Sufletele noastre seamănă nespus.

Sunt turnate molcom în străvechi tipare.

Oricât de departe ar urca de sus,

Tot rămâne setea de-a zbura şi pare

Nesfârşit de dulce, sfâşiat de trist,

Zborul alb în sine, şi-n însingurare.

 

Sufletele noastre scriu cu-acelaşi scris

Un poem al tainei, vie-n fiecare;

Rătăciţi prin secoli, ne-am văzut ca-n vis

Şi-am călcat pe urma florilor amare.

Niciodată timpul nu s-a dat învins.

Nins şi spulberare de cireşi în floare …

 

Sufletele noastre-şi caută-ndurare

Şi nevinovate şi de neiertat;

Patimă curată, fără de-întinare,

Ispăşind cu totul, tot ce le-a fost dat.

Doamne, cum ai face să ne stingi deodată?

Şi să ne cumineci, unu-n celălalt?…

 

Sufletele noastre, cremene şi iască,

Prind în ceruri stele pentru înnoptat.

Să vă fie viaţa floare-mpărătească!

Ce vă este vouă, nouă nu ni-i dat.

Răsăritul umple iarbă şi petale

Cu-ale noastre lacrimi – dor străluminat.

 

Anunțuri