• Cu subiectivism…
    • Cartea de dragoste
    • Cartea de sidef

Gabriela Savitsky

~ Nihil sine Deo

Gabriela Savitsky

Arhive categorie: literatura

Cea mai frumoasă parte

16 Luni iun. 2014

Posted by Gabriela Savitsky in literatura, Poetry, Poezie, viata asa cum e

≈ 5 comentarii

Etichete

love, poem

Eşti cea mai frumoasă parte din mine …

Nici n-am crezut.

Eşti partea care visează numai albastru

Şi mă desface floare cu floare din lut.

Pe pajişte, maci înfocaţi,

– ici-colo în iarba sfioasă -,

se închipuie, tremurători,

jumătăţi de sărut.

 

Eşti cea mai întreagă parte din mine:

Din tine mă cer.

El ne-a croit sufletele, egale,

dintr-o străveche petală de ger

şi-apoi, le-a cufundat, atent,

într-un vas cu vie văpaie.

Nu s-a gândit că nu vom putea

Respira, înţelege, răzbi.

Că, la urmă, din noi, vor rămâne

zdrenţe de cer.

 

Eşti cea mai smerită parte din mine.

N-ai cum să ştii…

Rugăciune de lacrimi arsă-n pustiul

fără sfârşit al lumii aceste…

Sfâşietoare de sine mărturisire:

doar iubind suntem vii.

Eşti trunchiul în care crucile noastre,

îmbrăţişate, învaţă să zboare

strunjite de floare, de ploaie,

de vântul subţire

silabisindu-ne numele secrete

de când am fost copii.

8_magritte-the-lovers

Rene Magritte – The Lovers

Iubeşte-mă…

30 Miercuri apr. 2014

Posted by Gabriela Savitsky in literatura, Poetry, Poezie, viata asa cum e

≈ 22 comentarii

Etichete

iubirea desavarsita, iubirea nu e din lumea aceasta, poem de dragoste

Iubeşte-mă
Dar nu mă poţi atinge.
Ca umbra unui stârc umblând pe ape;
Când înserarea se îmbracă-n sânge
Nici universul nu mă mai încape,

Oriîncotro m-aş duce, orice-aş face,
mereu îmi iese-n faţă chipul tău.
Lipit în ochii mei, nu-l ştiu desface
Şi dacă l-aş desface-ar fi mai greu…

O fi pe undeva vreo stea cuminte,
Cu bun răgaz să ne istorisim:
Ce-a scris în carne viaţa cea fierbinte,
Cum inima ne-a învăţat să-i fim…

Nici nu ştiu cine sunt, ce sunt, şi-mi pare
Că m-am ivit din tine ca să-ţi fiu
Renaştere şi sens şi spulberare
Şi să mă-nveţi ce ştiu şi ce nu ştiu…

Şi eu iubesc,
Dar nu te pot atinge.
Aşa ne-a fost ursit, aşa e scris.
Şi de n-ar fi aşa, pe loc ne-am stinge,
nedumeriţi, ca floarea dintr-un vis.

Imperceptible_Beauty_2_by_inObrAS

 

Sufletele noastre …

28 Luni apr. 2014

Posted by Gabriela Savitsky in literatura, Poetry, Poezie

≈ Un comentariu

Sufletele noastre seamănă nespus.

Sunt turnate molcom în străvechi tipare.

Oricât de departe ar urca de sus,

Tot rămâne setea de-a zbura şi pare

Nesfârşit de dulce, sfâşiat de trist,

Zborul alb în sine, şi-n însingurare.

 

Sufletele noastre scriu cu-acelaşi scris

Un poem al tainei, vie-n fiecare;

Rătăciţi prin secoli, ne-am văzut ca-n vis

Şi-am călcat pe urma florilor amare.

Niciodată timpul nu s-a dat învins.

Nins şi spulberare de cireşi în floare …

 

Sufletele noastre-şi caută-ndurare

Şi nevinovate şi de neiertat;

Patimă curată, fără de-întinare,

Ispăşind cu totul, tot ce le-a fost dat.

Doamne, cum ai face să ne stingi deodată?

Şi să ne cumineci, unu-n celălalt?…

 

Sufletele noastre, cremene şi iască,

Prind în ceruri stele pentru înnoptat.

Să vă fie viaţa floare-mpărătească!

Ce vă este vouă, nouă nu ni-i dat.

Răsăritul umple iarbă şi petale

Cu-ale noastre lacrimi – dor străluminat.

 

Post-echinocţiu

26 Miercuri mart. 2014

Posted by Gabriela Savitsky in fantezii literare, literatura, muzica, viata asa cum e

≈ 12 comentarii

Acum, nu demult, în 21 martie, Soarele ne-a împărţit egal Pământul şi ne-a dat fiecăruia câte o felie. Chiar dacă pământul se bălăbăne-l precesia lui precum un titirez sau un fus care-i aproape spre sfârşitul rotaţiei (cine sau ce i-o fi imprimat această mişcare? un uriaş meteorit care l-a lovit acum miliarde de ani făcând să dispară specii întregi şi mărind gravitaţia?) peste tot, anul acesta, la 16.57, am avut fiecare partea lui mulţumitoare.

Ce mi-a venit mie cu aceste consideraţii aproximative tocmai acum?… Eu am cu totul alte poveşti de scris decât să mă preocupe fizica celestă, atracţiile şi mişcările planetelor şi sorilor aruncaţi rebel în spaţ’ – ca să mi-l citez pe Maestru. Şi dacă există o totală interdependenţă între mare şi mic, între hotărârea galaxiei Andromeda de a se întrepătrunde peste aproximativ 4 miliarde de ani cu Calea Lactee, rezultând foc şi cenuşă cosmică, alte planete, alţi sori, altă galaxie, de formă lenticulară, altă alcătuire a acestui colţ de Univers, între înflorirea acestui liliac din faţa ferestrei şi înflorirea liliacului din faţa ferestrei casei părinteşti, acum 40 de ani, e drept, mai târziu, în sfârşitul lui april, toată această uriaşă şi simplă echilibrare are un sens… Există, desigur, interdependenţă. Una imposibil de detectat cu mijloacele minţii noastre limitate (formată şi ea din materie), poate printr-o matematică pe care, dacă am putea-o descoperi …. mai bine că n-o putem descoperi şi n-o vom descoperi niciodată. Noi, pământenii, sau urmaşii urmaşilor noştri de peste 2 miliarde de ani. Când starea conştiinţei noastre ar fi una cu totul angelică. Când acei viitori oameni nu vor avea nevoie de cuvinte ca să comunice şi vor putea să comunice prin semnale neuronale iar cuvântul sau sunetul vor fi doar vehicule ale Artei. Sau nu vor mai avea nevoie de artă?

Ce este orice manifestare artistică, orice act de creaţie – fie el plastic, literar, muzical, coregrafic – dacă nu o proiectare a spiritului uman în viitor, în lumea perfectă a Ideilor lui Platon? O curăţire a lui de toată tina, de toată osteneala, de această cocleală a trăitului într-o societate haotică, vulgară, violentă şi, adesea, criminală prin cinismul ei?

Din fiecare epocă istorică – încă din zorii civilizaţiei umane – ne înduioşează vestigiile artistice. Un ac de păr, din os de peşte, gravat. O statuetă de lut ars înfăţişând formele duioase ale unei femei. Un cuţit de silex, ornat cu un desen geometric. Încă de la adăpostirea în peşteri, omul a avut nevoie să se înconjoare, să-şi împodobească lungul zilelor cu frumuseţe. Nu vă mai trec acum prin Persia, Grecia, Cambodgia, Mexic, India, Eghipet, până-n barocul târziu (decadent?). Istoria omenirii este istoria frumosului pe care l-a putut creea în fiecare moment al evoluţiei sale.

„Frumuseţea va salva lumea”. M-a obsedat şi mă obsedează acest mic enunţ pe care Dostoievski i-l strecoară personajului său, Mâşkin (în „Idiotul”). Nu e vorba de vreo obsesie care să mă urmărească şi căreia să-i subordonez viaţa proprie. Atunci când am citit-o mi s-a părut revelaţia supremă. Ce înseamnă „frumuseţe” pentru noi, pentru cei de astăzi, de mâine sau de mai demult? Înseamnă să ornăm autostrăzile cu cariathide? Să desenăm zidurile blocurilor cu imagini paradisiace 3D? Să ne înghesuim locuinţele, să le burduşim cu opere de artă? Asta ne va da sentimentul că trăim frumos? Nu, nu ne-ar folosi la nimic. Am merge la fel de gârboviţi, de apăsaţi sub imensa nefericire pe care-o târâm atârnată de inimă cum îşi târăşte condamnatul ghiuleaua. Poate că ne-ar licări un pic de bucurie trecătoare în privire, preţ de-o miime de secundă. Dar ne vom retrage apoi, imediat, în melasa sentimentului nimicniciei şi golului.

Frumuseţea poate să însemne o după-amiază anostă, când laşi draperiile grele de catifea sângeriu-potolit să cadă din fundele de mătase albastră cu care stau, îndeobşte, legate, ca o coafură cu cărare pe mijloc care lasă liberă fruntea şi veseli ochii. Când te cuprinde un sentiment de pace şi bucurie interioară, fără să ai o explicaţie şi fără să fi căutat să confecţionezi această stare. Când aşezi, cu gesturi domoale, discul cu muzica îndrăgită – o voce de femeie căreia-i arde sufletul – şi laşi acul patefonului pe marginea lui. Foşneşte uşor şi-apoi sunetele încep să curgă, trec precum particulele de neutrino prin fiecare celulă a ta şi pornesc în univers pe drumul lor neabătut. Aprinzi vreascurile din cămin şi urmăreşti cum sunetele melodiei fac să se mişte limbile focului. Focul dansează lent, tresare, se răsuceşte, coboară, se pierde, se înfiripă pe ritmul ce curge din patefon. Intinzi braţul şi iei două cupe rotunjite, cu picior, de pe poliţa de deasupra căminului. Cupele seamănă cu doi sâni mici şi cuminţi de femeie pe care-ai iubit-o demult ars de patimă. O patimă din care-au rămas doar semnele incendiului, pete negre de scrum pe pereţii inimii tale. Paharele clinchetesc ca un clopoţel de argint – cum numai cristalul ştie să sune. Apoi se-aude gâlgâitul potolit al coniacului, aşa cum gâlgâie sângele-n arterele tale. E aici, în încăperea îmbrăcată-n penumbră, pe pereţii căreia dănţuiesc umbrele languroase ale flăcării lumânărilor întâlnindu-se cu flăcările vesele ale focului din cămin, o prezenţă. O femeie. O cunoşti de miliarde de ani. De miliarde de ani, de când materia întunecată s-a despărţit de lumină, sufletele voastre s-au tot căutat, s-au găsit, s-au despărţit, s-au găsit, s-au despărţit, s-au căutat, s-au atins. De parcă scopul universului – sensul pentru care el există – acesta este. Să vă prilejuiască întâlnirea şi despărţirea. Atingerea şi desfacerea. E şi nu e. Nu ştii niciodată – dar niciodată n-ai putut fi sigur deşi ţi s-a părut că ai găsit-o şi în alte femei pe care le-ai iubit – dacă ea este. Dar prezenţa ei te face să te linişteşti. Îţi învăluie sufletul într-un abur uşor, într-un nor, într-un senin, într-o tihnă bună. Cu un glas pe care l-ai recunoaşte dintre toate glasurile pământului vorbind la unison – aşa cum îşi recunosc pinguinii glasul puiului – timbrat şi copilăros, spune cuvinte despre talazuri şi insule, despre lumini în noapte şi eucalipţi. Legănat de amestecul de sunete şi lumini încetinite, adormi cum ai adormit când încă nefăcut cu totul erai, în pântecul mamei.

Fericirea nu înseamnă să ai, fericirea nu înseamnă să fii, fericirea nu înseamnă să culegi, să posezi, să atingi, nici măcar să vezi sau să auzi. Fericirea-i un amestec alchimic din miliarde de ingrediente care, împreună, în dozaje magice, te pot extrage din zgomot, din mişcare, din ură şi determinarea de a fi vizibil, de a domina, de a fi răscrucea tuturor întâmplărilor. Fericirea înseamnă bucurie de a fi şi echilibru perfect cu toate ale universului.

De aceea, toate zbaterile noastre miros a steril. De aceea, toată violenţa noastră interioară răneşte. De aceea, nu reuşim să fim niciodată în armonie cu nimic. De teama de a nu fi, cumva, fericiţi. Pentru ca nu cumva, odată pierdută starea magică, să redevenim fiarele de toată ziua, cu colţii vădiţi, gata de răutăţi şi ofensive lipsite de sens.

***

Să coborâm din înalturi sau să ieşim din starea de fericire care poate fi vag culpabilă şi oricum nefirească ba chiar ilicită în oceanul de nefericire general de care uni-s conştienţi, cu măsură, iar alţii se îndoapă cu surogate de cele mai uluitoare feluri pentru a scăpa de sentimentul că n-au rost, ideal şi doar fiinţează bolnav. România-i un teren de experimentare socială de 25 de ani încoace. Am avea două variante de societate propuse de acest hibrid politic (în fond, o dictatură a lăcomiei, bine mascată) numit democraţie, într-un fel de luare-n derâdere şi rânjire în oglinda din care ne priveşte democraţia ateniană şi Secolul lui Pericle. Stânga şi dreapta, precum braţele crucii creştinismului ce încearcă, de 2000 şi de ani, să exorcizeze sau măcar să îmblânzească egoismul şi barbaria din noi şi să ne redea luminii şi lumii. Doctrina de stânga ar trebui – măcar teoretic – să niveleze diferenţele sociale. Să propună, să instituie un echilibru cât de cât rezonabil între clasele sociale (care există, fie că recunoaştem sau nu.) Să organizeze statul de aşa manieră încât el să poată controla şi menţine acest echilibru într-un mod paternalist, desigur, să redistribuie veniturile acumulate din taxe şi impozite dresate celor avuţi pentru a oferi şanse egale tuturor cetăţenilor, acces la educaţie, la un sistem sanitar modern şi eficient, la o bătrâneţe lipsită de griji, într-un cuvânt, accesul la statutul de cetăţean liber. În realitate, stânga s-a înecat cu pronumele conjunctive „mi-ţi-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i-le; me-te-îl-o, ne-ve-i-le, mi-ţi-i, ni-vi-li”, dând să apuce şi să-şi împartă, care mai de care aflat în demnitate publică, câte-o ciosvârtă din bugetul şi-aşa prea mic, şi-aşa prea nevolnic şi nicidecum să împartă şi acelora pe care, chipurile, i-ar conduce. Socialismul a venit mult prea devreme şi-a murit la puţină vreme după naştere. Dar, desigur, rămâne o propunere, o schiţă socială încă vrednică de a fi îmbunătăţită. Sau nu.

De cealaltă parte a verticalei se zbânţuie în dansurile ritualice de dinaintea războiului, generoasa doctrină de dreapta. „Laisser faire, laisser passer”. Îngăduind cetăţenilor (unora, desigur) să zburde liberi, să facă orice i-o tăia pe ei capul, prin albia comică desenată de nişte legi anemice şi mizând foarte mult pe liberul arbitru şi pe imitarea naturii. Şi-n natură, din miliardele de muguri care împodobesc primăvara pomii, doar unii ajung flori, şi doar foarte puţine flori ajung fructe şi doar infim de puţine fructe ajung să se coacă. O astfel de societate, spartană, în care cel mai puternic şi cu instincte sănătoase triumfă ar fi una naturală – spun sacerdoţii Dreptei. Bătrânii ne incomodează, sunt inutili, deci ar fi numai potriviţi să-i eliminăm. Consumă degeaba, nu produc nimic. Ar fi un impediment că, în îmbulzeala generală, aceia pe care-i trimitem la groapa cu var, în devălmăşie, să fie şi iubiţii noştri părinţi sau bunici… Dar şi peste asta putem trece senini, doar suntem tineri şi puternici şi vom cuceri lumea! O societate dreaptă nu se poate clădi fără sacrificii… Şi între învingătorii acestei societăţi în care cel mai puternic triumfă, unii-s mai învingători decât alţii, pentru că doar ei au acces la medicină, la bogăţie, dezmăţ şi triumf în dauna celor de la baza piramidei care doar ce au dreptul să aleagă şi să aclame.

Cum a crescut exponenţial ura socială şi cumplita frustrare a individului, însingurarea lui şi uriaşa neputinţă – care poate naşte turbare şi crimă – în faţa unui establishment arogant, insensibil şi imposibil de identificat?

Ei, aceasta-i o întrebare la care alţi sociologi şi filozofi, istorici şi psihologi vor fi îndemnaţi să răspundă după ce cazanul sub presiune care vibrează acum şi zdrăngăne din toate articulaţiile va fi explodat…

Pentru că nu doar „experimentul dezordinii româneşti” va eşua ci întregul eşafodaj construit pe „ştim noi mai bine” şi pe „apucă şi fugi” în întreaga Europă şi nu numai.

Orice model social plauzibil şi demn de a fi aplicat ar trebui să pornească de la centrarea lui pe om, pe individ, hai să-i zicem cetăţean. Încă de la naşterea lui, cei care gândesc societatea şi evoluţia ei, ar trebui să-i pregătească o lume perfectă. Măcar perfectă.

Suntem în mijlocul pustiului care înaintează pas cu pas, într-o oază micuţă şi ne luptăm ucigându-ne între noi pentru un petic de pământ. În loc să extindem oaza, ne omorâm până la unul pentru ceva ce nu va mai exista.

Şi socialismul şi liberalismul sunt două sisteme politico-economice anacronice, uzate moral, compromise şi incapabile să mai genereze viitor. Asistăm la ultimele lor zbateri în care, convulsiv, îşi smulg unii altora vieţile noastre.

Resursele se împuţinează pe zi ce trece iar populaţia globului e constant, în marea ei majoritate, nevoiaşă, needucată, umilită şi nutreşte o ură din ce în ce mai mare împotriva acelora care s-au căţărat – nu se ştie cum – peste capetele lor şi le dirijează vieţile. Iar această ură generală, imundă, teribilă, nu are cum să rămână fără urmări. Îşi va găsi, într-o zi, numitorul comun şi va mătura totul în calea ei. Nu e de-ajuns vulgata mass – media, nu sunt suficiente experimentele psihologice, profilarea operată zi de zi se va dovedi ineficientă.

Cum scriam la început, omului îi trebuie foarte puţin, infim de puţin, aproape nimic pentru a fi fericit. Dar pentru a ajunge la starea premergătoare puţinului care-i e de-ajuns pentru a fi fericit, el vrea să fie liber şi să trăiască într-o lume care-l valorizează. În care nu e doar un număr anonim într-o mulţime. Omul este o identitate, suferă singur, iubeşte singur, plânge, visează şi adoarme singur. Se mântuie de unul singur. Atunci când e parte dintr-o mulţime, e imprevizibil şi periculos.

E timpul să ne întoarcem cu dragoste şi înţelepciune, cu empatie şi responsabilitate către om. Un nou umanism şi o reinventare a societăţii, din temelii. În care omul are dreptul la propria lui creaţie, la fericire. Nu e o vită însemnată cu fierul roşu, nevoită să trudească sub ploaia de batjocuri a „arendaşului”, 8 ore sau 12 ore pentru a îmbogăţi nişte nenorociţi cu nimic mai buni decât el. Ca apoi, alte ore să fie robul altor sisteme care se străduiesc să-i lichefieze creierul şi să-i pună sufletul într-o sticluţă cu etichetă. Omul poate fi păcălit, ameţit, folosit o vreme. Până înţelege ce i se-ntâmplă. Şi deja a înţeles ce i se-ntâmplă. Şi, curând, n-o să mai accepte.

M-am îndepărtat de „războaiele politice” în care unii ţinem cu X şi alţii ţinem cu Y pentru c-am înţeles că şi asta-i o artă a divizării, a atomizării. Am înţeles că pe ură şi conflict nu se poate construi şi nu se poate dialoga. Ei sunt morţi (vii, dar morţi) şi noi ne certăm, ne urâm, ne scuipăm, ne jignim peste cadavrele lor. Doar pe iubire responsabilă se poate construi. Şi încă e loc şi încă e timp pentru a şterge totul cu buretele şi de a propune o lume posibilă.

Miniatură

17 Luni feb. 2014

Posted by Gabriela Savitsky in literatura, Poetry, Poezie, viata asa cum e

≈ 6 comentarii

Etichete

flower of spring, japanese painting, miniatura, poem, soimi, stampa japoneza

Sfâşiem, cu aripi lipite de trup,

Cerul pălit de torpoare;

Şoimi necugetaţi

Ce nu ştiu încă nimic

Despre zborul mistuit de ardoare

Închis într-o sferă de bronz.

Suntem liberi să numim

Piscuri, prăpăstii, pâlcuri de ceaţă,

Cu nume inventate şi uitate pe loc.

Ele, însă, zâmbesc  şi ţin minte

Numele aurite de fericirea deplină

A rotitorului joc.

Întindem pânza zilei aceste, albastre,

Zmeu nou de hârtie, gata de zbor;

Îl vom pierde negreşit  printre astre,

Smuls de-o pală şi ascuns într-un pliu orbitor.

Vom plana, goliţi, peste vaste câmpuri pestriţe

Aripi târând o devastatoare durere.

Suntem  –  pe-o stampă suavă,-n culori pastelate,

Din care bumbii de zarzăr

Ne cer, inocenţi, îngăduinţa să-nfloare –

Scrişi de-o peniţă distrată;

Semne lipsite de noimă, stinghere,

Picurate greşit, de un negru revoltător.

Nici nu mai ştim unde suntem, pe care zenit.

Zburăm într-un cer desenat?

Sau răsfoim un străvechi manuscript

Cu miniaturi despre oamenii – păsări

Ce-au devenit oamenii  – flori?…

Crescute-nlăuntru, aripile-au pus  inimii

Ţinere deasupra vâltorii nimicitoare

A simunului ce-şi mână dogoarea, nestrămutat

Către pământul miresmelor albe – amare.

Ne-am încheiat primul zbor

Aşa cum ne-a fost el predestinat.

Acum suntem ce nu se vede

Dar ştim că există

În graţia cu care-şi răsfiră petalele

Această teribilă,

întemeiată floare –

Alb nestricat.

paint06b

Lemn

13 Joi feb. 2014

Posted by Gabriela Savitsky in Design, literatura, Poetry, Poezie

≈ Un comentariu

Etichete

icoana, lemn, poem

Îţi sunt şi nu-ţi sunt
Ca o culoare a apei din iaz
pe care-o ştiu şi o cară pe aripi doar libelulele;
lemnul icoanei
sfinţit până-n măduva lui de vibraţia aurei.

Palmele noastre lipite de-o parte şi de alta de zidul
schimbând sentimente;
Liniile vieţii se desprind cum firele de paing
în amiaza de vară, din crengi,

şi zboară hai-hui
se găsesc, se-mpletesc una în jurul celeilalte
într-un fir
cosând cerul de noapte, cu stele,
de presimţirea secerişului
furişat în lanul de grâu.

Am devenit, de dragoste,
două alcătuiri zefirii;
doar braţele lungi din mireasmă de crin
în prelungirea trupului luminiscent
de flacără albă
răsfiraţi în cântecul stelelor trecute prin crug
pulbere răvăşită de hergheliile ploii.

Zburăm unul prin celălalt
Cum îngerul prin duminicile dintâi.
Suntem, pe rând, acasa,
straiele neîmbrăcate,
lemnul crucii ce ne aşteaptă într-o pădure vrăjită;
Nici nu mai ştim cine-a iubit mai întâi.

mesteceniPictura: Irina Mironets

Viersuriri. Viersuri – tânguiri din tărâmul magic Feneş de la poalele muntelui-om Caraiman

07 Vineri feb. 2014

Posted by Gabriela Savitsky in literatura, Poetry, Poezie, Romania, Romania trezeste-te!, viata asa cum e

≈ 9 comentarii

Etichete

Alexandra Gorghiu, Caransebes, Cornel Ungureanu, Episcopia Caransebes, Feneş, Gheorghe Sechesan, Gheorghe Zincescu, Ilie Chelariu, Iosîm, Iosif Caraiman, Iosum, Liubita Raichici, Luca Toma, Matei Mircioane, Muntele Ţarcu, Nicolae Sarbu, Nicolai Dimitrie Vladulescu, viersuriri

Multe-au fost în viaţă prefirate cu pulbere de mătase vremuită, multe învălite cu aur molatec şi mătăsos, puţine au fost scrise cu pansonul de fier înroşit. Cele din urmă desemnează pe harta mea interioară cicatrici dantelate sub care încă zvâcneşte amintirea durerii. A durerii lumii acesteia. Durerile mele toate s-au stins şi s-au îngropat în lumina înţelegerii împăcate.

Sunt în curtea unui gospodar coborât de pe Columna lui Traian. Are cămeşă de in, albă, cusută pe poale, chimir din piele; dintr-un buzunar iese muştiucul unei lulele încovoiate; iţari albi de cânepă şi opinci cu nojiţe petrecute cruciş peste obielele de lână. E drept, uscăţiv şi sfătos, are harul povestitului şi te priveşte drept în ochi dar nu ţi-i vede pentru că se uită-n zarea amintirilor lui vechi cât miturile. Suntem la Arbore – un pâlc de adolescenţi îndrăgostiţi de cuvântul mlădiat – iar gospodarul este Toader Hrib, un bucovinean straşnic şi căpos care şi-a transformat casa şi curtea într-un muzeu al îndeletnicirilor şi uneltelor bunilor şi străbunilor lui. Împotriva tuturora din familie, împotriva voinţei nevestei care-l bombăne dezaprobator şi nu uită să ne strecoare câte-un: „Moşu-aista-i într-o doagă. Mni-o adus tăti hârburili aişea”.

Moşul ne povesteşte obiceiurile şi viaţa satului de odinioară. Poate nu-i de odinioară, poate-i dintr-un sat mitic care vieţuieşte mai departe după normele simple şi aspre dar drepte, undeva într-un cer al adevărului şi purităţii, în dimensiunea eternă. Aşa-ţi pare, când îl asculţi cu luare-aminte. Că descrie o viaţă pe care tocmai o vede. Astăzi are el aşa o înfiorare şi ne vorbeşte despre ritualul de îngropăciune. Ascultăm fără tragere de inimă şi cu un colţ al auzului. Suntem tineri şi ne simţim întrutotul nemuritori, moartea-i ceva îndepărtat care li se întâmplă unora de care nici n-am auzit. Intră pe poartă o măicuţă bătrână, îmbrăcată parcă în haine de antracit. Îs negre luci. Se uită peste noi şi zâmbeşte de parcă ar şti ceva ce noi n-avem cum să ştim şi nici n-am putea înţelege. Este o bocitoare – aflăm. Îşi încearcă glasul aşa cum virtuozii lăutari mîngâie strunele cu dunga arcuşului, o singură dată, grav, făcând trup comun şi armonie cu instrumentul care-şi sloboade sunetul şi se supune. Un strigăt tânguit, învălătucit în gât şi înfipt în aerul zilei, ne străpunge inimile ca un pumnal. Devenim toţi nişte fire de iarbă atente care aud ţăişul coasei apropiindu-se. Măicuţa bătrână se transformă, se preschimbă-n faţa ochilor noştri înmărmuriţi, într-o fiinţă nepământeană, un tub sofisticat prin care urcă din pământ o taină a durerii. Sfâşierea, regretul şi împăcarea, umbletul şi neumblarea, iubirea şi renunţarea, plugul, boii, stâlpii porţii, umbra codrului şi cerul înclinat spre apus, hora, singurătatea, mânia, fântâna – toată această taină străbate ca o vântoasă satul, izbeşte dealurile, se răsfiră-n frunzele pomilor şi se lungeşte zvârcolindu-se-n iarbă, se scrie în sufletele noastre ca o presimţire nelămurită şi pleacă în cer. N-am înţeles cuvintele decât ici colo. Dar am învăţat mlădierile, le-am auzit dinlăuntru, sfârâitul sufletului ca un bob de apă sărind pe plita încinsă. O durere neomenească, o jelanie cosmică.

Mi-am adus aminte de sunetul răsucit ca un sfredel de fier opintindu-se cu scântei într-un stei de bazalt cu prilejul întâlnirii cu o carte a unui om. Un om curajos care-a primit de la naştere o cotă de suferinţă (tatăl său, partizan în Munţii Banatului, a fost împuşcat când Iosif era doar un prunc) la care şi-a adăugat şi încă a mai cerut. A trăit cu totul absorbit de poezie, de altceva nici n-a vrut să audă. A trăit ca un strigăt al patriei sale iubite căreia i-a tot aşteptat şi i-a tot dorit eliberarea, întemeierea cum se cade, curăţia. A trăit şi a scris toată viaţa lui de poet eremit, prezent în lume dar abstras din lume, oficiind în catedrala limbii banatice, inventând rugăciuni absolvitoare, biciuindu-se şi pedepsindu-se pentru că nu reuşeşte să găsească formula magică, aceea care să ridice patria din real şi s-o trasforme-ntr-o patrie perfectă, îngerească.

Şi dacă încă n-a reuşit – sau aşa se teme poetul Iosif Caraiman, că n-a reuşit – să-şi mântuie prin poeme patria, se întoarce-n tărâmul magic Feneş şi-l găteşte de eternizare. Îi blagosloveşte pomii cei înforiţi, alunecă pe toboganele boabelor de rouă, adună firimiturile de lumină uitate de licurici prin poiene, vorbeşte cu fulgul – copil şi se mistuie-n lumina unei lămpi aprinse-ntr-o căsuţă, singură-singurea tremurând într-un întuneric placid, indiferent, surd şi mut.

„Viersuririle” care auresc astăzi şi au aurit ieri şi vor auri mâine crestele Ţarcului şi ponoarele Armenişului, învelind colnicele Feneşului într-un zăbranic alunecător şi rezistent precum pletele neasemuite ale ielelor, sunt spuneri, incantaţii ancestrale redescoperind limbajul primordial.

Toader Hrib şi muzeul lui din Arbore nu mai vieţuiesc. S-au mutat cu totul în satul lor cosmic, dimpreună cu bocitoarea care ne-a descris moartea pe dinlăuntru într-o zi înseninată de vară. Ecoul acelei zile când stelele-au stat a răzbătut într-un alt loc legat de acela prin firele nevăzute ale unei eternităţi a adevărurilor simple şi tainice. Căreia nu-i putem fi decât martori tăcuţi. Nu pot decât să cred că arhi-limbajul lui Ion Caraiman, acest uruit cosmic pe care poetul cu nume de împărat şi de munte îl aude şi ni-l traduce, această spunere pe numele dintâi ce râşneşte munţi de diamant şi preface apa-n nisip cuminte să-i fi spre tămăduire şi bună împăcare cu lumea, aşa cum e ea, neştiutoare şi potrivnică.

Iosif Caraiman

Foto: Nicolai Dimitrie Vlădulescu 

(Iosif Caraiman alături de Cornel Ungureanu)

Un fel de iubire

06 Joi feb. 2014

Posted by Gabriela Savitsky in literatura, Poezie

≈ Un comentariu

Etichete

Enkidu, Ghilgames, poem

Ar fi fost înţelept să ne întoarcem

la ingenua şi anonima noastră prietenie;

Să fim iar Enkidu şi Ghilgameş

umblând printr-un codru de înţelesuri

goi fii ai luminii scăpărătoare.

Dar cum să facem asta

când tu m-ai botezat cu nume de femeie?

şi m-ai îmbrăcat ca pe-o cămaşă a vieţii întoarse din moarte

Şi ea s-a-nroşit de-un sânge suav,

devenind purpurie şi crescându-ţi în carne

ca o durere din spirale din ce în ce mai adânci

şi tot mai amare.

Nu ţi-a fost teamă să mă cauţi şi să mă scoţi

Din cămările jilave ale stingerii

Ca pe-o floare de peşteră adusă vederii necruţătorului soare

Şi să mă scrii pe fruntea ta ca pe-un semn al triumfului

Luminii asupra întunecatelor ştime.

Există un fel de iubire despre care nici nu se poate vorbi

cu ajutorul cuvintelor înşirate de-acum până-n veac.

Există un fel de iubire sincronă cu respiraţia stelelor,

Cu descântecul pe care-l şopteşte iasomia

În răsăritul soarelui celui de dimineaţă,

Ea însăşi înspăimântată de propria-i mireasmă,

Neştiutoare şi străbătută de-un plâns nevăzut.

M-am prefirat, floare de ger adusă din crângul copilăriei

pe sticla ferestrei; nici n-ai ştiut.

Visele tale s-au înstelat cu nuferi învoalţi şi şăgalnice trestii

legănate de-un cântec barbar, ars şi răscolitor.

Ca şi umbra de nor călătorit deasupra câmpiei

cuprinzi, fără ştire, popoare de vietăţi nevăzute

de sentimente de care nimeni n-a auzit.

Există un fel de iubire

orişicâte i-am da sau i-am cere

de neistovit.

1661271_728810027137943_1691943312_n

Plonjon în piscina cu pioneze Stradivarius

04 Marți feb. 2014

Posted by Gabriela Savitsky in literatura, Poetry, Poezie, Romania

≈ 9 comentarii

Etichete

Adrian Dinu Rachieru, Alexandra Gorghiu, Catedrala mitropolitana Timisoara, Cornel Ungureanu, Erwin Tigla, Gheorghe Jurma, Gheorghe Zincescu, Ilie Chelariu, Lucian Alexiu, Marian Odangiu, Mircea Cavadia, Nicolae Oprisor, Nicolae Sarbu, Sala Orizont, Uniunea Scriitorilor Timisoara

Un exerciţiu repetitiv până la obsesie. Până la ultima moleculă de sânge transformată-n prelunga vibrare, dureroasă, a corzilor, până la ultima săltare a sufletului peste rana de a fi şi om. Un om pentru care fiecare pas, fiecare deschidere a pleoapelor, fiecare răsuflare este egală cu durerea. O durere spartă în miliarde de aşchii. Şi, din aşchiile adunate-n mănunchiuri de sunete, el e nevoit, e damnat, e menit să ivească frumuseţe.

Aceasta este viaţa poetului. A poetului Nicolae Sârbu. Care clamează retoric şi disperat cu asupra de curaj: „Eu, Nicolae de Ohaba„,  „N-am operă„!, rătăcesc prin „Provinciile cerului” şi, după volte mari şi incredibil de graţioase prin universul metaforei, recunoaşte spăsit (sau cu superbie?), „Că poetu’ nu-i ca omu‘”, exersează imprudent dar şi plin de încrederea că este inexpugnabil „Cochetăria cu fulgerul„, deschide un „Şantier în creier„, are ultimul cuvânt pentru că-l obţine „Cu pumnul pe i„. Neînţeles dar sperând într-o empatie măcar fulgurantă cu sufletul auditoriului, „Ascultând ceasornicul în baie„, se zbate într-o dureroasă şi claustrofobă singurătate din care nu poate ieşi decât desenând „Ferestre pentru labirint„. Dacă nimeni nu va reuşi să le vadă, ele se vor preschimba în înduioşătoare şi abandonate „Vitralii sparte„.

Aceasta este viaţa poetului, cea nevăzută.

Poate şi-a noastră, a celorlalţi. Dar noi nu vom fi niciodată atât de histrioni şi de sinceri să recunoaştem. Noi suntem pudibonzi şi cerebrali, sofisticaţi, cinici şi vag autopersiflanţi. Epuizaţi de-o veşnică tragere pe roata realului şi aproape orbi la semnele înţelesurilor la care avem, câteodată, acces.

Aşa este întreaga noastră literatură, astfel a devenit. O piscină luxuriantă, părăsită sub cerul liber, într-un fost bazin olimpic dărăpănat în care, mai demult, zumzăia viaţa iar acum doar câte-un bizar necugetat se încumetă să-şi oficieze, de unul singur, ritualul iniţierii în taina Poeziei. Ruinele-şi păstrează măreţia, capitelurile ţin încă basoreliefurile mâncate de vreme şi nepăsare ale falnicilor lei ce străjuiau spaţiul dintre lume şi cer. Şi, printr-o magie inexplicabilă, piscina cu pioneze Stradivarius, în ruina generală, în febra demolatoare atotputernică, în nebunia raptului, în obsesia dezagregării, rămâne intactă, strălucitoare şi ademenitoare pentru cei însetaţi de adevăr, pentru cei însetaţi de-o altfel de cunoaştere, pentru cei care vor să se-mbăieze în apa primordială a luminii binecuvântate a cuvântului creator.

De la o vreme viaţa nu-ţi mai poate aparţine. Ea se încrie pe-o traiectorie magnetică pe care n-o poţi înfrunta, sau o poţi înfrunta cu riscuri şi pierderi inutile, cu volute şi ocolişuri care te vor duce în final, forţat, acolo unde e firesc să ajungi. De la o vreme, viaţa ni se-ncarcă cu o greutate limpede şi blândă, de aur aerat şi devine imponderabilă iar noi atârnăm ca o nacelă visătoare şi fragilă. Şi umblă pe drumurile ei, după semne şi închegări numai de ea ştiute. Sigur, avem şi noi mult-trâmbiţatul liber arbitru. Sau aşa ne place să credem.

Mi-a trebuit enorm de mult timp, cumplit de multă măcinare de viaţă, universuri întregi de gânduri şi simţăminte, împotrivire şi abandon, să înţeleg de ce eu sunt aici.

Am fost de curând la Timişoara, la Uniunea Scriitorilor, însoţindu-l pe poetul, confratele, prietenul Nicolae Sârbu la ceremonia inaugurării „piscinei cu pioneze Stradivarius” – recent apăruta sa carte de poezie. Nu doar eu singură ci împreună cu un cuprinzător „desant” reşiţean (impresionant prin număr şi prin valoare, un nucleu ideatic şi creator care poate foarte bine să fie cuibul Păsării  Phönix).

Întotdeauna, fără excepţie, întâlnirea mea cu proiecţia spiritualizată a Vienei (mie aşa-mi pare Timişoara) se oficiază mai întâi la catedrala mitropolitană. Aşa spune sufletul meu. Acolo merg prima dată, să lepăd potrivnicia şi adaosurile, să mă luminez, să mă liniştesc, să mă acordez cu sunetul limpede al destinului meu.

Apoi, la sediul Uniunii Scriitorilor, am întâlnit prieteni dragi de odinioară, străjeri ai literelor cu grafia alambicată, întortocheată şi riguroasă, moştenitori legitimi sau fortuiţi ai istoriei imperiale, truditori pe câmpiile vaste ale acestei himere mereu seducătoare, pe numele ei „arta”. Lansarea cărţii s-a făcut sub o zodie prielnică, cu vorbe de duh, inspirate, cu o lumina difuză şi tandră a prieteniei ce-a stat mai presus de cuvinte. Suntem cu toţii sau am fost atinşi (măcar în treacăt) de străfulgerarea certitudinii că adevărul poate fi dobândit la capătul tuturor cuvintelor. Uneori suntem orbiţi de patimă, alteori de suferinţă, alteori de neputinţă, adesea de limitarea noastră-n cunoaştere. Dar, indiferent cu ce preţ, ţinem lumea de cuvinte deasupra realului. Ca o pânză freatică a cerului care sparge ici-colo împotrivirea şi duritatea materiei ivind câte un izvor de-o clipă unei lumi atât, atât de însetate de frumos. O face Nicolae Sârbu, cu o sensibilitate bine disimulată, alergând nonşalant şi (paradoxal!) graţios pe frânghie, acrobat îmbrăcat impecabil în frac, cu lavalieră, papion şi brâu, jonglând, în timp ce aleargă, cu diferite măşti pe care le aruncă nemulţumit dar reverenţios către public, deasupra piscinei umplute cu pioneze. I se întâmplă să şi rateze. Şi cade. Deşi spectatorii îngroziţi cred că vor auzi doar urlete înfricoşătoare,  însângerat, mistuit şi ajuns la paroxismul durerii  de-a fi om şi poet, poetul, în cele din urmă, învinge şi umple universul cu acordurile unei viori Stradivarius aflată în mâna unui virtuoz.

Timisoara_Orthodox_Cathedral_-_Inside

Imagine: Wikipedia

Zboară …

10 Luni iun. 2013

Posted by Gabriela Savitsky in literatura, Poetry, Poezie

≈ Scrie un comentariu

Prea multe contururi de femei
goale pe dinăuntru
şi preumblările tale cu tălpile goale
pe traversele pustiului lor,
pe rambleul năpădit de buruieni înnegrite
până la următoarea haltă
unde un alt gol
te-a sorbit ca o implacabilă gură.
Nu mai crezi în nimic. Te-nţeleg.
Cum o să crezi în iubire?

Prea multe gemete falsificate,
Prea multe ţipete de regizat extaz
Şi tu, de tine scârbit
Îngrozit,
Ingălat de melasa atotputernicei minciuni.

Te simţi anulat ca un zero
comprimat în vid prin care
trece universul încoace şi-ncolo
fără să-l observe măcar.

Prea multe cuvinte
Frumoase precum femeile,
Goale de conţinut
Precum femeile
Ce-au părut că se vor umple cu viaţa ta.

Cu câtă risipă adaugi, cu atât din tine ucizi.

Am trecut demult prin apa oglinzii.
Sunt dincolo de tot ce-ar fi putut să fie
Şi nu a mai fost.
Nu mai atinge nimic.
Şi razele ploii ajung la mine curbate.
Ca printr-o apă înaltă şi verde
Te văd
Mult mai rănit decât am crezut că poate fi cineva.
Nu sunt piatră, apă sau cer
Şi nici femeie nu prea.

Sunt locul în care cuvintele vin să prindă putere
Când sunt ostenite şi cer îndurare.
Sufletul tău abia se mai ţine-ntr-un fir de paing.

Nu salvez pe nimeni, ţi-am spus.
Nimeni nu vrea să fie salvat.
Şi cel disperat roade carena luntrii ce-l poartă spre mal
Şi omida frunza ce-o transformă în zbor colorat.

Intr-o realitate de chihlimbar,
Ne-am întâmplat într-o amiază anostă
Lipiţi, spate în spate, fără chip sau cuvânt
Pe creasta eternului munte.
Ne-am uitat cu plăcere la şoimi
Cum învaţă să zboare
Le-am pus nume în gând şi-am zâmbit.

Ţi-am auzit plânsul.
Dangătul lacrimii, izbite de stânci,
A vibrat în inima mea,
Cum tremură sunetul „la”
În furca diapazonului
umplând aerul de presimţirea unui miracol.

Nu te iubesc. N-ai nevoie de dragostea mea.
Deschide-ţi aripile. Tu poţi zbura.
Eu îţi voi pune, când va fi nevoie
Sub fiece aripă, câte-un cuvânt cu putere
Să te poarte-n tărìi.
Într-o zi, vei reuşi
să te-nalţi chiar până la tine.
Smereşte-te, dar nu te sfìi,
Singura viaţă de care eşti sigur
Te-aşteaptă să fii.

Infinitiv

22 Miercuri mai 2013

Posted by Gabriela Savitsky in literatura, Poetry, Poezie, viata asa cum e

≈ 2 comentarii

Etichete

cerul are culoarea ochilor tai, Lapis lazuli

magnolii

Stăm înfăşuraţi

de la bun început

unul în jurul celuilalt

banda lui Moebius in jurul desăvârşirii.

Nu putem fi desprinşi unul de celălalt

am sângera amândoi şi galaxia ar fi cuprinsă

de roşu

sugativă pe care-ai răsturnat călimara.

Am ivit o primăvară ardentă

direct din îngheţ;

lipsită de aer,

nici vara înflăcărată n-a mai avut răbdare.

Ce să facem cu înţelepciunea ce ni s-a dat?

Am aşezat-o în trandafirii rotaţi,

în pupii magnoliei cea fără de fruct

şi-n zidul răcoros al nopţii din care ne luăm,

pe rând, cuminecare pentru un alt răsărit.

În zori, înveliţi precum zborul

în crisalida din aur şi lapis lazuli,

desenăm şoimi pe marginea cerului

şi ei traversează de-a dreptul prin soare,

zbor înviat.

Inima mea a învăţat să silabisească

bătăile inimii tale

şi a uitat cum se moare.

Suntem infinitul

Cel ce nu poate fi întinat.

 

Scrisori către absolut (I)

23 Marți apr. 2013

Posted by Gabriela Savitsky in amintiri, literatura, viata asa cum e

≈ 17 comentarii

Etichete

casa bunicilor, Charitina, Chelba Charitina, Coroama Charitina, Cuvântul lui Dumnezeu, Dumnezeu, Gavroche, mama este unica, mama primul meu rai, Romania, rugaciune

interior_casa_taraneasca_bucovina

Imagine: turism

Până la 24 de ani, cred, până la experienţa sinuciderii mai bine zis, n-am fost un om credincios. Nici în sens restrâns, nici în sens teoretic. Dumnezeu nu exista, din punctul meu de vedere şi al educaţiei pe care o primeam cu toţii atunci. Pentru că trecuseră prin ce trecuseră, părinţii mei, mama, în special, evita să ne vorbească de Dumnezeu explicit. Doar că venea vorba. Cea care era credincioasă şi practica şi avea o determinare şi o siguranţă care mă intimida când era vorba de „ce vrea Dumnezeu” era bunica din partea mamei. Charitina. Un fir de femeie, micuţă şi slăbuţă, numai oase şi piele învelită-n nişte haine mult prea multe şi foşnitoare, mirosind toată a busuioc şi-a mai ceva, un miros pe care, dacă-l simt, îmi evocă dintr-o dată toată copilăria. A lemn geluit, spălat cu leşie, uscat, dat cu „naft” – aşa-i zicea bunica, şi iubit îndelung şi cu tandreţe de soare… Se trezea dis-de-dimineaţă (şi eu, pentru că pe atunci eram „prezentă” în viaţa reală), se spăla pe mâini şi pe faţă, se ştergea, îşi desfăcea cosiţele (două cozi cât degetul meu mic de-acum), le pieptăna cu grijă gândindu-se şi zâmbind cine ştie cărui gând şi le împletea la loc aşezându-le apoi cunună, precum o coroană, în jurul creştetului capului. Avea nişte ochi albaştri dumnezeieşti de frumoşi, desăvârşiţi de frumoşi, cum cerul într-o zi de septembrie, un albastru intens care amesteca tot, din marginea universului până-n cel mai mic colţişor al sufletului meu care n-avea niciun secret pentru ea. Ştia exact ce gândesc şi ce vreau şi asta înainte ca eu să apuc să cer, să fac şi asta mă umplea de spaimă – iată, altcineva îmi vedea gândurile! După ce-şi împletea cosiţele, îşi netezea basmaua, o îndoia pe diagonală, cu un triunghi mai mic şi unul mai mare, nu neapărat chiar pe diagonală, se ducea la icoana Maicii Domnului aflată în muchia dinspre răsărit a casei, se închina până la pământ şi vorbea ceva. Nu înţelegeam ce spune, oricât de tare încercam să-mi încordez auzul, chiar dacă-mi ţineam respiraţia, tot nu reuşeam să deosebesc vreun cuvânt. Parcă, uneori, când îşi făcea crucile mari şi apăsate, auzeam „Ducamin”. Ducaminul („Sfântului Duh”, „Amin”) a devenit pentru mine, atunci, un personaj fabulos cu care bunica era prieten şi cu care vorbea despre ale ei, un fel de străjer, de cavaler în armură strălucitoare şi cu vizieră pe cap, care te putea preface în stană de piatră dacă îndrăzneai s-o superi pe bunica… Am asistat de multe ori la acest ritual al rugăciunii într-o tăcere şi c-o seriozitate absolute. Nu îndrăzneam nici să respir zgomotos. Aşa simţeam că trebuie să mă port, să n-o întrerup pe bunica din conversaţia ei cu Ducamin.
Şi mama se ruga. Şi în casa noastră erau icoane – una cu mine şi soră-mea trecând pe o punte peste o apă învolburată sub privirea blândă şi ocrotitoare a mamei care era reprezentată cu aripi de înger şi mie nu mi se părea nimic neobişnuit pentru că mama aşa era, ca un înger căruia nu i se văd aripile – ei, icoana era cu un băiat şi o fetiţă dar eu puteam foarte bine să fiu băiatul, oricum nu mă interesa condiţia de fetiţă care era demnă de dispreţuit şi dezavuat. Dacă erai fetiţă n-aveai voie niciun lucru pe care băieţii sau oricine altcineva putea să-l facă fără oprelişti. Dar ţie ţi se ridica imediat o ştachetă în faţa nasului: „Hei, nu-i frumos să faci asta, tu eşti fată!” Asta a fost prima interdicţie cu care eu am dat nas în nas. Şi prima pe care-am făcut-o praf încercând tot ce nu aveau voie fetele: m-am căţărat în toţi copacii, am învăţat să scuip la ţintă, să-mi fac prăştii, să înalţ zmee, să trag cu arcul făcut din coardă de alun, jucam fotbal, mă băteam cu pumnii, înjuram ca un birjar şi eram un mic, încăpăţânat şi ciufulit Gavroche. Mama se ruga în taină, uneori plângând. Nu plângea cu hohote, doar o auzeam suspinând, în „ceacasă”. „Ceacasa” e o cameră „de curat”, cu mobile frumoase pe care nu aveai voie să pui degetele unse cu dulceaţă (puteai, dar luai bătaie), cu faţă de masă dintr-un material ca o hartă în relief, cu perdele făcute cu croşetul, foarte frumoase, ca nişte broderii grele cu desene fantastice, unde mirosea a parfumul mamei, a pudră şi a pânză apretată proaspăt călcată, pe perete erau două icoane mari, desăvârşit de frumoase, una cu Iisus Christos căruia i se vedea inima şi această inimă era învelită într-o cunună de spinişori şi el, aşa, cu inima însângerată, ţinea în mână o cruce subţire şi delicată. Cealaltă icoană era o reprezentare a Maicii Domnului, cu un chip liniştit, cu fruntea puţin aplecată şi ei i se vedea inima dar inima ei era înconjurată de raze, nu era însângerată. Maica Domnului avea în mână un crin. Nu ştiam ce-i mai frumos, mâna ei delicată cu degete subţiri sau crinul. Mă uitam un pic la mâinile mele, mă strâmbam dezamăgită şi fugeam afară. Mâinile mele n-o să fie niciodată aşa de frumoase. „Ceacasa” era un sanctuar unde n-aveam voie. Evident că niciunul dintre noi nu respectam interdicţia, dar o încălcam doar când nu erau părinţii acasă. Dar chiar şi-atunci încercam să nu lăsăm urme, nu reuşeam întotdeauna şi bineînţeles că ne făceam rost de câte-o bătaie. Ei, nu ne omora nimeni cu bătaia, dovadă că am crescut mari găligani, doar aşa o cârpeală, să ţinem minte să nu mai facem. Cea mai cumplită experienţă a primei copilării a fost s-o aud şi s-o văd pe mama plângând. Dintr-o dată, am simţit că în pieptul meu sub coastele mititele am o vietate care se zbate ca un pui de vrabie în mâna unui copil şi arde! Aveam în piept o pasăre care ardea şi-am întrerupt-o pe mama din plânsul ei să-i cer să pună mâna şi urechea s-o audă! Mama m-a liniştit şi a uitat să-şi plângă suferinţa ei, privindu-mă cu o privirea nouă, pe care n-o mai văzusem, în ochii ei atât de frumoşi, cu irişii cu picăţele maronii, cu ape verzi şi câmpii gălbui, cu piscuri negre, delimitaţi, la marginea bogăţiei de culori de un cerculeţ nu chiar perfect, ci unul cu raze cum se întâmplă atunci când scrii cu stiloul pe sugativă. Ochii mamei era ca nişte continente pe unde-aş fi colindat în voie şi în siguranţă întotdeauna. Cei mai frumoşi, mai dramatici, mai veseli, mai ironici, mai duioşi ochi pe care i-am văzut vreodată… Şi când plângea, aş fi vrut să pot să mă adun, să mă fac mică, mică, mică şi să mă duc pe firul lacrimii, să intru în ochi şi să-i opresc plânsul acolo. Cel mai greu pentru un copil este să-şi vadă părintele deznădăjduit. De ce plângea mama la icoana Maicii Domnului? Nu pricepeam. Când mama nu era acasă, intram, trăgeam un scaun, mă aburcam până la icoană şi mă uitam cu atenţie la chipul ei. Nu era nimic acolo care s-o înspăimânte sau s-o sperie pe mama. Atunci? O întrebam încetişor, fiindu-mi groază ca nu cumva să-mi răspundă: „Măica lu’ Iisus Cristos, de ce o faci pe mama să plângă? N-o mai face să plângă! …  Întreabă-l pe băiatu’ tău, dacă nu crezi… Uite, are spini la inimă dacă tu plângi – şi-i arătam cealaltă icoană, cea mare de pe peretele dinspre miazănoapte. Dacă mai plânge mama din cauza ta, să vezi ce-ţi fac!” – ameninţam eu şi coboram repede de pe scaun, îl trăgeam la loc în tot acest timp urmărind cu coada ochiului şi cu pielea de găină de groază pe mine, să văd dacă nu cumva Măicuţa Domnului coboară din icoană şi ia o nuia de alun să mă croiască…

###

Recomadări: Vania, Cella, Loredana.

Înflorire

24 Duminică mart. 2013

Posted by Gabriela Savitsky in literatura, Poetry, Poezie, viata asa cum e

≈ 14 comentarii

Etichete

ciresi infloriti, copac inflorit, papusa de carpe, Poezie, primavara

cires

Stampă: Woon Kwon

M-ai făcut din flori de cireş
– S-a împrimăvărat într-o clipă –
Şi m-ai scris printre stele
copac înflorit.

Demult, am avut o păpuşă de cârpe
Cu ochi safirii
Şi păr de mătase căpruie
lucind potolit.

De la ea am aflat prima dată
Că viul poate fi o părere
Şi nemişcarea un truc;
Că mama-i, ea însăşi,
Dumnezeiască putere

Şi că oriunde m-aş duce

N-am încotro să mă duc.

Tot ea mi-a şoptit că exişti

Şi ne vom întâlni negreşit.

Am jucat nemişcarea de câteva ori
M-am jucat şi de-a viul, convingător.
Chiar şi pe mine m-am păcălit
Şi pe oricine-a mai vrut. Istovit,

s-a întors sufletul la mine
ca un cal răpciugos, gârbovit;
Când vrei doar să ai, să posezi,
Ţi se ia şi ce n-ai avut, tot.

Am stat în frigul desăvârşit
Aşteptând să mă sting.
Oasele-au trosnit ca butucii în foc
Ţiuind.
Celulele s-au adunat bumbişori
Şi-au pornit să irumpă-n mireasmă,
Corolă, pistil şi stamine
Desăvârşită splendoare –
nici nu se poate grăi.

Ce-o să fie acum? – nu pot să nu-ntreb.

Poate-o pală de ger ce va stinge oricare floare.

Poate crude cireşe, necoapte, smulse de vânt.

Va fi ce-a fost scris să ne fie,

Cu un singur cuvânt.

Căutări

15 Vineri mart. 2013

Posted by Gabriela Savitsky in fantezii literare, Inspiration, literatura, roman, viata asa cum e

≈ 33 comentarii

810253

Tablou: Artnow

Deşi atitudinea mea a dus, în timp, la „subţierea” constantă a numărului cititorilor acestui blog, îmi place să ştiţi că n-am urmărit tocmai asta, în fond n-am urmărit nimic special, plăcându-mi să scriu când am de scris, ca o bâzâială enervantă dar persistentă ce te împiedică să auzi simfonia.

Paradoxal, scrisul pe blog (pe care-l folosesc ca pe o armă de autoapărare) mă împiedică să „aud”, să „ascult” legăturile acelea diafane dar rezistente cu lumea inspiraţiei. Ca atunci când te afli într-un pericol letal şi, în loc să te aperi, să fugi, să pui mâna pe orice să înlături pericolul, eşti paralizat de frică. În această paralizie, scriu prostii, mici nimicuri, schiţez în fugă câte-o idee, ca să-mi mut gândurile de pe ceea ce ştiu că e acolo şi mă pândeşte surâzând, cu ochi ironici.

O să ziceţi: „Haida-de! Ce de mai cuvinte ca să justifici lenea! Mult efort lexical pentru a acoperi o neputinţă! Cum să-ţi fie frică de scris, să te aperi de scris prin scris? De ce să scrii prostii şi nimicuri când trebuie să scrii acel ceva? Da’ scrie-l, dom’le, odată, ce tot ne ameţeşti?” Sunt sigură că aşa gândesc cei doi sau trei cititori care mi-au mai rămas, care aşteaptă cu o aparentă răbdare – sau nu aşteaptă nimic, în fond, de ce să aştepte ceva ce pare să nu vină niciodată? – să termin romanul ăla.

Ce e aşa de greu să scrii un roman, când te pricepi să scrii şi ai şi ideile şi l-ai dus până aproape de jumătate şi l-ai lăsat naibii acolo, în mijlocul exerciţiului ficţional, nici fiinţă, nici nefiinţă? Da’, chiar! Ce-i aşa de greu? Păi exact asta e aşa de greu. Pentru că poţi să-l scrii şi ai şi ideile şi scrisul nu mai e decât o formalitate. Pentru că nu vreau să îndeplinesc o formalitate. Pentru că nu-mi place cum l-am gândit. Pentru că începe pe un ton flecar, miştocar şi apoi devine, la un moment dar, grav. Dacă recitesc primele pagini mă enervez şi-mi vine să-l arunc cât-colo. Nu mai îmi place nimic. Deşi, cei câţiva care l-au citit (sau nu) zic că „e bine”, s-o „ţin aşa”. Mă scot din sărite şi personajele care, la început, erau docile şi se mişcau exact cum voiam eu. Aristotel era un ins neîncheiat, anost, cu reacţii paradoxale, întârziate, o minte bună şi bine mobilată care-a nimerit într-o lume absolut absurdă pentru puterile lui, o lume pe care n-o poate controla şi nici supune şi în care se zbate precum peştele pe uscat. Dar, la un moment dat, Aristotel n-a mai vrut să fie astfel. Şi-a găsit, în adâncul amintirilor lui răvăşite de traumă, o putere nouă, un suflet de care uitase sau de care nici nu fusese conştient. Şi nu numai că Aristotel nu se mai lasă scris aşa cum l-am „desenat” dintru început, dar este autonom şi sfidează. Lăsând la o parte tribulaţiile personajelor („eculubraţiile”, cum zice unul dintre ele) povestea îmi pare una banală şi chiar neverosimilă. Şi unde or să ajungă în final personajele acestea? Unii dintre voi or să spună: Dar de ce trebuie să ajungă undeva? Şi cine, mă rog, m-a „desemnat” pe mine să scriu povestea lor? Dacă infernul există, şi ştiu bine că există că l-am încercat cu degetul, aşa arată. Ca dilema măgarului lui Buridan.

Şi, în fond, nu cred că vă interesează foarte mult istoria acestui roman care mă chinuie. Mi-am petrecut o săptămână (cu intermitenţe în care n-a funcţionat conexiunea la internet şi m-am ocupat cu alte absurdităţi, cum ar fi lectura unor cărţi de dezvoltare personală, de găsire a echilibrului şi stăpânire a gândirii care, ea singură, ne bruiază teribil „propensiunea spre unicitate şi demers creator”), ziceam că am petrecut ore în şir căutând pe diverse motoare indicii despre originile numelui „Savitsky”, nume cu care m-a procopsit Dumnezeu nu ştiu de ce, probabil ca să fie ironic. Ştiu puţine despre istoria familiei – un străbunic din partea tatălui de origine rusă căsătorit cu o nemţoaică – pentru că străbunii mei erau ocupaţi să supravieţuiască în epocile pe care le traversau şi nu aveau vreme să-mi deseneze mie (în cazul în care aş fi apărut) arborele genealogic şi ramificaţiile lui. Sigur, asta e o obsesie din faşă de-a mea, un sentiment straniu că am venit pe lume într-un loc cu totul greşit. Aşa am copilărit, cu sentimentul că nu-s din lumea aceasta, cu o sensibilitate maladivă şi cu o inadecvare de catâr nărod şi acest sentiment a şi adus cu sine bolile care chiar aşa se numesc: „nu vreau să fiu aici”, astmul şi boala Basedow. Uneori, contradicţiile pot şi să ucidă … Dar de unde pornisem; am găsit puzderie de „savitsky, zawitcki” şi aşa mai departe, cu variante fonetice specifice fiecărei limbi. Nu ştiu cum să vă exprim exact sentimentul de bine pe care l-am trăit. Adică, totuşi, nu sunt singură în univers, fără fir de rădăcină (chiar dacă rădăcinile-s cu totul invizibile sau, ca la mangrovă, migratoare) şi fără nicio conexiune cu rasa umană. Oricum, orice-aş scrie şi oricum aş scrie, niciun „savitskyi” din universul vizibil şi măsurabil nu mă ia în seamă. Aşa că am nevoie de o altă strategie. O ştiţi şi voi. Să fie ei cei care vor spune: măi, uite, s-ar putea ca individa asta să fie rudă cu noi”.

Sigur, puteţi să renunţaţi la lectura acestei postări juvenile cam de pe la jumătatea ei. Dar, dacă aţi ajuns aici, veţi şti că astea sunt angoasele, tribulaţiile, groaza, obsesia, neputinţa, frica paralizantă şi puterea de a le depăşi pentru a scrie, dacă va veni acea linişte. Poate că, în final, romanul meu va avea soarta celor trei cărţi de poezie care ar fi avut succes şi meritau să aibă succes dacă eu aş fi avut, atunci când le-am publicat, 23 sau 25 de ani. Aceasta a fost percepţia criticii: o cucoană cam trecuţică, preocupată şi ea la a treia tinereţe de fiorul iubirii, „nu scrie rău, dar … „. În fine, poemele, unele ridicole la lectura mea de-acum de ce să nu fiu sinceră, dar altele chiar rezistente la timp, pot fi citite, la un moment dat, într-o altă cheie. Dégueulasse, n’est pas?!

(În concluzie, nu-mi pot permite să ratez şi proza.)

Am încheiat.

În salon

22 Marți ian. 2013

Posted by Gabriela Savitsky in literatura, roman, viata asa cum e

≈ 7 comentarii

hogarth_rake_in_bedlam

William Hogarth – The rake in Bedlam

Ocupanţii celorlalte paturi începură să şuşotească între ei. Respectau programul de somn dar nu dormeau după-amiază.

– Auzi, ăsta, „Politicosu'”, n-o mai duce mult! Ai văzut în ce culoare a dat? – întrebă, încet, unul deşirat şi ciolănos.

– Şi nici nu-l caută nimeni, bă… Tu ai văzut? De când a venit aici – când a venit era mai ţanţoş şi mai vorbăreţ, chit că era cam cu nasul pe sus – n-a venit nimeni să se-ntereseze. No fi având famelie, n-o fi având mamă, n-o fi având tată, fraţi?… Cine ştie ce blăstămat e, că nu vrea să se răspundă cu el …

– Io nu cred că-i blăstămat, mă. Că părea om paşnic şi ai văzut ce frumos se esprima, îngrijit, ca domnii … – interveni altul.

– Şi ce? N-ai văzut să-nnebunească şi domnii? Unii, de prea multă carte, o iau razna. Creierul nu mai primeşte, nu mai poate să-ncapă atâtea şi se gripează. Ca la motor, când intră colb în olei. Se gripează şi pace! Trebă’ să-l desfaci, să-l cureţi, să-l pui în motorină, piesă cu piesă şi p’-ormă să-l pui la loc.

– Şi aicea, îţi desface doctorii creierul şi-l curăţă şi-l pune după aia la loc, zici tu?!… Adevăru-‘i că ţie nu ţi-ar strica niţică motorină…

– Păi da. Că când dormi, creierul se odihneşte. Dacă-i chinuit şi obosit, tre’ să doarmă.

– Doarme pe dracu’ creierul! Eşti tu prost! – replică unul care până atunci tăcuse şi ascultase. N-ai văzut că visezi când dormi? Creierul fabrică vise, te poartă pe unde nici cu gândul n-ai gândi în trezie. Eu am visat, bunăoară, – continuă el însufleţit – că eram director la un aeroport. Şi era o conflagraţie de-astea, planetară şi venea preşedinţii de state cu aeronavele prezidenţiale, câte două. Una cu el şi una cu sosia lui, că ăştia are toţi sosii şi personalul nu putea să-i deosebească! Şi eu aveam în birou o fântână cu un metal lichid şi ei, preşedinţii, venea şi punea mâna şi metalul ăla se lumina când punea mâna ăla adevăratu’!  Şi eu îi introduceam pe urmă, pe ăştia, pe Obama, pe Regina Elisaveta, pe Putin şi pe Merkel, într-o sală de consiliu unde aveau ei tot felul de aparate să comunice cu ai lor, din ţările lor. Şi când a trecut pe lângă mine, Regina Elisaveta aşa a făcut cu rochia, a prins-o puţin de falduri şi a înclinat genunchii – le arătă el cum făcuse regina şi toţi izbucniră în râs – cum făceau domniţele demult. Iar Putin mi-a strâns mâna şi m-a bătut cu stânga pe umăr şi mi-a zis că-s un om de nădejde … – mai adăugă el, după ce se potoliră cu râsetele.

– De-aia mergi tu aşa, aplecat pe dreapta … Şi nu te-ntrebi ce cauţi aici, la spitalul de glumeţi? –  replică cel uscăţiv şi ciolănos.

– Nu din cauza viselor am ajuns, bă, netoţilor! N-are visele nimica, aicea! – se supără cel care le povestise visul. Când mă îmbrăcam io militar şi dădeam onorul!…

– Da, a povestit nevastă-ta, că aveai o puşcă de jucărie şi dădeai onorul la curci şi la găini. Le aliniai p’-alea, ca la instrucţie, colo-n poiată şi când ele nu stăteau – că deh!, cum să stea ele că doar animalu’ nu pricepe – le croiai cu puşca! Ai omorât o sută de gâşte şi de găini şi de cocoşi … Era inimici, sau ce? …

– Ştii tu! O sută de căcaţi şi îi mâncai tu! Vezi să nu! Du-te-n fras că eşti bolund!… Ţi-a povestit nevastă-mea ţie! Că tu şi ştii să osebeşti o muiere de … un tei! Îi fi vorbit cu oile tale, ălea de le voxeai lâna, le făceai roşcate şi le coafai!

– Ia vezi, ia vezi! Poate-ţi dau drumul la sânge să te răcoreşti niţel, văd că te-ncintaşi.

– Cearta fără bătaie, nuntă fără lăutari! – interveni unul mare şi blajin cu un ton autoritar. Ce drac aveţi? V-aţi buiecit de trai bun?

– Poate pentru dumneata o fi bun, pentru mine, nu. Mie mi-i dor de bătătura mea şi de copii, de stâlpii de la poartă mi-i dor, de cum scârţâie uşa grajdului… De salcâmii din fundul grădinii, să-i aud cum vorbesc în înserare cu lăstunii… continuă vibrant şi îndurerat vocea, răscolind în sufletul fiecăruia, cum ai întoarce brazda, amintiri simple.

Aristotel asculta cu ochii închişi încercând să asocieze glasurile cu chipurile. Apoi prinseră viaţă şi stâlpii de la poarta bunicilor, şi florile din grădiniţa din faţă, vesele să-l vadă când intra pe poarta care îl saluta cu un scârţâit tandru. De fiecare dată, bunicul, un uriaş blând cu alură de honved, cu mustăţi mari răsucite la colţuri şi cu o faţă roşie s-o tai cu firul de aţă, cobora treptele casei şi, venind spre el, promitea c-o să ungă balamalele „păcătoasei” de porţi. Auzindu-l vorbind, bunica Alexandrina, Drina cum îi spunea toată lumea, ieşea potrivindu-şi baticul şi, după ce netezea nişte cute nevăzute ale şorţului maro împiestriţat cu romaniţă, îi lua faţa în palme şi i se uita prin prin ochi direct în adâncul sufletului. Îl ghicea invariabil:

– Acu’, ce năzdrăvănie ai mai făcut?

Cum bunica se uitase direct în sufletul lui şi-l văzuse, nu cuteza niciodată s-o mintă.

Casa bunicilor era refugiul lui din calea severităţii tatălui care-l bătea, fie că era cazul, fie că nu. Scăpat din palmele, pumnii sau curelele lui cu fuga, gonea pe cărăruile dintre lanuri plângând şi nutrind planuri de răzbunare din cele mai nemiloase. Odată intrat pe poarta bunicilor, întrega lui ură se topea pe măsură povestea bunicii printre suspine, plin de obidă, cum el nu greşise cu nimic şi tată-su îl bătuse degeaba. Bunica, apropiind frunzele verzi ale ochilor ei de ochii lui ca pielea castanei coapte, îl mângâia şi-l îmbărbăta, îl dojenea şi-i ştergea lacrimile, apoi, fie îl trimitea cu bunică-su în grajd să-i arate mânzul cel proaspăt fătat, fie îi vestea că mâţa cea răsfăţată, roşcovana, are trei pisoiaşi şi, dintr-o dată, lumea se umplea de mireasmă de busuioc.

Se trezi cufundat în fânul din podul bunicilor, cu mirosul lui amestecat de soare, seminţe şi amărui şi-şi dormi primul somn sănătos, nechimizat după şirul nesfârşit de nopţi în care se prăbuşise-n somn ca un torturat cufundat violent de o mână nevăzută într-un hârdău cu acid.

Zgomotele înserării, scârţâitul paturilor de fier şi a sertarelor metalice ale noptierelor, glasurile răguşite ale convivilor îl aduseră la suprafaţa realităţii scoţându-l în lumina zăbrelită din fânul în care adormise. Se simţea mai în putere, îşi întinse picioarele şi braţele trosnindu-le , descoperind cu plăcere că îi aparţin şi-l ascultă. Tensiunea bună din trup se răspândi ca o căldură nouă în minte. Se ridică şi se îndreptă spre grupul sanitar de parcă o apă nouă şi cuviincioasă spălase toată zgura şi reziduurile din întreaga-i fiinţă.

Aristotel Pizdrinţ (capitolul XXXIII)

22 Marți ian. 2013

Posted by Gabriela Savitsky in literatura, roman

≈ Un comentariu

father-jofré-protecting-a-madman-1887

Father Jofre Protecting Madmann – Joaquin Sorolla

Aristotel – care nu mai ştia că e Aristotel – umbla în orele „de voie” prin curte, fără ţintă. Se uita preocupat la câte-o frunză, o ridica de pe alee şi o studia îndelung. Alteori gesticula şi spunea cuvinte disparate. Mintea lui, ca o oglindă  veneţiană spartă în miliarde de cioburi, nu reuşea să replice decât frânturi infime din realitate. Se abandonase acestei prostraţii; nici nu mai voia să ştie cine este sau ce a făcut până acum şi dacă mai făcuse şi altceva decât să se surpe în somn, să-şi rezolve necesităţile fiziologice şi să înghită medicamente. Asemeni unui drogat, cutreiera o realitate a lui, interioară şi imaginară, ca un prizonier într-un balon uriaş cu pereţi opaci. Placenta de care se despărţise când venise în lumea aceasta se materializase nu se ştie cum şi îl îngloba urzicându-l şi izolându-l agresiv de lume, ţinându-l sechestrat şi neputincios. Vorbea cu copacii, cu aerul, cu venele lui, cu degetele şi cu şireturile de la pijamaua soioasă, cu zidul de cărămidă roşie în faţa căruia stătea uitat desenând cu degetele-n gol. În catul dinspre apus al spitalului se aflau bucătăria, spălătoria, călcătoria şi câteva dependinţe. Mirosurile care exalau din acea clădire văruită în galben-pai exercitau asupra pacientului o fascinaţie inexplicabilă. Se apropia încet, cu paşi de robot defect, se posta în faţa ferestrei cu geamuri vopsite în verde până în treimea superioară şi aştepta acolo. Sau nu aştepta, pur şi simplu adulmeca un fir subţire din memoria lui destrămată şi încâlcită, un fir pe care să-l prindă şi de care să-şi lege individualitatea lui al cărei sens zbura imponderabil.

Într-o zi, înduioşat poate de aspectul de câine ogârjit, răpciugos şi bătut al creaturii care se posta în faţa ferestrei, un tânăr de la bucătărie, subţiratec dar bine legat, cu o claie de păr creţ învârtejindu-i-se deasupra frunţii şi cu nişte ochi negri ca piperul, îl privi ezitant şi-i făcu semn să intre. Făptura dezarticulată ca o păpuşă de cârpe nu înţelese gestul sau nu-i atribui nicio semnificaţie. Repetă, la rândul lui, gestul celuilalt. Tânărul renunţă; intră înapoi în bucătărie. După un timp, se întoarse cu o farfurie. Pe farfurie, aşezate frumos: brânză, salam, felii de roşie şi de castraveţi, două chifteluţe. Îi arătă că-s pentru mâncat simulând că ia din farfurie şi duce la gură, apoi că mestecă şi că-i place. I-o lăsă pe pervaz, ridică din umeri şi dispăru. Aristotel se apropie de farfurie, luă o bucăţică, o ţinu în gură, înghiţi. La început mestecă, apoi înfulecă fără să respire. Primeau mâncare dar mâncarea era invariabil gătită din mereu şi mereu aceleaşi legume fierte şi răsfierte: cartofi, varză, fasole, mazăre. Carne, arareori, foarte puţină. Gustul roşiei îi explodase în cerul gurii. Mirosul salamului i se păruse dumnezeiesc. Brânza îi înflorea cerul gurii, castraveţii se spărgeau ca nişte capsule eliberând răcoare delicioasă. Nu lăsă nicio firimitură.
Operaţiunea se repeta de câte ori tânărul era de serviciu la bucătărie. În unele zile, Aristotel stătea ca un câine ore în şir în faţa ferestrei verzi, până îl luau infirmierii pe sus, cu îmbrânceli. După vreo trei săptămâni, câştigând încredere, într-o zi îl urmă în bucătărie pe tânărul binevoitor. Acesta se postă în faţa lui şi-l cercetă cu mare luare-aminte. Îi arătă cum să deschidă gura, îi examină limba. Aristotel se supuse. Apoi, îi închise gura, arătându-i el însuşi cum, şi-i examină pleoapele inferioare, trăgând un pic de ele în jos, cu indexul.

– Eşti varză, băiete! … murmură el. Anemie, sub nivelul mării. Şi pupile, ca la toxicomani. Ce iei? La privirea nedumerită a neajutoratului, detalie: Ce medicamente iei?

Aristotel ridică din umeri. Nu ştia.

– Eu mi-s Ambrozie. Aşa mă cheamă. Da’ să nu spui nimărui că vii pe-aici, că nu mă mai vezi! Ai înţeles? … Dacă vorbeşti, adio păpică! Bă, ai auzit?

Aristotel încuviinţă de mai multe ori din cap că da, auzise şi înţelesese.

– Nu mai înghiţi medicamentele! Mă auzi? Nu le înghiţi! În două luni eşti pe deal, cu pământ pe tine, dac-o ţii aşa!

Aristotel îl privi îngrozit. Ridică din umeri şi-i ţinu acolo sus şi clătină din cap cu înţelesul că nu ştie ce să facă.

Ambrozie se uită pe masă, se duse la dulap, luă dintr-un borcănel ceva în palmă şi veni în faţa nedumeritului. Deschise palma.

– Ziceam că astea-s pastilele – îi arătă cinci boabe de piper. Le bagi în gură aşa-a-a, şi-acu’ bei apa! – adăugă, turnându-şi apă într-un pahar şi dându-l peste cap. Apoi, cu grijă, scoase boabele de piper şi le puse în căuşul palmei arătându-i-le lui Aristotel care-l privea fermecat. Acum exersează. Dacă nu reuşeşti pân’ la prânz, adio roşii, brânză şi portocală. Azi ţi-am pregătit o bucată de friptură. Era pentru doctor da’ i-am făcut-o jumate, că el şi-aşa-i cât China. Deci, ai înţeles? Dacă mai înghiţi pastile, într-o lună jumate eşti în groapă, pe deal, cu o scândurică pe care-i văpsit un număr. … Cum te cheamă?

– N-n-nu mai ştiu … şopti Aristotel, ruşinat. Nu mai ştiu nimic…

– Las’ că-ţi aduci tu aminte! – zise, încrezător, după un moment de reflecţie, Ambrozie. Da’ ce-ai făcut, de s-au pus ăştia pe tine cu trotilele să te omoare?

– N-n-n-nu ştiu … N-am făcut nimic … Nimic …

– Te cred. Dacă tu n-ai făcut nimic şi eşti de-a muritului, închipuie-ţi ce păţesc cei care-au şi făcut ceva… Adevăru’-i că aşa-mi spune şi mie inima … că nu eşti un ticălos. Cine ştie ce-i fi făcut… Da’ moarte de om nu pari să fi făcut. Hai, acuma exersează cu pastilele! La prânz, când vine cu cu medicaţia, te faci că le-ai înghiţit şi pe urmă te faci că dormi!… Bă, ai înţeles?

– D-d-d-da!

Aristotel luă cele cinci boabe de piper, le puse pe limbă, încercă să le fixeze după molari, bău o înghiţitură de apă. Nu reuşi. Mai luă din borcănel cinci boabe, repetă, tot nu reuşi. Boabele alunecau pe gâtlej. Pe chipul lui palid şi grav, acoperit de o peliculă subţire de transpiraţie rece se putea citi disperare, încordare, groază. Nu ştia nici el de unde urcase în el acest petec mic de luciditate pe care-l lumina tânărul cel binevoitor. Chiar realiza şi el că mai are câţiva paşi până în prăpastie, dacă nu se opreşte cumva din drumul ireversibilului. La a şaptea încercare reuşi. Nu înţelegea prea bine de ce îl ajută băiatul acela cu ochi isteţi dar intuia prea bine că băiatul are dreptate şi că aşa trebuie să procedeze.

Ambrozie sosi cu un platou regal: icre negre aşezate muşuroaie pe felioare de franzelă prăjite. Ficăţei, friptură, salată de castraveciori asortată. Aristotel mâncă dumicând mărunt, învăluit într-o fericire nouă. Nu mai era singur. La urmă, Ambrozie îi întinse un păhăruţ plin cu un lichid gălbui.

– E ulei de măsline. Bea-l. O să-ţi panseze stomacul şi chiar dacă greşeşti şi înghiţi pastilele, nu se absorb complet. Dar e bine să nu greşeşti cu pastilele! Dacă spui cuiva, o să zic că nu te cunosc şi fabulezi. Oricum … nu dă nimeni crezare …  Ai înţeles?

– Da. Am înţeles. Mulţumesc – rosti Aristotel, descoperind nu se ştie cum, în sine, acest cuvânt care se cerea rostit, pe care nu-l mai folosise de trei luni de zile de când era aici deşi el pierduse şirul zilelor şi al lunilor.

Ambrozie zâmbi şi-l luă uşor de umeri scoţându-l pe o uşă dosnică.

– Bă! Şi să mănânci şi din mâncarea lor! Dacă nu mănânci, te bagă la perfuzii şi-ai încurcat-o. Ai înţeles? Şi să te prefaci că dormi până când se scoală toată lumea!

Ca un copil ascultător, Aristotel mâncă aproape tot ce li se servi la masa de prânz, se prefăcu că înghite pastilele şi le apăsă în spatele molarilor, bău apa sub privirile absente ale asistentului deşi inimia-i bătea în urechi, ba chiar se şi strâmbă de parcă ar fi înghiţit ceva amar – acest impuls nu se ştie de unde-i veni.

Se aşeză în pat, trase acoperământul pe el şi cu faţa la perete, jubilă. Scoase pastilele care începuseră să se topească şi le ţinu în palmă. Băiatul acela bun care-l trezise speriindu-l cu perspectiva morţii nu-i spusese unde să le pună. Le strânse în pumn prefăcându-se că doarme.

***

Scrisorar

04 Joi oct. 2012

Posted by Gabriela Savitsky in literatura, Russia

≈ 27 comentarii

Etichete

Mihail Sishkin, Scrisorar, Semne Bune

Cuvântul „scrisorar” nu există în dicţionarul limbii române. Ar putea fi echivalent cu „epistolar”, ca înţeles. Sigur, „scrisorar”, acest artificiu sau artefact lingvistic, are ambiguitatea care intrigă  şi o preţiozitate despre care nu ştiu să spun dacă-i arhaicizantă sau, dimpotrivă, modernă. Nu ştiu care-ar fi o traducere mai cuprinzătoare şi inspirată pentru „Pismovnik„.

Era absolut ilogic ca pleiada titanilor literaturii ruse: Tolstoi, Dostoievski, Cehov, Beliaev, Gogol, Gorki, Puşkin, Nabocov – şi, ştiţi bine, lista ar putea continua – să nu aibă o continuare, o reprezentare modernă a spiritului slav. Ilogic şi imposibil.

Nu ştiam de existenţa şi scrierile lui Mihail Şişkin. Am citit o scurtă prezentare a cărţii sale (a acesteia, Scrisorar) pe Semne Bune (o organizaţie culturală pe care-o recomand cu entuziasm pentru calitatea certă a întreprinderilor ei), am comandat cartea şi ea a sosit.

Am făcut cunoştinţă cu ea, i-am prezentat habitatul, habitaclul (am luat-o cu mine în automobil), curtea de la ţară, cerul de septembrie, buricul  Universului, unde-mi petrec sfârşiturile de săptămână şi am citit din ea aşa cum guşti dintr-o delicatesă rarissimă. Nu am hăpăit-o, nu am înfulecat-o, am citit cu firimitura. Sunt pasaje atât de dense şi de vibrante încât ţi se face rău fizic. Trebuie să te opreşti, să faci altceva ca durerea, răul să se diminueze în intensitate. Nu am crezut că un om poate să scoată din cuvintele pe care le tot tocim de când există limbajul, esenţe, putere, mireasmă, jubilaţie; e ca şi cum ai stoarce în mână, dintr-o piatră seacă, un parfum care să umple Universul de taină şi prospeţime. Nu ştiu cum reuşeşte Şişkin să ivească limpezime şi putere de viaţă din nişte cuvinte uzate, dându-le o aură nouă şi învestindu-le cu puterea lor genuină…

E o carte de scrisori. Doi îndrăgostiţi care pot fi Adam şi Eva, Eu-l feminim şi Eu-l masculin (nu întâmplător, cred, numele femeii iubite este Saşa, Saşenka), Femeia şi Bărbatul îşi scriu. Pentru ca să se ţină unul pe altul în viaţă, pentru ca să nu cadă în neant. Redescoperind, prin scris, ceea ce au trăit şi n-au înţeles atunci când au trăit. Saşenka îşi aşteaptă iubitul. Aceasta este condiţia primordială a femeii, aşteptarea. Volodea, masculinul, yang-ul, se înrolează în armată şi pleacă la război. Aceasta este condiţia bărbatului, războiul. Din aceste două perpective, a aşteptării şi a războiului, cei doi trăiesc întreaga viaţă a omenirii scriind-o. Rescriind-o. Nu există un timp dat, un timp în înţelesul lui domestic. Cei doi călătoresc prin Cartea vieţii, trăind experienţele ce le sunt date oamenilor. Deşi Volodea, ca furier, îşi scrie scrisoarea care consemnează propria-i moarte, scrisorile continuă să fie scrise. Fiinţa continuă să existe, să simtă durerea, să iubească şi să viseze dacă este scrisă. Dacă cei doi n-ar fi despărţiţi în spaţiu şi timp, poate povestea lor de iubire ar fi una banală, anostă şi anonimă. Făcută din slove, tragedia singurătăţii, visarea iubirii, viaţa, cu ale ei mărunţişuri şi amintiri, tot acest scris devine pagină în „Cartea vieţii unde toate sunt scrise o singură dată”.  Timpul trăirii este amplificat, adâncit, nuanţat şi îmbogăţit de timpul povestirii.

O carte şi un autor care merită cunoscuţi de cei care cred în puterea cuvântului.

Recomandări: Ioan Usca, Mirela Pete, Mami Nineta, Adele Onete, Octavia Sandu, Paul Gabriel Sandu, G1b2i3, Elena Agachi, Ela Roseni, Digodana, Lecturi recenzate, Zinnaida, Luna pătrată, Flavius Obeadă, Rokssana, Schtiel, Cristian Simion.

Predestinare

09 Sâmbătă iun. 2012

Posted by Gabriela Savitsky in literatura

≈ Un comentariu

Etichete

poem, Poetry

 

 

Nu mi s-a iertat niciodată nimic

Din ce nu am scris.

Încă de la-nceput,

Din prima frântură de vis pe care-o ţin minte,

Ai venit cu o carte.

Am ştiut imediat că aceasta e cartea mea.

Deşi nu puteam să citesc,

repetând după tine,

mi s-au descoperit înţelesurile

şi trupul cuvintelor l-am binevăzut.

Erai împreună cu îngerul tău păzitor

sau, poate, al meu. Semăna mai bine cu mine, e drept.

De-atunci, nu te-am mai văzut

Ori n-am fost întrutotul atentă

Dar, în piept, port legământul glasului tău

Stea fixă-ntr-un cer de temut

Singurul fir al puterii de-a fi într-o fire absentă.

 

Am scris toate vieţile în care am mas.

Sau ele m-au scris cum au vrut.

De-atâta cerneală bolnavă şi de-atâta făcut,

Oasele mele curate s-au îngrozit

Sufletul s-a-nfăşat în ţol de otravă

Şi nu-şi mai dă glas.

 

Într-o sfântă zi de duminecă am hotărât

că-i mai bine să mor.

Îngerul meu păzitor şi-a pornit toate puterile

Să mă smulgă dintre vămile rele pe unde umblam

Era trist cu desăvârşire

– n-am văzut niciodată atâta tristeţe în cineva.

Am tot mai puţine puteri pentru scris.

Pentru iubire nu am.

Şi crinii mi-au zis – şoptind între ei –

că doar în iubire suflet pe suflet cuminecă

Şi nu te voi putea, din întuneric de piatră, vedea.

 

Cred că m-ai trimis aici pentru tine

Ca pe o apă plăcută

În care să te poţi oglindi.

Nu te-ai gândit că nu voi putea fi

Doar condei şi peniţă subţire

Scrijelind într-una hârtii,

ţandră de iască.

Mai bine pune cartea pe foc

Şi coboară, ia-ţi nume

Să te vadă inima mea şi să poată

iar să iubească.

 

La Porţile Poeziei: Anca Mizumschi

01 Vineri iun. 2012

Posted by Gabriela Savitsky in literatura, Poezie

≈ 9 comentarii

Cerul care doare

Am nevoie de altceva. Am nevoie de un cer care să stea tot

timpul deschis

ca o uşă batantă înţepenită cu o piatră

luată din stradă. Am nevoie

de un cer bătrân, obosit,

un cer care să îşi ceară iertare mult  mai des

că a fost în altă parte. Un cer care spune

că nu eu sunt de vină, de vină e cerul

din mine

care doare

Dezăpezirea

Nu mă lăsa singură,

fă-mi o casă fără ferestre şi fără pereţi, o casă

în care să locuiesc în golul uşilor interioare

şi ceilalţi să treacă prin mine ca printr-o piaţă de flori

sub zăpadă, să înainteze cu lopeţile în mâini, să îşi facă loc

în lumina mea nemişcată

Specialistă în începuturi

Sunt specialistă în începuturi, am începuturi de toate culorile,

începuturi de zi pe marginea patului când tu te închei la cămaşă

şi-mi spui că s-a terminat, începuturi cu mama care împătureşte

în fiecare dimineaţă zăpada moale de faţa lui tata. Începuturi cu

cărţi pe care nu o să le scriu niciodată, începuturi cu prieteni şi

pahare de vin, cu trenuri întârziate chiar şi începuturi cu

bunicile mele întoarse

cu faţa la singurătatea lor fetală,

până la urmă mă gândesc că până şi moartea

e un fel de ţară unde toţi suntem copii

şi toţi suntem părinţi astfel încât

să ne putem odihni pe rând

într-o sală de aşteptare

mai mare

###

Anca este o mare poetă, din punctul meu subiectiv de vedere. Nu ştiu dacă e prezentă aici, la Reşiţa, la Festival, n-am reuşit să găsesc lista participanţilor, dar poemele ei dau chenar şi culoare caietului festivalului.

Preambul

23 Miercuri nov. 2011

Posted by Gabriela Savitsky in fantezii literare, literatura, Romania, viata asa cum e

≈ 22 comentarii

Etichete

membru revocat politic, suspendare din partid

Foto: Raduf

Continuare

Grigore Axente, îmbrăcat în hainele lui cele mai bune pe care i le scosese coana Măndiţa decuseară din dulapul mirosind a levănţică, deschise portiera Daciei lui vechi. Şi-o luase din „compensatoriile” pe care le primise când se închisese fabrica, tot atunci îşi înfiripase şi birtul. Coana Măndiţa era o femeie trupeşă, rumenă în obraji ca o rujă, cu pielea albă, marmoreană, rară prin partea locului,  turuia într-una pentru că aşa era felul ei şi îl dăscălise „s-o lase mai moale cu propaganda„, să fie umil şi „să lase de la el” ca nu cumva „ăia” să-l dea afară de la bucate. „Gore, taică, păi dacă eşti după uşi, după uşi eşti. Nici nu mai auzi ce se vorbeşte pe-acolea, să faci bine şi să taci şi să dai din cap şi să zici că-ţi pare rău, că tu n-ai nici în clin nici în mânecă cu ăştia. Vezi că copiii-s încă la şcoală şi dacă Doamne fereşte! n-o să mai ai foncţie te face ăştia şi-ţi ia şi birtul. Şi-atunci, ce-o să ne facem noi Gore, tăicuţule? O să ne ducem colo la sapă, la Răstoaca? Ce facem? Ne-apucăm să vindem pământul? Păi nu-i păcat de toată muncuşoara noastră şi acuma, când ne chivernisirăm şi noi olecuţă, să dai dumneata toate pe una? Nu te mai îmbăţoşa, zău, aşa, Gorică, las-o şi matale mai moale…”

Acestea şi altele multe îi zumzăiau prin cap bietului Grigore care se hurduca dimpreună cu Dacia lui jupuită pe drumul către comună. Fuma ţigare de la ţigare, încerca în minte, toate variantele: să-i înfrunte şi să-i dea dracului, să tacă şi să înghită şi s-o facă pe niznaiul, văzându-şi de treburile lui în continuare că, avea dreptate Măndiţa, copiii erau la şcoli şi le trebuiau bani în fiecare lună şi, dacă seacă izvorul, unde dracu’ te duci după apă? Şi, dacă nu mai e nici foncţie, nici cârciumă – că erau ăştia în stare să-l lase gol-goluţ -, nici Ileana lu’ Sprijoane nu i-ar mai fi deschis portiţa şi nu l-ar mai fi aşteptat aşa frumoasă şi dornică… – la acest gând, pe Gore îi trecu un fior roşu din creştet până-n tălpi. Ileana, bălaie şi subţiratecă precum o nuia, era bucuria secretă a zilelor lui, desfătarea şi motivul pentru care era în stare… nici el nu ştia ce anume era în stare, dar era. Te-apuci acuma bătrân (nu era chiar bătrân, n-avea nici 55 de ani) să sapi după … alte posibilităţi? Poate-ar fi mai bine să-l sune pe Cotigă şi să le spună să rămână dracu’ acasă, să nu mai vină cu camionul… Îşi aprinse o altă ţigare şi-şi continuă şirul gândurilor. „Lasă că e buni şi ăştia, aşa, ca grup de presiune. Când i-or vedea consilierii, colegii lui, câţi sunt, n-o să mai fie aşa siguri că trebe să mă scoată pe mine din scaun” – se linişti el şi trase cu sete un fum. Scrumul îi căzu pe pantalonii lucioşi, ultima modă, şi-i drese o gaură de toată frumuseţea până reuşi el să-l stingă. „Am început bine! Ditamai gaura-n pantaloni, futu-i răscrucea şi închinarea ei de treabă!” – răbufni înciudat şi fript.

Ajuns în faţa primăriei din Belitori, Axente coborî din Dacie cam fără curaj. Îşi simţea inima mică şi îndepărtată, parcă se ascunsese într-un colţ, după o coastă şi privea pe-acolo cu o jumătate de ochi, ca un copil după ulucele gardului. Emoţia îi strângea şi-i usca gâtul, trase de nodul cravatei movulii cu desene geometrice argintate şi-şi descheie primul nasture de la cămaşa scorţoasă. „De ce-o fi trebuind să mi le scrobească Măndiţa, să mi le facă de parc-ar fi de tablă?…” Nu-şi mai răspunse, se uită roată, îşi aprinse ţigarea şi-şi privi gaura din pantaloni. „Nu se vede dacă-mi las jacheta pe mine…” – se consolă el. Îşi privi ceasul. Mai avea o oră până la … şedinţa extraordinară de consiliul. „Oare de ce-i zice <extraordinară>? Ce-i aşa extraordinar să-i iei omului pâinea cea de toate zilele de la gură? Nu-i nimic extraordinar. Zici câteva cuvinte, scrii proces-verbal şi gata! Şi-ai lăsat omul fără pâine!” Se uită la clădirea nouă, renovată, în care urma să fie judecat. Silabisi: „Con-si-li-ul lo-cal al Co-mu-nei Be-li-tori … Deci aici se belesc oamenii. E zisă, uite, scrie colo.” O clipă, şi-l imagină pe Axente Grigore, adică pe el, despuiat, legat de un cuier agăţat de un mesteacăm şi belit de viu. Se cutremură şi porni cu paşi mari – măriţi şi de pantofii de glanţ, ciocaţi, cu vârfurile aduse în sus – spre cârciumă. Zărise doi dintre consilieri la una din mese. Dădu „bună ziua” şi se aşeză. Vânzătoarea îl întrebă din ochi, el îi făcu semn cu policele şi indexul cât să fie în pahar, apoi îşi mută privirea spre cei doi care tăceau şi beau cu o îndârjire străină pe chip. De fapt, nu erau îndârjiţi deloc, ba chiar unuia îi venea să izbucnească în râs, abia se ţinea, dar aşa considerau ei că trebuie să fie rolul. Doar soarta lui Axente era pecetluită, primiseră indicaţii clare cum să voteze şi-atunci, cum să te porţi în prezenţa unuia care nu mai există? Adică, poate să existe, că doar n-o să-l omoare, dar e înfara cercului. Să existe cum vrea el, dar nu printre ei.

– O să fie cald astăzi… – începu Axente, privind mai întâi cerul, apoi casele, uliţa, un câine ce-şi alerga coada mârâind şi apoi, brusc, feţele celor doi.

– O să fie pe dracu! – răbufni unul dintre ei. Ai vie de cules, de-ţi veni acuma de cum o să fie vremea?

– N-am, nu. Am cules via încă de-acu’ două săptămâni. Am şi tras tulburelul. Tu l-ai tras? – întrebă Grigore, mijind ochii şi trăgând din ţigarea care se stinsese. Ai dracu şi ăştia cu ţigările lor! Le face numa să strici chibritele pe ele!…

– Le face ca să te laşi de fumat, mă. Ai auzit că le pune nu ştiu ce inel, dacă nu tragi din ele, se stinge automat.

– Le pune pe măsa!… Ai găsit tu vreun inel pân-acuma, în ţigare? Pân-ajunge cu inele la noi … Şi-apoi, de ce să strice ei, inelele lor de uniune ioropeană pe nişte ţărani pârliţi?  – îi întinse, Axente, pachetul consilierului care-şi ţinea zâmbetul stăpânit în colţul gurii, dar ochii-i râdeau.

– Ba, mă, că le pune producătoru’. Are o hârtie spicială, cu inele, şi când face ţigarea…

– Şi cu alea care n-are inel, ce? Ce faci cu ele? Tu, dacă eşti comerciant, ce faci cu alea fără inel? Acuma o să ne pună să cumpărăm şi un aparat din ăla cu raze, să verifici ţigarea, dacă are inel, dacă n-are inel. Care are inel, e bună, care n-are, ce faci cu ea, o arunci?

– E ca cu tine, bă, Axente. Ai inel, treci, n-ai inel… ai belit-o – scurtă discuţia celălalt consilier care până atunci tăcuse, fumase şi băuse mestecând, în cap, gândurile lui.

– Păi tu ce zici, bre, Cloncane, am?

– Asta se va vedea. Eu de unde să ştiu? Se va analiza. Consiliul o să zică că ai sau n-ai.

– Da tu, tu, aşa ca persoană fizică, ce zici? – îl pironi Axente privindu-l fix în ochi.

– Eu ce să zic, bre, Farfală? Eu zic ce zice ăilalţi. Ce mă iei tu pe mine pă persoană fizică? Eu sunt aici ca autoritate locală aleasă, nu sunt pe persoană fizică. Aia sunt la mine-n bătătură. Şi ca autoritate eu nu ştiu ce să-ţi zic ţie. Se va analiza, îţi zisei. Şi ce va hotărâtără cosiliul, aia e.

Pinguri: Ioan Usca, Apis, Florina Pacuraru, Blogulise, Zamfir Pop, Supravietuitor, Stropi de suflet, Shayna, Teo Negura, Rokssana, Lecturi recenzate, Gabriela Elena.

← Articole mai vechi

Comentarii recente

Lucia la Revedere
Lucia la Revedere
Robert Turcescu si S… la Realităţi
Madi si Onu Blog - s… la Sfântul Ioan
Wikileaks, adevărate… la Vicki – Lilick’s…
In interesul superio… la Revedere
Cand incepem sa inte… la Revedere
S-a aprobat reabilit… la Revedere
112 nu inseamna Big… la Revedere

Înscrie-te! Scrie!

Blogroll

  • -X-
  • Achilianu
  • Adrian Barbat
  • Adrian Voicu
  • Alex Mazilu
  • Alexandra Celmare
  • Alexandra Cenuşă
  • Alice Drogoreanu
  • Almanahe
  • Ana Pauper
  • Ana Vero
  • Ana Veronica
  • Anamaria Deleanu
  • Andra Pavel
  • Arca lui Goe
  • Atitudini
  • Augustin Rădescu
  • Basescul
  • Bogdan Onin
  • Caius
  • Calin Hera
  • Cati Lupascu
  • Cella
  • Ciocolata cu piper
  • Ciprian Drăghici
  • Confucius
  • Corina Cretu
  • Cosmin Ştefănescu
  • Costin Comba
  • Crina Dunca
  • Cristian Dima
  • Cu Elisa
  • Cum va place
  • Cuvanta
  • Călător prin interstiţii
  • Cărţi Dragi
  • Daurel
  • Deca(b)logul Muschetarilor
  • Depresium
  • Diana Alzner
  • Digodana
  • Dispecerita
  • Diverse diversificate
  • Dumitru Agachi
  • ECHILIBRU
  • Ela Roseni
  • Elena Agachi
  • Filumenie
  • Flavius Obeadă
  • Foaie pentru minte
  • G1b2i3
  • Gabi Rus
  • Gabi Ursu
  • Gazeta de perete
  • George Gross
  • George Serban
  • Geotax
  • Gheorghe Constantin
  • Gigi Rusu
  • Globu Sondator
  • Hanul Muschetarilor
  • Haritina
  • Ilarie
  • In colţ de lume
  • Inelul lui Gyges
  • Inner space journal
  • Innuenda
  • Ioan Avram
  • Ioan Usca
  • Ioan Usca – Teologie
  • Ion Dascalu
  • Ionuţ Vulpescu
  • Isabelle Lorelai
  • Istoria Banatului
  • Jeremiah
  • Lady Actinidia
  • Lady of Cristal
  • Lecturi recenzate
  • Liana Toma
  • Librăria Semn de Carte – Reşiţa
  • Lilick Auftakt
  • Link Ping
  • Loredana Milu
  • Lucia Verona
  • Madi
  • Mami Nineta
  • Mana Ciutacu
  • Marcus
  • Maria Barbu
  • Mihaella First
  • Mika
  • Mikael Eon
  • Mioara Mitrea
  • Mirela Pete
  • Motanul Incaltat
  • N. Răducanu
  • Nea Costache
  • Nicolae Raducanu&Co
  • Nicu Scutaru
  • No basescu day
  • Noapte buna copii
  • Nu fi ca mine
  • Oana Stoica Mujea
  • Octavia Sandu
  • Onu Solitaire
  • Papillon – Rose Jaune
  • Parfum de vis
  • Paul G. Sandu
  • Pescăruşul Argintiu
  • Ratzone
  • Raza mea de soare
  • Razvan R.C.
  • Roxana Iordache
  • Schtiel
  • Sectorul Şase
  • SemneBune
  • Sifilica Blenorel
  • Simion Cristian
  • Simon
  • Simona Ionescu
  • Spune nu drogurilor
  • Suntem îngeri
  • Teo Negură
  • Thanks România
  • Theodora Marinescu
  • Usa din spate
  • Valeriu Costin – Dungha
  • Vis si realitate
  • Voglia din cucinare
  • WordPress.com
  • WordPress.org
  • Zinnaida

De citit

  • 2 Blackjack
  • ABC
  • Adrian Năstase
  • Antiiluzii
  • Ceaşca de Cultură
  • Corect Politics
  • DC News
  • DISSONANCE
  • Dominique Iordache
  • Gândeşte
  • Inpolitics
  • Iosif Buble
  • Radu Tudor
  • Realpolitik
  • România nudă
  • Savatie Baştovoi
  • Varujan Vosganian
  • Victor Ciutacu
  • Vocea Rusiei
  • Zeitgeist Romania

Descoperiri recente

  • Cu capul în nori
  • Ioan Alexandru

Rusia. Azi

  • Russia Today
  • Vladimir Putin

RSS Gabriela Savitsky

  • Revedere 07/19/2016
  • Un soi de replică la un simulacru de analiză politică 07/26/2015

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Spam blocat

72.726 de comentarii spam blocate de Akismet

RSS SemneBune.ro

  • Carne – o nouă premieră la Teatrul Arte dell’Anima
  • „Oedip Rege” de Sofocle, montat de Declan Donnellan și Nick Ormerod

Meta

  • Înregistrare
  • Autentificare
  • Flux intrări
  • Flux comentarii
  • WordPress.com

Pagini

  • Cu subiectivism…
    • Cartea de dragoste
    • Cartea de sidef

Page Rank blog

Free Page Rank Tool
wordpress blog stats

View My Stats

Arhive

mai 2022
L M M J V S D
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031  
« iul.    

Blogroll

  • -X-
  • Achilianu
  • Adrian Barbat
  • Adrian Voicu
  • Alex Mazilu
  • Alexandra Celmare
  • Alexandra Cenuşă
  • Alice Drogoreanu
  • Almanahe
  • Ana Pauper
  • Ana Vero
  • Ana Veronica
  • Anamaria Deleanu
  • Andra Pavel
  • Arca lui Goe
  • Atitudini
  • Augustin Rădescu
  • Basescul
  • Bogdan Onin
  • Caius
  • Calin Hera
  • Cati Lupascu
  • Cella
  • Ciocolata cu piper
  • Ciprian Drăghici
  • Confucius
  • Corina Cretu
  • Cosmin Ştefănescu
  • Costin Comba
  • Crina Dunca
  • Cristian Dima
  • Cu Elisa
  • Cum va place
  • Cuvanta
  • Călător prin interstiţii
  • Cărţi Dragi
  • Daurel
  • Deca(b)logul Muschetarilor
  • Depresium
  • Diana Alzner
  • Digodana
  • Dispecerita
  • Diverse diversificate
  • Dumitru Agachi
  • ECHILIBRU
  • Ela Roseni
  • Elena Agachi
  • Filumenie
  • Flavius Obeadă
  • Foaie pentru minte
  • G1b2i3
  • Gabi Rus
  • Gabi Ursu
  • Gazeta de perete
  • George Gross
  • George Serban
  • Geotax
  • Gheorghe Constantin
  • Gigi Rusu
  • Globu Sondator
  • Hanul Muschetarilor
  • Haritina
  • Ilarie
  • In colţ de lume
  • Inelul lui Gyges
  • Inner space journal
  • Innuenda
  • Ioan Avram
  • Ioan Usca
  • Ioan Usca – Teologie
  • Ion Dascalu
  • Ionuţ Vulpescu
  • Isabelle Lorelai
  • Istoria Banatului
  • Jeremiah
  • Lady Actinidia
  • Lady of Cristal
  • Lecturi recenzate
  • Liana Toma
  • Librăria Semn de Carte – Reşiţa
  • Lilick Auftakt
  • Link Ping
  • Loredana Milu
  • Lucia Verona
  • Madi
  • Mami Nineta
  • Mana Ciutacu
  • Marcus
  • Maria Barbu
  • Mihaella First
  • Mika
  • Mikael Eon
  • Mioara Mitrea
  • Mirela Pete
  • Motanul Incaltat
  • N. Răducanu
  • Nea Costache
  • Nicolae Raducanu&Co
  • Nicu Scutaru
  • No basescu day
  • Noapte buna copii
  • Nu fi ca mine
  • Oana Stoica Mujea
  • Octavia Sandu
  • Onu Solitaire
  • Papillon – Rose Jaune
  • Parfum de vis
  • Paul G. Sandu
  • Pescăruşul Argintiu
  • Ratzone
  • Raza mea de soare
  • Razvan R.C.
  • Roxana Iordache
  • Schtiel
  • Sectorul Şase
  • SemneBune
  • Sifilica Blenorel
  • Simion Cristian
  • Simon
  • Simona Ionescu
  • Spune nu drogurilor
  • Suntem îngeri
  • Teo Negură
  • Thanks România
  • Theodora Marinescu
  • Usa din spate
  • Valeriu Costin – Dungha
  • Vis si realitate
  • Voglia din cucinare
  • WordPress.com
  • WordPress.org
  • Zinnaida

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Tema: Chateau de Ignacio Ricci.

  • Urmărește Urmăresc
    • Gabriela Savitsky
    • Alătură-te altor 408 urmăritori
    • Ai deja un cont WordPress.com? Autentifică-te acum.
    • Gabriela Savitsky
    • Personalizare
    • Urmărește Urmăresc
    • Înregistrare
    • Autentificare
    • Raportează acest conținut
    • Vezi site-ul în Cititor
    • Administrează abonamente
    • Restrânge această bară
 

Încarc comentariile...