Viersuriri. Viersuri – tânguiri din tărâmul magic Feneş de la poalele muntelui-om Caraiman

Etichete

Alexandra Gorghiu, Caransebes, Cornel Ungureanu, Episcopia Caransebes, Feneş, Gheorghe Sechesan, Gheorghe Zincescu, Ilie Chelariu, Iosîm, Iosif Caraiman, Iosum, Liubita Raichici, Luca Toma, Matei Mircioane, Muntele Ţarcu, Nicolae Sarbu, Nicolai Dimitrie Vladulescu, viersuriri

Multe-au fost în viaţă prefirate cu pulbere de mătase vremuită, multe învălite cu aur molatec şi mătăsos, puţine au fost scrise cu pansonul de fier înroşit. Cele din urmă desemnează pe harta mea interioară cicatrici dantelate sub care încă zvâcneşte amintirea durerii. A durerii lumii acesteia. Durerile mele toate s-au stins şi s-au îngropat în lumina înţelegerii împăcate.

Sunt în curtea unui gospodar coborât de pe Columna lui Traian. Are cămeşă de in, albă, cusută pe poale, chimir din piele; dintr-un buzunar iese muştiucul unei lulele încovoiate; iţari albi de cânepă şi opinci cu nojiţe petrecute cruciş peste obielele de lână. E drept, uscăţiv şi sfătos, are harul povestitului şi te priveşte drept în ochi dar nu ţi-i vede pentru că se uită-n zarea amintirilor lui vechi cât miturile. Suntem la Arbore – un pâlc de adolescenţi îndrăgostiţi de cuvântul mlădiat – iar gospodarul este Toader Hrib, un bucovinean straşnic şi căpos care şi-a transformat casa şi curtea într-un muzeu al îndeletnicirilor şi uneltelor bunilor şi străbunilor lui. Împotriva tuturora din familie, împotriva voinţei nevestei care-l bombăne dezaprobator şi nu uită să ne strecoare câte-un: „Moşu-aista-i într-o doagă. Mni-o adus tăti hârburili aişea”.

Moşul ne povesteşte obiceiurile şi viaţa satului de odinioară. Poate nu-i de odinioară, poate-i dintr-un sat mitic care vieţuieşte mai departe după normele simple şi aspre dar drepte, undeva într-un cer al adevărului şi purităţii, în dimensiunea eternă. Aşa-ţi pare, când îl asculţi cu luare-aminte. Că descrie o viaţă pe care tocmai o vede. Astăzi are el aşa o înfiorare şi ne vorbeşte despre ritualul de îngropăciune. Ascultăm fără tragere de inimă şi cu un colţ al auzului. Suntem tineri şi ne simţim întrutotul nemuritori, moartea-i ceva îndepărtat care li se întâmplă unora de care nici n-am auzit. Intră pe poartă o măicuţă bătrână, îmbrăcată parcă în haine de antracit. Îs negre luci. Se uită peste noi şi zâmbeşte de parcă ar şti ceva ce noi n-avem cum să ştim şi nici n-am putea înţelege. Este o bocitoare – aflăm. Îşi încearcă glasul aşa cum virtuozii lăutari mîngâie strunele cu dunga arcuşului, o singură dată, grav, făcând trup comun şi armonie cu instrumentul care-şi sloboade sunetul şi se supune. Un strigăt tânguit, învălătucit în gât şi înfipt în aerul zilei, ne străpunge inimile ca un pumnal. Devenim toţi nişte fire de iarbă atente care aud ţăişul coasei apropiindu-se. Măicuţa bătrână se transformă, se preschimbă-n faţa ochilor noştri înmărmuriţi, într-o fiinţă nepământeană, un tub sofisticat prin care urcă din pământ o taină a durerii. Sfâşierea, regretul şi împăcarea, umbletul şi neumblarea, iubirea şi renunţarea, plugul, boii, stâlpii porţii, umbra codrului şi cerul înclinat spre apus, hora, singurătatea, mânia, fântâna – toată această taină străbate ca o vântoasă satul, izbeşte dealurile, se răsfiră-n frunzele pomilor şi se lungeşte zvârcolindu-se-n iarbă, se scrie în sufletele noastre ca o presimţire nelămurită şi pleacă în cer. N-am înţeles cuvintele decât ici colo. Dar am învăţat mlădierile, le-am auzit dinlăuntru, sfârâitul sufletului ca un bob de apă sărind pe plita încinsă. O durere neomenească, o jelanie cosmică.

Mi-am adus aminte de sunetul răsucit ca un sfredel de fier opintindu-se cu scântei într-un stei de bazalt cu prilejul întâlnirii cu o carte a unui om. Un om curajos care-a primit de la naştere o cotă de suferinţă (tatăl său, partizan în Munţii Banatului, a fost împuşcat când Iosif era doar un prunc) la care şi-a adăugat şi încă a mai cerut. A trăit cu totul absorbit de poezie, de altceva nici n-a vrut să audă. A trăit ca un strigăt al patriei sale iubite căreia i-a tot aşteptat şi i-a tot dorit eliberarea, întemeierea cum se cade, curăţia. A trăit şi a scris toată viaţa lui de poet eremit, prezent în lume dar abstras din lume, oficiind în catedrala limbii banatice, inventând rugăciuni absolvitoare, biciuindu-se şi pedepsindu-se pentru că nu reuşeşte să găsească formula magică, aceea care să ridice patria din real şi s-o trasforme-ntr-o patrie perfectă, îngerească.

Şi dacă încă n-a reuşit – sau aşa se teme poetul Iosif Caraiman, că n-a reuşit – să-şi mântuie prin poeme patria, se întoarce-n tărâmul magic Feneş şi-l găteşte de eternizare. Îi blagosloveşte pomii cei înforiţi, alunecă pe toboganele boabelor de rouă, adună firimiturile de lumină uitate de licurici prin poiene, vorbeşte cu fulgul – copil şi se mistuie-n lumina unei lămpi aprinse-ntr-o căsuţă, singură-singurea tremurând într-un întuneric placid, indiferent, surd şi mut.

„Viersuririle” care auresc astăzi şi au aurit ieri şi vor auri mâine crestele Ţarcului şi ponoarele Armenişului, învelind colnicele Feneşului într-un zăbranic alunecător şi rezistent precum pletele neasemuite ale ielelor, sunt spuneri, incantaţii ancestrale redescoperind limbajul primordial.

Toader Hrib şi muzeul lui din Arbore nu mai vieţuiesc. S-au mutat cu totul în satul lor cosmic, dimpreună cu bocitoarea care ne-a descris moartea pe dinlăuntru într-o zi înseninată de vară. Ecoul acelei zile când stelele-au stat a răzbătut într-un alt loc legat de acela prin firele nevăzute ale unei eternităţi a adevărurilor simple şi tainice. Căreia nu-i putem fi decât martori tăcuţi. Nu pot decât să cred că arhi-limbajul lui Ion Caraiman, acest uruit cosmic pe care poetul cu nume de împărat şi de munte îl aude şi ni-l traduce, această spunere pe numele dintâi ce râşneşte munţi de diamant şi preface apa-n nisip cuminte să-i fi spre tămăduire şi bună împăcare cu lumea, aşa cum e ea, neştiutoare şi potrivnică.

Foto: Nicolai Dimitrie Vlădulescu 

(Iosif Caraiman alături de Cornel Ungureanu)

Desculţi în zăpadă

Nu ştiu de ce ninge peste romaniţa şi ştergarul blogului meu, poate că aşa trebuie să fie. Ninsoarea este, după mine, un fenomen îngeresc. La fel ca florile de gheaţă de pe geamuri.

Acum vreo 4 ani, când marele psihopat instalat la Controceni (Nebunul cu ochii închişi, după propria-i aplecare) l-a extras pe Mihai Răzvan Ungureanu din PNL şi l-a numit şef la DIE, contrar opiniei generale, am considerat că acesta e MăRUl lui otrăvit. Iată că s-a dovedit otrăvit şi pentru alianţa disperată, un cipor de oi îngrămădite prin bătătura câte vreunui baron local PDL. Dar să nu subestimăm aceste fiare care, timp de 8 ani, ne-au sfidat, ne-au călcat în picioare ne-au dispreţuit, ne-au scuipat şi ne-au vânat în timp ce noi le plăteam salarii grase, sinecuri, stipendii, alifiile, unghierele, sticluţele cu pomezi şi călătoriile.

Nu ştiu ce proiect politic crede Băsescu că are. În disperare de cauză, s-a izbit de ecranele televizoarelor ca un fluture netrebnic încercând să ne convingă că pedeliştii lui nu sunt ceea ce sunt. Sau nici măcar n-a vrut să ne convingă de ceva anume. Pur şi simplu, bolnav de grandomanie, voia să se vadă-n obiectivul ce-l filmează într-o totală singuratate. Ca un actor cabotin care rosteşte replicile în oglinda băii impersonale. Dacă mai avea un minim instinct politic devenea pacifist şi superior, nu se mai amesteca în politică şi putea astfel să stea liniştit până-n 2014 la pupitrul lui cu draperii violet în fundal. Dar cum să se decupleze de la conducta cu parai care-l leagă de Elena Udrea şi al ei Cocoş? Dar cum să lase din mână toţi ofiţerii acoperiţi din Justiţie şi din Curtea Constituţională, să nu-i mai răspundă la „aport”?

Traian Băsescu a eşuat lamentabil din pricina încrederii exclusive în propriul orgoliu. Dus până la limita patologicului. Unde se va întâlni cu sfârşitul său politic. A început numărătoarea inversă…

Despre învingători? … Un fir mic de încredere, un firicel subţire pe această mare furioasă a votului negativ. Suntem fripţi, arşi şi jupuiţi; cum am mai crede că politicienii se vor preocupa de binele nostru când, până acum, s-au preocupat exclusiv de binele lor? Dar măcar să nu mai vedem feţele puhave, strâmbate de ură şi dispreţ. Măcar să vedem alte feţe care încă n-au învăţat rictusul superior, care nu s-au dedat cu dispreţul.

Ne vrem înapoi România noastră, îndelung răbdătoare şi etern iubitoare, România în care-am văzut lumina zilei şi am descoperit frumuseţea, dragostea, bucuria, plânsul. Vrem o ţară demnă, care nu stă în genunchi în faţa niciunei Puteri, oricare ar fi aceea, care nu acceptă să i se spună câţi cetăţeni trebuie să iasă „pe cale naturală din sistem”, în fiecare an. Vrem să ne reconstruim industria pe care-am dărâmat-o la cererea expresă a Fondului Monetar Internaţional. Nu vrem să fim conduşi de trădători de neam şi de ţară. Nu mai vrem să exportăm forţa nostră de muncă şi nici nu mai vrem să ne vindem ţarinile. Nu vrem să ne vedem bătrânii,  bolnavi, cu pensii mizere, murind la uşile spitalelor care n-au cu ce să-i salveze. Nu mai vrem un învăţământ exclusivist din care 10 % dintre copii performează iar restul se zbat în magma analfabetismului. E nevoie de un proiect de reconstrucţie a României şi momentul acestui proiect este acum când adie un vânticel am mândriei naţionale. Nu suntem proştii Europei şi nici slugile Americii, nici terenul de experimente sociale al FMI-ului!

Şi nu vrem să ne trezim după toată strădania nostră desculţi în zăpadă.

Nu ştiu ce poate să fie dincolo de răbdarea arhicunoscută a românului.

Nazat!

„Gata cu democraţia, capul la fund!” – aşa a sunat directiva europeano-yankee.

Acest exerciţiu de-a „uite băsescu, nu-i băsescu!” a avut rolul să ne bage bine minţile-n cap şi să vedem clar – orbi de-am fi – cine conduce cu adevărat ţărişoara noastră fostă bogată, doar frumoasă. Alt sens nu văd acestei suspendări fără noimă. Să înţelegem odată pentru totdeauna că suntem sclavi, sclavi, sclavi, sclavi, cu toţi reprezentanţii de-i alegem şi-i numim demnitarii noştri în legislativ, cu toată vrăjeala instituţională, cu gogoriţa separării puterilor în stat şi aşa mai departe.

Democraţia este doar un cuvânt. În Republica România el nu are niciun conţinut. Este gol şi lipsit de sens.

Toţi se tânguie: „Vaaaai! Nu ne dă ioropa fonduri! Nu ne mai acordă împrumuturi!!! N-o să avem bani pentru pensii şi salarii!!!” Dar unde-i economia României, prieteni?!!! Şi, pentru ca să primim baniii aceia, îl montăm pe pupilul d-nei Merkel la loc, la pupitrul de unde se va vinde Roşia Montană şi ce-a mai rămas nevândut, în timp ce noi vom fi decimaţi în continuare, cu noua Lege a Sănătăţii (care, cică, e-n dezbatere) şi cu un sistem criminal bine pus la punct.

Păi, bine, măi mironosiţe mici şi drăgălaşe care faceţi politică! A cui e petrolul şi ale cui sunt rafinăriile României? Ale Austriei (care-i şi ea pe la preşedinţia UE)!. Ia spuneţi-le nemţălăilor: luaţi-vă voi înapoi banii voştri cu care, cică, aţi cumpărat resursele de petrol şi rafinăriile şi jos labele de pe decizia politică! Ale cui sunt firmele care exploatează masă lemnoasă, care ne defrişează pădurile şi ne chelesc munţii? Ale cui sunt firmele care au ajuns până sub pietrele munţilor şi vând apa noastră, a noastră, ca fiind a lor? Şi aşa mai departe, şi aşa mai departe! Repetăm figura din ’47! Le naţionalizăm. Bonjour şi-un praz verde!

Şi propunem noi un Referendum cu tema: Doriţi ca România să mai fie membră a Uniunii Europene?

Răspunsul este mai mult decât previzibil. Or să ne expulzeze românii din Europa! Ei, şi? Ne-apucăm şi noi să reconstruim România, să avem grijă de copiii noştri, de bătrânii noştri, de noi, de credinţa noastră, de ceea ce înseamnă România cu adevărat, ce abia se mai zăreşte din mlaştina unui aşa-zis capitalism, în fond, o nouă formă a colonialismului.

Jos labele pe de România!

România glisând pe poante

Etichete

barosso, Comisia Europeana, mark gittenstein, phillip gordon

Sărman popor român! … În atâtea împrejurări vitrege ale istoriei ţi-ai dovedit uriaşa răbdare şi necontenita înţelepciune, lăsând să treacă, neridicând de jos sabia, ba chiar ţi-ai statuat o veritabilă filozofie a non-combatului drept ethos: „Capul ce se pleacă, sabia nu-l taie”.

Huni, pecenegi, cumani, vizigoţi, ostrogoţi, avari, romani, turci, greci, slavi, tătari au năvălit peste paşnica ta ţară şi i-au înhăţat bogăţiile, femeile, copiii.

Tot astfel se întâmplă şi astăzi, doar că mijloacele sunt sofisticate şi diplomatic justificate, alambicate şi prezentate de o media aflată în totală sclavie. Multinaţionalele ţi-au năruit industria, spolierea ţăranului a distrus agricultura, hoardele gulerelor albe ţi-au cerut să vinzi pe nimic, să-ţi înstrăinezi resursele, să-ţi defrişezi pădurile, să-ţi scoţi la mezat apa şi, mai ales să-ţi trimiţi în bejenie, în sclavie modernă, tinerii şi adulţii, plecaţi să sporească PIB-ul altor state. Acasă ţi-au rămas bătrânii – vânaţi prin toate mijloacele spre a fi decimaţi -, copiii, lăsaţi la voia întâmplării şi la mila soartei (pentru că nimănui nu-i pasă de ei) şi bolnavii – îndepărtaţi şi ei de mijloacele prin care ar putea să-şi lungească numărul zilelor.

România a devenit un lazaret în care se târăsc muribunzii, în care urlă de singurătate bătrânii cei neputincioşi şi în care copiii sunt prostituaţi şi îndemnaţi spre distrugere, droguri, sex şi promiscuitate încă de la cele mai fragede vârste.

Cei valizi, bucuroşi de plinătatea puterilor lor, trec înainte indiferenţi cu răceala fascistului cinic. „Ducă-se dracului cei neputincioşi, cei fără şansă, cei fără mijloace de a rezista! Să moară! Ce nevoie avem de bătrâni, de bolnavi şi de copii? De ce să educăm toţi nevolnicii? Doar cei viguroşi şi puternici să supravieţuiască!”

Acesta este mesajul subliminal al Noii Drepte, o adunătură de derbedei lipiţi de pulpana prezidenţială, fie ea şi suspendată. Peste turpitudinea instaurată şi multiplicată de regimul băsist în aceşti 8 ani de negare a oricărei valori şi de culpabilizare a oricărei entităţi care nu e de acord cu filozofia prostiei, a glumei groase, sexiste, a râgâitului şi băşitului în prime time, se adaugă interesul gregar – devenit explicit în ultima vreme – al Occidentului pentru păstrarea slugii preasupuse în fruntea României. S-au găsit tot felul de slugoi, feminini sau masculini, în engleză, germană sau altă limbă care să ne spună că nu-i adevărat ce trăim, doar ni se pare. Pentru că un întreg aparat de stat, diplomatic, cultural şi informativ le-a lins tălpile şi scuipatul în aceşti opt ani, au ajuns să-şi închipuie că întregul popor e unul de spinări încovoiate şi, eventual, decerebrat.

Nu există un bărbat de stat, în România. Nu există verticalitate. Ne-am topit şi diluat cu totul demnitatea, mereu atenţi, cu coada ochiului, la gesturile başibuzucilor de la Noua Poartă, fie ea din Europa sau de peste ocean. În orice democraţie de oriunde, ambasadorul Statelor Unite, mister Mark Gittenstein ar fi fost expulzat. Acesta e răspunsul firesc al imixtiunii impardonabile în politica noastră înternă. Dar nu are cine să-l dea. Noi nu dăm răspunsuri, noi facem sluj. Dansăm pe poante în baletul „Moartea lebedei”. Iar lebăda este, figurativ, chiar poporul român.

Cei care-şi închipuie că 7 milioane de cetăţeni vor accepta să fie călcaţi, pişaţi şi căcaţi pe cap de un ambasador obscur şi incult sau de câţiva inşi aflaţi în solda agenţiilor, inşi care vociferează isteric pe reţelele de socializare şi în gazete penibile, vor avea o surpriză. Poporul român nu poate fi ingorat, nu poate fi ucis, nu poate fi scos înafara istoriei.

Guvernele din jeep şi România din zăpezi

Etichete

Buzau, Dambovita, Guvernul Boc, guvernul Mihai-Razvan Ungureanu, Ialomita, investirea noului guvern, noul guvern a jurat stramb, Romania sub zapezi, sinistrul din Romania, stare de urgenta, sudul romaniei in zapada, Vrancea

 

Foto: Realitatea.net

Am aşteptat aseară ca, între laudele adresate guvernului Boc şi cele adresate noului amestec de conţopişti soft şi hahalere cu state vechi în materie de trădare (Diaconescu, Berca şi Oprea), domnul Traian Băsescu să spună o vorbă despre sinistrul din sudul şi sud-estul României unde au murit şi mor oameni din pricina zăpezilor, despre trenurile uitate în mijlocul câmpului de zile întregi, despre durerea şi disperarea mamelor care şi-au pierdut copiii.

Domnul preşedinte n-a spus nimic despre ciumpalacii din judeţele cu preşedinţi de Consilii Judeţene pesedişti sau liberali, care mor sub zăpezi, doar a hăhăit fericit, nu se ştie de ce.

L-am aşteptat să spună vreun cuvânt despre calamitatea care a cuprins România – unde au murit deja 44 de oameni – pe domnul nou premier Mihai – Răzvan Ungureanu, să-i adreseze ministrului Berca vreun îndemn cât de mic, referitor la acest dezastru, să-l ia în seamă şi să propună un plan de măsuri.

N-am auzit nimic. Băieţii vechi se freacă fericiţi pe burtă cu băieţii noi, îşi mulţumesc, îşi predau ştafete, rânjesc sau râd a proasta într-o minunată armonie. România văzută de la Palatul Victoria sau din sediile ministerelor e o ţară îndepărtată, dintr-o galaxie vag vizibilă. Aceste guverne -şi cel dinainte şi cel interimar şi cel nou – nu administrează România. Administrează doar puterea şi banii, administrează doar bunăstarea prietenilor şi colegilor de clasă politică.

Dacă vor continua în acest mod afabil, superficial şi dispreţuitor, alergând pe suprafaţa lucioasă a realităţii şi oprindu-se doar asupra aspectelor plăcute, călduţe, parfumate şi drăguţe au toate şansele să fie iubiţi, crezuţi, luaţi în serios.

Fiecare ins care defilează prin faţa camerelor de filmat cu zâmbetul lipit de chip – şi dintre cei vechi şi dintre cei noi – este vinovat de moartea în zăpadă a fiecărui om din cei 44 muriţi deja. Şi vor plăti aceste morţi într-un fel în care nici nu se gândesc. Pentru că în timp ce relaxarea lor binevoitoare se întinde ca o pecingine de la vechiul guvern la noul guvern, ura noastră, viscerală, iraţională, extremistă dar îndreptăţită, creşte.

Acest guvern debutează, iată, cu 44 de sacrificii rituale, mâinile celor învestiţi aseară sunt murdare de sânge îngheţat.

 P.S. O explicaţie a faptului că guvernul M.R.U. n-are nicio legătură cu România ar putea fi şi faptul că mulţi dintre miniştrii cabinetului n-au atins Biblia şi Constituţia României când au jurat. Poate că jurământul se adresa obiectivului camerei de la ambasada SUA.

„Iarna nu-i ca vara”

Etichete

baietii destepti din energie, depozitul de la margineni, gaz romanesc la preţ de import, mafia din energie, pretul gazului la consumator

Cred că nicio guvernare n-a reuşit cum a reuşit „Alianţa NU României” (PD-L, UNPR, UDMR, Minorităţi – altele decât cea maghiară) să ne dezvolte abilităţile de a citi în declaraţii, să ne determine să fim mereu în alertă. Pentru că ei sunt puşi mereu pe furat chiar şi din piatră seacă.

Un nou tun se prefigurează în orizontul acestei ierni complicate. Mană cerească pentru „băieţii deştepţi din energie”, şvaiţer în bugetele noastre şi-aşa ferfeniţă. Din declaraţiile oficialilor şi ale vorbitorilor de la firmele private, la debutul viscolului, România avea înmagazinate în depozite, 1,8 mld. de metri cubi. Adică, 1 800 000 000 000. Consumul zilnic intern este, în medie, de 60 de milioane ( 60 000 000) de metri cubi.

Facem o împărţire simplă: 1 800 000 000 mc: 60 000 000 mc = 30 zile.

Gorniştii de pe la firmele de gaz şi mai ales cei din distinsele noastre autorităţi care reglementeză şi dereglementează, care stabilesc şi analizează au început să ţipe mai în surdină, mai acut, cum că nu avem gaze destule şi suntem nevoiţi (ei sunt nevoiţi) să importăm, evident, la preţul pieţei.

Gazul din depozit (gazul intern) se tarifează la preţul de cca. 170 euro/ 1000 mc, cam 870 de lei noi mia de metri cubi. Gazul importat costa aproximativ 540 de euro/ mia de metri cubi. 540 x 4,40 = 2216 roni.

Asistăm la o şmecherie simplă, de bişniţar rudimentar. Este şi simplu şi eficient. Pentru firmele care distribuie gaz în România. Pentru noi, dependenţi de acest produs care, iată, a devenit de lux, nu e decât o altă împovărare.

Sigur, vine primăvara şi urmează să ne facem deconturile cu actuala putere care ne crede proşti, ne dispreţuieşte, încearcă să ne îmbrobodească şi e foarte şocată că nu stăm dracului la locurile noastre. Pentru ei nu suntem decât nişte handicapaţi mintal care nici măcar nu au voie să-şi ridice privirea din pământ şi să caute să înţeleagă şmecheriile şi hoţia care au dus România în pragul prăpastiei. Ei cred că vom înghiţi în continuare găluştile pe care ni le servesc, fără să crâcnim. Pentru că suntem nişte slăbănogi. Cred că vor asista la o minune şi la o revelaţie, numai să se topească nămeţii. Nu vor putea izola Bucureştiul la nesfârşit. Şi atunci, puterea portocalie va asista la miracolul vindecării slăbănogului. Care va umbla pe străzi după acest monstru inform şi cu cap de găină.

Îl rog pe domnul deputat Iulian Iancu să ne desluşească avatarurile costurilor gazului. Rog, de asemenea, televiziunile să mai lase analiza zăpezii şi chiciurei şi să se ocupe de problemele serioase ale realităţii de a fi român într-o ţară condusă de şnapani şi ticăloşi.

Pe aceiaşi temă: Regimul Băsescu cedează gratis combinatele energetice.

România, încotro?

 

Nu trebuie să fii un mare credul al teoriei conspiraţioniste şi nici un suporter fervent al „mâinii nevăzute” – nu vorbesc de keynesianism – ca să înţelegi că nu există întâmplare în politica mondială.

Am tot căutat dovezi şi semne ale declanşării „crizei economice mondiale”, statuate mediatic în 2008. Înafară de premiantul Nobel, Nouriel Roubini, nimeni n-a anticipat-o. Ce s-a întâmplat, de fapt? Au ars băncile? Au falimentat ele? A apărut o invazie de extratereştri humanoizi care au suplimentat brusc cu un miliard numărul locuitorilor Terrei? S-a scufundat un continent care deţinea resursele primare fundamentale pentru economia lumii? Nimic din toate acestea. Oamenii au lucrat în continuare ca până atunci, au consumat, au cumpărat şi au vândut la fel ca în 2006 sau în 2005. Atunci? Cine sau ce a declanşat criza? Oare nu e ea o invenţie a finanţei mondiale pentru a justifica experimente de tot felul? Poate să-mi dea cineva un răspuns argumentat?

În timp ce 10% din populaţia planetei deţine monopolul bogăţiilor (în bani şi posesiuni), restul de 90% trudesc pentru traiul zilnic. Nici România nu face excepţie. Şi nici nu poate fi desprinsă din contextul economic, social, şi politic global. Pentru că nu mai există independenţă, suveranitate, autodeterminare. Niciun stat (desenat convenţional în graniţele sale) nu-şi mai poate hotărî soarta de unul singur. Sau poate? Dacă o face, riscurile la care se expune sunt catastrofale.

În decembrie 1989, Republica România nu avea niciun dolar datorie externă. Nu depindea de banii nimănui şi nici de bunăvoinţa nimănui. Ba chiar avea excedent de 7 mld, bani ce trebuiau încasaţi. Nu facem din această realitate istorică economică vreun motiv de mândrie naţională, e doar un fapt. Regimul de la Bucureşti devenise indezirabil în exterior datorită pericolului potenţial pe care-l reprezenta, iniţiind demersuri pentru ca, împreună cu ţările arabe şi membre OPEC, să înfiinţeze o Bancă a ţărilor în curs de dezvoltare. În interior, popularitatea regimului s-a erodat pe de o parte datorită austerităţii impuse populaţiei: alimente raţionalizate, eliberate pe cartelă, economiile la energie electrică, încălzire şi restricţionarea accesului la informaţie şi, pe de altă parte, deşănţata propagandă comunistă care învelea şi distorsiona realitatea.  

În 22 de ani, România a pierdut treptat din suveranitate, ca preţ al integrării în NATO şi Uniunea Europeană. Resursele de petrol au fost „privatizate” ajungând în posesiunea statului austriac. Prelucrarea petrolului a fost şi ea vândută. Exploatarea gazului la fel. Cuprul a fost vândut, sau urmează (în martie). Industria românească a fost decimată sistematic până la extincţie. Astăzi nu mai producem nimic. Ne hrănim din alimentele importate – cele mai multe, complet chimizate, toxice pentru organismul uman, fabricate din organisme modificate genetic (celebrele OMG). Nemaiavând unde să muncească pentru a-şi câştiga pâinea cea de toate zilele, toată forţa de muncă activă a părăsit România şi s-a sclavizat pe teritoriul ţărilor europene, contribuind acolo la creşterea PIB-ului. S-au destrămat, astfel, familii, mii de copii au sufletele devastate.

România este teren de experimentare. Pentru oricine, pentru orice. Cum a fost posibil să dobândim, în locul libertăţii şi civilizaţiei pe care ni le doream cu ardoare doar tarele societăţilor civilizate, doar metehnele, ticăloşia, violenţa, incutura, lipsa de civism şi promiscuitatea morală? Cu concursul stăpânirilor pe care le-am avut. Iar, din 2005, înrobirea noastră a devenit şi evidentă şi trasparentă şi stare de fapt; nimeni nu se mai oboseşte să salveze măcar aparenţele. Băsescu şi gaşca lui de mafioţi, fără niciun dram de patriotism, fără nicio fărâmă de omenie, au pus România la dispoziţia ocultei internaţionale. Prin împrumuturi înrobitoare. Prin cedări ale unor sectoare strategice (electricitate, gaz, hidrocendrale, minereuri, fabrici de medicamente). Împrumuturi pe care le dijmuiesc şi le dirijează spre buzunarele lor şi ale familiilor lor. Şi regimul Ceauşescu a  împrumutat 10 mld. de dolari de la Banca Mondială. Dar nu i-a şterpelit să şi-i bage la saltea. Au fost investiţi în tehnologie, în industrie, în forţe de producţie şi nu în consum.

Ca să facă pe plac stăpânilor, Băsescu a numit cozi de topor, indivizi fără pregătire şi fără caracter  în domeniile strategice, în cele care reprezintă osatura unui popor: Educaţie, Sănătate, Cultură. Reforma în învăţământ, înafară de sifonarea banilor, urmăreşte îndepărtarea copiilor de valorile morale ale acestui popor şi construirea unor generaţii de apatrizi mediocri. Cultura a fost încredinţată maghiarilor care nu fac decât să deznaţionalizeze patrimoniul cultural naţional şi să lovească în spiritul creator al acestui popor. Au mai rămas câteva oaze: Tudor Gheorghe, Grigore Leşe, marii noştri actori. Sănătatea a fost predată în mâinile reformatorului hun Cseke Attila care şi-a îndeplinit obiectivul – a închis 67 de spitale din România. Urmează externalizarea asigurărilor de sănătate amânată în acest moment, de teama exploziei sociale. Obiectivul? Euthanasierea voalată a bătrânilor şi bolnavilor care reprezintă o povară pentru buget.

Nu ştiu dacă Opoziţia realizează care este cu adevărat starea României. Nu ştiu dacă înţelege că sunt foarte mulţi cetăţeni conştienţi că dezintegrarea ţării e în plină desfăşurare şi că vor întreprinde tot ce pot pentru a opri „istoria” . USL-ul balansează, mai degrabă, între dorinţa de a înlocui „prin noi înşine” puterea portocalie şi tentaţia de a ţine cont de revendicările societăţii civile (blocate, deocamdată, de condiţiile meteo) şi de a păşi spre un alt drum. Pe de altă parte nu putem să nu remarcăm micuţele „concursuri de frumuseţe” între formaţiunile politice care compun USL-ul. Aici se înscrie şi „lepădarea de Adrian Năstase”  (situaţie în care PSD-ul doar a pierdut fără să câştige nimic în schimb) dorită de Crin Antonescu, pusă în aparenţă pe seama imaginii, în fond, un politician cu experienţa şi abilităţile lui Năstase reprezintă un pericol real pentru dorinţa de a ocârmui exclusiv.

Suntem în ceasul al 12-lea. Suntem în ceasul înrobirii totale sau al ieşirii din robie.

##########

Ping: Teo Negură, Blogulise, Raza mea de soare, Idem, Nea Costache, VizualW, Schtiel, G1b2i3, Filumenie, Zamfir Pop, Gabriela Elena, Ioan Usca, Rokssana.

Fenomenul „Piaţa Universităţii – 2012”

Etichete

"plancarde", basescu despre societatea civila, basescu nu e dictator, discursul presedintelui, guvernul poc, interventia cu romanii, intoarcerea la popor, societatea civila de proasta calitate, societateacivila de buna calitate

Foto: Piaţa Universităţii

Protestele au scăzut în intensitate. În primul rând, din pricina condiţiilor meteo. Puterea a mizat pe diluarea furiei iniţiale provocate de agresiunea verbală şi instituţională asupra lui Raed Arafat şi i-a administrat mulţimii furioase câteva sedative: 1.) retragerea proiectului de Lege a Sănătăţii din dezbaterea publică de pe site-ul ministerului dar nu şi de pe site-ul preşedinţiei, 2.) întoarcerea lui Raed Arafat la Ministerul Sănătăţii, 3.) demiterea lui Teodor Baconschi din fruntea Ministerului Afacerilor Externe.

Preşedintele României, Traian Băsescu, a folosit prilejul ceremoniei de învestire a  lui Cristian Diaconescu pentru a încerca marea cu degetul. Acesta a fost scopul real al tiradei împotriva lui Iliescu care îi cerea „preşedintelui să răspundă aproape de pe masa de operaţie”. Discursul de la Cotroceni n-a fost deloc o efuziune şi-o rătăcire spontană. Imprecaţiile au avut chiar rolul de a încerca o nouă manipulare, de a stârni din tenebrele mentalului colectiv stihiile antirusismului şi antisecurismului. Preşedintele a aflat în aceiaşi seară că nu aceasta e calea, că delirul lui controlat nu şi-a atins obiectivele, că nu mai zgândăre pe nimeni cu fluturarea de fantoşe kaghebiste, cu ameninţări voroniniste şi nici cu eventualele manevre oculte ale unui om aflat într-o etate respectabilă. Ba chiar a aflat că s-a făcut de tot penibilul. Nici măcar „societatea civilă de bună calitate” nu a intervenit să-l susţină, neriscând să se umple de penibil din cap până-n papuci.

Aşa că a doua zi a schimbat macazul. A lăsat recuzita antirusească şi anticaghebe în debara şi-a luat-o cătinel – cătinel, puţin adus de spate şi legănându-se dezinvolt, către inima candrie a alegătorului român. Care îl alesese în 2009 (în străinătate, pentru că în interiorul graniţelor a pierdut) pentru carisma lui antistat şi antisistem. Discursul n-a convins pe nimeni. Ba aş zice că dimpotrivă. Numai corifeii „societăţii civile de bună calitate” au consemnat, neglijent şi fără tragere de inimă, gângăvelile prezidenţiale.

Deci Băsescu n-a zis nimic. Doar un cuvânt care înglobează şi defineşte ce crede el despre protestele din România: „plancarde”. Şi că nu e dictator, că de-ar fi, ne-ar spune.

Ar schimba el guvernul, dar nu-l lasă cei care i-au obţinut voturile ca să fie reales. Bomba Baconschi – dacă nu reuşeşte să-i taie repede firele – îi va exploda în faţă. Baconschi este cel care a făcut posibil al doilea mandat.  Nu e prima dată când se descotoroseşte ca de-o zdreanţă de cel pe care l-a folosit. A încercat şi cu Blaga, dar nu i-a mers decât până la un punct. Iar acum Blaga îi suflă în ceafă. Ştiţi câte kilograme – forţă are muşcătura unui buldog?

Ar mai fi amănuntul – deloc neglijabil – că Boc l-a retras pe Adrian – Victor Vevera de unde-l implementase în 17.01.2012, în C.A. la Transelectrica.

Societatea civilă – de slabă calitate, cum a insinuat domnul preşedinte – din România s-a trezit. Sunt abia primele semne, abia îşi dezmorţeşte oasele ca un uriaş care a dormit multă vreme. Nu foamea, frigul şi măsurile de austeritate ne-au înfuriat în primul rând. Ci lipsa de măsură a puterii, convingerea ei că umblă pe cadavre, opulenţa nesimţirii ei şi incalificabila ei imoralitate. Românii nu s-au revoltat când le-au fost amputate veniturile. Fiecare a mormăit în barbă şi a căutat să-şi încropească un mod de viaţă mai auster. Românii s-au revoltat când a devenit evident că un singur om taie, spânzură, numeşte, face, desface, îşi bagă nasul peste tot şi este priceput la toate, face legi, impune legi, arestează, eliberează, comandă Curţii Constituţionale, închide spitale şi, cine îndrăzneşte să i se împotrivească este terminat! N-o fi comportament de dictator. Atunci cum se numeşte, măi societate civilă de „bună calitate”?

Societatea civilă „de proastă calitate” solicită legi care să facă democraţia funcţională. (Ca să ne dovedească neamestecul în deciziile C.C., şi-a sunat „oamenii” şi le-a cerut să declare neconstituţională Legea comasării alegerilor, adicătelea, „iată, curtea nu m-ascultă”.)

Societatea civilă „de proastă calitate” doreşte o lege care să penalizeze migraţia politică. Eşti parlamentar ales sub culoarea unei ideologii, în numele unui program. Dacă ai părăsit condiţiile care te-au desemnat „ales”, îţi pierzi calitatea aceasta. Migraţia politică ne-a îngreţoşat până peste poate. Iar jocurile de glezne ale unor parlamentari, traşi ca vitele cu belciug în nas de câte un dosar penal, ne-a făcut să ne pierdem încrederea în parlamentarism.

Societatea civilă „de proastă calitate” nu mai vrea politicianism şi demagogie.

Vă las pe voi să adăugaţi.

La mulţi ani, Vania! , Atitudini, Achilianu, Shayna, Schtiel, Teo Negură, VizualW, Romanianuda, Gabriela Elena, Pluta cu paparude.

Atitudine

Adrian Ciubotaru reproşează blogosferei – pe bună dreptate – imaturitatea şi lipsa de obiectivitate în înţelegerea „politicului” manifestat în ultimele zile. Căutând să mă conving dacă într-adevăr nu reuşeşte nimeni să fie echidistant, am răsfoit blogurile partizane de o parte şi de alta şi o mulţime de bloguri politice şi am găsit pe blogul lui Cristian Preda un comentariu. Care, după părerea mea, sintetizează spiritul „Pieţei Universităţii”. De aceea, îmi permit să îl public, fără să fiu neapărat de acord cu tot ce spune comentatoarea. Dar, evident, îi respect opinia.

«Ileana { 01.26.12 at 12:32 AM }

PIAŢA UNIVERSITĂŢII – O LUME MAI UMANĂ

„Hey you! Out there in the cold/Getting lonely, getting old, can you feel me?”

UN VIERME

Piata Universitatii 2012 a reprezentat pentru mine o sfâşietoare criză de conştiinţă. Nu ştiam ce să fac: să mă duc sau nu? Iniţial, nu mă gândisem să particip, deşi semnasem petiţia online pro-Arafat, „Spuneţi NU desfiinţării serviciului public de urgenţă” şi am fost uimită de capacitatea de mobilizare via internet şi de cea de protest spontan şi rapid în România de astăzi.

Nu făceam parte dintre nemulţumiţii muritori de foame, nu credeam că în România e dictatură (şi nu cred nici acum), eram chiar relativ mulţumită că avem o situaţie economică stabilă în vremuri de criză, apreciată şi extern, cel puţin în Europa. Cu toate acestea, începând din a opta zi de proteste, Piaţa Universităţii a devenit pentru mine parte a ritualului cotidian de care nu mă mai pot dispensa.

Credeam că am o conştiinţă civică destul de dezvoltată şi exersată cel puţin prin vot. Consider că mijlocul esenţial prin care putem să suţinem democraţia (ca cetăţeni) este exercitarea dreptului de vot. În fond, democraţia nu se poate lipsi de partide, parlament, alegeri şi, totodată, de votul nostru (mai mult sau mai puţin responsabil).

Merg la vot de aproape 16 ani şi nu am lipsit niciodată: m-am învoit de la serviciu, în timpul programului, ca să votez, mi-am interupt vacanţele la munte pentru a-mi exercita dreptul de vot, am stat la cozi nesfârşite pentru a pune o ştampiluţă şi buletinul de vot în urnă etc. În 1996 am votat “pentru schimbare”, contribuind la debarcarea PDSR-ului neocomunist (fost FSN, actual PSD) şi la venirea la putere a CDR (Convenţia Democrată din care făceau parte PNL, PNŢCD şi PD). Participasem încă din liceu la manifestaţiile organizate de CDR, deşi nu avusesem şansa să merg în Piaţa Universităţii din anii ’90 (aveam doar 14 ani!). Mi-am făcut iluzii atunci că, în sfârşit, societatea românească se democratiza, se liberaliza, trecea la un capitalism autentic şi-şi putea împlini aspiraţiile identitare euroatlantice. Poate că asta s-a întâmplat, totuşi, într-o anumită măsură, dar guvernarea CDR a fost destul de neprofesionistă, CDR s-a decredibilizat, iar PNŢCD chiar a dispărut de pe scena politică parlamentară.

În ciuda deziluziilor, nu am cedat, am continuat să merg la vot. Mai mult, am hotărât să mă implic direct în politică în timpul studenţiei, am fost membră pentru un an-doi în PNL şi am participat la acţiunile partidului, dar am fost relativ dezamăgită de stilul de a face politică în România, în special de aroganţă, favoritisme şi clientelism. Am votat totuşi cu PNL. Mai târziu, când PNL s-a aliat cu nereformatul PSD (cu eternii săi “baronii” şi în care Iliescu rămăsese preşedintele de onoare, deşi avea mâinile mânjite de sângele Revoluţiei şi al mineriadelor), m-am reorientat către PD (ulterior PDL), către care se îndrepta şi susţinerea societăţii civile, a intelectualilor şi a oamenilor de cultură (cel puţin din spectrul de dreapta).

Nu eram foarte mulţumită de PDL şi de Băsescu, dar i-am ales în 2008 şi 2009, pe principiul răului mai mic, cum se obişnuieşte în România. Am trecut cu vederea derapajele şi ieşirile lui Băsescu şi am apreciat unele lucruri precum condamnarea comunismului, demersurile diplomatice din Republica Moldova, iniţiativele contra corupţiei – ex. activitatea DNA, cu plusuri şi minusuri, aşa cum era. M-a bucurat şi faptul că România a reuşit să obţină o poziţie stabilă în timpul crizei (situându-se mai bine ca alte ţări europene). Oricum, chiar Ministrul de Finanţe, Gheorghe Ialomiţianu, a devenit „Ministrul Anului” în Europa, lucru de bun augur. Imaginea României pe plan extern a fost şi ea una mai curând pozitivă în ultimul timp.

Atunci ce s-a întâmplat? Cum am ajuns în Piaţă? După câteva nopţi de insomnie, am realizat câteva lucruri. Mai întâi, cred că România avea nevoie de proteste, nu se mai auziseră de mult la asemenea scală (şi, în principiu, netrucate), parcă întregul spaţiu public fusese confiscat de media şi de politicieni, iar cetăţenii se criogenaseră.

Apoi, în România există atât de multă sărăcie şi mizerie, atâţia oameni care se zbat la limita supravieţuirii, atâţia oameni pe care nu-i băga nimeni în seamă (decât, eventual, în timpul campaniei electorale), atâţia oameni sistematic ignoraţi, trataţi fără un minim respect. Nu s-au făcut eforturi de comunicare cu publicul, măsurile s-au impus prin ordonanţe de urgenţă nedezbătute public, nu a existat transparenţă, ci doar un zid uriaş între politicieni şi publicul larg. M-am simţit datoare să încerc să fac şi eu o breşă în acest zid, vorba celor de la Pink Floyd, pentru a nu mai fi „just another brick in the wall”. Nu trebuie să rămânem cărămizi inerte în zid, imobilizate de obiceiuri, ritualuri şi mentalităţi, ci trebuie să (re)devenim oameni.

Nu am simţit doar o solidaritate cu aceşti oameni care se zbat în mizerie, ci şi cu cei care îşi doresc realmente reformarea clasei politice: o clasă politică mai curată şi mai profesionistă. Demisia lui Băsescu şi alegerile anticipate, din păcate, nu pot aduce mare lucru, realist vorbind, pe scena politică, pentru că nu există timp şi resurse suficiente care să ducă la coagularea unei forţe politice puternice, noi, curate, profesioniste şi, totodată, democratice şi proeuropene. Mi-e tare teamă că tot partidele din opoziţie (USL – „aceeaşi mizerie” şi Partidul Poporului – o mizerie încă şi mai mare, populistă, senzaţionalistă, uneori cu veleităţi extremiste) ar putea profita şi ar confisca astfel mişcarea autentică din Piaţă. Mi-a plăcut că piaţa i-a repudiat pe aşa-zişii „revoluţionari”: Ludovic Orban (PNL), „Che” Mazăre (PSD), reprezentanţii Partidului Poporului, dar mă tem că până la urmă tot partidele lor vor capitaliza nemulţumirile şi le vor converti în voturi.

Mai curând aş vedea Monarhia constituţională ca soluţie parţială pentru problema Băsescu/Constantinescu/Iliescu, având în vedere că monarhia a jucat un rol extraordinar de important nu doar în echilibrul politic şi stabilitatea internă şi internaţională, dar şi în crearea României moderne, democratice, liberale şi europene. Dar acest lucru nu rezolvă problema partidelor care au nevoie de o reformă internă foarte serioasă şi de competitori noi pe piaţa electorală. Eu una îmi doresc ca cei noi să nu fie doar „curaţi”, dar şi autentic democraţi şi pro-europeni, cu atât mai mult cu cât este nevoie de şi mai multă solidaritate în Europa în contextul crizei. Aş vrea ca „2012 – sfârşitul lumii voastre” să aducă o forţă constructivă şi responsabilă pe plan politic, nu anarhie, populism sau extremism.

Am avut, totodată, o reacţie puternică la adresa lipsei de respect faţă de oameni a unor reprezentanţi PDL: „viermi”, „ciumpalaci”, „mahala violentă şi ineptă”, iar cei din Piaţă şi-au însuşit aceste apelative creativ şi cu mândrie – ca pe vremuri titlul de „golan” (ex. „Un ciumpalac din mahalaua violentă şi ineptă spune: „Vox populi/Vox dei”, „vierme profesor”, „ciumpalac doctor” etc.). Toate denotă, pe de o parte, aroganţă, ignoranţă, alienare din partea clasei politice conducătoare, dar, pe de altă parte, arată că oamenii nu mai acceptă orice, sunt conştienţi de demnitatea lor şi sunt capabili să reacţioneze şi să protesteze. Mai mult ca orice îmi doresc o lume umană.

M-a impresionat şi felul în care protestatarii se luptau cu frigul şi cu indiferenţa în Piaţă de dimineaţa până noaptea, zi de zi. M-am gândit să fac şi eu un efort minimal (câteva ore zilnic) pentru a-i susţine, chiar dacă nu eram de acord cu toate mesajele de acolo.

Mulţimea din Piaţa Universităţii e pestriţă: pensionari bolnavi şi înfometaţi, studenţi cu perspective incerte de viitor, angajaţi la stat cu salarii mici şi şanse de disponibilizare, angajaţi din mediul privat exploataţi şi cu joburi nesigure, foşti revoluţionari din 1989, reprezentanţi ai ONG-urilor, ultraşi (dar aceştia, din fericire, minoritari). Sper din tot sufletul ca ultraşii să nu mai deturneze protestele (în general paşnice). Există două aspecte cheie: sărăcia extremă şi ideea de reformă a clasei politice corupte, lucruri care au ieşit în relief şi la sondajul recent al Grupului de Studii Socio Comportamentale Avangarde. Clasa politică în ansamblul ei şi, în special, cei de la guvernare sunt blamaţi pentru sărăcie şi corupţie. Asta nu înseamnă că nu se manifestă o unitate în diversitate în ce priveşte revendicările: protestatarii cer cel mai frecvent, aproape la unison, demisia lui Băsescu, a guvernului şi alegeri anticipate. Nu trebuie să uităm că situaţia, cel puţin în ce priveşte sărăcia şi insecuritatea joburilor, este generată şi de măsurile anti-criză care au avut loc în toată Europa, dar cred că măsurile dure ar fi meritat o dezbatere publică mai largă şi o comunicare mai bună, nu doar o aplicare forţată, fără niciun fel de explicaţii.

Mesajele sunt şi ele eterogene: de la cele legate de corupţie (ex. „Vă rugăm să ne scuzaţi/Nu producem cât furaţi”, „Piticu’ şi chioru’/Au furat poporul”, „Du-te după mă-ta / Şi adu-ne flota!”, „Jandarmeria / Apără hoţia”) şi decredibilizarea clasei politice („PDL şi USL/ Aceeaşi mizerie”, „PDL şi USL / Fură prin rotaţie”, „Pierdut clasă politică/O declar nulă”, „Baie de mulţime / Dacă te mai ţine!”, „Roberta să ne numere!”, „2012 – sfârşitul lumii voastre” etc.) la cele ecologiste (ex. „Roşia Montana/Nu e de pomană”), monarhiste („Marinare, ce mai stai? / Vine Regele Mihai!”, „Monarhia / Salvează România!”), demisie la modul general („Jos Băsescu!”, „Demisia”, „Ieşi afară/Javră ordinară!”, „Nu vă fie frică / Şi Băsescu pică”), vechiul slogan al Pieţei Universităţii din anii ’90 („Noi de-aicea nu plecăm / Nu plecăm acasă / Până nu vom câştiga / Libertatea noastră”), soluţii (democratice) de detensionare („Nu vrem comasate/ Vrem anticipate!”), trezirea conştiinţei civice („România, trezeşte-te!”, „Ieşi din casă / Dacă îţi pasă!”, „Vierme şi ciumpalac paşnic”, „Cinste lor, cinste lor / Cinste ciumpalacilor!”). Nu cred că în Râmânia e dictatură (deci, n-am strigat, „Jos dictatorul!”, mi se pare deplasat şi inoportun) şi nu mă solidarizez cu mesaje anti-sistem anarhice ori anti-europene (am văzut doar cazuri izolate). M-au trecut frisoanele şi când am auzit sloganul de stânga „România nu e de vânzare”… mai auzisem ceva asemănător pe vremea lui Iliescu, în ’90: „Nu ne vindem ţara”, asociat „inspirat” cu „Moarte intelectualilor” şi „Noi muncim / Nu gândim”.

Mesajele mele, cel puţin pe pancarte, au fost următoarele: „NU anarhie, NU populism, NU extremism / DA clasă politică reformată, mai profesionistă, mai curată”, „Un vierme din mahalaua ineptă te roagă: / Audiatur et altera pars”, „Flacăra violet / S-o aruncăm la closet”, „Ţara nu o scufunda / Nu-i Costa Concordia”, „Forţa e cu noi”, „Ciumpalac „plătit” / Cu ger, gripă şi indiferenţă”.

În ce-l priveşte pe Alexandru Gheorghe, protestatarul din armată, nu-mi place orientarea lui mai curând extremistă de dreapta (ex. legionari, Antonescu, Noua Dreapta), dar, dacă a fost sincer şi nu e şi el un “cal troian”, a facut realmente un gest de curaj, exprimându-şi poziţia liber, in ciuda regulamentelor. Orice om, indiferent de functie, trebuie să-şi poată exercita dreptul de a gândi independent şi de a protesta. Dacă regulile ajung mai importante decât oamenii, se poate vorbi de reificare şi de alienare. Niciodată regulile nu trebuie să fie mai presus de oameni.

În concluzie, sper ca aceste proteste să însemne cel puţin (re)trezirea conştiinţei civice, indiferent dacă vor fi demisii sau alegeri anticipate. Mai mult decât demisiile sau alegerile anticipate, mi-aş dori să se reformeze întreaga clasă politică şi să devină mai responsabilă. Şi, „the last but not the least”, aş vrea să ne schimbăm şi noi – cred că a fost şi un mesaj în Piaţă de acest gen: „Ultima soluţie/ Propria evoluţie”. Iar eu înţeleg prin asta în special să ne valorificăm aşa cum trebuie libertatea şi să fim mai umani.

Tatăl meu (Dumnezeu să-l ierte) a fost cel care a mers cu mine pe 22 Decembrie 1989 la Revoluţie, imediat după fuga lui Ceauşescu. A fost cea mai frumoasă zi din viaţa mea şi-i voi mulţumi pentru asta întotdeuna: era o stare de fericire absolută, împărtăşită, o stare de comuniune, graţie, zbor, oamenii parcă pluteau, dansau şi se îmbrăţişau pe stradă. Libertate, demnitate, solidaritate. Tata zicea mereu că oamenii buni vor fi mai buni, iar cei răi vor deveni buni, cu ajutorul lui Dumnezeu. Chiar tâlharul răstingnit pe cruce a fost salvat. Să dăm o şansă şi clasei politice. Să ne dăm o şansă şi nouă înşine.

„Hey you! Don’t tell me there’s no hope at all/Together we stand, divided we fall”

UN VIERME CARE VISEAZĂ LA O LUME MAI UMANĂ,
O CARAMIDA DESPRINSA DIN ZID »

#####

Salutăm: Motanul Filozof, Schtiel, VizualW, Pluta cu paparude, Shayna, Atitudini, Ioan Usca, Madi şi Onu, Rokssana, Teo Negură, Theodora Marinescu.

 

„Toţi oamenii preşedintelui”. Voronin

Traian Băsescu a folosit pretextul învestiturii lui Cristian Diaconescu (fost membru PSD, actualmente membru UNPR) pentru a ne spune câteva fraze. Preşedintele nostru a slăbit – îi atârnă un cercel de curcan sub bărbie -, s-a tras la faţă – i s-a ascuţit şi lungit nasul – şi aproape că l-a podidit plânsul. Mi-a fost milă, pentru câteva secunde.

E trist să constaţi că eşti părăsit de toţi.

„Uite şi tu! – îi zise unui interlocutor imaginar care-l însoţise în toate aceste 12 zile de solitudine. Elena s-a başoldit şi se îmbracă precum o precupeaţă, Roberta e aşa de proastă că-ţi vine s-o iei la palme, cu ochii ăia ai ei de vacă şi Boc e aşa de mic! Ăsta e Boc? Şi a mai venit şi Piedone în geacă! Oprea iar flutură din pleoape! Mă scoate din sărite! Din cauza lui, toată armata s-a întors împotriva mea! Uite şi la Boagioaica! Parcă mai ieri îi admiram chiloţeii albi din care ieşeau, grăsulii, picioruşele! S-a făcut şi asta cât casa şi s-a îmbrăcat cu o prelată. Ce lipsă de gust! Parcă-s adunaţi toţi de la solduri … Linişte, … ce dracu’?!” – le zise el, răstit, vocilor care-l asaltau din toate părţile.

„Trebuie să inventez ceva… Trebuie să mă ajutaţi” – scânci el la vocile care-l ascultaseră şi tăcuseră brusc lăsându-l singur în aerul sleit.

– Iliescu. Iliescu. Iliescu. Iliescu! – începură vocile, la început şoptit, apoi în crescendo.

„Iliescu şi KGB-ul, da! Ei sunt de vină! Ei au scos oamenii în stradă! Iliescu îi dă ordine lu’ Voiculescu, el îi manipulează pe toţi!… Nu ştiu cum face, da’ uite c-o face! Nu mai poooot, nu mai pot!” – se prăbuşi pe covor într-un hohot de plâns.

– Comuniştii. Comuniştii. Comuniştii.

– Plecaţi! Plecaţi! Nu vreau să vă mai aud! Halatul, cât e halatul? 

Cine ştie cât e halatul?:  Ioan Usca, Adina Huţanu, Almanahe, Cella, Cristian Dima, Dana Pătrănoiu, Diana Alzner, Ela Roseni, Geotax, Filumenie, Lecturi recenzate, Shayna, Marius Mina, Nea Costache, Adele Onete, Oana Stoica Mujea, Rokssana, Schtiel, Gabriela Elena.

Generaţia „Like”. Şi atât?

 

Sunt un om împlinit. Acum 22 de ani, trăiam renaşterea României, participând la Revoluţie. Am anticipat-o, am aşteptat-o, i-am urmărit semnele. Atunci (ca şi acum) Televiziunea Română şi Radioul Român (singurele surse de informaţie oficiale, pe lângă cele câteva ziare şi ele controlate de cenzura partidului comunist) erau obediente Puterii. De ce spun că şi acum sunt la fel? Pentru că timp de două zile de când au început protestele, „oficioasele” n-au scos un sunet despre ce se întâmplă în stradă, până când n-au primit ok-ul de la stăpânire; era o muzică şi-o veselie generale.

Înainte de decembrie 1989 cei mai mulţi dintre noi ascultam Radio Europa Liberă şi Vocea Americii iar aici, în Vest, cu tot felul de antene improvizate, românii se uitau la programele sârbeşti. Acum avem alternativa de a vedea evenimentele în timp real la Antena 3, Realitatea şi România TV. Şi nu numai atât.  Există internetul, acest ocean de informaţie care tălăzuieşte într-o parte şi-n alta, această sferă informaţională vie la care te conectezi cu un click. Această sferă care funcţionează şi este operativă în mediul urban. În cel rural, a rămas doar TVR-ul şi, mai nou, Etno şi Favorit. Sărăcia, frustrarea, miracolul, educaţia, lipsa de educaţie, impulsurile necontrolate, violenţa, poezia, suferinţa, chinul, pasiunile, indiferenţa, apatia, entuziasmul sunt în oraşe. La sat a rămas eternitatea resemnată.

Sunt un om împlinit pentru că am cunoscut tot ce poate cunoaşte un om. Şi eternitatea, şi moartea şi învierea şi a doua viaţă şi extazul şi agonia. Am trăit o revoluţie aşa cum o înţelegeau tinerii atunci, fără să le pese de ce-ar putea pierde. Fără să le pese de moarte. Aşa am visat în decembrie 1989. Că vom muri şi vom fi liberi. Pentru că viaţa în temniţă nu e o viaţă. E o târâire prin mlaştina umilinţei. Probabil aş fi fost şi eu un „mort în Revoluţie”, dar m-a oprit tata. Cu lacrimi în ochi şi cu mâinile tremurând; eu voiam să plec la Bucureşti şi lacrimile lui m-au oprit. Atâta suferinţă în ochii unei fiinţe omeneşti nu mi-a mai fost dat să văd niciodată. Atunci le-am strigat, cu toat indignarea şi cu toată revolta: „De ce aţi răbdat atâţia ani? Voi aţi făcut regimul ăsta! Voi aţi tăcut şi i-aţi lăsat să se umfle! De ce n-aţi făcut nimic şi aţi stat cu mâinile în sân?”

Răspunsul tatălui meu l-am înţeles abia astăzi. „Ca să vă putem creşte pe voi!”

Sigur, eu sunt un om atipic, nu mă tem de nimic. Înţeleg că oamenii sunt ticăloşi, fricoşi, laşi, ezitanţi, ca au mai mult instincte şi viclenie decât conştiinţă, că sunt mânaţi de invidie şi ură mai uşor decât de sentimente nobile, că exultă când se vând unii pe alţii pentru nimic, că ar vrea bucuroşi ca lumea să moară în jurul lor şi ei să rămână vii cu orice preţ. Înţeleg. Dar aş vrea ca oamenii să fie drepţi, cinstiţi, să judece cu înţelepciune, să nu se lase umiliţi sau cumpăraţi, să înţeleagă viaţa ca pe un dar şi nu ca pe un drept. Atunci, lumea noastră ar fi aproape de perfecţiune. Utopii, desigur, dar utopii fără de care omenirea n-ar înainta.

Din acest conflict, prin acumularea, de o parte, a ticăloşiei şi lipsei de măsură şi pe de altă parte a umilinţei, s-au născut, mereu, războaiele, revoluţiile.

Tinerii de astăzi sunt apatici şi frivoli. Îi interesează doar ce se poate obţine uşor, au crescut într-o lume care nu le-a mai cerut nimic ci doar le-a dat. Li s-a dat dreptul să-şi distrugă viaţa cu droguri, li s-a dat libertatea să-şi batjcorească trupul tăvălindu-l prin mocirla sexului de dragul sexului, li s-a dat dreptul de impune şi de a lua părinţilor şi ultima fărâmă. Nu li s-a cerut ascultare. Nu li s-a cerut disciplină. Nu li s-a cerut să-şi construiască, temeinic, o educaţie şi un caracter. Nu li s-a cerut să-şi călească trupul, să facă sport, să devină ambiţioşi şi integri. Un întreg sistem, hidos sistem, construieşte nişte indivizi – moluscă, indivizi – parazit. Ici – colo, în această masă de plante saprofite, se înalţă câte-o excepţie. Pentru că şi în clasa aceasta biologică ce se hrăneşte din cadavre există năzuinţa viului către sinteza luminii.

Vă rog să mă contraziceţi, dacă aveţi argumente. Am studiat cu atenţie acest fenomen de ştergere a identităţii, de estompare a diferenţelor. De aici a rezultat noua generaţie de cărători de servietă din politică, de yesmani goi pe dinăuntru,  gata să execute, bucuroşi să execute pentru că ei au fost creaţi ca să execute. Fetele sunt învăţate şi condiţionate să obţină avantaje, carieră şi ce-şi doresc prin intermediul sexului. Cum se face asta? Punându-le în faţă, precum morcovul legat de-un băţ în faţa măgarului, „modele de succes” din show-bizz, din fashion, sau din entretainment. Băieţilor li se sugerează, mai mult sau mai puţin explicit, că e ok să fii gay, că nu e nicio mare tragedie, ba chiar e cool să fii lipsit de prejudecăţi şi inhibiţii.

De ce se operează atât de stăruitor la acest nivel, subliminal, pentru destabilizarea generaţiei tinere? Dacă ai pătruns pereţii casei, dacă te-ai infiltrat printre toate cărămizile, nu-ţi mai trebuie decât o mişcare ca s-o dărâmi. Pentru că trupul e casa Domnului. Pentru că trupul e sacru şi într-un trup curat, neîntinat, pur, sufletul va fi luminos. Un trup grevat, abuzat, dispreţuit de însuşi posesorul lui este o zdreanţă. Iar în zdrenţe, arareori găseşti câte o Cenuşăreasă.

Dacă vrem cu adevărat o nouă revoluţie, aceasta trebuie să fie o revoluţie morală.

Şi ea poate fi înfăptuită, este înfăptuită de cei din generaţia care era tânără în 1989 şi de vârstnici. Pe tinerii noştri de azi nu putem conta. Ei au alte preocupări. Au alte „target-uri”. Li se rupe de morală, li se rupe de caracter, de integritate şi de demnitate. Ei trăiesc prin trupul lor şi atât.

Vă rog să mă contraziceţi.

Update: M-au contrazis. Iesind in Piata.

Ce-aş face dacă aş fi Băsescu

Etichete

basescu, ciumpalaci, FMI, Jeffrey Franks, licuricii mari, oculta, Romania

Foto: Presidency

 

1. Aş convoca Consiliul Suprem de Apărare a Ţării şi aş propune retragerea trupelor româneşti din teatrele de operaţii străine şi, implicit, din structurile NATO;

2. Aş naţionaliza toate firmele care deţin resurse primare de pe teritoriul României (petrol, gaz, sare, apă minerală, apă plată, electricitate, medicamente, industria chimică, terenuri, ş.a.m.d., despăgubindu-le cu sumele de achiziţie plus cele investite);

3. Aş iniţia un dialog „intensificat” (că tot le place acest cuvânt celor din aparatul guvernamental) cu Federaţia Rusă, în vederea stabilirii condiţiilor parteneriatului strategic economic şi politic.

4. Aş declara Agricultura drept domeniul cu prioritate strategică naţională şi aş cere Parlamentului să propună, cât mai repede, legile care să determine relansarea acestui sector, comasarea terenurilor şi susţinerea financiară şi materială a familiilor care vor să muncească în agricultură, pentru revenirea în ţară a celor 3 milioane de români sclavizaţi, risipiţi prin Europa.

5. Aş susţine un discurs în care mi-aş cere scuze pentru tăcerea mea vinovată. Aş explica-o prin faptul că n-am ştiut ce atitudine să adopt pentru că îmi pasă de ţară, în acelaşi timp, am făcut multe greşeli care nu mă califică pentru onorabila funcţie de preşedinte. Aş explica furia verbală – şi nu numai – prin faptul că mereu am fost constrâns de anumite cercuri (oculte) să angajez România în împrumuturi înrobitoare iar ultima încercare, cea care a înfuriat populaţia, se datorează presiunii lui Jeffrey Franks. La rândul lui şi el este presat de conclavul firmelor de asigurări americane care vor să pătrundă şi să deţină piaţa de asigurări din România.

6. Aş recunoaşte că sunt bântuit, pe de o parte de setea de putere şi, pe de alta, de frica de a ieşi din graţiile „licuricilor mari”.

7. Aş iniţia o dezbatere naţională pe tema: „România încotro?”, o dezbatere serioasă nu de faţadă, la care aş invita toate capetele luminate ale acestei ţări, ignorate atâta vreme.

Acestea fiind spuse, mi-aş da demisia şi m-aş duce în Piaţa Universităţii pentru a protesta împotriva lui Boc şi a jandarmilor bătăuşi.

Să dăm mai departe: Ioan Usca, Almanahe, Ela Roseni, Schtiel, VizualW, Atitudini, Augustin Rădescu, Gabriela Elena, Jos cu sistemul!, Onu, G1b2i3, Achilianu, Năstase, Alex Mazilu, Cella,

Deasupra de Reşiţa

Deasupra de Reşiţa

Nu mai cântă nimenea,

Doar vreo patru ciumpalaci

Lipesc frunze în copaci,

Şi o gaşcă obosită,

Cântă-n frunza – ‘ngălbenită…

################

Pasărea Phoenix

Doarme-n Reşiţa,

Treziţi-vă din moarte,

Va învia şi ea!

################

În „Oraşul cu Poeţi”

Azi conduc vreo 3 ciumeţi!

#######################

Boc – piticu’,

Mangă – Chioru’

Ne-au vândut şi viitorul!

#########################

Nu mai suntem numere,

Am schimbat oferta,

Doar mulţimi şi radicali,

Să te văd, Roberta!

########################

Reşiţeni, nu staţi în casă,

Vine Boc şi are-o coasă!

#########################

Deasupra de Reşiţa,

Nu-i nici soare,

Nu-i nici stea,

Doar o frunză,

Vai de ea!

#########################

Băsescu, nu mai fuma

Ţigări de la fiică-ta!

#########################

Reşiţa nu mai dormi

Că n-ai nicio scuză!

Stai în casă şi-i primi

Coada de la frunză!

##########################

Băse,

Azi „ţăranii” s-au trezit,

Nu mai merg la sapă,

Cu mult drag ţi-au pregătit

Preacinstita ţeapă!

#########################

Reşiţa, Reşiţa,

Unde-i demnitatea ta???

#########################

„Ciumpalaci”, „ţărani”, „inculţi”

Ai uitat? „E proşti, da’ mulţi!”

#########################

Marele Reformator

A rămas fără popor!

#########################

România! Trezeşte-te!

Nu mai ai nimic de pierdut!

#########################

Suntem nevrotici, asta ştim

Cum ne spui tu, Cotoi – Voinescu.

Şi-o să ne ducem şi la film,

La „Moartea domnului Băsescu”!

###########################

Funeriule, măiastru,

Scoate pixelu’ albastru,

Du-l la Cotroceni, fecior,

Să-l salvezi pe dictator!

###########################

Unde eşti, U.C.M.R.?

Ţi-e frică de FR. Z. V.?

###########################

Doamna Udrea, nici „Pardon!”,

Ne-a vândut pe-un Vuitton!

############################

Udrea, vinde un Land Rover,

Ne luăm toţi câte-un pulover!

############################

Nu-i lumină nicări,

Or murit toţi oamenii.

Doar la noi, la Reşiţa,

Arde-o inimă de stea.

(Sau nu.)

###########################

Cam astea sunt. Rog reşiţenii care au imprimantă să le editeze şi să le multiplice, mie mi-a suspendat Securitatea accesul la imprimantă.

Istorie. Sfârşitul unui regim

Etichete

ciuma portocalie, PD-L, pedelicii

Imagine de aici

Regimul Băsescu (Get out common tike!) s-a legitimat încă de la început prin şmecherii, începând de la înlocuirea cu lacrimi de crocodil a lui Theodor Stolojan drept candidat al Alianţei DA de către şucarul Băse’, în 2004.  Întreaga elită intelectuală a căzut pe spate, sedusă de hăhăitul, înjurăturile şi discursul lui grosier. Până la un punct, este explicabilă această fascinaţie a literaţilor, a oamenilor cultivaţi şi rafinaţi pentru inşi vulgari, inculţi şi potenţial violenţi, exact pentru că asemenea indivizi ajută echilibrului interior al celor care plutesc printre concepte abstracte, idei şi noţiuni aproape imposibil de înţeles pentru profani.

Mai apoi, stilul chisnovat şi presărat cu insanităţi al prezidentului a cucerit inimile şi minţile tot mai multor români. Băse era cool, se lupta cu corupţia, avea ac de cojocul celor 322, dubla salariile profesorilor, îşi băga picioarele-n el de Parlament, comanda referendum-uri, urechea judecătorii, numea pe cine voia el unde voia el, era mare, era factotum, era infailibil! Era ireal!

Şi ireal s-a dovedit pentru că baloanele lui de încercare, lansate din curtea PD-ului brănduit şi rebrănduit, s-au dovedit nişte biete … băşini puturoase. Marele Jucător s-a transformat într-o penibilă mazetă.

Toată abureala cu criza şi cu centura de siguranţă şi cu grasul de la buget şi cu slabul de la multinaţionale şi cu pensiile nesimţite şi cu doctorii şpăgari, cu judecătorii mafioţi şi cu politicienii (cei care nu i se supun) corupţi şi fără coloană vertebrală, cu şcoala care scoate filozofi pe bandă rulantă, s-a risipit şi a lăsat vederii poporului marele rapt petrecut din 2005 încoace, sistemul statului mafiot abia înfiripat de PSD (mic şi modest copilaş) şi dus la perfecţiune de PD-L, ridicat la rangul de guvernare autocratică. Pentru că în spatele discursului antisistem al lui Băsescu s-au iţit mereu capetele băloase ale balaurilor portocalii, poftind la câte o parte a societăţii, la câte o halcă din bugetul ţării, înghiţind-o pe nemestecate.

Însă, de la o vreme, puterea a început să se transforme în nisip şi să-i curgă printre degete…

Jinduind la modificarea Constituţiei – trăgând cu coada ochiului la vecinul Vladimir Putin, ridicându-se pe vârfuri şi bombându-şi pieptul schilav în oglindă – „preşedintele tuturor român’lor” a ordonat Marea Racolare pusă în operă de Generalul Izmană. Nu i-a reuşit.

Cu ochii sclipind pofticios după comision, s-a transformat în lobbystul Gabriel Resources pentru privatizarea urgentă, pe nimic, a Roşiei Montane. Replica vehementă a societăţii civile l-a descumpănit. Iar a ratat.

A mânărit, a şantajat, a colportat, a denigrat, astfel încât Curtea Constituţională să devină căţelul lui de companie. Nu i-a reuşit.

A încercat să convingă (prin metode specifice) Consiliul Suprem de Apărare a Ţării că avem urgentă şi neapărată nevoie să achiziţionăm 28 de avioane F16 second hand, dar n-a fost suficient de explicit.

A făcut presiuni, a intervenit în actul de justiţie, a ameninţat dorind să-l vadă pe Adrian Năstase la închisoare. Nu i-a reuşit. Nici judecătorii şi nici procurorii nu sunt cozile lui de topor.

Între multele acţiuni de lobby pentru firmele mafiei celor Doi Cocoşi, ultima i-a fost fatală. Încercarea de privatizare a sistemului medical – ce urma să fie depus cu pasive şi active în pălmuţa înmănuşată delicat a Elenei doamna – s-a oprit într-un om. Într-un „arab, care nici măcar nu e creştin” –  vorba lui Becali. (A propos, unde e Autoritatea pentru Combaterea Discriminării, vrăjeala aia de adunaţi cu nicio treabă? Nu se autosesizează? Sigur, ar trebui să se autosesizeze şi pentru „chiorul”, „piticu”, „javră ordinară”!) 

Raed Arafat este piatra de care şi-a rupt Băsescu dinţii.  Restul depinde numai de noi.

 Pinguri: Roxana Iordache, Ioan Usca, Gabriela Elena, Luna pătrată, Teo Negură, Cosmin Ştefănescu, Daurel, Don Quijote, Pluta cu paparude, Lecturi recenzate.

O recomandare: Corina.

Senatorul viermilor

Moto: „Tu când vezi un vierme mic,

           Nu-l strivi, nu-i fă nimic!

           Dar când vezi un vierme mare,

           Dă-i şi arde-l pe spinare!” (din folclorul copiilor)

Într-o postare pe blogul personal, senatorul PD-L de Ilfov, Iulian Urban, ne cataloghează cum că am fi viermi şi exultă fericit că vom avea soarta domnului Lăzărescu – din filmul pe care ni-l recomandă Cotoi. Între alte bazaconii ivite din mlaştina minţii sale personale destul de precare, senatorul SubUrban vede antene, felicşi şi vânturi. Or fi în căpşorul dumnealui niscaiva antene şi vânturi…

Această etichetă, de „viermi”, a folosit-o acum 22 de ani şi Elena Ceauşescu care, uitându-se la mulţimea înghesuită la cozile pentru puţinele alimente şi-a exprimat şi ea aprecierea: „Ce vor viermii ăştia? Ştiu doar să mănânce şi să se înmulţească!” Iată cum două figuri politice – Elena Ceauşescu şi un Senator al Republicii România – îşi dau mâna peste timp unindu-se în aceiaşi gaură de vierme. (În articolul postat zilele trecute, Iulian SubUrban zicea: „Are dreptate Traian Băsescu să ne considere viermi” – dar, în urma unor telefoane, a modificat textul).

Nu ne miră şi nici nu ne indignează panseurile izvorâte din fierea plăpândului senator, cum nu ne miră nici viziunea şefului său suprem, ivită din aburii alcoolului în care-şi ţine creierii. Poate doar să ne întristeze puţin. Pentru faptul că noi i-am legitimat, noi i-am propulsat în posturile din care-şi permit acum să ne privească de sus. Noi îi plătim, noi le asigurăm mijloacele prin care ei ne sfidează, ne umilesc şi ne etichetează. Cred că această stare de lucruri trebuie să înceteze.

Establishmentul nostru – Traian Băsescu, Guvernul condus tot de Băsescu prin intermediul lui Boc, majoritatea parlamentară născută contra naturii după alegeri, majoritate toxică menită să servească dorinţelor autoritariste ale paranoicului – este complet rupt de realitate. În timp ce peste 80% dintre români se zbat să subziste la limita umilitoare a sărăciei extreme, îmbuibaţii şi caraghioşii gângavi care s-au lipit la maţul gros al puterii pe care Băsescu l-a conectat la banul public, îşi închipuie că sunt nemuritori, la putere pe viaţă, infailibili. Au trădat interesul naţional. Au jecmănit banul public. S-au izolat în cercul lor îngust şi habar n-au care-i viaţa reală a României.

Cred că a sosit momentul să răsturnăm acest raport de forţe. Nu ei ne conduc. Ei doar ne reprezintă. Ar trebui să ne reprezinte, pentru că, după ce ajung în demnităţi publice, suferă de o bizară amnezie. Uită pentru ce sunt acolo. Uită de interesul cetăţenilor. Şi se ocupă exclusiv de interesul lor personal.

Pentru ca aceaste proteste să aibă finalitatea dorită, e nevoie de organizare. Chiar dacă Opoziţia ne-a dezamăgit (în special Ponta, care vorbeşte fără el şi PSD-ul ar trebui să facă repede ceva în acest sens) este singura pârghie democratică pe care-o avem la îndemână pentru a arunca de pe prima scenă ticăloşii, criminalii, sperjurii şi mafioţii care, oficial, ne conduc. Demonstraţiile trebuie să capete caracter legal, organizat, este nevoie de obţinerea autorizaţiilor pentru miting, de un spaţiu amenajat pentru discursuri, de mijloacele tehnice de exprimare. Şi sindicatele ar trebui să se trezească, să rupă cureaua de transmisie care-i leagă de puterea portocalie şi să se întoarcă la cei pe care-i reprezintă. Şi chiar să-i reprezinte şi să-i organizeze. Să declanşăm greva generală. Şi să dăm consistenţă şi inteligenţă manifestărilor, fără violenţă. În apele tulburi ale anarhiei, raptorul Băsescu ştie bine să pescuiască. Să nu-i dăm această ocazie!

„Poporul suntem noi, iar nu tagma jefuitorilor!”

Să ne deşteptăm, că de trezit ne-am trezit!: Ioan Usca, George Şerban,  Dispecerul, Rokssana, Maminineta, Marcus, Maria Barbu, Marius Mina, Max Peter, Nea Costache, Adele Onete, Octav Pelin, Onu, Roxana Iordache, Schtiel, Sebra, Zinnaida, Theodora Marinescu, Teo Negură, Shayna, Lilick Auftakt, România nudă, Atitudini, Achilianu, Neliniştitu, Alexandru Marin, Anamaria Deleanu, Anca Chiser, Andi Bob, Augustin Rădescu, Cati Lupaşcu, Cella, Cristian Dima, Cu Elisa, Dan Brad, Diana Alzner, Diverse diversificate, Dumitru Agachi, Ela Roseni, Elena Agachi, Foaie pentru minte, G1b2i3, Gabriela Elena, Gheorghe Constantin.

 

 

Nu ştie Stânga ce face Dreapta

 

În mod natural, un partid care defilează sub steagul ideologiei de stânga – respectiv, la noi, Partidul Social Democrat – ar trebui să fie constituit din oameni cinstiţi, oneşti, buni profesionişti. Sigur, viziunea mea e una idealistă.

Mă întreb de ce n-a reuşit PSD-ul (prins cu agrafă de birou în alianţă cu PNL-ul) să capitalizeze imensa nemulţumire a poporului român stârnită de măgăriile, malversaţiunile, ticăloşiile şi raptul practicate de gaşca lui Băsescu. Am căutat şi am găsit tot felul de răspunsuri: Nu are un vector de opinie credibil. Nu reuşeşte să emită un mesaj simplu alcătuit din 3 idei. Există disponibilitate internă pentru un blat cu Băsescu care să faciliteze intrarea la guvernare. Nici ei nu cred în mesajul socialist. N-au viziune de ansamblu. Vor doar să rămână în cercul lor izolat, în preajma puterii. Niciun răspuns nu subîntinde pe de-a-ntregul marea distanţă dintre Partidul Social Democrat şi cetăţean, imensa prăpastie peste care nu se poate arunca nicio punte.

Răspunsul a venit ieri, m-a izbit în faţă, mi-a deschis mintea.

Mereu politicienii noştri au subestimat alegătorii. Există chiar o teorie conform căreia de-aia nici nu mişcă Opoziţia niciun deget, ca să ne intre bine-n cap că aşa am votat, aşa avem. Să ne spălăm pe cap cu Băsescu şi să ne jupoaie şi de vii, că noi l-am ales. Ei vor veni la urmă şi vor reanima cei câţiva supravieţuitori cărora le vor smulge votul. La cei care nu l-au votat pe Băsescu nu se gândeşte aproape nimeni. Sau, în fine, şi la cei care l-au votat din prostie sau din neştiinţă, sau pentru că PSD-ul n-a executat paşii campaniei electorale corect. Periat mundi, fiat politica!

PSD-ul a greşit sistematic de la alegerea păcăliciului de Mircea Geoană în funcţia de preşedinte, până astăzi. S-a întors cu spatele la „poporul PSD” şi şi-a făcut mendrele în voie. A intrat la guvernare, a parafat Acordul cu FMI, s-a stropit cu oranjadă căcănie din cap până-n picioare. În tot acest timp, noua trupă de îmbogăţiţi social-democraţi şi-a văzut de afaceri în conclavurile lor exclusiviste, fluturându-ne în campanii, pe la nas, promisiuni şi minciuni scrise de aghiotanţi. Critică de formă, la televizor – pentru publicul înfometat şi umilit – măsurile guvernului, dar în culise se bat pe burtă şi râd gâlgâit, mai aranjând o afacere, mai rezolvând un lobby.

Românii, contrar opiniei generale a politicienilor noştri, nu sunt nici proşti, nici imbecili, nici inerţi. Şi demonstraţia a venit ieri, când 1000 sau 2000 sau 3000 de cetăţeni au ieşit la un miting de susţinere pentru un om care şi-a urmărit proiectul până-n pânzele albe. Pânze pe care le-a rupt Băsescu, scriindu-şi ultima filă a jurnalului lui de preşedinte jucător, machitor, gâlcevitor şi – vorba lui Cristian Tudor Popescu – mare masturbator. Românii n-au ieşit şi nu vor ieşi în stradă pentru vreun îmbuibat din garda nouă a PSD-ului. Cu instinctul sigur al omului simplu, au intuit demult că politicienii noştri nu cred în nimic, cu atât mai puţin în socialism şi vorbesc doar cuvinte.

Un partid de stânga trebuie să fie condus de oameni credibili, cu venituri cinstite care pot fi justificate până la ultima centimă, care cred în valorile stângii şi acţionează în virtutea acestora. Capitaliştii veroşi şi stridenţi care-şi plimbă fizicurile prin faţa televizoarelor noastre, agăţându-şi, în ultima clipă, înainte să coboare din maşină, insigna cu trei trandafiri la reverul hainei de 1500 de euro, cu unica dorinţă de a mai smulge vreun vot prin vreo minciună nu sunt în niciun caz reprezentanţii social-democraţiei ci doar nişte actori într-o piesă de teatru absurd.

Fenomenul Raed Arafat ar trebui să le dea de gândit.

Şedinţă

Foto: Alina Cojocaru

Cotonoaga e un sat prizărit, cu patru şiruri de case din chirpici, unse cu balegă de cal amestecată cu paie şi stroh, acoperite cu trestie, dispuse pe două uliţe paralele ce se îneacă, parcă, în pârâul capricios care-i când umflat ca un râu, când un fir subţirel. Ici-colo, modernitatea şi civilizaţia occidentală s-a strecurat pe nesimţite şi a pus, fie un cărămiziu isteric pe zidul din curte, fie un geam de termopan la ferestrele dinspre stradă. De la CAP-ul unde munciseră toţi ai satului şi pe care l-au dezmembrat la revoluţie, se mai vede ici-colo câte o foaie de tablă ce acoperă, nesigură, trestia, fie câte un stâlp de beton ce sprijină un gard anemic din nuiele. Dacă n-ar fi dezolant, ar fi chiar pitoresc.

Cotonoaga n-a avut niciodată centru administrativ. Pe vremea comuniştilor a avut grădiniţă şi şcoală, dar cum numărul copiilor s-a împuţinat din diverse motive pe care le cercetează sociologii, acestea au fost desfiinţate şi transformate în magazin şi birt. Magazinul şi birtul aparţin viceprimarului – fost şofer pe „cursă” – un autobuz deşelat ce-i ducea şi-i aducea pe localnici la oraş, la făbrică. Făbrica s-a închis şi autobuzul zace pe malul pârâului, cu roţile dezumflate, ruginit şi fără geamuri, ca o epavă mărturisind despre alte vremi.

La birtul viceprimarului e vânzoleală mare. Bărbaţii discută, beau, gesticulează, se aprind din nimic, se indignează teatral şi suduie în funcţie de plinătatea sau goliciunea paharului de plastic pe care viceprimarul, cu o figură cătrănită şi gânditoare, îl umple cu generozitate.

– Bă, vice, bă, ar trebuie să te suspendeze ăştia mai des. Uite, io le propun! Mă duc colo, la şedinţă şi le zic aşa: Onorată primăreasă, onor consiliu! Care va să zică Farfoale, concetăţeanul nostru de-l vedeţi acilea, ăla negriciosu’ şi buzatu’, care se cheamă pe numele lui Axente Grigore şi e viceprimari la dumneavoastră …

– La noi e, bă, viceprimar, bă, cap de gumă! La ei, colo-şa e con-zilier. Ca cum am fi noi la Răstoaca, când ne ducem la cules de poame, cu ziua adicătelea.

– Cum să fie bă, Culeaşă, zilier? Vezi că eşti prost? El e viceprimar şi aci la el la birt, şi cân’ se duce la şidinţă, la conziliul acolo la ei, şi e viceprimar şi cân’ se duce la vii să şi le inşpecteze…

– Şi noaptea în pat, când îşi pune scufie şi se bagă lângă viceprimăreasă, ce e bă?! E viceprimar sau ce?! Sau nu e?  – răcni unul slăbănog ce stătea la o oarecare distanţă şi asculta cu mare interes discuţia bându-şi poşirca din pahar cu înghiţituri mici de parcă ar fi fost un medicament preţios.

– Atunci e supusul Măriei sale! – răspunse unul deşirat şi osos, izbucnind într-un râs dogit.

– Fără glume din astea, cu supus şi cu scufie! – tună, vizibil iritat dar autoritar, Axente. Că, dacă nu, suspend şedinţa! – se sumeţi el şi rosti cu preţiozitate cuvintele cu care îi ameninţa primăriţa comunei de câte ori nu reuşea să-l convingă să voteze corect vreo hotărâre.

– Dacă ne-o suspendezi, dom’ Axinte, baremi să ne laşi nişte răchie acilea c-o înnodăm noi la loc. Vezi să nu te suspendeze pe dumneata, că aşa am auzitără, că azi te chemară la comună să te judece… – rosti, cu politeţe prefăcută, unul micuţ şi rotofei, încheiat strâmb la nasturii unei pufoaice lucioase, pe care se puteau citi diversele meniuri şi trebi ale stăpânului.

– Mă cheamă să-mi facă o suflare la noadă, de-aia mă cheamă! – răbufni Axente fără să ia în seamă ironia rotofeiului. Auzi la ei! Cică io mă dau cu duşmanul! Da’ ce? Care duşman? Suntem în război şi eu am trecut la nemţi cu armatele mele? Ia ziceţi şi voi, bă! Suntem în război naţional? Ce, ei nu e conduşi tot de ăştia cu care zice că m-am dat eu? Auzi! Cică am dezertat! Ce, e vreun front aicea şi am luat eu satul şi l-am dus dincolo? Adică, măi onorat consiliu, cum să iei, mă, satul şi să-l treci dincolo, la „duşman”? Cu case, cu uliţe, cu vaci şi cu oi şi cu cai şi cu câini? Ce, io-s Hari Porter ăla, să fac vrăjitorii? Mi-aţi văzut voi, domnilor consilieri, mie, bacheta magică?

-Bagheta magică ţi-a văzut-o numa’ Ileana lu’ Sprijoane că la muieri-ta cred că e cam îndoiată bagheta… Ileana le are cu vrăjile, se pricepe la îndreptat, este? – îi întrerupse discursul sfrijitul cel cu glas subţiratec şi gâjâit ce stătea tot la o parte.

– Ia mai lăsaţi aproponturile! De unde ştii tu ce vede Ileana, i-ai căutat în ochi să vezi tu ce vede? – interveni, mustăcind, rotofeiul. Hai, zi-i mă, dom’ vice, adică de ce să vrea ei să te suspendeze din viceprimar? Din ce privinţă nu mai corespunzi?

– Păi ei zice că nu mai corespund politic! Că am trecut la ăştialalţi! Da’ eu n-am cum să trec, că ăştia încă nu mi-a garantat nimic! Ei, zice, vii la noi, ne suspţii şi te suspţinem şi noi! Da’ ei cum mă suspţine, că nu am văzut nimic?! Să văd şi io ceva, o hârtie scrisă, o înţelegere, o … ceva! Ei, nimic! Şi io mă trezesc cu tot conziliu pe cap. Că, la o adică, e mai aproape pielea decât cămaşa. Uite de ce v-am chemat! …  Cu toţii deveniră atenţi. Io mă duc la comună, la centru, la şedinţă. Ei o să zică de-ale lor, că aşa şi pe dincolo, şi eu zic de-ale mele, tot că aşa şi pe dincolo. N-are dovezi clare ca să mă suspendeze! Dar, dacă mă suspendează fără dovezi, o să iasă rău. Că io nu-s nici eu din ăia… să lase aşa! Le aduc prefectul pe cap! Le fac eu una de-o să mă pomenească! – tună el, neştiind exact care-i aia „una”, doar aşa, ca să-şi ia curaj. Voi veniţi cu camionul colo, pe la 1, când se termină şedinţa. Şi, dacă e să fie rău, eu vă dau semnalul şi faceţi protest.

– Adică cum protest? – se miră lunganul.

– Adică ziceţi şi voi că nu-i corect ca să vă suspende pe singurul reprezentant din Cotonoaga! Mă, voi nu vedeţi că pierdem puterea?!… Dacă io nu mai sunt în consiliu, o să vedeţi voi ajutoare de la uniunea ioropeană uite-aşa, când vă uitaţi în jos pe gura cămeşii!

– Adică dacă nu mai eşti tu, Axente, la comună, nu ne mai dă ajutoare?

– Păi nu vă mai dă, bă, că io votez să vi le dea! Şi ăia de la 416 o să mă vadă idemnizăţii din părţi! Adică voi, toţi ăştia care v-am convocat aicea, n-o să mai vedeţi un ban! Să faceţi ce-oţi şti! Treaba voastră! Mă suspendează pe mine, nici voi nu mai vedeţi niciun sfanţ!

– A, păi de ce nu zici aşa, dom’ vice?! Păi, atuncea, ridicăm tot satul! Stai că sun eu adunarea! Ia-n du-te bă, Culeaşă, la biserică, colo, şi trage bă clopotele de alarmă! Stai că le-arătăm noi la ăia de la comună cine-s cotonogenii!

Febrili şi hotărâţi, de parcă ar fi fost într-un mare pericol pe care abia acum îl întrevedeau în adevărata lui amplitudine, oamenii se împrăştiară prin sat strigând la fiecare poartă, să iasă gospodarul.

(va urma)

Invitaţie la lectură: Ioan Usca, Răzvan, Adele Onete, Filumenie, Mirela Pete, Augustin Rădescu, Zamfir Pop, APIS, Blogulise, Zinnaida, Stropi de suflet, Gabriela Elena, Lecturi recenzate, Clipe de Cluj, Teo Negură, Luna pătrată, G1b2i3, Max Peter, Supravieţuitor, Daurel, Rokssana, Atitudini, Schtiel, Foaie pentru minte.

„V” de la cârlan

Etichete

Adrian Nastase, experimente PSD, Ion Iliescu, Mircea Geoana, PSD, Victor Ponta

Am urmărit cu interes declaraţiile recente ale liderilor PSD. În primul rând, pentru că mă preocupă soarta acestui partid, singurul apropiat măcar formal ideologiei de stânga. Apoi, pentru că opoziţia de la acest moment este dezamăgitoare şi străină de situaţia reală a românilor. Politicienii – oricare ar fi ei şi orice apartenenţă ar avea – uită de „electorat”, se înstrăinează şi se detaşează imediat după alegeri, urmându-şi propriile nevoi sau propriile interese. Acesta este sentimentul pe care ni-l lasă politica de la acest moment. Inter-relaţionarea dispare, legăturile cu oamenii simpli se volatilizează. Un partid care clamează a fi „al celor mulţi” n-ar trebui să sufere de elitism.

De ce este opoziţia atât de ineficientă şi de apatică? Nu cred că parlamentarii au credite pe care nu le pot achita, nu cred că-i sună băncile, nu cred că trebuie să-şi mai ia o a doua slujbă, în locuinţele lor nu e frig şi nu-şi calculează fiecare bănuţ să le ajungă pentru cele trebuincioase traiului. „Sătulul nu-i crede celui flămând” – spune o înţeleaptă vorbă românească. Cetăţenii României nu sunt vinovaţi – aşa cum încearcă să ne culpabilizeze mereu şi mereu guvernul infinitezimal Boc – pentru situaţia economică a României. Nu ei au contractat un împrumut înrobitor cu FMI-ul, nu ei alungă investitorii cu măsuri aberante, nu au cerut ei ostracizarea clasei de mijloc (dascăli, personal medical, funcţionari). Românii au desemnat prin vot nişte reprezentanţi care să se ocupe cu administrarea treburilor ţării. Şi din votul lor s-a ales praful pentru că o mână nevăzută – dar ştiută – a reconfigurat majorităţile după interes şi bunul plac. România e un stat fără conducători inspiraţi şi iubitori de popor dar şi fără opozanţi vizionari şi credibili. Fiecare îşi face legea lui în funcţie de cât de abil este, în funcţie de câţi bani are şi în funcţie de cât tupeu poate valorifica. Societatea a devenit un smârc în care fiecare vânează după abilităţi. Fără un echilibru real între putere – cu caracterul ei inform, insidios, cu manevrele ei murdare şi ticăloase, cu propaganda ei deşănţată şi mincinoasă – şi opoziţie – dezlânată şi fără proiecte, mereu reactivă şi fără un strop de imaginaţie, fără vigoare şi mereu plângăcioasă, România nu are perspectivă. Ne-am încuiat în acest borcan uriaş închis etanş şi ne vom devora unii pe alţii. Guvernarea ucide, otrăveşte, distruge, fură, amanetează viitorul copiilor noştri şi, în tot acest timp, opozanţii stau cu mâinile adâncite în fundul buzunarelor şi ridică din umeri. De ce se întâmplă toate acestea? Sunt multe variante de răspuns.

Partidul Social Democrat s-a desprins de electoratul său, l-a abandonat, începând cu 2005. Cum s-a întâmplat asta? Treptat. Prin înstrăinarea de „poporul PSD”. Am avut un preşedinte de ţiplă, croit şi ambalat în laboratoarele  americane. În orice fotografie ai vrea să-l lipeşti, el e strâmb, crispat, ieşit din cadru, nepotrivit. I-a „mirosit urât” istoria acestui partid în care a fost implantat ca un factor alogen. N-a reuşit să facă priza necesară la structurile partidului, n-a reuşit să devină empatic cu filozofia social-democrată şi asta s-a repercutat în baza partidului. Fiecare preşedinte şi-a adus „oamenii lui”, reconvertiţi sau inventaţi ad-hoc. O încercare perpetuă de a sări mai sus decât predecesorul, de a inventa o nouă formulă magică, de a ieşi în evidenţă. Un partid nu este o platformă elastică pentru sărituri. Asta n-a înţeles nici Mircea Geoană, care a jucat mereu la marginea partidului şi n-a înţeles, iată, nici Victor Ponta care crede că tinereţea e o calitate suficientă pentru a conduce. Abţibildul cu Mircea Geoană s-a dezlipit de pe sigla celor trei trandafiri fără să lase nici măcar o urmă de adeziv. El pare personajul aflat în căutarea autorului care poate să-i scrie piesa. În care, evident, va juca la fel de fals şi de penibil. Mircea Geoană nu are nicio credinţă. Are doar dorinţa isterică de a sări cât mai sus. Fără să-i pese peste cine cade.

Comandamente de tipul: ” Eu vreau!”, „Aşa vreau eu!” nu pot deveni linii directoare pentru nicio formulă de management politic. Voinţa conducătorului trebuie să fie o expresie a voinţei general-acceptate, o rezultantă a acesteia şi nu o impunere. Avem experienţa impunerii de la Cotroceni. Nu ne mai trebuie o alta.

Vremea experimentelor cu „alogeni”, cu „implanturi” şi cu „variante de avarie” în PSD cred că a trecut. Vine o campanie electorală dură, foarte dură în care se va juca murdar, cu cele mai insalubre arme. Nu ştiu ce face PNL-ul, e treaba lui. A convenit la închegara aceastei alianţe pentru că îi convine imaturitatea, impulsivitatea, lipsa de măsură şi de înţelepciune a lui Victor Ponta (care, în treacăt fie spus, este foarte prost consiliat). Dacă are o perspectivă pentru România şi dacă crede că social-democraţia va să aibă un viitor, trebuie să se aşeze în dispozitiv de luptă. Nu cu novici abia înţărcaţi, nu cu ciudaţi care se agaţă de mânerele funcţiilor şi cu ultima suflare în prim-plan.

Cred că PSD-ul trebuie să se întoarcă la oamenii adevăraţi, vii, chinuiţi, hăituiţi în propria ţară, alungaţi şi vânaţi sau pur şi simplu ignoraţi de actuala putere din România şi să-şi aleagă un conducător care e în stare să adune partidul şi să-i dea o direcţie. Altfel, riscă să devină o formaţiune neglijabilă, de 15%, bună de agăţat la butoniera vreunei alianţe.

Să citim… să înţelegem…

• „Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,

  Sunt mai bine de şaizeci de ani de când m-am adresat ultima oară naţiunii române de la tribuna Parlamentului. Am primit cu bucurie şi cu speranţă invitaţia reprezentanţilor legitimi ai poporului.

  Prima noastră datorie astăzi este să ne amintim de toţi cei care au murit pentru independenţa şi libertăţile noastre, în toate războaiele pe care a trebuit să le ducem şi în evenimentele din Decembrie 1989, care au dărâmat dictatura comunistă. Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru.

  Ultimii douăzeci de ani au adus democraţie, libertăţi şi un început de prosperitate. Oamenii călătoresc, îşi împlinesc visele şi încearcă să-şi consolideze familia şi viaţa, spre binele generaţiilor viitoare. România a evoluat mult în ultimele două decenii.

  Mersul României europene de astăzi are ca fundament existenţa Parlamentului. Drumul nostru ireversibil către Uniunea Europeană şi NATO nu ar fi fost posibil fără acţiunea, întru libertate şi democraţie, a Legislativului românesc de după anul 1989.

  Dar politica este o sabie cu două tăişuri. Ea garantează democraţia şi libertăţile, dacă este practicată în respectul legii şi al instituţiilor. Politica poate însă aduce prejudicii cetăţeanului, dacă este aplicată în dispreţul eticii, personalizând puterea şi nesocotind rostul primordial al instituţiilor Statului.

•  

  Multe domenii din viaţa românească, gospodărite competent şi liber, au reuşit să meargă mai departe, în ciuda crizei economice: micii întreprinzători şi companiile mijlocii, tinerii şi profesorii din universităţi, licee şi şcoli, cei din agricultură.

  Încearcă să-şi facă datoria oamenii de artă, militarii, diplomaţii şi funcţionarii publici, deşi sunt puternic încercaţi de lipsa banilor şi descurajaţi instituţional. Îşi fac datoria faţă de ţară instituţii precum Academia Română şi Banca Naţională, deşi vremurile de astăzi nu au respectul cuvenit faţă de ierarhia valorilor din societatea românescă.

  Sunt mâhnit că, după două decenii de revenire la democraţie, oamenii bătrâni şi cei bolnavi sunt nevoiţi să treacă prin situaţii înjositoare.

  România are nevoie de infrastructură. Autostrăzile, porturile şi aeroporturile moderne sunt parte din forţa noastră, ca stat independent. Agricultura nu este un domeniul al trecutului istoric, ci al viitorului. Şcoala este şi va fi o piatră de temelie a societăţii.

  Regina şi cu mine, alături de Familia noastră, vom continua să facem ceea ce am făcut întotdeauna: vom susţine interesele fundamentale ale României, continuitatea şi tradiţiile ţării noastre.

  Nu m-aş putea adresa naţiunii fără a vorbi despre Familia Regală şi despre importanţa ei în viaţa ţării. Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenţei, suveranităţii şi unităţii noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, şi a Naţiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate şi modestie.

•  

  Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,

  Instituţiile democratice nu sunt guvernate doar de legi, ci şi de etică, simţ al datoriei. Iubirea de ţară şi competenţa sunt criteriile principale ale vieţii publice. Aveţi încredere în democraţie, în rostul instituţiilor şi în regulile lor!

  Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie. Cinismul, interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil şi generos.

  În anul 1989, în ajutorul României s-au ridicat voci cu autoritate, venind de pe toate meridianele globului. Ele s-au adăugat sacrificiului tinerilor de a înlătura o tiranie cu efect distrugător asupra fiinţei naţiunii. A sosit momentul, după douăzeci de ani, să avem un comportament public rupt complet şi definitiv de năravurile trecutului. Demagogia, disimularea, egoismul primitiv, agăţarea de putere şi bunul plac nu au ce căuta în instituţiile româneşti ale anului 2011. Ele aduc prea mult aminte de anii dinainte de 1989.

  Se cuvine să rezistăm prezentului şi să ne pregătim viitorul. Uniţi între noi şi cu vecinii şi fraţii noştri, să continuăm efortul de a redeveni demni şi respectaţi.

  Am servit naţiunea română de-a lungul unei vieţi lungi şi pline de evenimente, unele fericite şi multe nefericite. După 84 de ani de când am devenit Rege, pot spune fără ezitare naţiunii române: Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate şi democraţie, sunt identitatea şi demnitatea. Elita românească are aici o mare răspundere.

• Democraţia trebuie să îmbogăţească arta cârmuirii, nu să o sărăcească. România, ca şi toate ţările din Europa, are nevoie de cârmuitori respectaţi şi pricepuţi.
• Nu trebuie niciodată uitaţi românii şi pământurile româneşti care ne-au fost luate, ca urmare a împărţirilor Europei în sfere de influenţă. Este dreptul lor să decidă dacă vor să trăiască în ţara noastră sau dacă vor să rămână separaţi.

  Europa de astăzi este un continent în care popoarele şi pământurile nu se schimbă ca rezultat al deciziilor politicienilor. Jurământul meu a fost făcut şi continuă să fie valabil pentru toţi românii. Ei sunt toţi parte a naţiunii noastre şi aşa vor rămâne totdeauna.

  Stă doar în puterea noastră să facem ţara statornică, prosperă şi admirată în lume.

  Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri.

  Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Credeţi că îşi dă demisia?

Etichete

Bucharest, County, Deveselu, Facebook, Ofiţer al Securităţii preşedinte, Romania, Traian Basescu

Am primit o atenţionare pe Facebook. Am citit, nu m-am mirat prea tare pentru că am intuit demult ce-i poate pielea dobitocului, iar intuiţia mi-a fost confirmată de modul în care şi-a bătut joc de Armata ţării – veche şi necontenită animozitatea dintre Securitate şi Armată. Nu e nicio crimă să lucrezi (sau să fi lucrat) în Serviciile româneşti de Securitate. Cu condiţia să-ţi asumi acest statut, să nu minţi ca ultimul troglodit şi să nu te insinuezi în politică pozând în mironosiţă.

„Călătorind cu treburi prin judeţele patriei, am avut prilejul să-i cunosc pe doi dintre ofiţerii structurii speciale de informaţii care l-au avut în legătură operativă secretă, cu „aprobare de partid”, pe cetăţeanul Traian Băsescu.

Am ţinut să fac această ultimă precizare fiindcă membrii Partidului Comunist nu puteau fi recrutaţi ca informatori, dar puteau primi sarcină politică „să sprijine organele securităţii statului pentru apărarea cuceririlor revoluţionare ale poporului muncitor, împotriva uneltirilor cercurilor imperialiste şi ale agenturilor acestora”.

Cu vădită curioziate, i-am întrebat dacă au mai avut prilejul să-şi întâlnească preţiosul colaborator după ce ni l-am ales preşedinte. Unul mi-a răspuns afirmativ, celălalt s-a eschivat cu o grimasă plină de subînţelesuri. Cum a fost revederea? L-am întrebat pe fostul combatant al contrainformaţiilor externe, cel care mi-a confirmat că s-a văzut cu preşedintele, pe la începutul primului său mandat. Cam inconfortabilă, a fost răspunsul. De cum am fost faţă în faţă, Traian Băsescu şi-a intrat în rolul şi poziţia anterioare faţă de mine şi m-am simţit foarte jenat. Chiar l-am făcut atent: „Ce dracu’, acum sunteţi preşedintele României, eu nu mai sunt ce-am fost şi nu m-aţi chemat la o întâlnire, ca pe vremuri”. (…)

Citiţi continuarea. Şi daţi mai departe, desigur.

Sursa: Cotidianul.ro

###

Spre ştiinţă: Ioan Usca, Luna pătrată (cu scuze), Zinnaida, Teo Negură, G1b2i3, Gabriela Elena, Hai că se poate!, Michaela, Clipe de Cluj, Nea Costache, Theodora Marinescu, Răzvan Rinder, Mirela Pete, Ioan Sorin Usca, Ana Vero, Rokssana, Gând licitat, George Valah, Atitudini, Cella, DSN, Supravieţuitor, Lilick, Simion Cristian.