Puterea exercită o fascinaţie extraordinară. Pentru cei ce o au – pentru că se umplu de ea ca de-o sare fosforescentă şi pentru cei care-o râvnesc – pentru că le pare cheia realizării proprii. Filozofic vorbind, fiecare este măsura propriei lui puteri. Dar despre filozofia puterii prin sine, cu altă fericită ocazie.

Acum stăm de griji şi suspinuri. Ale tinerei domniţe, dulce şi suavă. Dulce şi suavă a fost. Încă dintru începutul înfiripării acestui vânt pustiitor. Semnele vântului au fost mai demult. Din momentul în care aceia îndrăzneţi şi fără barometru moral şi-au zis: E timpul să înhăţăm, să punem mâinile, să ne împroprietărim, să acumulăm, să ne desfătăm pentru că în comunism asta n-a fost posibil decât cu mare fereală iar zornăitul bogăţiei se petrecea în singurătate. La ce bun să fii bogat dacă nu-ţi poţi etala bogăţia, nu poţi epata, nu poţi scuipa prostimea din elicopter, nu te poţi arăta ca zeu, nu te poţi înfăşura-n mantii preţioase, ţesute din visele viermilor care n-au avut răgazul să se preschimbe-n fluturi, iar condurii tăi n-au fost făcuţi de mâini mici şi ostenite care-au dus apoi familiei numeroase o pâine?

Sub pojghiţa subţire a bogăţiei plină de sine curg întotdeauna râuri de lacrimi, care e drept, din loc în loc se prăvălesc în bulboane răsunătoare împrăştiind curcubee miraculoase. Bucuriile celor umili sunt mai curate, mai atotcuprinzătoare decât bucuriile sclivisite ale celor mânaţi de duhul înavuţirii.

A apărut o prinţesică, în 2005. Ca o piatră magică într-o montură străveche, patinată, ale cărei filigrane – heraldice, desigur – nu au nimic strălucitor în sine; sunt anoste şi încărcate de-o aură greoaie, purpurie pe-alocuri… Prinţesicile sunt sarea şi piperul acestei mâncări savante, înăbuşite-adesea-n sânge: Puterea. Pentru că ele deschid uşa posibilităţilor imaginaţiei şi dau acestei oculte aparenţa normalităţii. Ca să nu observi carâmbul cizmei ce te-apasă, te poţi uita mai bine după intrigi… Intrigile au făcut dezirabil şi au umanizat orice regim. În această poveste de blazon şi alcov s-a scăldat şi-a chicotit România timp de 10 ani. Aşa a început seducţia. Cu dantele care mai mult arată decât ascund, curbe şi moliciuni, mai du-te-ncolo, mai vino-n-coa’, mai nu vrea, mai se lasă. În exerciţiul seducţiei s-au înscris, vioaie şi pline de freamăt, sculele televiziunilor, cu obiectivul lipit, alunecat, scotocitor, adulmecător, cu degete harnice pipăind tastatura după cuvinte ademenitoare, cu subînţeles, ubicue. Toate explodând în texte preamăritoare, în vorbe dulcege, în linguşiri languroase, doar – doar genele lungi şi o umbră de zâmbet vor învrednici umilul scrib cu un gest de augustă benevolenţă. Alaiul, corul, procesiunea adulatorilor presupusei iubite a preşedintelui n-au contenit să zornăie din epoleţii calpi şi să cânte ode din guri mincinoase pe toate străzile media. Ici-colo, câte un nebun jerpelit şi de neluat în seamă, îşi răcnea afurisenia şi imprecaţia, înfierând cu sudalme groase vesela excitaţie colectivă care străbătea cu fiori lungi Cetatea…

Suita din ce în ce mai numeroasă apucă, smulge, ia, înhaţă în numele acestei sfinte beţii de putere amestecată cu amor. Elenei îi convine. Şi dacă nu i-ar conveni, ce-ar putea să facă? Să oprească alaiul în mijlocul drumului şi să-i spună, cu voce vibrantă, din vitre (o voce pe care-o foloseşte arar, de obicei vorbeşte cu voce cristalină din palatin): „Hei! Nebunilor! Nu sunt cine credeţi voi că sunt! Sunt doar o fată săracă şi am atâtea calităţi – asta şi voi recunoaşteţi – încât nu merit să fiu săracă! Şi nici nu-mi place să fiu săracă!, vouă vă place? Opriţi-vă, pentru că vine o zi în care veţi da socoteală!” … Cum să fi spus asta, şi cine-ar fi crezut-o? Sau poate ar fi crezut-o, şi-atunci s-ar fi năpustit asupra ei şi i-ar fi smuls hainele preţioase, ar fi despuiat-o şi-ar fi posedat-o cu ciudă, cu încrâncenare, după care, obosiţi, goliţi, frustraţi, ar fi sfâşiat-o şi-ar fi aruncat unii în alţii cu bucăţi însângerate din ea… Nu putea să spună nimic, nu putea decât să joace mai departe jocul seducţiei naţionale şi să stea în fruntea acestui alai de coate-goale, de sărăntoci şi mizerabili, de gângavi şi agramaţi, de libidinoşi şi trepăduşi care, în virtutea autorităţii ei pseudo-erotice, o ascultau ca nişte căţeluşi. Ea nu putea să cadă sub limita propriului ei farmec. „Trebuie să faci eforturi monumentale  ca să nu cazi sub farmecul tău„. Era condamnată să rămână ţintuită în rolul de seducătoare…

Dar orice poveste de dragoste, chiar şi între o mulţime halucinată, cucerită şi idolul ei, între un produs media şi consumatorul ei, se sfârşeşte într-o zi.  Pe sub tencuiala fardului, crăpată, câte un semn al tristeţii, câte un rid dezgustător, ici colo, câte o cameră de înregistrare uitată deschisă… După atâta danţ frenetic în luminişuri păzite de lupi, apare şi osteneala. Şi pânza seducţiei se răreşte şi plesneşte din loc în loc, arătând, vai!, anosta realitate. Între timp, unii s-au îmbogăţit. Toţi s-au îmbogăţit, toţi aceia care s-au învârtit în jurul idolului facturat de media. Preşedintele, ca un sârguincios administrator al nebuniei colective, printre ei. Cu cine era să împartă Elena ofrandele supuşilor, dacă nu cu obiectul presupusei sale fascinaţii? În rol de zână bună, i-a ajutat fetele să se căpătuiască. I-a consolidat puterea chiar şi când nimeni nu mai credea în ea, nici el însuşi. A lipit, a cusut, a împletit, a făcut sarmale, a dat cu mopul, a călărit, a mers pe bicicletă, a pus banul la nunta fetei. Şi acum, în final, când luminile s-a stins, ea va plăti. Tot ce-a fost imaginat în numele presupusului amor i se întoarce, în întuneric şi singurătate, ca un bumerang, în frunte. Toţi adulatorii şi concupiscenţii de ieri, o scuipă astăzi. Toţi profitorii şi lăudătorii s-au ascuns. Va trebui să-şi încheie, singură, în mod tragic, această poveste ivită din guşa şi scrijelită cu gheara unui regizor cinic şi al cărei final a fost scris dintru bun început.

Elena