Sunt un om împlinit. Acum 22 de ani, trăiam renaşterea României, participând la Revoluţie. Am anticipat-o, am aşteptat-o, i-am urmărit semnele. Atunci (ca şi acum) Televiziunea Română şi Radioul Român (singurele surse de informaţie oficiale, pe lângă cele câteva ziare şi ele controlate de cenzura partidului comunist) erau obediente Puterii. De ce spun că şi acum sunt la fel? Pentru că timp de două zile de când au început protestele, „oficioasele” n-au scos un sunet despre ce se întâmplă în stradă, până când n-au primit ok-ul de la stăpânire; era o muzică şi-o veselie generale.

Înainte de decembrie 1989 cei mai mulţi dintre noi ascultam Radio Europa Liberă şi Vocea Americii iar aici, în Vest, cu tot felul de antene improvizate, românii se uitau la programele sârbeşti. Acum avem alternativa de a vedea evenimentele în timp real la Antena 3, Realitatea şi România TV. Şi nu numai atât.  Există internetul, acest ocean de informaţie care tălăzuieşte într-o parte şi-n alta, această sferă informaţională vie la care te conectezi cu un click. Această sferă care funcţionează şi este operativă în mediul urban. În cel rural, a rămas doar TVR-ul şi, mai nou, Etno şi Favorit. Sărăcia, frustrarea, miracolul, educaţia, lipsa de educaţie, impulsurile necontrolate, violenţa, poezia, suferinţa, chinul, pasiunile, indiferenţa, apatia, entuziasmul sunt în oraşe. La sat a rămas eternitatea resemnată.

Sunt un om împlinit pentru că am cunoscut tot ce poate cunoaşte un om. Şi eternitatea, şi moartea şi învierea şi a doua viaţă şi extazul şi agonia. Am trăit o revoluţie aşa cum o înţelegeau tinerii atunci, fără să le pese de ce-ar putea pierde. Fără să le pese de moarte. Aşa am visat în decembrie 1989. Că vom muri şi vom fi liberi. Pentru că viaţa în temniţă nu e o viaţă. E o târâire prin mlaştina umilinţei. Probabil aş fi fost şi eu un „mort în Revoluţie”, dar m-a oprit tata. Cu lacrimi în ochi şi cu mâinile tremurând; eu voiam să plec la Bucureşti şi lacrimile lui m-au oprit. Atâta suferinţă în ochii unei fiinţe omeneşti nu mi-a mai fost dat să văd niciodată. Atunci le-am strigat, cu toat indignarea şi cu toată revolta: „De ce aţi răbdat atâţia ani? Voi aţi făcut regimul ăsta! Voi aţi tăcut şi i-aţi lăsat să se umfle! De ce n-aţi făcut nimic şi aţi stat cu mâinile în sân?”

Răspunsul tatălui meu l-am înţeles abia astăzi. „Ca să vă putem creşte pe voi!”

Sigur, eu sunt un om atipic, nu mă tem de nimic. Înţeleg că oamenii sunt ticăloşi, fricoşi, laşi, ezitanţi, ca au mai mult instincte şi viclenie decât conştiinţă, că sunt mânaţi de invidie şi ură mai uşor decât de sentimente nobile, că exultă când se vând unii pe alţii pentru nimic, că ar vrea bucuroşi ca lumea să moară în jurul lor şi ei să rămână vii cu orice preţ. Înţeleg. Dar aş vrea ca oamenii să fie drepţi, cinstiţi, să judece cu înţelepciune, să nu se lase umiliţi sau cumpăraţi, să înţeleagă viaţa ca pe un dar şi nu ca pe un drept. Atunci, lumea noastră ar fi aproape de perfecţiune. Utopii, desigur, dar utopii fără de care omenirea n-ar înainta.

Din acest conflict, prin acumularea, de o parte, a ticăloşiei şi lipsei de măsură şi pe de altă parte a umilinţei, s-au născut, mereu, războaiele, revoluţiile.

Tinerii de astăzi sunt apatici şi frivoli. Îi interesează doar ce se poate obţine uşor, au crescut într-o lume care nu le-a mai cerut nimic ci doar le-a dat. Li s-a dat dreptul să-şi distrugă viaţa cu droguri, li s-a dat libertatea să-şi batjcorească trupul tăvălindu-l prin mocirla sexului de dragul sexului, li s-a dat dreptul de impune şi de a lua părinţilor şi ultima fărâmă. Nu li s-a cerut ascultare. Nu li s-a cerut disciplină. Nu li s-a cerut să-şi construiască, temeinic, o educaţie şi un caracter. Nu li s-a cerut să-şi călească trupul, să facă sport, să devină ambiţioşi şi integri. Un întreg sistem, hidos sistem, construieşte nişte indivizi – moluscă, indivizi – parazit. Ici – colo, în această masă de plante saprofite, se înalţă câte-o excepţie. Pentru că şi în clasa aceasta biologică ce se hrăneşte din cadavre există năzuinţa viului către sinteza luminii.

Vă rog să mă contraziceţi, dacă aveţi argumente. Am studiat cu atenţie acest fenomen de ştergere a identităţii, de estompare a diferenţelor. De aici a rezultat noua generaţie de cărători de servietă din politică, de yesmani goi pe dinăuntru,  gata să execute, bucuroşi să execute pentru că ei au fost creaţi ca să execute. Fetele sunt învăţate şi condiţionate să obţină avantaje, carieră şi ce-şi doresc prin intermediul sexului. Cum se face asta? Punându-le în faţă, precum morcovul legat de-un băţ în faţa măgarului, „modele de succes” din show-bizz, din fashion, sau din entretainment. Băieţilor li se sugerează, mai mult sau mai puţin explicit, că e ok să fii gay, că nu e nicio mare tragedie, ba chiar e cool să fii lipsit de prejudecăţi şi inhibiţii.

De ce se operează atât de stăruitor la acest nivel, subliminal, pentru destabilizarea generaţiei tinere? Dacă ai pătruns pereţii casei, dacă te-ai infiltrat printre toate cărămizile, nu-ţi mai trebuie decât o mişcare ca s-o dărâmi. Pentru că trupul e casa Domnului. Pentru că trupul e sacru şi într-un trup curat, neîntinat, pur, sufletul va fi luminos. Un trup grevat, abuzat, dispreţuit de însuşi posesorul lui este o zdreanţă. Iar în zdrenţe, arareori găseşti câte o Cenuşăreasă.

Dacă vrem cu adevărat o nouă revoluţie, aceasta trebuie să fie o revoluţie morală.

Şi ea poate fi înfăptuită, este înfăptuită de cei din generaţia care era tânără în 1989 şi de vârstnici. Pe tinerii noştri de azi nu putem conta. Ei au alte preocupări. Au alte „target-uri”. Li se rupe de morală, li se rupe de caracter, de integritate şi de demnitate. Ei trăiesc prin trupul lor şi atât.

Vă rog să mă contraziceţi.

Update: M-au contrazis. Iesind in Piata.

Anunțuri