hâtru, Nelinkuibilul.

– Hai băi, că nu purtăm izmene! Am boxeri Cătălin Botezatu. Mi i-am cumpărat special pentru această vizită… interveni şi Darius.

– Da’ ce, mă rog, speri tu de la această vizită? îl întrebă ţintuindu-l prin pleoapele strânse şi mijite, cu pupilele lui de viezure, Nelinkuibilul. Ţi-ai luat chiloţi cu tot cu p*lă? Hi hi hi…

Dar nu mai apucă să afle răspunsul…

– Unde aţi zis că vă duceţi? Vin şi eu,  apăru, graţioasă şi insinuantă, Jamilla.

– Ei, ne ducem să-l vedem pe Maneken Piss! reacţionă, prompt, Chinezu, învăluit în privirile admirative şi aprobatoare ale celorlalţi.

– Vin şi eu, atunci, insistă Jamilla, bucuroasă. Deschise uşa hotelului şi strigă: Anca, Isabellelorelai! Haideţi şi voi! Mergem cu băieţii să dăm o tură! Hai că mergem la Maneken Piss! Anca, ia şi aparatul de fotografiat! Pescăruşa, hai şi tu!

Doamnele se ridicară anevoie de pe canapele, îşi îmbrăcară hainele şi, aruncând o privire fugară în oglinda din perete, ieşiră. Afară, fără să observe privirile ezitante şi trăsăturile căzute de pe chipurile domnilor, hotărâră, cum sunt obişnuite să hotărască întotdeauna prefăcându-se că nu fac decât să adopte iniţiativele bărbaţilor, încotro să pornească. Nici nu apucară să facă zece paşi că din urmă le ajunse strigătul disperat al Sibillei:

– Băiiii! Pe mine cui mă lăsaţi? Eu ce să fac singură în hotel? Sunteţi nebuni? Vă rog… Vreau să vin şi eu să văd oraşul… Luaţi-mă şi pe mine… Dacă nu mă luaţi, spun tot! Să fie clar! Că nu se vrea a se lua nicio măsură! Şi americanii i-au bombardat pe sârbi tot aşa! Din cauza indiferenţei statelor europene! Şi nu mă lăsaţi voi pe mine… Că eu nu sunt… Băi! Ce credeţi voi că scăpaţi aşa? Vă scriu pe blog imediat!

Nelinkuibilul îi aruncă o privire nimicitoare, în treacăt:

–  Asta ne mai lipsea! Băga-mi-aş eu să-mi bag. După ce că nici la f***t nu putem merge, mai vine şi zgubilitica asta să-mi strice gustul la ţigări, mormăi el. Apoi se întoarse spre ea:

– Dar dumneavoastră nu doreaţi să mergeţi în Grande Place? Că parcă aşa v-am auzit discutând…

– Hai, măi, am glumit şi eu… Nu merg. Merg cu voi, că-i mai plăcut. Dacă nu se vrea, nu se vrea! Eu am ordin precis, să nu vă scap din ochi, să nu vi se-ntâmple ceva! Că dacă v-atacă pedofilii sau homosexualii! Eu îi reperez imediat că am ochiul format! Ăsta, stângu’! Imediat ţi-i prind şi ţi-i anihilez! Eu am dormit şi la uşa fetelor să le păzesc, să nu vină abuzatorii! Ce ştiţi voi ? Voi sunteţi nişte pufuleţi şi nişte pămătufuri! Eu am salvat atâtea… La noi este descoperită reţeaua, dar nu se vrea să se…

– Ia uitaţi-vă ce frumos sunt iluminate clădirile astea! interveni Anca, cu tact. Hai să facem nişte poze. Uite că deja s-a înserat. Hai să intrăm în magazinele astea să vedem ce e…

– Daaa… Într-adevăr, ce frumuseţe! Uite, aici sunt bijuterii. Haideţi să intrăm şi să ne uităm, poate cumpărăm suveniruri. Eu îi iau soţului meu un ceas drăguţ. Şi fetiţei, să-i caut ceva… Am văzut nişte căciuliţe drăgălaşe într-o vitrină…

– Ia mai lasă-ne cu soţul, nu ne mai bate atâta la cap! Soţu’-n sus, soţu’-n jos. Tu altceva nu mai ştii? interveni, categorică, Isabellelorelai care înţelesese că grupul e prea mare că să fie omogen şi că băieţii trăgeau să meargă la ale lor. Se întoarse spre ei: Voi ce vă fredonaţi atâta? Hai, căraţi-vă la streptease! Ce căscaţi gura la discuţiile noastre? Nu aia vreţi?

Cei trei, luminându-se deodată la chip izbucniră:

– Ba da! Ba da! Dar nu voiam să vă lăsăm pe aici singure, prin gangurile astea, completă Chinezu, diplomat.

Cei trei nici nu mai aşteptară replica şi o luară la picior dispărând pe o stradă lăturalnică, în bezna spartă din loc în loc de luminile reclamelor.

Doamnele cercetară cu minuţie, îndelung, toate rafturile imensului magazin. Fiecare îşi alese câte ceva, bucurându-se cum se bucură copiii de jucăriile noi.

Sibilla, apropiindu-se de Pescăruşă, îi şopti conspirativ:

– Ai văzut ce semne îşi făceau Isabellelorelai cu Darius?

– Nu mai spune! N-am văzut nimic! Când? Ce spirit de observaţie ai… Poate ţi s-a părut.

– Mie? Eu îs ca vulturul! Mie nu-mi scapă nimic, niciun gest, nicio vorbuliţă. Aud tot, văd tot! Credeţi voi că eu … da’ eu… observ orice amănunt. Am văzut că Darius îi făcea un semn. Isabellelorelai s-a uitat la noi toate şi, după asta, i-a făcut semn aprobator şi din cap. Ce cred ei? Că mă păcălesc pe mine? Eu sunt as! Pe mine nu mă duce nimeni cu zăhărelul! Aşa las eu impresia, dar nici gând!

– Da’ ce secrete pot să aibă Isabelle şi Darius? Eu nu cred. Poate ţi s-a părut.

– No. Mie? Mie nu mi se pare niciodată. Eu îi simt cum interacţionează. Le ştiu şi mirosurile. Ăştia? Păi ăştia-s agenţi, ce crezi?

– Uite ce inel frumos! exclamă Anca. Sibilla, nu-ţi place? Ce zici?

– Vezi cum sunt atenţi cu toţii, vezi? îi şopti Sibilla, Pescăruşei. Să mă distragă. Ai văzut? Crezi că întâmplător am intrat aici? Aici trebuia să intrăm! Ai să vezi numa’!

Pescăruşa ridică din umeri şi zâmbi scuturându-şi a neîncredere capul.

Doamnele încheiară cumpărăturile şi, în drum spre Maison du Dragon unde deja urmau să se pregătească pentru soiree, ciripesc vesele despre felul în care se vor îmbrăca şi cât de bine se vor simţi în aceste trei minunate zile de libertate absolută. Absolută până la un punct, bun înţeles.

****************************************************************

– Bă, dacă tot am zis că mergem să-l vedem pe Maneken Piss, că şi-aşa nu mai avem acum prea mult timp la dispoziţie, eu propun să mergem după El Greco la streptease. Şi acum, doar să facem o scurtă recunoaştere, sugeră Chinezu.

– Eu zic mai bine să intrăm la un bistrou, că nu-i nevoie de nicio recunoaştere, aici totul e explicit şi la vedere. Uite, dacă te uiţi încolo, vezi reclame luminoase înfăţişând contururile unor dame. Aproape că nu mai e nevoie să intri… interveni şi Nelinkuibilul.

– Auzi, contururi luminoase n-ai decât să fuţi tu! Mi-a zis mie Agentu’ că ţi-ai luat o gonflabilă. Eu vreau să pun mâna şi să urlu „este„!

– E cam deplasată comparaţia ta, Chinezule, se auzi o voce în spatele lor. Arghezi se referea, în acel poem, la neverosimilul existenţei divine, la incertitudinea şi imposibilitatea de a crede fără revelaţie, nu la … ce te gândeşti tu!

– Tu de unde-ai apărut? Ne urmăreşti, ce dracu’? tresări Nelikuibilul.

– Am făcut o probă Suzanei şi acum jubilez… Trebuia să cumperi şi nişte lubrifiant, băi estetule specialist în orgasme virtuale, am fost nevoit să-ţi folosesc ciocolata…

– Te-ai dat la Suzana mea? Te strâng de gât, perversule şi imoralule! se repezi Nelinkuibilul la gâtul Agentului.

– Bî, bî, bî, ce eşti tâmpit? zise acesta retrăgându-se strategic şi punând mâna pe spătarul unui scaun de la terasa din preajmă. Eu nu utilizez asemenea artefacte şi substituiri grosolane! Da’ i-am propus-o tailandezului care făcea room-service şi mi-a adus berile şi mâncarea… A propos, vezi că ai de plătit 172 de euro, că le-am trecut în contul tău.

– Să-l ia dracu’ pe ăla care mai vine vreodată la Bruxelles cu aşa o adunătură de tâmpiţi! De rataţi! De nenorociţi! Să te muţi din camera mea, că te omor! Adică, după ce ţi-am plătit berile şi crăpelniţa când am ieşit în oraş, să-ţi plătesc şi angaralele la hotel?! Da’ cine te crezi tu, băi?

– Eu sunt straja Sfintei Rusii! Când va veni Puterea ei, ai să te târăşti în genunchi şi-ai să-mi ceri iertare! Şi n-o să ţi-o dau, într-o mie de ani! Ba încă mai vârtos o să te umilesc, după ce vei fi biciuit şi pus în obezi la fum de ardei!

– Hei, hei! Potoliţi-vă! Eu zic că nu e cazul să ne facem de cacao în buricul Bruxelles-ului. Hai, că vă bateţi la hotel, nu aici. Uite, s-a şi adunat lume deja.

– Eu să mă bat cu ăsta? Nici gând! Eu nu mă bag cu kaghebişti. Am eu şmecherii mei, lasă că vezi tu Agentule ce păţeşti, rosti, stropşit, Nelinkuibilul.

– Pe cine faci tu kaghebist, băi chibuţ? Sunt FSB-ist, nu KGB-ist. Hai că deja am irosit prea multe cuvinte pentru un viitor stârv răpus de Slava Sfintei Rusii. Paşol! Nazat!

Darius, care privise uimit şi tăcut această scenă, îl trase încet de încheietura cotului pe Chinezu, făcându-i semn să-i lase pe-ăştia doi în legea lor. Chinezu, împărţit între dorinţa de a-i împăca şi simţul ridicolului – deja se adunaseră vreo 40 de curioşi care, în toate limbile, discutau aprins şi gesticulau amplu, gata să ţină partea unuia sau altuia – alese să se retragă discret.

– Nu că şi rusu’ nu-i normal! îşi justifică el cu voce tare dezertarea. După ce că-i dezvirginează gonflabila Nelinkuibilului, tot el face gât! Şi aici şi-a găsit, în buricul capitalismului papistaş să-i preaslăvească pe pravoslavnici! Dă-l în puii mei, n-are decât să se descurce! Îl scot şi din blogroll când ajungem la un computer conectat la reţea!

– I-a dat-o tailandezului, n-ai auzit ce-a zis?… încercă să-l scuze Darius.

– Şi tu-l crezi pe ăsta? E numai figuri de stil şi literatură! Să nu crezi o iotă din ce-ţi zice Agentul! Are el treburile lui, misiunile lui. Ce, crezi că degeaba a venit la Bruxelles?

– Ei, ce misiuni? Să-i strice ciocolata Nelinkuibilului? Fii serios! Pare mai degrabă mânat de aşa-numita „nebunie a lui Christos”…

– Bă, ce erudit îmi eşti şi tu! De ce nu scrii din astea pe blog? Tot scarpini PSD-ul pe spinare… în loc să… Hai să intrăm aici să bem ceva, că m-am enervat.

– Mi-am mai făcut un blog… Aş scrie acolo, dar mă obligă Crina să scriu informaţii despre Satu Mare. Altfel …, aş scrie şi eu ce mă preocupă… Ce? Aşa de incult par? rosti acesta rotunjindu-şi ochii a mirare.

– Nu pari. Toţi ascultaţi de Crina, v-aţi tâmpit. Ce vă face aia, vă hipnotizează, vă plăteşte? Ce naiba vă face, că şi Oana, toată ziua „Crina şi Crina”, parc-ar fi măritată cu Crina nu cu Xreader pe care-l uită pe unde se duce… Bine că n-a venit cu el, că-l mai uita prin Bruxelles… Ce vă face aia?

– Ne şantajează… rosti, cu obidă, Darius.

– Cu ce vă şantajează băi? Băi, voi nu sunteţi normali. Ce ce vă şantajează Crina?

– Lasă c-ai să vezi tu după ce ne-ntoarcem acasă,  rosti, cu înţelepciunea celui care a trăit o atare experienţă şi şi-a asumat-o, Darius.

Cei doi intrară într-o locantă, comandară, nervoşi cum erau, bere nefiltrată şi continuară să discute despre diverse subiecte, de la politică internaţională la strategii de marketing, uitând cu totul de cei doi pe care-i lăsaseră ca pe doi cocoşi cu penele zburlite, în stradă.

– Bă, eu îmi fac un site de sport unde adun toate ştirile din sportul local, din ţară. O să-i zic sportlocal.ro. Simplu. Dau lovitura cu ăsta. Ce zici?

Relatare „realistă” a unei vizite la Bruxelles (continuare, III)

Etichete

agent, agenturile straine, Andrei, bere Chimay, bere irlandeză, bere Leffe, Bruxelles, Canon, capitala Europei, Corina Cretu, Darius Filip, dark fantasy, Despre PSD, Dinastiile, El Greco, Grande Place, grup de vizitatori ai PE, Horia Blidaru, Ioan Usca, Isabellelorelai, Ivan Uska, Jamilla, literatura, Maison du Dragon, Maktub, Modern Car, Mordechai, Moshe&Mordechai, Oana Stoica Mujea, Razboiul Reginelor, Red Bull, relatari fanteziste, Sfanta Rusie, Sfinx, sibilla, spion, sportlocal.ro, viata asa cum e, Viena, Wiener, Zaventem

Surpris de atitudinea colegului şi prietenului său, Andrei mergea cu mânile adâncite în buzunarele trench-ului, aruncându-şi picioarele unul câte unul în faţă, cu atitudinea unui om sictirit căruia îi vine să spargă ceva. Ar fi tras un şut în coşurile de gunoi aşezate cuminţi din 50 în 50 de metri dar ştia că amenda pentru aşa ceva e usturătoare, iar el mai avea vreo 87 de euro şi vreo 45 de cenţi în buzunar.

– Chiar! Oare cîţi bani mai am? Merde! Şi de unde iau eu bani să plătesc cazarea şi meniul la El Greco, autocarul şi toate …

Se scotoci în buzunare, după mărunţiş şi băgă mâna în buzunarul de la piept după portofel. Horia venea în urma lui la vreo 10 paşi, cu capul plecat, frământându-şi mâinile. Nici nu văzuse că Andrei s-a oprit. Se ciocni de el şi tresări surprins dând să-şi ceară scuze.  Văzându-şi unul altuia mutrele abătute, izbucniră dintr-o dată în râs.

– Andrei. Tata, care este ardelean, m-a învăţat ceva. Problemele pe care nu le  poţi rezolva, se rezolvă singure. Hai în Grand Place să bem o bere şi vedem; ne vine nouă o idee.

– Ce idee să ne vină, Horia, suntem într-o ţară străină, n-ai de la cine să iei atâţia bani şi pe urmă, de unde-i dai înapoi?

– Lasă, măi, că se rezolvă cumva… Am eu aşa un presentiment.

– Bine, hai să bem o bere. Dar numai una!

– La cât de zgârcit eşti, nici nu mi-am imaginat altceva. Eu sunt lefter!

– Eu? Zgârcit? se proţăpi Andrei în mijlocul drumului. Nu sunt zgârcit. Sunt chibzuit! Uite, îţi demonstrez că eu rezolv problema asta! Ca să vezi că nu sunt zgârcit deloc. Băi, da’ măcar ai câştigat vreo tură, sau…?

– Ei, am pierdut, am câştigat, per total se cheamă că sunt în faliment. 6000 de euro sunt 6000 de euro. De unde-o să-i pun la loc, nu ştiu…

– Lasă, Horia că ne descurcăm noi cumva! Suntem tineri, nu trebuie să disperăm.

Cei doi se îndreptară agale înspre Grande Place, intrară pe terasa Charles Quinze, comandară două beri negre şi, mângâiaţi de razele unui soare care rar se arată pe-aici, încălziţi de aroma berii, uitară de problema lor şi reveniră la disputele lor obişnuite referitoare la fotbal, fete şi politică.

După al treilea rând de bere însoţit de o gustare frugală, Andrei îşi intră în pielea profesională. Sună la firma de transport Modern Car, comandă un microbuz pentru aeroport şi rugă dispecerul să îi transmită să-i ia şi pe ei, în drum.

În imensa aerogară, grupul de români era unul distinct, ieşind în evidenţă prin toate gesturile sale. Bagajele lor erau cele mai voluminoase iar replicile, cele mai sonore.

– Bă, care ştie de unde ne luăm bagajele? Dacă le mai găsim, bun înţeles, spuse cineva ca o prevestire rea.

– Coborâm la parter cu liftul şi acolo ne aşteaptă bagajele, sunt afişate pe monitoare, sosirea şi banda rulantă la care ni le recuperăm, încercă Isabelle să restabilească, sigură pe ea, calmul. Fiecare îşi ia geamantanul şi se îndreaptă grăbit spre ieşire, unde se poate  – în sfârşit! – fuma. Mordechai constată scârbit că îi lipseşte din bagaj camera de filmat. Îşi manifestă dorinţa să se întoarcă în ţară. Manifestarea acestei intenţii este însoţită de o cavalcadă de expresii pitoreşti proprii.

Agentul 0412 îşi intră în atribuţii. Dă năvală în closetul aeroportului, cu ţigara în colţul gurii, lovind o femeie care ieşea, şi scăpând ţigara în părul acesteia. Dând să-i stingă părul care fumega, rămase cu peruca în mână. În timp ce noi, ceilalţi am izbucnit într-un râs eliberator total,  el, uimit, o întreabă:

– V-aţi tuns zero sau sunteţi bărbat?

Îi puse peruca în braţe şi o lăsă acolo, boscorodind,  intrând fără să se uite la indicatoarele de pe uşi.

– Alo! Aici agentul 0011! Am ajuns cu bine la Zaventem. I-am pus praf de scărpinat Sibillei în Red Bull. Oana a fost cuminte, n-a umblat la uşile pentru evacuarea de urgenţă. Deşi i-am citit în ochi, de vreo două ori, intenţia de a ne confecţiona o prăbuşire terifiantă. Că să aibă doar subiect de roman, nu că ne-ar urî, sau ar avea ceva cu noi. Chinezul a descifrat ideograme pe tot parcursul zborului. Nu ştiu ce erau, cred că lucrează la o gazetă  de sport online.  Cum o mai fi să faci sport on line! E ca şi cum ai bea bere virtuală. Of, abia aştept să ajung undeva să beau vreo trei beri! Dar să nu divagăm. Isabelle a ţinut un copil în braţe şi s-a jucat duioasă cu el cât s-a dus maică-sa la toaletă. Poate găsiţi Canon-ul lu’ Mordechai pe undeva, nu că i l-aş înapoia, dacă socotesc bine, aş putea să merg la Viena!… Bine, bine, nu divaghez. Haraşo!

În timp ce agentul 0412 raporta conştiincios fiind prins în meandrele discuţiei, un căpşor mic, de femeie, se ivi pe sub uşa decupată a cabinei closetului. Holbă nişte ochi inimaginabil de mari la el şi ţipă de parcă ar fi tăiat-o.

– Vous etes entre dans la toillette de dames! C’ est pas ici, pour les hommes! strigă femeia, dând să-l tragă afară din cabină.

– Vuzet entren cu toaletă de damă… Asta-i nebună! Cică-s în tren. Nu vezi, femeie, că suntem în aeroport?! Nazat! Pur lez om, da … o fi pentru homosexuali, auzi! „pur lezom”. Sau pentru zombălăi. Ăştia-s complet decrepiţi. Au făcut closete pentru homişti. Ce să mă mai mir… Descompunere morală. Niciun reper. Vine ea Puterea Sfintei Rusii!

– C’est pas moral, oui! prise femeia ideea din zbor.

Agentul ieşi, excedat de polologhia femeii şi dând cu ochii de Chinezu are aştepta strâmbându-se în oglindă, îl întrebă:

– Auzi, nu ştii unde aş putea să mă piş şi eu ca oamenii? Că asta zice … şi, întorcându-se către ea, zări imaginea stilizată a unei femei cu rochie, pe uşa compartimentului. Aha. Acuma înţeleg.

Grupul se adună în parcarea aeroportului, Darius apărând cu un cărucior pentru bagaje.

– Ce vrei să faci cu el? îl ntrebă, curioasă, frumoasa Jamilla.

– O să am nevoie să-i car cumpărăturile Oanei.

Fericiţi cu toţii că suntem sub controlul şi comanda cuiva de încredere, ne îndreptăm spre hotel, sporovăind şi privind prin geam uluitoarele construcţii geometrice ale capitalei Europei, parcă făcute din bucăţi de glucoză.

Cronică bloggeristică

Etichete

Adi Hadean, Andrei Crivat, Bogdan Hrib, Chinezu, Corina Cretu, Daciana Sarbu, editura Tritonic, Euronews, Fara Canguri, Groparu, Italia, literatura, Lucia Verona, Maria Barbu, Marie-Jeanne Marinescu, Maroni, Mille Carpenisan, Moshe&Mordechai, Oana Stoica Mujea, Premiile fara canguri, Silvio Berlusconi, sportlocal.ro, viata asa cum e

S-au petrecut multe evenimente, unele în blogosferă, altele, colaterale ei, în ultima vreme. Concursul „Premiile Fără canguri„, un concurs de popularitate iniţiat de scriitoarea Lucia Verona, l-a desemnat câştigător pe Mosche&Mordechai, care a întrunit sufragiile bloggerilor votanţi. Nu-i mai menţionez pe ceilalţi, cei interesaţi au intrat, probabil, pe Blog ca să fiu trendy, să-şi vadă nemurită opera.

Un alt eveniment al blogosferei s-a petrecut la Oradea, unde Tritonica piteşteancă Oana Stoica Mujea, o tânără scriitoare de romane dark fantasy, a lansat, împreună cu Bogdan Hrib (managerul Editurii Tritonic), Războiul Reginelor (autor: Oana Stoica Mujea) şi Blestemul manuscrisului (autor: Bogdan Hrib). Din relatările celor prezenţi, lansarea a fost un succes, toate Reginele şi Blestemele au dispărut din raft.

În timp ce bloggerii îl votau la toate tastaturile la care aveau acces, ignorând cu bună ştiinţă şi cu detaşare toate această agitaţie, ca un lord din literatura anglicană, Moshe&Mordechai s-a suit în Dealul Clujului. Ori s-a deplasat pentru consilierea jefuitorilor băncii, ori pune la cale vreun alt hold up la vreo librărie de carte, cert este că Mordechai a devenit, nu ştim din ce motiv, îmblânzit şi liric. Punem lirismul pe seama uriaşului sârb, „sârbului fenomenal” cu inimă de aur, Mille. La întâlnirea de taină s-au prezentat Andrei Crivăţ, cel care ne ştie codurile numerice personale tuturor, blândul şi chibzuitul Adi Hădean, şi Groparu, „care nu-i normal” – am citat din clasici.

În paralel, Corina Creţu, cel mai politician dintre bloggeri, împreună cu novicea într-ale dashboardului, Daciana Sârbu, îi trimit, în calitate de parlamentari europeni, un memoriu premierului Berlusconi şi primarului Maroni, pentru curmarea diabolizării românilor prezenţi cu acte-n regulă în Peninsulă. Românilor sau rromilor? Cine mai ştie? Marţi la orele 20, Euronews-ul a fost tricolor. Tricolor, pentru că celor două distinse doamne, Corina Creţu şi Daciana Sârbu, li s-a alăturat Marie-Jeanne Marinescu, în chestiunea abordării acestei spinoase probleme a campaniei mediatice împotriva românilor operată de autorităţile italiene şi de o parte consistentă a mijloacelor mass media.

Chinezu lansează la Baia Mare o publicaţie sportivă, sportlocal, cu distribuire în 41 de judeţe, în limba română desigur – am intrat să mă uit să fiu sigură – la cât umor are ar fi în stare să publice ştirile în chineză să aibă ce citi şi amărâţii traşi pe sfoară care stau în corturi în faţa Ambasadei Chinei din Bucureşti.

********************************************************************

Cam acesta a fost „ritualul” meu de lectură din aceste zile, la care aş putea adăuga site-urile ziarelor pe care le frecventez zilnic şi câteva bloguri culturale, la care o să mă refer pe larg în altă postare, pentru ca acest articol să nu fie redundant.

În timp ce noi o facem pe esteţii subtili sau pe indignaţii sau pe indiferenţii, Sibilla şi-a dat demisia, după ce a primit cea de-a 12 Citaţie într-o comisie de disciplină fantomă, în care, colegii ei o judecă pentru că ar scrie pe blog ceva ce „gâghilă în mod neplăcut urechile” cuiva… Cine nu tace, plăteşte preţul tăcerii celorlalţi.