Revedere

Poate că e timpul să mă întorc. Avem multe de povestit și a trecut un an (fără câteva zile) în care am crezut că viața se îndreaptă și fără literatură.

Nu contează ca blogurile au căzut în desuetudine și au pierdut teren în fața frivolei Cărți a Fețelor. Unii dintre noi avem timp și dispoziție pentru depănat povești. 

Pe mâine. Am zis să nu va iau nepregătiți.🙂

Un soi de replică la un simulacru de analiză politică

ECHILIBRU

Nu mi-am făcut niciodată iluzii în legătură cu probitatea profesională a lui Ion Cristoiu. Și nici în legătură cu rectitudinea sa morală. Nu am răspuns mojiciilor sale, ascunse în spatele ”libertății de exprimare”, mojicii care țin loc de analiză politică onestă și obiectivă. Nu sunt alergic la critică, dimpotrivă. Nu cred că a fost-și este-lider politic post-decembrist care să fi fost criticat-și jignit-cum am fost și sunt eu. Știam la ce să mă aștept, așa că mi-am asumat toate consecințele implicării în viața publică românească. Nu accept și nu voi accepta însă, indiferent dacă asta va atrage încă un potop de imundități din partea unui personaj plin de frustrări și de răutate, cum este Ion Cristoiu, proferarea unor minciuni ordinare în ceea ce mă privește. FSN nu a fost, cum crede Ion Cristoiu, un partid al pitecantropiei politice. Este treaba domniei sale pe cine și cum a servit și servește…

View original post 647 more words

Evul Mediu contemporan

Etichete

, , , , , ,

Nu am cunoscut încântare mai mare. Nici dacă mă gândesc alegând cu grijă sentimentele, răsfirându-le-n zarea conştienţei şi privindu-le analitic. Poate îndrăgostirea – acea sublimă ieşire din sine şi completă uitare de sine – să aducă atâta strălucire şi intensitate sufletului cum aduce lectura unei cărţi minunate. Or fi atâtea feluri de citit câţi cititori sunt. Dacă tragem cu ochiul la teoria lingvistică aflăm că-s atâtea coduri pentru comunicare, atâtea canale de transmisie – recepţie, bine temperate de subiectivitate şi adumbrite de bruiajul inerent, încât ea însăşi, comunicarea, devine o caznă supusă hazardului. Nu ni se întâmplă mereu să fim înţeleşi greşit sau să înţelegem greşit?

O carte, însă, te lasă s-o înţelegi dinăuntru. Te joacă, te aleargă, îţi plimbă flacoane cu arome pe la nas, îţi incită simţurile, îţi dă să guşti din neştiute gusturi, îţi pune vedere nouă, îţi smulge sufletul, ţi-l mototoleşte, îl aruncă în combustia stelelor, îl ia înapoi, îl netezeşte cu duioşie şi ţi-l întoarce străluminat. Iubesc literatura din câteva motive temeinice. Unul este acela că mi-a strecurat în palmă cheia tuturor porţilor vieţii. Apoi, în fiecare castel pe care l-am trăit, mi-a oferit ştiinţa de a înţelege oamenii, gesturile, acţiunile. A adăugat minţii şi simţirii o meta-minte şi o meta-simţire. Nu neg că am trăit în bună măsură o existenţă livrescă nefiind în stare de curajul de a trăi cu adevărat. Aşa că tot ce n-am avut tăria de a întreprinde am trăit în imaginaţie, literar. Poate că iubirea de literatură îţi falsifică sufletul şi te perverteşte sucindu-ţi minţile, mereu şi vrăjindu-te cu perfecţiunea pe care poţi să ţi-o imaginezi şi în faţa căreia realitatea păleşte.

Trecând prin aceste porţi de lumină cu care m-am întrepătruns şi care apoi s-au coborât lespezi vii sub tălpile mele, transfigurându-mă, am urcat piscuri şi-am coborât în văioage şi peşteri, am zburat, am căzut şi am sângerat, am murit şi-am crezut că nu voi mai avea viaţă în mine, m-am ridicat şi-am înaintat de fiecare dată printr-o carte. În timp, cărţile s-au îmbunătăţit şi ele şi au devenit tot mai potrivite, aproape perfect potrivite cu destinul meu. Ori, dintr-o bunăvoie a Domnului, acele cărţi ce puteau să mă sporească şi să mă întemeieze au venit în calea mea. Dumnezeu ne-a vorbit întotdeauna prin cărţi…

Mărturisesc că aştept de mult timp, anticipez sau sper că va veni, că se va închega, un mare scriitor rus. De ce rus şi nu islandez sau latino-american o să vă explic altă dată. Cu un răspuns scurt, pot să vă spun că un ethos care i-a ivit pe Dostoievski, Tolstoi, Cehov este în firea lucrurilor să ivească alţi scriitori de asemenea forţă a spunerii.

Nu ştiu sau nu-mi amintesc exact cum m-am întâlnit cu Laur. Prin hăţişurile internetului l-am zărit o clipă sclipind. Cum umbli prin pădure cu gândurile aiurea şi-o clipită, o rază de soare strecurată prin frunziş cade pe-o anume piatră ascunsă-n buruieni şi-o face să împrăştie jerbă de raze. Tresari din gânduri şi te duci într-acolo; ştii că neapărat trebuie s-o atingi.

O carte pe care-o bei cu parcimonie şi pe care-o frângi în dumicaţi mici şi-o înghiţi ca pe Sfânta Împărtăşanie. Iar efectul e-acelaşi: purificare, beatitudine, curăţie, renaştere. Îţi umblă prin sânge, îţi spală fiecare celulă şi-i redă înţelesul dintâi pentru care ea e acolo, în ţesătura fiinţei tale. Toată sacralitatea vieţii, toată sfinţenia pe care le credeai pierdute sau banalizate de atâta samavolnicie agresivă a materiei vin şi te ridică uşor dintre leşurile necredinţelor tale, îţi arată ca unui copil pădurea însemnată de primăvară, cimitirul, casa de bârne, ciuma, şi te oglindeşte în toate ipostazele sufletului: ai pierdut pe cei dragi văzându-i cum se trag din tine, din sângele tău, în râpa morţii, ai crescut şi ai învăţat, ai domesticit lupul cu puterea nevinovăţiei tale, ai hălăduit cu el prin crâng, l-ai îngropat pe bunicul care era numai oase sfinţite şi suflet senin şi el n-a uitat să-ţi lase înţelegerea lui asupra lumii, te-a străfulgerat dragostea cea lumească şi interzisă şi ai înfruntat lumea pentru ea… Însă pentru dragostea desăvârşită nu-i loc în lumea aceasta, aşa că îţi vei pierde sufletul odată cu plecarea ei în altă lume, în lumea întunecată. Din care numai sacrificiul tău o va putea salva, dacă sacrificiul tău e total, fără umbră de ezitare.

Cartea aşa e scrisă şi aşa e tradusă ca o magică slujbă de împărtăşanie. Iar Laur are patru nume cum patru sunt etapele vieţii unui om. La început, copil fiind, este Arseni şi străbate cartea cunoaşterii. A cunoaşterii ierburilor de leac, a cunoaşterii morţii celor dragi şi cunoaşterea se încheie cu întâlnirea dragostei. Pierderea iubitei deschide calea renunţării şi autoflagelării. Într-un timp când suflarea înfrigurată a omenetului aştepra sfârşitul lumii. Dar şi renunţarea poate să înceteze când se deschide cartea drumului. În care Laur cunoaşte prietenia lui Ambrogio şi pericolele mortale ale călătoriei pe apă şi pe uscat, prin nisipuri, către Ierusalim. Căile îl poartă pe tămăduitor în cerc şi încheierea vieţii sale îl aduce în locurile natale unde se confruntă din nou cu ciuma şi unde, smerindu-se şi umilindu-se, salvează o tânără fată cu prunc nenăscut în pântec, răscumpărând astfel sufletul iubitei sale din tinereţe, moartă la naşterea pruncului lor. Toată depănarea acestei vieţi de sfânt nebun şi fără frică urmăreşte salvarea sufletului Ustinei şi a pruncului nelumit.

Vă recomand această carte nu neapărat pentru că e scrisă de un rus, Evgheni Vodolazkin, şi nici pentru că-i premiată şi tradusă şi răs-tradusă. V-o recomand pentru că ea vă va aşeza sufletul pe lespedea liniştii şi-l va face să fie opaiţ şi-l va face să răspândească miros de tămâie.

 laur_1_fullsize

(…) Această previziune amănunţită i-a indicat lui Hristofor faptul că, atât cât va trăi el, pământul va rămâne neatins, iar casa aleasă de el va rămâne întreagă cinzeci şi patru de ani. Hristofor a înţeles că, pentru o ţară cu o istorie furtunoasă, cincizeci şi patru de ani nu înseamnă puţin. Casa aceasta avea cinci pereţi: pe lângă cei patru pereţi exteriori, izba mai avea un al cincilea, interior. Despărţind îzba, el forma două odăi: una caldă (cu cuptor) şi una rece.

După ce a intrat în casă, Hristofor s-a uitat cu băgare de seamă dacă sunt goluri între bârne şi a întins din nou pe ferestre băşica de bou. A luat boabe de fasole şi de ienupăr şi le-a amestecat cu aşchii de ienupăr şi cu tămâie. A adăugat frunze de stejar şi frunze de rută. Le-a pisat mărunt, le-a pus pe jar şi timp de o zi s-a ocupat cu afumatul.

Hristofor ştia că molima, cu timpul, iese singură din izbe, dar nu a socotit de prisos această măsură de prevedere. Se temea pentru ai săi, care puteau să vină să-l vadă. Se temea şi pentru cei pe care îi trata, fiindcă veneau la el tot timpul. Hristofor era tămăduitor cu ierburi şi veneau la el tot felul de oameni.

Veneau cei chinuiţi de tuse. Le dădea grâu măcinat şi făină de orz, pe care le amesteca cu miere. Uneori le dădea alac fiert, fiindcă alacul scoate umezeala din plămâni. După cum era felul tusei, putea să le dea supă de mazăre sau apă în care fiersese nap turcesc. Hristofor deosebea tusea după cum suna. Dacă tusea era spartă şi nu se arăta clar, Hristofor îşi lipea urechea de pieptul bolnavului şi îi asculta îndelung respiraţia.

Veneau ca să scape de negi. Acestora, Hristofor le poruncea să îşi pună pe neagi ceapă sfărâmată cu sare. Sau să îi ungă cu găinaţ de vrabie frecat cu alivă. Dar cel mai bun remediu i se păreau a fi seminţele de albăstrele, pisate şi presărate pe negi. Seminţele de albăstrele trăgeau rădăcina din negi şi ei nu mai creşteau în locul cu pricina. Ajuta Hristofor şi în cele ale patului. Pe cei ce veneau pentru asta îi cunoştea imediat – după cum intrau şi şovăiau în prag. Privirea lor tragică şi vinovată îi stârnea lui Hristofor râsul, dar el nu lăsa să se vadă. Trecând direct la subiect, tămăduitorul cu iervburi îi îndemna pe oaspeţi să-şi dea jos pantalonii, şi oaspeţii se supuneau fără să crâcnească. Uneori îi trimtea să se spele în încăperea de alături, sfătuindu-i să dea mare atenţie prepuţului. El era convins că regulile de igineă personală trebuie respectate şi în Evul Mediu. Îl irita să audă cum apa din căuş curge întretăiat în hârdăul de lemn.

Ce zici de aista, însemna el mânios pe o bucată de coajă de mesteacăn. Şi cum i-or lăsa femeile la ele pe aşa unii? Te-apucă groaza. Dacă membrul de taăină nu avea vătămări evidente, Hristofor întreba despre problemă cu de-amănuntul. Nu se temeau să îi spună, fiindcă ştiau: el nu era guraliv. În lipsa erecţiei, Hristofor sfătuia să se adauge în mâncare anason şi migdale, care sunt scumpe, ori un sirop ieftin de izmă, lucruri care sporesc sperma şi îmboldesc gândurile de pat. Acelaşi efect era atribuit ierbii cu ciudatul nume de seu de corb, precum şi grâului obişnuit. Mai exista, în fine, şi iarba las, care avea două rădăcini: una albă şi una neagră. Cea albă făcea s apară erecţia, cea neagră – să dispară. Neajunsul acestui remediu era acela că rădcina albă trebuia ţinută la momentul cu pricina în gură, lucru pe care nu erau dispuşi chiar toţi să-l facă.

Dacă toate acestea nu sporeau sperma şi nu stimulau gândurile de pat, tămăduitorul trecea de la lumea vegetală la cea animală. Celor lipsiţi de potenţă li se recomanda să măânce raţă sau rinichi de cocoş. În cazurile crtitice, Hristofot dispunea să se procure ouă de vulpe, să fie sfărâmate în supă şi să se bea cu vin. Cei cărora acesr lucru le era peste puteri, le recomanda să sugă ouă obişnuite de găină, luate cu ceapă şi cu nap.

Mai degrabă decât să creadă în ierburi, Hristofor credea în faptul că prin fiecare iarbă vine ajutrul Domnului pentru un anumit lucru. La fel vine acest ajutor şi prin oameni. Şi unii şi alţii sunt numai instrumente. De ce de fiecare dintre ierburile ştiute de el erau legate calităţi strict determinate, el nu se întreba, socotind întrebarea de prisos. Hristofor înţelegea Cine făcuse legătura aceasta, şi pentru el era de-ajuns că ştia de ea.

Ajutorul dat de Hristofor celor apropiaţi nu se mărginea la medicină. El era convins că infuenţa tainică a ierburilor se răspândeşte asupra tuturor domeniilor vieţii omaneşti. Ştia că iarba susai cu rădăcină deschisă la culoare, ca ceara, aduce reuşită. Le-o dădea celor care se ocupau cu negoţul, pentru ca, oriunde mergeau, să fie prmiţi cu cinste şi să li se ducă faima.

Doară să nu întreceţi măsura fudulindu-vă, îi prevenea Hristofor. Că mândria e rădăcina tuturor păcatelor.

Iarba susai le-o dădea doar celor de care era absolut sigur.

Cel mai mult ţinea Hristofor la o iarbă roşie, cu un acuşor, rouă cerului. O avea întotdeauna la el. Ştia că, oricâns se apucă de o treabă, e bine să o aibă în sân. Să o ia, de pildă, la judecată, ca să nu fie osândit. Ori să şadă cu ea la ospăţ, de frica vreunui eretic care pândeşte pe oricine s-a înmuiat.

Pe eretici Hristofor nu-i avea la inimă. Îi dădea în vileag cu iarba numită capul lui Adam. Adunând această iarbă prin smârcuri, îşi făcea semnul crucii spunând: îndură-te de mine, Doamne. Pe urmă, după ce ducea iarba la sfinţit, Hristofor îl ruga pe preot să o pună pe altar şi să o ţină acolo patruzeci de zile. Luând-o cu el după ce se scurgeau patruzeci de zile, putea ghici fără greş, chiar şi în mulţime, un eretic ori un diavol.

Soţilor geloşi Hristofor le recomanda lintiţă – nu lintiţa aceea care înnămoleşte bălţile, ci iarba albastră târâtoare pe pământ. Se pune la căpătâiul femeii: adormind, ea spune singură tot despre ea. Bune şi rele. Mai era o cale să o faci să vorbească: inima de bufniţă. Ea trebuia pusă la inima femeii adormite. Dar puţini se încumetau să facă asta: era înfricoşător.

El, Hristofor, nu avea nevoie de astfel de mijloace, fiindcă nevasta lui îi murise cu treizeci de ani în urmă. Îi prinsese o furtună la marginea unei păduri în timp ce umblau după ierburi, o lovise un trăsnet. Hristofor stătea şi nu credea că soaţa lui e moartă, acum o clipă era vie. O scuturase de umeri, apa din părul ei ud îi şiroia pe mâini. Îi frecase obrajii. Buzele ei se mişcau fără un sunet sub degetele lui. Ochii larg deschişi se uitau la vârfurile pinilor. El se ruga de ea să se ridice şi să se întoracă acasă. Ea tăcea. Şi nimic nu putuse s-o facă să vorbească.

În ziua când s-a mutat la locul cel nou, Hristofor a luat o bucată de coajă de stejar, nici prea mare, nici prea mică, şi a scris: La urma urmelor, ei sunt deja oameni în toată firea. La urma urmelor, copilul lor a împlinit deja un an. Socot că fără mine o să le fie mai bine. După ce a stat puţin pe gânduri, Hristofor a adăugat: Iar mai întâi de toate, ăsta a fost sfatul stareţului.

###

Când Arseni a împlinit doi ani, au început să-l  ducă pe la Hristofor. Uneori, după ce prânzeau, ei plecau împreună cu copilul. Dear de cele mai multe ori îl lăsau pe Arseni pentru câteva zile. Lui îi plăcea să stea la bunicul. Aceste vizite au fost prima amintire a lui Arseni. Şi au fost şi ultimul lucru pe care avea să-l uite.

În izba bunicului, lui Arseni îi plăcea mirosul. Avea în el miresmele puzderiei de ierburi care se uscau sub tavan, era un miros care nu se mai afla niciunde. Îi plăceau şi penele de păun pe care i le adusese lui Hristofor un pelerin şi care erau prinse de perete în formă de evantai. Când se afla la Hristofor, băiatul se simţea cumva sub observaţie.

Îi plăcea icoana Sfântului Mucenic Hristofor, care atârna sub icoana Mântuitorului. În şirul severelor icoane ruseşti, ea arăta ciudat: Sfântul Hristofor avea cap de câine. Copilul se uita cu ceasurile la icoană, şi prin chipul impresionant al chinocefalului se iveau încet – încet trăsăturile bunicului. Sprâncenele zburlite. Cutele care porneau de la nas. Barba crescută de sub ochi. Petrecând mai tot timpul în pădure, bunicul era tot mai bucuros să se dizove în natură. Începuse să semene cu câinii şi cu urşii. Cu ierburile şi cu buturugile. Şi vorbea cu glas lemnos, scrârţâit.

Uneori, Hristofor lua icoana de pe perete şi i-o dădea lui Arseni să o sărute. Copilul îl săruta gânditor pe Sfântul Hristofor pe capul miţos şi atingea culorile stinse cu buricele degetelor. Bunicul Hristofor urmărea cum curenţii tainici ai icoanei curg în mâinile lui Arseni. Odată a făcut următoarea însemnare: copilul are o putere de concentrare deosebită. Viitorul lui îmi pare important dar îl întrezăresc cu greu.

De la vârsta de patru ani, băiatul a început să fie introdus de Hristofor în tainele ierburilor. De dimineaţa până seara colindau pădurile şi culegeau ierburi de tot felul. Prin râpe cutau ruşcuţa de primăvară. Hristofor îi arăta lui Arseni frunzuliţele ei ascuţite. Ruşcuţa de primăvară ajută la hernie şi la fierbinţeală. Pentru fierbinţeală, la iarba asta se adaugă cuişoare şi atunci bolnavului începe să-i curgă sudoarea şiroaie. Dacă sudoarea era păstoasă şi ieşea din ea un miros urât, trebuia (uitându-se la Arseni, Hristofor s-a poticnit ) să te tregăteşti de moarte. Privirea necopilărească a copilului l-a făcut să nu se simtă în largul lui.

Ce înseamnă moarte, a întrebat Arseni.

Moarte e când nu se mişcă şi tac.

A, aşa? Arseni s-a culcat pe muşchi şi s-a uitat fără să clipeasc la Hristofor.

Ridicându-l pe băiat, Hristofor şi-a spus în gând: soţia mea, bunica lui, tot aşa a stat atunci, de-asta m-am speriat aşa de rău acum.

Nu trebuie să-ţi fie frică, a strigat băiatul, că sunt iarăşi viu.

Într-una dintre plimbări, Arseni l-a întrebat pe Hristofor unde se află bunica lui acum.

În cer, a răspuns Hristofor.

În ziua aceea, Arseni a hotărât să zboare până la cer. Cerul îl atrăgea de mult şi, auzind că acolo se află bunica pe care nu o văzuse, această atracţie a devenit de nebiruit. Aici îl puteau ajuta numai penele de păun, o pasăre – asta e sigur – din rai.

La întoarcerea acasă, Arseni a luat din pridvor o sfoară, a scos de pe perete penele de păun şi, cu o scară, s-a căţărat pe acoperiş. Împărţind penele în două părţi egale, şi le-a legat bine de mâini. Prima dată, Arseni nu s-a pregătit mult pentru cer. Voia doar să tragă în piept aerul lui azuriu şi, dacă avea s izbutească, să o vadă în sfârşit pe bunica lui. Şi, poate, cu această ocazie, să-i transmită un salut din partea lui Hristofor. Spunându-şi în mintea lui că se poate întoarce taman bine la cine pe care tocmai o pregătea bunicul, arseni s-a apropiat de marginea acoperişului, a dat din aripi şi a făcut un pas înainte. Zborul a fost ca vântul dar nu a durat mult. În piciorul drept, primul care a atins pământul, Arseni a simţit o durere pătrunzătoare . Nu s-a putut ridica, şi zăcea tăcut, acoperindu-şi picioarele cu aripile. Penele de păun rupte şi scuturate pe pământ au fost zărite de Hristofor care a ieşit să îl cheme pe băiat la cină. I-a pipăit piciorul şi a înţeles că era o fractură. Pentru ca osul să se refacă mai repede, a pus pe locul vătămat o prişniţă c mazăre pisată. Pentru ca piciorul să stea liniştit, i-a legat o scândurică. Pentru a-i întări lui Arseni nu numai carnea, ci şi spiritul, l-a dus pe Arseni la mănăstire.

Ştiu că te pregăteşti de cer, a spus din pragul chiliei stareţul Nikandru. Dar modul cum procedezi îl socot, să mă ierţi, exotic. Când o fi vremea, o să-ţi povestesc cum se face asta.

Martie simplu

Anul trecut sau acum doi ani am scris un articol despre felul în care vine primăvara, în care vine primăvara aici, la noi, în acest spaţiu. De ce roşul şi albul se înfăşoară unul în jurul celuilalt într-o fermecată spirală a Viului şi închipuie delicatul mărţişor. Un Marte mai mic, mai paşnic şi mai benign.

Deşi sunt o fiinţă de toamnă (adică melancolică şi interiorizată), primăvara-mi prieşte. Mi-e şi foarte dragă, cum scoate ea minuni din nimic. Când eram copil, călătoream prin grădină, printre insulele de zăpada bătătorită şi murdară în care soarele se străduia să inventeze sclipiri colorate şi în care îmi înfigeam încălţările bucuroasă să-mi aflu urma adâncită şi, ici-colo, pe pământul clisos descopeream prima floricică. Albăstruţă şi mică. Cea de roiniţă. Când apăreau aceste flori pe ogor ştiam că de-acuma or să-mi dea drumul din casă. Toată iarna eram constrânsă de slăbiciunea firii mele să stau la cădură şi călătoriile prin zăpezi erau adevărate sărbători. Dar, cu această floricică, mi se dezlegau şi mie drumurile. Apoi apărea cea galbenă precum soarele care-mi mânjea nasul cu polen, cea de păpădie. Primăvara era deja prezentă. Asta se întâmpla în Rădăuţiul pe care nu mi-l pot închipui decât aşa cum arăta el în copilărie: ca-ntr-o carte poştală de la o mie opt sute şi.

Când am pus prima dată piciorul în Banat, la 16 ani, la noi erau încă nămeţi şi noaptea ger iar în Timişoara erau înfloriţi pomii. Mi-a părut că am călătorit în timp. Mirosul primăverii e altfel în fiecare loc. Toate îmi păreau mai blânde şi mai desferecate şi nu m-am înşelat.

Am uitat o viaţă întreagă în care am avut cu totul alte preocupări decât să observ firea cea veşnică a naturii de aceste floricele plăpânde şi vesele. De-o vreme-ncoace le aştept cu speranţă şi încredere. Călătorim în cerc? Sau călătorim în spirală? Acum nu mă mai bucur ca la 4 ani, e adevărat, că în sfârşit voi putea petrece mai mult timp afară. Acum înţeleg că fiecare floare micuţă de roiniţă va însemna începutul unui lanţ al celorlalte flori (narcise, zambile, crini, trandafiri, margarete, scânteioare, garoafe, crizanteme) şi bucuria că mă întâlnesc iarăşi cu primăvara. Atunci era o dezlegare, acum este un triumf…

Ştiu că mi-au rămas puţini cititori; iată, şi blogurile au căzut în desuetudine şi lumea se exprimă frivol şi frugal pe Facebook. Şi eu, desigur, am căzut în capcana asta care toacă timp şi înghite nesătulă vieţi, gânduri, citate, fotografii, ipostaze, manipulări, tăceri, dureri şi speranţe. Dar şi capcanele ruginesc… Mai ales când te-apropii de ele cu iarba-fiarelor.

Vă doresc o primăvară blândă şi prielnică. Şi mie-mi doresc deasemeni. Mi-am lipsit. Am fost în cea mai de seamă călătorie a omului… Şi am ajuns la liman.

Historia incrementorum atque decrementorum aulae Elenae

Puterea exercită o fascinaţie extraordinară. Pentru cei ce o au – pentru că se umplu de ea ca de-o sare fosforescentă şi pentru cei care-o râvnesc – pentru că le pare cheia realizării proprii. Filozofic vorbind, fiecare este măsura propriei lui puteri. Dar despre filozofia puterii prin sine, cu altă fericită ocazie.

Acum stăm de griji şi suspinuri. Ale tinerei domniţe, dulce şi suavă. Dulce şi suavă a fost. Încă dintru începutul înfiripării acestui vânt pustiitor. Semnele vântului au fost mai demult. Din momentul în care aceia îndrăzneţi şi fără barometru moral şi-au zis: E timpul să înhăţăm, să punem mâinile, să ne împroprietărim, să acumulăm, să ne desfătăm pentru că în comunism asta n-a fost posibil decât cu mare fereală iar zornăitul bogăţiei se petrecea în singurătate. La ce bun să fii bogat dacă nu-ţi poţi etala bogăţia, nu poţi epata, nu poţi scuipa prostimea din elicopter, nu te poţi arăta ca zeu, nu te poţi înfăşura-n mantii preţioase, ţesute din visele viermilor care n-au avut răgazul să se preschimbe-n fluturi, iar condurii tăi n-au fost făcuţi de mâini mici şi ostenite care-au dus apoi familiei numeroase o pâine?

Sub pojghiţa subţire a bogăţiei plină de sine curg întotdeauna râuri de lacrimi, care e drept, din loc în loc se prăvălesc în bulboane răsunătoare împrăştiind curcubee miraculoase. Bucuriile celor umili sunt mai curate, mai atotcuprinzătoare decât bucuriile sclivisite ale celor mânaţi de duhul înavuţirii.

A apărut o prinţesică, în 2005. Ca o piatră magică într-o montură străveche, patinată, ale cărei filigrane – heraldice, desigur – nu au nimic strălucitor în sine; sunt anoste şi încărcate de-o aură greoaie, purpurie pe-alocuri… Prinţesicile sunt sarea şi piperul acestei mâncări savante, înăbuşite-adesea-n sânge: Puterea. Pentru că ele deschid uşa posibilităţilor imaginaţiei şi dau acestei oculte aparenţa normalităţii. Ca să nu observi carâmbul cizmei ce te-apasă, te poţi uita mai bine după intrigi… Intrigile au făcut dezirabil şi au umanizat orice regim. În această poveste de blazon şi alcov s-a scăldat şi-a chicotit România timp de 10 ani. Aşa a început seducţia. Cu dantele care mai mult arată decât ascund, curbe şi moliciuni, mai du-te-ncolo, mai vino-n-coa’, mai nu vrea, mai se lasă. În exerciţiul seducţiei s-au înscris, vioaie şi pline de freamăt, sculele televiziunilor, cu obiectivul lipit, alunecat, scotocitor, adulmecător, cu degete harnice pipăind tastatura după cuvinte ademenitoare, cu subînţeles, ubicue. Toate explodând în texte preamăritoare, în vorbe dulcege, în linguşiri languroase, doar – doar genele lungi şi o umbră de zâmbet vor învrednici umilul scrib cu un gest de augustă benevolenţă. Alaiul, corul, procesiunea adulatorilor presupusei iubite a preşedintelui n-au contenit să zornăie din epoleţii calpi şi să cânte ode din guri mincinoase pe toate străzile media. Ici-colo, câte un nebun jerpelit şi de neluat în seamă, îşi răcnea afurisenia şi imprecaţia, înfierând cu sudalme groase vesela excitaţie colectivă care străbătea cu fiori lungi Cetatea…

Suita din ce în ce mai numeroasă apucă, smulge, ia, înhaţă în numele acestei sfinte beţii de putere amestecată cu amor. Elenei îi convine. Şi dacă nu i-ar conveni, ce-ar putea să facă? Să oprească alaiul în mijlocul drumului şi să-i spună, cu voce vibrantă, din vitre (o voce pe care-o foloseşte arar, de obicei vorbeşte cu voce cristalină din palatin): „Hei! Nebunilor! Nu sunt cine credeţi voi că sunt! Sunt doar o fată săracă şi am atâtea calităţi – asta şi voi recunoaşteţi – încât nu merit să fiu săracă! Şi nici nu-mi place să fiu săracă!, vouă vă place? Opriţi-vă, pentru că vine o zi în care veţi da socoteală!” … Cum să fi spus asta, şi cine-ar fi crezut-o? Sau poate ar fi crezut-o, şi-atunci s-ar fi năpustit asupra ei şi i-ar fi smuls hainele preţioase, ar fi despuiat-o şi-ar fi posedat-o cu ciudă, cu încrâncenare, după care, obosiţi, goliţi, frustraţi, ar fi sfâşiat-o şi-ar fi aruncat unii în alţii cu bucăţi însângerate din ea… Nu putea să spună nimic, nu putea decât să joace mai departe jocul seducţiei naţionale şi să stea în fruntea acestui alai de coate-goale, de sărăntoci şi mizerabili, de gângavi şi agramaţi, de libidinoşi şi trepăduşi care, în virtutea autorităţii ei pseudo-erotice, o ascultau ca nişte căţeluşi. Ea nu putea să cadă sub limita propriului ei farmec. „Trebuie să faci eforturi monumentale  ca să nu cazi sub farmecul tău„. Era condamnată să rămână ţintuită în rolul de seducătoare…

Dar orice poveste de dragoste, chiar şi între o mulţime halucinată, cucerită şi idolul ei, între un produs media şi consumatorul ei, se sfârşeşte într-o zi.  Pe sub tencuiala fardului, crăpată, câte un semn al tristeţii, câte un rid dezgustător, ici colo, câte o cameră de înregistrare uitată deschisă… După atâta danţ frenetic în luminişuri păzite de lupi, apare şi osteneala. Şi pânza seducţiei se răreşte şi plesneşte din loc în loc, arătând, vai!, anosta realitate. Între timp, unii s-au îmbogăţit. Toţi s-au îmbogăţit, toţi aceia care s-au învârtit în jurul idolului facturat de media. Preşedintele, ca un sârguincios administrator al nebuniei colective, printre ei. Cu cine era să împartă Elena ofrandele supuşilor, dacă nu cu obiectul presupusei sale fascinaţii? În rol de zână bună, i-a ajutat fetele să se căpătuiască. I-a consolidat puterea chiar şi când nimeni nu mai credea în ea, nici el însuşi. A lipit, a cusut, a împletit, a făcut sarmale, a dat cu mopul, a călărit, a mers pe bicicletă, a pus banul la nunta fetei. Şi acum, în final, când luminile s-a stins, ea va plăti. Tot ce-a fost imaginat în numele presupusului amor i se întoarce, în întuneric şi singurătate, ca un bumerang, în frunte. Toţi adulatorii şi concupiscenţii de ieri, o scuipă astăzi. Toţi profitorii şi lăudătorii s-au ascuns. Va trebui să-şi încheie, singură, în mod tragic, această poveste ivită din guşa şi scrijelită cu gheara unui regizor cinic şi al cărei final a fost scris dintru bun început.

Elena

… terapie pentru destin

De cate ori ma apropii de cuvinte, ele isi trag sfioase hainele, ca nu cumva sa ma asez, din greseala, pe vreun fald sau pe vreun colt de inteles. Dupa ce-au fost atat de bune prietene cu mine, dupa ce mi-au dezlegat toate secretele – ale mele si ale lor – acum se poarta de parca nici nu ne-am cunoaste.

Nu-i nimic. Desi nu par o fiinta rabdatoare, sunt una.

Pot sa plec in lumea realitatii si sunt sigura ca ma vor urma, ferindu-se stangaci, ascunzandu-se prost, fara stiinta supravegherii, ca nu cumva eu sa le observ.

O sa vi se para naive si lipsite de noima aceste consideratii. Ele tin mai degraba de vestibulul creatiei, sunt despre felul in care un artist (un creator de realitati de sine-statatoare) relationeaza cu uneltele lui, indiferent care sunt acelea. Uneori „uneltele” nu se mai supun, nu sunt docile, nu vor sa ramana doar niste unelte si devin ceea ce sunt de fapt: fiinte vii, autonome.

Cuvintele au trupul, metabolismul si psihismul lor. Ele inchipuie o lume in sine, chiar daca noua nu ni se dezvaluie astfel. Credem ca suntem stapanii cuvintelor, dar nu-i deloc asa, e doar o inchipuire de-a noastra.

Solstiţiu de vară

Etichete

, ,

Vara este una dintre cele mai încăpătoare evenimente ale vieţii unui copil, unui om. Soarele devine plan, câmpia eternă, verdele necurmat şi liniştitor şi, nu se ştie de ce, nimic rău nu ţi se poate întâmpla.

Vara miroase a căpşuni până-n marginea lumii şi are gust de cireşe amărui. Aveau bunicii un cireş rotat, uriaş, în curtea din faţă. Cum casa lor mi se părea cea mai înaltă construcţie din univers – aşa mi se părea mie că din podul casei ajungi direct în miturile străvechi ale facerii lumii şi poţi să-i atingi picioarele lui Cronos – cireşul îmi părea o lume jumătate în cer. De pe crengile din vârf – unde se coceau primele cireşe amărui – se zărea coama casei acoperite cu draniţă şi puteam să ating norii. Bunica, o făptură micuţă şi delicată umbla pe sub cireş încoace şi-ncolo şi mă tot dăscălea cu glas îngrijat. Îi era frică să nu cad, cred că-i era grozav de frică. Asta înţeleg acum, atunci mă distra, ba chiar îmi producea o anume satisfacţie agitaţia ei, umbletul mărunt şi iute, trebăluiala şi tonul necunoscut, mai înalt decât de obicei, al glasului ei. Mă aşeazam de-a călare pe furca crengilor şi mă legănam încetişor visând la Prâslea cel Voinic, la Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, la Pegas şi la Icar… La aventurile Cireşarilor şi la tragedia lui Ciprian Porumbescu. Fluieram ca un mierloi frânturi de Baladă, mâncam cireşe – două mie, două în găletuşa emailată pe-afară cu albastru şi albă ca laptele în interior, fredonam, mă legănam cu crengile subţirele de parcă aş fi fost în tiribombă. Scuipam şmechereşte sâmburii pe acoperiş şi-i urmăream cu duruie sărind din draniţă-n draniţă şi piezându-se apoi în iarbă ca nişte mărgele însângerate.

Acesta este gustul verii. Dulceaţă de cireşe amare. Lapte cald, îndulcit cu miere în cana de porţelan în formă de cupă, cu buzele răsfrânte, desenată cu maci şi flori de câmp. Aşa stabilise bunica: aceea era cana mea pentru vacanţă, trebuia să am grijă să n-o scap. Acela era baticul meu: unul albastru deschis cu trandafiri roşii pe margine, minunat de frumos. Acela era patul meu. Unul cu tăblii înalte, cea de la căpătâi mai înaltă decât cea de la picioare. Pe tăbliile acelea desenam cu capul răsturnat şi cu ochii daţi peste cap, personaje din poveşti. Lupul care o urmărea pe Scufiţă prin pădure… Balaurul cu şapte capete pe care voinicul le tot tăia şi ele creşteau la loc. Desenam cu un fir de fân pe care-l scoteam din saltea. Mă răsuceam de câteva ori dintr-o parte în alta a aşternutului – doua rotaţii şi jumătate până ajungeam la margine – ca să aud cum foşneşte sateaua de cânepă umplută cu fân şi frunze de pelin. Frunzele de pelin miros amărui şi alungă puricii. Aşa spunea bunica. În fiecare seară mă convoca lângă ciubărul în care apa se încălzea peste zi şi părea verzulie şi mă punea să mă spăl cu un săpun mare, cu o formă ciudată de piatră nefasonată, bine-bine. Genunchii, coatele, gâtul. Apoi mă ştergeam cu un ştergar aspru de in,  care-mi făcea pielea (sau ce-o fi fost!) fâşiuţe şi mă fugărea în casă. Soarele se uita cu jumătate de chip din spatele casei la mine să vadă ce-am de gând. De parcă mi-ar fi oferit cele mai de preţ odoare ale lumii, bunica îmi punea într-un castron de lut ars două dăraburi de mămăligă rece – rămasă de la prânz, când o tăiase cu mişcări iuţi cu o sforicică ce era înnodată de mânerul discului de lemn pe care-o răsturnase, în cubuleţe perfecte – şi deasupra, din ceaunul în care fiersese mămăliga, două polonice de lapte călduţ şi mă privea mulţumită cum mănânc. Îmi mai zicea să ţin gura închisă când mestec – „cum te-a-nvăţat mămică-ta” – şi să nu vorbesc cu dumicatul în gură. „Bunico, da’ tu nu mănânci?” … „Las-că mânânc eu, când asfinte soarele”. „Da’-mi mai povesteşti ce făcea mă’ica atunci când era aşa ca mine?” … „Îţi povestesc după ce te-nchini.” Mă închinam aşa, de gura ei, făcând cruce anapoda, cu stânga. Îmi dădea serioasă – ştiam că nu şuguie pentru că strângea buzele a asprime şi ochii cei albaştri ca azurul deveneau tăioşi – peste mână, dar nu mă lovea să mă doară, îmi lua degetele mâinii drepte adunate în palma ei făcută mănunchi şi o ducea cu grijă, la frunte, „În numele Tatălui”, la pântec, „Al Fiului”, la umărul drept, „Al Sfântului Duh”, la umărul stâng „Amin”. Potop de întrebări îmi veneau în mine şi le-aş fi pus pe toate odată şi ea simţea asta şi mi le curma pe toate cu o privire.

0_7cf41_1503c8e8_XL

Călătoria

Etichete

,

M-am întors din cea mai de seamă călătorie

Aici sunt teritoriile păcii, teritoriile iubirii fără prihană

Un stânjenel străveziu oficiază ritualul învelit în odăjdii de aur

Inimile trec una prin alta dansând menuet

şi-şi lasă una alteia toată ştiinţa

pe care le-a adus-o sângele cel neodihnit.

Omul crede că are sau este.

Nu are. E doar o convenţie între lumină şi întuneric

care lasă vederii o carne fanată şi tristă.

Nu este. Doar o năzuinţă necunoscută

îl înfige în peretele vieţii ca pe-o insectă, de vie,

în insectar,

cu elitre şi şapte mii de picioare;

este doar o rotire perpetuă în jurul

găurii din mijlocul sternului, în jurul acelui punct fix

ce-i aminteşte cu fiecare mişcare

că e ţintuit.

Acesta nu e un poem.

Sunt doar nişte cuvinte îndurerate

legate de coadele cailor sălbatici, atemporali

şi trase prin praf şi prin glod, prin rugi şi prin spini, de-a dreptul prin soare.

Ce va rămâne din ele, abia acelea vor fi cuvintele unui poem.

Am participat la multe evenimente; a îngrămădit viaţa şi lumea tot felul de boccele şi cufere în cămara acestui început de an. Poveşti, chipuri, gesturi, vorbe. Cuvântări. Necuvântări. Priviri, grimase. Rânjete soioase. Zâmbete limpezi. Cuvinte ascuţite, cu lama curbată. Cuvinte ascuţite şi sunând a jungher. Cuvinte molcome, curbate, diafane. Rotocoale şi ruguri. Cuvântul e o putere de necuprins. Poţi aprinde lumea cu el, o poţi şi distruge. I-am verificat toate puterile. Atât cât m-am priceput; altfel, parcă aş avea o bombă nucleară în vârfurile degetelor. Un glob magic. Pot face aproape orice cu ajutorul cuvintelor, dar am aflat că nu e bine să fac absolut orice. Poţi ridica oamenii de la pământ şi-i poţi face să zboare dar, după ce i-ai ridicat de la pământ şi călătoresc pe nouri, nu mai ştiu să umble. Poţi lega inimile de cer şi le poţi colora în albastru dar chiar şi inimile funcţionează cu aluviunile pe care le cară sângele şi sângele are şi el nevoie de nutrienţi pentru mişcare… Suntem şi materie. Suntem în primul rând materie. Din fericire, probabil. Mereu m-am întrebat la ce-i foloseşte Creatorului, Domnului Dumnezeului nostru, experienţa noastră. De ce pe singurul Său Fiu l-a făcut om, şi L-a trimis în carne, să simtă şi să înţeleagă din interior, prin sine, puterea vieţii de om? Când El singur le ştie pe toate … Am găsit o părere de răspuns dar încă mai am de înţeles. Cred că aproape am înţeles…

Nu sunt nici tristă, nu sunt nici fericită, nu sunt nicicum. Sunt dincolo de tot şi de toate. Într-un liman de unde lumea mi-e dragă pentru că nu mă mai poate atinge.

Cea mai frumoasă parte

Etichete

,

Eşti cea mai frumoasă parte din mine …

Nici n-am crezut.

Eşti partea care visează numai albastru

Şi mă desface floare cu floare din lut.

Pe pajişte, maci înfocaţi,

– ici-colo în iarba sfioasă -,

se închipuie, tremurători,

jumătăţi de sărut.

 

Eşti cea mai întreagă parte din mine:

Din tine mă cer.

El ne-a croit sufletele, egale,

dintr-o străveche petală de ger

şi-apoi, le-a cufundat, atent,

într-un vas cu vie văpaie.

Nu s-a gândit că nu vom putea

Respira, înţelege, răzbi.

Că, la urmă, din noi, vor rămâne

zdrenţe de cer.

 

Eşti cea mai smerită parte din mine.

N-ai cum să ştii…

Rugăciune de lacrimi arsă-n pustiul

fără sfârşit al lumii aceste…

Sfâşietoare de sine mărturisire:

doar iubind suntem vii.

Eşti trunchiul în care crucile noastre,

îmbrăţişate, învaţă să zboare

strunjite de floare, de ploaie,

de vântul subţire

silabisindu-ne numele secrete

de când am fost copii.

8_magritte-the-lovers

Rene Magritte – The Lovers

Inima

Ating luciul umed în care,
înveliţi, ochii tăi -, două planete atotştiutoare,
mă visează cum încă n-am fost.

Nu ştiu… Să îl beau şi s-adorm?…
Sau doar să îl las tulburat?
Celelalte femei, de până acum,
S-au dat, sfios, la o parte
Şi-a rămas numai una.
Aproape că nici n-o cunosc.
Pâlpâie, flacără de lumânare
dezmorţită din somn
şi nici nu vede ce colţ de odaie
desprinde din beznă.
Înalţă-mă, uşor, până la gleznele tale,
să le-nfăşor, îmbrăţişare de alge,
şi să-mi strecor
rădăcinile-n măduva lor somnoroasă,
– fire suave de iubire luminiscentă.
Incalte, am reuşit să respir
prima dată, din aura ta de mesteacăn uimit.
Şi-am înflorit tremurând,
şoaptă chemată pe numele mic.

Nu mai ştiu să cobor
din cerul cuvintelor tale.
Aici avem o singură inimă de diamant pârguit
ce-şi potriveşte cămările pentru
felurile noastre de sânge: intens, molcomit.
Cât timp vom trece prin astă iubire
pe rând,
vom fi

asfinţit,

răsărit,

infinit.

chiesa-del-gesu-di-roma-jaideep-sing-rai-1

Foto: http://ajaytao2010.wordpress.com/2013/06/20/chiesa-del-gesu-di-roma-jaideep-sing-rai/

Iubeşte-mă…

Etichete

, ,

Iubeşte-mă
Dar nu mă poţi atinge.
Ca umbra unui stârc umblând pe ape;
Când înserarea se îmbracă-n sânge
Nici universul nu mă mai încape,

Oriîncotro m-aş duce, orice-aş face,
mereu îmi iese-n faţă chipul tău.
Lipit în ochii mei, nu-l ştiu desface
Şi dacă l-aş desface-ar fi mai greu…

O fi pe undeva vreo stea cuminte,
Cu bun răgaz să ne istorisim:
Ce-a scris în carne viaţa cea fierbinte,
Cum inima ne-a învăţat să-i fim…

Nici nu ştiu cine sunt, ce sunt, şi-mi pare
Că m-am ivit din tine ca să-ţi fiu
Renaştere şi sens şi spulberare
Şi să mă-nveţi ce ştiu şi ce nu ştiu…

Şi eu iubesc,
Dar nu te pot atinge.
Aşa ne-a fost ursit, aşa e scris.
Şi de n-ar fi aşa, pe loc ne-am stinge,
nedumeriţi, ca floarea dintr-un vis.

Imperceptible_Beauty_2_by_inObrAS

 

Sufletele noastre …

Sufletele noastre seamănă nespus.

Sunt turnate molcom în străvechi tipare.

Oricât de departe ar urca de sus,

Tot rămâne setea de-a zbura şi pare

Nesfârşit de dulce, sfâşiat de trist,

Zborul alb în sine, şi-n însingurare.

 

Sufletele noastre scriu cu-acelaşi scris

Un poem al tainei, vie-n fiecare;

Rătăciţi prin secoli, ne-am văzut ca-n vis

Şi-am călcat pe urma florilor amare.

Niciodată timpul nu s-a dat învins.

Nins şi spulberare de cireşi în floare …

 

Sufletele noastre-şi caută-ndurare

Şi nevinovate şi de neiertat;

Patimă curată, fără de-întinare,

Ispăşind cu totul, tot ce le-a fost dat.

Doamne, cum ai face să ne stingi deodată?

Şi să ne cumineci, unu-n celălalt?…

 

Sufletele noastre, cremene şi iască,

Prind în ceruri stele pentru înnoptat.

Să vă fie viaţa floare-mpărătească!

Ce vă este vouă, nouă nu ni-i dat.

Răsăritul umple iarbă şi petale

Cu-ale noastre lacrimi – dor străluminat.

 

Interviu

Etichete

, , , , , , , , , , ,

Prin amabilitatea jurnalistei si scriitoarei Malina Anitoaei, publicat in cotidianul Crai Nou din 15 aprilie a.c.

http://www.crainou.ro/?module=displaystory&story_id=66980&format=html

Interviu cu scriitoarea Gabriela Savitsky

1.Te-ai născut la Rădăuţi, ai urmat Şcoala gimnazială la Rădăuţi, ai locuit undeva pe strada Cărămidăriei. Ce înseamnă pentru tine acele vremuri?
Ce e, anume, „Rădăuţi”? Dacă îl priveşti din Proxima Centauri sau de pe Vega, nici cât un electron nu e. Pentru locuitorii din Londra sau din Berna nu există Rădăuţi. Poate să însemne ceva pentru câţiva esteţi din Franţa care-i cunosc biografia lui Matei Vişniec. Dar dacă priveşti din el, acum 46 de ani sau acum 40 de ani, e centrul universului. Iar pentru mine înseamnă huma din care sunt făcută şi alchimia ei. Rădăuţi nu există în sine, e impersonal şi anonim, dar pentru mine şi poate pentru un număr limitat de oameni e un tărâm fabulos, izvorâtor de poveşti magice. Rădăuţi înseamnă Topliţa care-l traversa odinioară şi tot ce e legat de apă presupune viaţă şi curgere. Curgere în sens filozofic, mişcare, schimbare, evoluţie. E o căldare deasupra căreia stelele se-aşează, în nopţile de august, atât de jos încât poţi să le-atingi cu mâna. Rădăuţi înseamnă, pentru mine, şocul pe care-l ai când ieşi din întuneric la lumină, după ce-ai fost cuprins cu totul de-o poveste şi, când povestea s-a încheiat, o mai târăşti un pic după tine pentru că nu te-nduri să te desparţi de ea. Asta se întâmpla de fiecare dată când mergeam la cinematograf. Rădăuţiul mai înseamnă bramele – acele porticuri prin care intrai din stradă în intimitatea unei curţi interioare – nu ştiu dacă mai există acum, dar erau ca nişte porţi temporale. Separau eticheta străzii de viaţa reală, crudă, intimă, familială, într-un mod formal pentru că nu era nicio poartă. Maternitatea era peste drum de şcoala generală nr. 4 şi lângă biserică catolică. Strada Cărămidăriei este un univers – din Marquez sau din Canetti – şi ar fi păcat s-o „expediem” într-o propoziţie. Strada aceasta cu istoriile ei şi cu viaţa ei e o amuletă. Şi matricea în care am luat formă.
2.Cum este viaţa ta acum?
Viaţa mea a fost mereu la fel. Am păstrat, neabătut, acelaşi ritm, aproape în mod inconştient. Am mers înainte şi merg în continuare (cu o inconştienţă veselă dar şi cu un anume cinism pe care-l are şi natura dacă ne uităm cu atenţie) mânată de-un vis al meu pe care nu-l ştiu, nu-l pot numi, dar el e în mine. În momentul în care umbra mea îl va acoperi perfect, atunci voi şti despre ce e vorba. Şi-atunci voi fi în pace. Nu am reuşit să mă desprind de starea de uimire în faţa măreţiei vieţii, a imprevizibilităţii oamenilor, a frumuseţii lor interioare. Urâţenia nu vreau s-o văd, sau mă prefac că n-o văd şi-atunci ea pierde în importanţă. Mi-am găsit un loc în lume, m-am pregătit pentru scris şi istorisesc. Până la urmă, după multe şi felurile încercări, am înţeles chiar şi eu că asta mi-e menirea. Să prelucrez realitatea, s-o transform în poveste şi să le-o restitui, să le-o dăruiesc oamenilor.
3.Câte cărţi ai publicat şi la ce lucrezi în prezent?
Am publicat 3 cărţi de poezie şi curând iese cea de-a patra de sub tipar. Sunt importante pentru cititori, cred. Pentru autor …după ce ai scris-o, nu-ţi mai aparţine. Dar asta a fost „deschiderea”; de abia de acum mă apuc serios de scris. Abia ce m-am familiarizat cu arhitectura limbii române – care-i o limbă fabuloasă, bogată în sensuri şi neasemuită. Am un roman pe care îl închei în curând, în care e prezentă şi atmosfera din mahalaua Cărămidăriei şi Rădăuţiul meu mitic şi poveştile pe care le-am auzit. Nu sunt prezente direct pentru că nicio carte de-a mea nu este şi nu va fi autobiografică – am oroare de exhibiţionism literar. Amintirile, experienţele s-au topit, sunt difuze şi se amestecă în imaginar. Pentru că, oriunde mă întâlnesc, oamenii, de cum mă văd, încep să-mi povestească. Sunt un magnet al tuturor poveştilor lumii.
4. Ce anume te-a ajutat să-ţi păstrezi echilibrul în momentele de cumpănă?
Inconştienţa, pe de o parte. Ai văzut, copiii mici se duc direct spre câinii cei mai mari, în copitele cailor, se reped la cocoş sau la curcan, spre ceea ce noi, cei cu experienţă, identificăm a fi un pericol. Şi un soi de credinţă absolută că viaţa merge, este triumfătoare, dacă nu ne oprim să ne plângem de milă. Nici nu ştiu dacă a fost vreun moment de cumpănă; poate vreo ezitare şi bătutul pasului pe loc. Am o credinţă uriaşă în ceva ce eu am de făcut. Şi acel „ceva” m-a extras din toate rătăcirile mele, inclusiv existenţiale, conjuncturale.

5.Dacă ai lua-o de la capăt pe cine nu ai dori să întâlneşti în viaţa ta?(Există vreun om providenţial pentru tine?)
În primul rând, n-aş vrea cu niciun chip s-o iau de la capăt şi nici nu mi-ar place să am posibilitatea asta. M-aş dez-identifica. Cum să mai fiu eu însămi – acum aflându-mă la 5000 de metri, pe „platou”, unde adun romaniţă şi flori de colţ, şi urmează să încep ascensiunea finală – dacă aş avea alte date de evoluţie? Fiecare om din viaţa mea a avut un rol. E o matematică perfectă; deşi n-am niciun talent pentru matematică, realizez că Universul e opera unui matematician de geniu. Dacă ar fi lipsit tragedia de la 18 ani – despre care nu-i corect să vorbesc dar care mi-a marcat evoluţia ulterioară – n-ar mai fi fost acelaşi curs. Câteodată, când ni se întâmplă o nenorocire sau ceva neplăcut, suntem foarte afectaţi şi supăraţi pe soartă. De fapt, nu se întâmplă decât o „corecţie”, suntem aduşi, printr-o tragedie, pe drumul predestinat, de pe „câmpurile” pe care umblăm. Desigur, sunt câţiva oameni pe care aş vrea să-i reîntâlnesc şi nu se mai poate asta pentru că nu se mai află aici, în dimensiunea asta. Nu urăsc pe nimeni, nu detest pe nimeni, nu mi-e frică de nimeni. Fiecare dintre noi e providenţial, pentru cineva, la un moment dat. Ştii, Einstein spune că prezenţa discretă a lui Dumnezeu o reprezintă coincidenţele. Am întâlnit, la timpul potrivit, exact oamenii care m-au determinat să-mi găsesc cursul destinului. Cel mai important om din viaţa mea – nu ştiu dacă providenţial sau nu – este cel care-a intuit valoarea mea reală, dincolo de butaforiile pe care le lansam. El a pus încredere şi sacrificiu în devenirea mea. Mi-a schimbat viaţa, m-a schimbat din temelii; pentru că nu aş fi fost niciodată un om pentru societatea asta de care nu mi-a păsat, pe care am sfidat-o iar ea m-ar fi ucis, în final. Şi nu e critic literar, nici om de litere. E un inginer. Datorită lui sunt ceea ce sunt astăzi şi voi fi ce voi fi mâine. Pot spune că mi-a salvat viaţa, nu cea lumească, nu-mi pasă foarte mult de cutumele sociale, mi-a salvat literatura. Se numeşte Enache Barbu. Un om providenţial în viaţa mea e fiul meu, Vlad, o adevărată minune de înţelepciune şi bună-cuviinţă. El este cu adevărat providenţial. Toate iubirile sunt importante, dar cea mai frumoasă, sfâşietoare, este ultima.

6.Cum sunt bănăţenii şi cum sunt bucovinenii din punctul tău de vedere?
Bucovina şi Banatul sunt fraţi, au fost în acelaşi Imperiu. Vitregia naturii din Bucovina, însă, a ivit oameni de o dârzenie neclintită, aprigi – cum sunt şi eu – iar în Banat, unde pământul e mai înţelegător şi fenomenele naturii mai blânde, a creat un alt fel de psihologie. Şi unii, şi ceilalţi au convieţuit, ca supuşi austrieci, cu omenetul strămutat prin imperiu dintr-o parte în alta. Aceste schimburi interetnice au dus la emulaţie. Au învăţat unii de la alţii, cum italienii învaţă astăzi de la româncele noastre să mănânce sărmăluţe şi cozonac. Când am venit aici, prima dată – la olimpiada naţională de literatura română, în 1984, – la Suceava era zăpadă şi aici erau pomii înfloriţi. Am umblat pe toate străzile Timişoarei, cu piciorul, într-o euforie. Totul era înflorit. Mi se părea incredibil, de parcă aş fi fost pe o altă planetă! Am ascultat corul de la Lugoj… Am văzut dealurile încărcate de floare… Mi se părea ireal. Am promis că o să mă întorc. Şi m-am întors. Visul acela a lucrat în viaţa mea, să se înfiripe. Nu există diferenţe majore, tot oameni. Doar că, aşa cum spune şi Lucian Blaga, spaţiul acesta vălurit, deal – vale– pustă, a pus surdină patimii. Aici, afectele nu sunt explozive. Aici, nu există exprimare directă. Nimeni nu-ţi spune verde-n faţă că dacă mai mergi mult dai de-o prăpastie. Te-ntreabă doar dacă vrei neapărat să mergi pe drumul acela. Te lasă să vezi singur, şi dacă-ţi rupi gâtul, ridică din umeri. Aici contează enorm ce „ai” nu ce „eşti”. Şi în timp ce toată lumea e ocupată să aibă, eu pot, în liniştea mea, să fiu. Să privesc oamenii, să le simt mişcările sufletelor ca un rezonator de mare precizie ce sunt. Să mă bucur că mi s-a dat această viaţă, cu trăit din abundenţă, cu suferinţă, cu fericire, cu durere şi cu multă lumină. Nu mă mai simt acasă în Bucovina, ăsta-i adevărul. Cordonul ombilical s-a subţiat în timp şi apoi a dispărut. Da, mi-s dragi amintirile oamenilor de odinioară, dar nu m-am gândit niciodată să mă întorc. Cum spune oracolul de la Delphi: „Vei pleca. Vei veni. Nu te vei întoarce.” Nu ştiu dacă sunt „acasă” în Banat. E şi greu pentru mine, cu psihologia mea de slav din stepă, nomad începând chiar cu codul genetic. Sunt „acasă” în limba română; în timp ce scriu, în timp ce înfiinţez şi mişc personaje, fapte, acţiuni, mă simt în cel mai „acasă” loc din univers. Dacă m-a fermecat Banatul prin ceva – şi m-a fermecat – a făcut-o cu doinele lui. Atâta înţelepciune, atâta ştiinţă a observării sufletului, atâta echilibru, atâta dsurdină durerii de a nu putea atinge graniţele fericirii … „Ană, zorile se varsă/ Stânge lampa de pe masă/ Lasă-mă şi nu mă lasă/ Ană, mândra mea frumoasă” – ca să dau doar un exemplu.

7.Ce mesaj ai pentru cei care ar fi putut să-ţi întindă o mână la un moment dat şi nu au făcut-o?
Cine era sortit să-mi întindă o mână, a făcut-o. Cine nu, bine a făcut. Nu am nimic să reproşez nimănui. „Nimeni nu-i profet în satul lui”. Nu poţi zbura într-o sticlă înfundată. Poţi, dar te epuizezi şi te stingi. Cine să mă fi ajutat când nimeni nu dădea crezare văzutului? Dacă prinzi o ciocârlie, când o vezi aşa cenuşie şi ternă, de unde să ştii cât de frumos poate ea să cânte când se înalţă-n văzduh?
Vă doresc Sărbători Pascale în tihnă, cu prietenie, îndestulare şi dragoste. Căutaţi să vă iertaţi unii pe alţii şi, mai ales, pe voi înşivă.

Consemnează Mălina Aniţoaei

Post-echinocţiu

Acum, nu demult, în 21 martie, Soarele ne-a împărţit egal Pământul şi ne-a dat fiecăruia câte o felie. Chiar dacă pământul se bălăbăne-l precesia lui precum un titirez sau un fus care-i aproape spre sfârşitul rotaţiei (cine sau ce i-o fi imprimat această mişcare? un uriaş meteorit care l-a lovit acum miliarde de ani făcând să dispară specii întregi şi mărind gravitaţia?) peste tot, anul acesta, la 16.57, am avut fiecare partea lui mulţumitoare.

Ce mi-a venit mie cu aceste consideraţii aproximative tocmai acum?… Eu am cu totul alte poveşti de scris decât să mă preocupe fizica celestă, atracţiile şi mişcările planetelor şi sorilor aruncaţi rebel în spaţ’ – ca să mi-l citez pe Maestru. Şi dacă există o totală interdependenţă între mare şi mic, între hotărârea galaxiei Andromeda de a se întrepătrunde peste aproximativ 4 miliarde de ani cu Calea Lactee, rezultând foc şi cenuşă cosmică, alte planete, alţi sori, altă galaxie, de formă lenticulară, altă alcătuire a acestui colţ de Univers, între înflorirea acestui liliac din faţa ferestrei şi înflorirea liliacului din faţa ferestrei casei părinteşti, acum 40 de ani, e drept, mai târziu, în sfârşitul lui april, toată această uriaşă şi simplă echilibrare are un sens… Există, desigur, interdependenţă. Una imposibil de detectat cu mijloacele minţii noastre limitate (formată şi ea din materie), poate printr-o matematică pe care, dacă am putea-o descoperi …. mai bine că n-o putem descoperi şi n-o vom descoperi niciodată. Noi, pământenii, sau urmaşii urmaşilor noştri de peste 2 miliarde de ani. Când starea conştiinţei noastre ar fi una cu totul angelică. Când acei viitori oameni nu vor avea nevoie de cuvinte ca să comunice şi vor putea să comunice prin semnale neuronale iar cuvântul sau sunetul vor fi doar vehicule ale Artei. Sau nu vor mai avea nevoie de artă?

Ce este orice manifestare artistică, orice act de creaţie – fie el plastic, literar, muzical, coregrafic – dacă nu o proiectare a spiritului uman în viitor, în lumea perfectă a Ideilor lui Platon? O curăţire a lui de toată tina, de toată osteneala, de această cocleală a trăitului într-o societate haotică, vulgară, violentă şi, adesea, criminală prin cinismul ei?

Din fiecare epocă istorică – încă din zorii civilizaţiei umane – ne înduioşează vestigiile artistice. Un ac de păr, din os de peşte, gravat. O statuetă de lut ars înfăţişând formele duioase ale unei femei. Un cuţit de silex, ornat cu un desen geometric. Încă de la adăpostirea în peşteri, omul a avut nevoie să se înconjoare, să-şi împodobească lungul zilelor cu frumuseţe. Nu vă mai trec acum prin Persia, Grecia, Cambodgia, Mexic, India, Eghipet, până-n barocul târziu (decadent?). Istoria omenirii este istoria frumosului pe care l-a putut creea în fiecare moment al evoluţiei sale.

„Frumuseţea va salva lumea”. M-a obsedat şi mă obsedează acest mic enunţ pe care Dostoievski i-l strecoară personajului său, Mâşkin (în „Idiotul”). Nu e vorba de vreo obsesie care să mă urmărească şi căreia să-i subordonez viaţa proprie. Atunci când am citit-o mi s-a părut revelaţia supremă. Ce înseamnă „frumuseţe” pentru noi, pentru cei de astăzi, de mâine sau de mai demult? Înseamnă să ornăm autostrăzile cu cariathide? Să desenăm zidurile blocurilor cu imagini paradisiace 3D? Să ne înghesuim locuinţele, să le burduşim cu opere de artă? Asta ne va da sentimentul că trăim frumos? Nu, nu ne-ar folosi la nimic. Am merge la fel de gârboviţi, de apăsaţi sub imensa nefericire pe care-o târâm atârnată de inimă cum îşi târăşte condamnatul ghiuleaua. Poate că ne-ar licări un pic de bucurie trecătoare în privire, preţ de-o miime de secundă. Dar ne vom retrage apoi, imediat, în melasa sentimentului nimicniciei şi golului.

Frumuseţea poate să însemne o după-amiază anostă, când laşi draperiile grele de catifea sângeriu-potolit să cadă din fundele de mătase albastră cu care stau, îndeobşte, legate, ca o coafură cu cărare pe mijloc care lasă liberă fruntea şi veseli ochii. Când te cuprinde un sentiment de pace şi bucurie interioară, fără să ai o explicaţie şi fără să fi căutat să confecţionezi această stare. Când aşezi, cu gesturi domoale, discul cu muzica îndrăgită – o voce de femeie căreia-i arde sufletul – şi laşi acul patefonului pe marginea lui. Foşneşte uşor şi-apoi sunetele încep să curgă, trec precum particulele de neutrino prin fiecare celulă a ta şi pornesc în univers pe drumul lor neabătut. Aprinzi vreascurile din cămin şi urmăreşti cum sunetele melodiei fac să se mişte limbile focului. Focul dansează lent, tresare, se răsuceşte, coboară, se pierde, se înfiripă pe ritmul ce curge din patefon. Intinzi braţul şi iei două cupe rotunjite, cu picior, de pe poliţa de deasupra căminului. Cupele seamănă cu doi sâni mici şi cuminţi de femeie pe care-ai iubit-o demult ars de patimă. O patimă din care-au rămas doar semnele incendiului, pete negre de scrum pe pereţii inimii tale. Paharele clinchetesc ca un clopoţel de argint – cum numai cristalul ştie să sune. Apoi se-aude gâlgâitul potolit al coniacului, aşa cum gâlgâie sângele-n arterele tale. E aici, în încăperea îmbrăcată-n penumbră, pe pereţii căreia dănţuiesc umbrele languroase ale flăcării lumânărilor întâlnindu-se cu flăcările vesele ale focului din cămin, o prezenţă. O femeie. O cunoşti de miliarde de ani. De miliarde de ani, de când materia întunecată s-a despărţit de lumină, sufletele voastre s-au tot căutat, s-au găsit, s-au despărţit, s-au găsit, s-au despărţit, s-au căutat, s-au atins. De parcă scopul universului – sensul pentru care el există – acesta este. Să vă prilejuiască întâlnirea şi despărţirea. Atingerea şi desfacerea. E şi nu e. Nu ştii niciodată – dar niciodată n-ai putut fi sigur deşi ţi s-a părut că ai găsit-o şi în alte femei pe care le-ai iubit – dacă ea este. Dar prezenţa ei te face să te linişteşti. Îţi învăluie sufletul într-un abur uşor, într-un nor, într-un senin, într-o tihnă bună. Cu un glas pe care l-ai recunoaşte dintre toate glasurile pământului vorbind la unison – aşa cum îşi recunosc pinguinii glasul puiului – timbrat şi copilăros, spune cuvinte despre talazuri şi insule, despre lumini în noapte şi eucalipţi. Legănat de amestecul de sunete şi lumini încetinite, adormi cum ai adormit când încă nefăcut cu totul erai, în pântecul mamei.

Fericirea nu înseamnă să ai, fericirea nu înseamnă să fii, fericirea nu înseamnă să culegi, să posezi, să atingi, nici măcar să vezi sau să auzi. Fericirea-i un amestec alchimic din miliarde de ingrediente care, împreună, în dozaje magice, te pot extrage din zgomot, din mişcare, din ură şi determinarea de a fi vizibil, de a domina, de a fi răscrucea tuturor întâmplărilor. Fericirea înseamnă bucurie de a fi şi echilibru perfect cu toate ale universului.

De aceea, toate zbaterile noastre miros a steril. De aceea, toată violenţa noastră interioară răneşte. De aceea, nu reuşim să fim niciodată în armonie cu nimic. De teama de a nu fi, cumva, fericiţi. Pentru ca nu cumva, odată pierdută starea magică, să redevenim fiarele de toată ziua, cu colţii vădiţi, gata de răutăţi şi ofensive lipsite de sens.

***

Să coborâm din înalturi sau să ieşim din starea de fericire care poate fi vag culpabilă şi oricum nefirească ba chiar ilicită în oceanul de nefericire general de care uni-s conştienţi, cu măsură, iar alţii se îndoapă cu surogate de cele mai uluitoare feluri pentru a scăpa de sentimentul că n-au rost, ideal şi doar fiinţează bolnav. România-i un teren de experimentare socială de 25 de ani încoace. Am avea două variante de societate propuse de acest hibrid politic (în fond, o dictatură a lăcomiei, bine mascată) numit democraţie, într-un fel de luare-n derâdere şi rânjire în oglinda din care ne priveşte democraţia ateniană şi Secolul lui Pericle. Stânga şi dreapta, precum braţele crucii creştinismului ce încearcă, de 2000 şi de ani, să exorcizeze sau măcar să îmblânzească egoismul şi barbaria din noi şi să ne redea luminii şi lumii. Doctrina de stânga ar trebui – măcar teoretic – să niveleze diferenţele sociale. Să propună, să instituie un echilibru cât de cât rezonabil între clasele sociale (care există, fie că recunoaştem sau nu.) Să organizeze statul de aşa manieră încât el să poată controla şi menţine acest echilibru într-un mod paternalist, desigur, să redistribuie veniturile acumulate din taxe şi impozite dresate celor avuţi pentru a oferi şanse egale tuturor cetăţenilor, acces la educaţie, la un sistem sanitar modern şi eficient, la o bătrâneţe lipsită de griji, într-un cuvânt, accesul la statutul de cetăţean liber. În realitate, stânga s-a înecat cu pronumele conjunctive „mi-ţi-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i-le; me-te-îl-o, ne-ve-i-le, mi-ţi-i, ni-vi-li”, dând să apuce şi să-şi împartă, care mai de care aflat în demnitate publică, câte-o ciosvârtă din bugetul şi-aşa prea mic, şi-aşa prea nevolnic şi nicidecum să împartă şi acelora pe care, chipurile, i-ar conduce. Socialismul a venit mult prea devreme şi-a murit la puţină vreme după naştere. Dar, desigur, rămâne o propunere, o schiţă socială încă vrednică de a fi îmbunătăţită. Sau nu.

De cealaltă parte a verticalei se zbânţuie în dansurile ritualice de dinaintea războiului, generoasa doctrină de dreapta. „Laisser faire, laisser passer”. Îngăduind cetăţenilor (unora, desigur) să zburde liberi, să facă orice i-o tăia pe ei capul, prin albia comică desenată de nişte legi anemice şi mizând foarte mult pe liberul arbitru şi pe imitarea naturii. Şi-n natură, din miliardele de muguri care împodobesc primăvara pomii, doar unii ajung flori, şi doar foarte puţine flori ajung fructe şi doar infim de puţine fructe ajung să se coacă. O astfel de societate, spartană, în care cel mai puternic şi cu instincte sănătoase triumfă ar fi una naturală – spun sacerdoţii Dreptei. Bătrânii ne incomodează, sunt inutili, deci ar fi numai potriviţi să-i eliminăm. Consumă degeaba, nu produc nimic. Ar fi un impediment că, în îmbulzeala generală, aceia pe care-i trimitem la groapa cu var, în devălmăşie, să fie şi iubiţii noştri părinţi sau bunici… Dar şi peste asta putem trece senini, doar suntem tineri şi puternici şi vom cuceri lumea! O societate dreaptă nu se poate clădi fără sacrificii… Şi între învingătorii acestei societăţi în care cel mai puternic triumfă, unii-s mai învingători decât alţii, pentru că doar ei au acces la medicină, la bogăţie, dezmăţ şi triumf în dauna celor de la baza piramidei care doar ce au dreptul să aleagă şi să aclame.

Cum a crescut exponenţial ura socială şi cumplita frustrare a individului, însingurarea lui şi uriaşa neputinţă – care poate naşte turbare şi crimă – în faţa unui establishment arogant, insensibil şi imposibil de identificat?

Ei, aceasta-i o întrebare la care alţi sociologi şi filozofi, istorici şi psihologi vor fi îndemnaţi să răspundă după ce cazanul sub presiune care vibrează acum şi zdrăngăne din toate articulaţiile va fi explodat…

Pentru că nu doar „experimentul dezordinii româneşti” va eşua ci întregul eşafodaj construit pe „ştim noi mai bine” şi pe „apucă şi fugi” în întreaga Europă şi nu numai.

Orice model social plauzibil şi demn de a fi aplicat ar trebui să pornească de la centrarea lui pe om, pe individ, hai să-i zicem cetăţean. Încă de la naşterea lui, cei care gândesc societatea şi evoluţia ei, ar trebui să-i pregătească o lume perfectă. Măcar perfectă.

Suntem în mijlocul pustiului care înaintează pas cu pas, într-o oază micuţă şi ne luptăm ucigându-ne între noi pentru un petic de pământ. În loc să extindem oaza, ne omorâm până la unul pentru ceva ce nu va mai exista.

Şi socialismul şi liberalismul sunt două sisteme politico-economice anacronice, uzate moral, compromise şi incapabile să mai genereze viitor. Asistăm la ultimele lor zbateri în care, convulsiv, îşi smulg unii altora vieţile noastre.

Resursele se împuţinează pe zi ce trece iar populaţia globului e constant, în marea ei majoritate, nevoiaşă, needucată, umilită şi nutreşte o ură din ce în ce mai mare împotriva acelora care s-au căţărat – nu se ştie cum – peste capetele lor şi le dirijează vieţile. Iar această ură generală, imundă, teribilă, nu are cum să rămână fără urmări. Îşi va găsi, într-o zi, numitorul comun şi va mătura totul în calea ei. Nu e de-ajuns vulgata mass – media, nu sunt suficiente experimentele psihologice, profilarea operată zi de zi se va dovedi ineficientă.

Cum scriam la început, omului îi trebuie foarte puţin, infim de puţin, aproape nimic pentru a fi fericit. Dar pentru a ajunge la starea premergătoare puţinului care-i e de-ajuns pentru a fi fericit, el vrea să fie liber şi să trăiască într-o lume care-l valorizează. În care nu e doar un număr anonim într-o mulţime. Omul este o identitate, suferă singur, iubeşte singur, plânge, visează şi adoarme singur. Se mântuie de unul singur. Atunci când e parte dintr-o mulţime, e imprevizibil şi periculos.

E timpul să ne întoarcem cu dragoste şi înţelepciune, cu empatie şi responsabilitate către om. Un nou umanism şi o reinventare a societăţii, din temelii. În care omul are dreptul la propria lui creaţie, la fericire. Nu e o vită însemnată cu fierul roşu, nevoită să trudească sub ploaia de batjocuri a „arendaşului”, 8 ore sau 12 ore pentru a îmbogăţi nişte nenorociţi cu nimic mai buni decât el. Ca apoi, alte ore să fie robul altor sisteme care se străduiesc să-i lichefieze creierul şi să-i pună sufletul într-o sticluţă cu etichetă. Omul poate fi păcălit, ameţit, folosit o vreme. Până înţelege ce i se-ntâmplă. Şi deja a înţeles ce i se-ntâmplă. Şi, curând, n-o să mai accepte.

M-am îndepărtat de „războaiele politice” în care unii ţinem cu X şi alţii ţinem cu Y pentru c-am înţeles că şi asta-i o artă a divizării, a atomizării. Am înţeles că pe ură şi conflict nu se poate construi şi nu se poate dialoga. Ei sunt morţi (vii, dar morţi) şi noi ne certăm, ne urâm, ne scuipăm, ne jignim peste cadavrele lor. Doar pe iubire responsabilă se poate construi. Şi încă e loc şi încă e timp pentru a şterge totul cu buretele şi de a propune o lume posibilă.

Asta-seara, doar asta-seara

Etichete

, , , ,

Ne intalnim, cu ajutorul internetului – acest urias creier ce inveleste planeta poate chiar si sistemul nostru solar – la Banat Tv ( http://www.btv.ro/ ). La 8.30, puteti sa-mi admirati (sau nu) hieratica faptura fizica (quand meme), in dialog cu un bun prieten si talentat poet, pictor, regizor, Nicolai Dimitrie Vladulescu. Despre poezie, desigur. Si despre ce-mi va veni in minte, pentru ca emisiunea e-n direct.

Rodia

Etichete

, ,

Încordarea lipăie cu picioarele goale

prin toate băltoacele lăsând curcubeie rotunde,

cum desenează stropii  benzinei,

colorate, figurate magnolii, în apă.

Umblu prin ploaia greoaie

fără de inimă şi fără de sens.

Am stat odinioară

două boabe rubinii

în uterul rodiei;

nici măcar nu ne cunoşteam

dar am crescut împreună

sevă lângă sevă, perete roşu-n perete roşu…

Cine-a umplut cerul cu noi despărţiţi, multiplicaţi,

astfel că nici nu ne putem recunoaşte

printre mrejele grele de-ntuneric şi somn?…

Există o singură cale să aflăm

dacă noi suntem boabele de mai demult.

În tine-i mai compactă lumina.

În mine penumbra-i stăpână

amăruie şi lipsită de sine.

Eu nu am, ca şi tine, un roşu cursiv şi distinct…

Sunt un sunet fără de margini

şi îmi lipseşte orice instinct

să mă-nfig  într-o pală de vânt,

să mă poarte uşor în pământ,

să te cuprind şi să trecem în statornicită răbdare

desenând un copac ce transformă roşul carmin

în globuri cu stele mustoase prinse mănunchi.

Luna strânge la piept lumina soarelui din altă parte

Să ne-o arate.

Nu am ştiut că vei sufla peste mine

o nouă-nflorire,

cum Domnul a suflat duh de viaţă, uşure

peste-o mână de lut.

Acum tu meştereşti, pentru stele,

coroniţe din romaniţă.

Sărut.

Mama

Etichete

, , , , ,

Rătăcim printr-o beznă clisoasă şi umedă

grăunte de spaimă, nefiinţat.

Orice cuvânt vrea un trup să se-ntâmple,

să fie curat, să primească, să dea.

Am coborât în pântecul singurei mame

ce m-ar fi putut avea.

Nicio altă femeie, alt fel de frumoasă

alt fel de blândă

n-ar fi ştiut să mă nască

şi, orice vedere atentă ar fi primit,

n-ar fi auzit cum susură sufletul meu

ca un bob de apă sărind pe plita încinsă…

Numai ea a ştiut cum să pună

în crângul din deal ciocârlii fermecate,

să lege freamătul grâului mic de-un nor călător,

numai ea a ştiut

că nu mă poate desprinde de trupu-i molatec

şi l-a prelungit ca pe-o copaie de os

cu un leagăn în care-şi lăsa

duioşia severă să mă aline.

Mi-a pus în oasele mici

dantelării de surdine

şi-n suflet mi-a crestat

o ferestruică numai pentru frumos.

Mi-a arătat, încă de la-nceput

să te opreşti din plânsul prostatec

de ai căzut;

altfel nu vei vedea prin care aer să te ridici.

M-a învăţat să aud nevăzutele mici

şi să nu mă opresc încontrată în mine.

N-am reuşit s-o cuprind niciodată,

s-o desenez de la un capăt la altul,

ca pe o hartă, să mă pot desluşi

când am fost în răspântii

şi n-am ştiut încotro.

N-a avut niciodată contur, margine sau întregime

N-am ştiut-o nici măcar întrezări,

darămite să înţeleg dacă pleacă sau vine;

lumină misterioasă, fără putinţă

de stingere şi de nimeni aprinsă

         lumină în sine.

A trecut, părere, prin lume şi ne-a însemnat

Cu o putere de netrecut,

         pe mine, pe tine.

Îmi surâde în felul acela şăgalnic

din fiecare icoană: blândeţe şi taină

Şi înţeleg într-un fel luminat

Că lutul din care m-a luat şi m-a lăut

şi m-a legănat

s-a făcut, de-atâta bună iubire,

zăbranic

 în jurul unui cântec

de necurmat.

#######

Dedic acest poem Femeii celei prinse în menirea ei: aceea de a dărui iubire necondiţionată.

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 401 alți urmăritori