Sufletele noastre seamănă nespus.
Sunt turnate molcom în străvechi tipare.
Oricât de departe ar urca de sus,
Tot rămâne setea de-a zbura şi pare
Nesfârşit de dulce, sfâşiat de trist,
Zborul alb în sine, şi-n însingurare.
Sufletele noastre scriu cu-acelaşi scris
Un poem al tainei, vie-n fiecare;
Rătăciţi prin secoli, ne-am văzut ca-n vis
Şi-am călcat pe urma florilor amare.
Niciodată timpul nu s-a dat învins.
Nins şi spulberare de cireşi în floare …
Sufletele noastre-şi caută-ndurare
Şi nevinovate şi de neiertat;
Patimă curată, fără de-întinare,
Ispăşind cu totul, tot ce le-a fost dat.
Doamne, cum ai face să ne stingi deodată?
Şi să ne cumineci, unu-n celălalt?…
Sufletele noastre, cremene şi iască,
Prind în ceruri stele pentru înnoptat.
Să vă fie viaţa floare-mpărătească!
Ce vă este vouă, nouă nu ni-i dat.
Răsăritul umple iarbă şi petale
Cu-ale noastre lacrimi – dor străluminat.
Pingback: Ucraina… « Motanul Incaltat