Încordarea lipăie cu picioarele goale
prin toate băltoacele lăsând curcubeie rotunde,
cum desenează stropii benzinei,
colorate, figurate magnolii, în apă.
Umblu prin ploaia greoaie
fără de inimă şi fără de sens.
Am stat odinioară
două boabe rubinii
în uterul rodiei;
nici măcar nu ne cunoşteam
dar am crescut împreună
sevă lângă sevă, perete roşu-n perete roşu…
Cine-a umplut cerul cu noi despărţiţi, multiplicaţi,
astfel că nici nu ne putem recunoaşte
printre mrejele grele de-ntuneric şi somn?…
Există o singură cale să aflăm
dacă noi suntem boabele de mai demult.
În tine-i mai compactă lumina.
În mine penumbra-i stăpână
amăruie şi lipsită de sine.
Eu nu am, ca şi tine, un roşu cursiv şi distinct…
Sunt un sunet fără de margini
şi îmi lipseşte orice instinct
să mă-nfig într-o pală de vânt,
să mă poarte uşor în pământ,
să te cuprind şi să trecem în statornicită răbdare
desenând un copac ce transformă roşul carmin
în globuri cu stele mustoase prinse mănunchi.
Luna strânge la piept lumina soarelui din altă parte
Să ne-o arate.
Nu am ştiut că vei sufla peste mine
o nouă-nflorire,
cum Domnul a suflat duh de viaţă, uşure
peste-o mână de lut.
Acum tu meştereşti, pentru stele,
coroniţe din romaniţă.
Sărut.