Foto: Inobras
Sunt atât de obosită de Lumină şi dacă închid ochii şi dacă îi deschid. Câteodată, întunericul are rolul lui, măcar pentru contrast. Dacă Soarele nu s-ar roti, dacă Pământul nu s-ar roti, dacă planetele ar fi fixe precum pionezele, ce-am face? Cum ne-am împărţi răgazul şi acţiunea?
Vă mulţumesc pentru urări. Mărturisesc că am aşteptat toată ziua de 19, de la răsărit până-n apus, un telefon sau un mesaj care n-au mai venit. Atunci, au contat celelalte urări, unele neaşteptate chiar. Fericirea se măsoară în cât poţi dărui; n-are nicio importanţă să primeşti. Aşteptarea s-a numit Ion Iliescu, unul dintre puţinii oameni de pe planetă cu care sunt contemporană. Şi el m-a uitat. E omeneşte să uiţi.
Sentimentul de înstrăinare e din ce în ce mai pregnant. Am venit într-o lume în care n-aş fi vrut să vin. M-am născut să fiu înger, nu om. Încet – încet, am învăţat această cumplită caznă. De a fi om. Mi se pare că am învăţat; în fond, din timp în timp, constat că nu ştiu nimic despre oameni – ei mă suprind mereu cu micile lor interese şi obsesii, cu dorinţa lor perfidă de a avea, de a acapara, de a înşfăca, de a urî, de a se domina unii pe alţii, de a-şi escalada unii altora sufletele. Eu nu ştiu să urăsc. Asta n-am reuşit să învăţ, deşi am încercat. Cum e să urăşti? Cum e să ţii în piept perfidul şi umedul verde şi să-i dai drumul în jerbe pe nări şi prin ochi? Cum să urăşti, când eşti făcut pentru iubire şi împăcare? Cum să dospeşti de venin când eşti făcută din carne caldă şi sânge rubiniu? La ce foloseşte ura? N-am înţeles. Mi-e din ce în ce mai greu şi efortul este din ce în ce mai evident că e în van. Nu poţi să salvezi oamenii de ei înşişi. Eu vreau o lume perfectă, cu îngeri zâmbitori şi gesturi domoale în care nimeni nu are nevoie de nimic de la celălalt. M-am străduit şi m-am muncit atâta timp să devin om încât am ajuns la capătul puterilor. Mi-am consumat toate energiile, mi-am ucis toate visele, mi-am tranşat şi disecat toată aura ca să vă semăn. Şi acum, când nu mi-a mai rămas decât amintirea existenţei de înger, simt dinspre voi aerul rece al înstrăinării. Adică nu sunt ca voi. Pământul din mine nu e însetat de mai multă apă decât are nevoie. Sângele meu nu se iuţeşte de mânie, mâinile mele nu au reflexul apucatului. Ochii mei nu scânteie de ură. Gura mea nu se preface în lamă de sabie otrăvită. Am eşuat. Acum ce să fac? N-ar fi, oare, mai nimerit, să mă întorc la aripile mele prăfuite? N-ar fi mai nimerite sandalele mele cu nojiţe de nor? N-ar fi mai înţelept să vă las în pace şi să mă întorc în sfera mea? Nu ştiu ce să fac şi nu reuşesc să vă învăţ nimic. Şi nici nu pot lua, pe de-a-ntregul, forma spaimelor voastre. Am crezut că toate îmi sunt cu putinţă. Şi, recunosc, încă mai cred. Deşi inima mea a fost jupuită de vie de cei pe care i-am iubit cel mai mult, eu tot nu pot să renunţ.
Dacă mă uit în adâncul meu, dacă scotocesc în debaraua sufletului, undeva, într-un colţişor, şade ghemuit gândul meu cel secret. Gândul că m-am înşelat încercând să-mi deturnez natura. Gândul că am greşit anulându-mi esenţa şi mimând o altă formă. Aşa că mă întorc, cu toate câte le-am învăţat, înapoi în viaţa mea de înger şi o să încerc să vă învăţ să plutiţi peste griji, să respiraţi iubire, să vă împărţiţi toate ale voastre. Să găsiţi fericire şi încredere chiar şi în cea mai neagră deziluzie şi să întoarceţi lumina pe dos când sunteţi osteniţi.
###
Aştept o aripă de ajutor de la: Teo Negură, Mirela Pete, Zinaida, Luna Pătrată, Raza mea de soare, Gabi Rotaru, Răzvan Rinder, Inelul lui Gyges, George Gross, Oana Clara, Cati Lupaşcu, Cammely, Dumitru Agachi, Gabi123, Motanul Filozof, Domnul Nimeni, Umograf, Adrian Voicu, Clipe de Cluj, Ioan Usca, Gabriela Elena, Marinela Şerban, Theodora Marinescu, Madi şi Onu, Atitudini, Sfinx777, Nea Costache, Michaela, Stropi de suflet, Cosmin Ştefănescu, Dragoş Sorin Nicula, Rokssana, Cella, VeroVers, Ilarie.
Gabriela Savitsky 
Pingback: Miercurea fără cuvinte 2 – Un alt fel de trafic « Teo Negură
E una dintre cele mai frumoasa urari pe care le-am primit vreodata, Gabriela. Cat despre el, e batran, oamenii mai uita cand imbatranesc 🙂
Sa fii sanatoasa si fericita, Gabi!
Mă bucur că te simţi îmbărbătat.
Cât priveşte bătrâneţea şi uitarea … e mult mai tânăr decât mulţi dintre noi şi are o minte uluitoare pentru că nici dumnealui nu-i din lumea aceasta; ziceam aşa, nu ca un reproş, ci ca o suferinţă; mi-au lipsit cuvintele dumnealui, cele pe care mi le spunea de obicei cu acest prilej.
Să fii înger cu piele de om,cu suflet de copil,înflăcărat de iubiri (pămîntene)…ce poate fi mai greu/frumos?N-am aripă de ajutor,dar îţi pot oferi o îmbrăţişare!
>:D<
O să ne-ncurcăm în aripi. 😀
Daca as avea, as intinde cu drag aripile pentru a putea sa ofer ajutor. Frumos ai mai scris! Frumos de tot… 🙂
Sunt încântată că ţi-a plăcut.
Mi se întâmplă, câteodată, să scriu cu venele. Rar.
Am irosit atâta timp şi energie ca să ajung în punctul de plecare. :)) Numai eu puteam să fac asta!
Eu am simtit in randurile astea un scrijelit usor de suflet. Nobil, incercat, impacat. Desi… parca prea trist. Un bob zabava si te ajung din urma (la ani ) si ma bucur ca, tocmai acum, cu un picior in vechiul an si cu celalalt in urmatorul, am reusit sa culeg cativa stropi de intelepciune – de aici din scriitura ta.
Are şi tristeţea partea ei utilă: înţelepciunea. Sunt foarte departe de a fi înţeleaptă, draga mea prietenă virtuală. Sunt necugetată ca un copil şi capricioasă ca un april. Sunt influenţabilă ca o trestie şi cercetătoare ca o coţofană. Departe de înţelepciune.
Pingback: Pe surse: Obiectivul nu era Roberta Anastase ci dotarea salonului de infrumusetare
Draga mea, poate te va uimi, poate te va emoţiona ceea ce voi mărturisi acum. Să ştii că eu sunt „persoană cu handicap”, mai bine zis îmi lipseşte o parte din piciorul drept – puţin mai sus de gleznă – însă nici în cele mai urâte clipe nu mi-au trecut gânduri atât de triste prin minte. Sunt tristă doar din cauza războaielor, calamităţilor, copiilor suferinzi, bătrânilor luaţi în râs, nedreptăţii, mizeriei sociale şi politice în care ne bălăcim sau suntem aruncaţi…Eu îmi port crucea în fiecare zi şi sunt mulţumită că nu sunt mai rău decât atât. Am 46 de ani şi 30 de ani de serviciu, am terminat o facultate (şi mă consider competentă în ceea ce m-am pregătit), am câştigat 17 premii la festivalurile de poezie din ţară (cu mulţi ani în urmă, atunci când aveam vârsta pentru a participa). Acum am reuşit să devin „freelancer” şi lucrez de acasă sau din bar :)! Mă deplasez pentru că am proteză şi, chiar dacă este veche şi trebuie schimbată, îndur clipele aşa cum sunt şi mă bucur…Mă bucur pentru ceea ce mi-a îngăduit Dumnezeu să fiu, pentru că există cărţi frumoase, copii frumoşi, zile de bucurie – mai multe sau nu -, mă bucur pentru că nu trăiesc într-o parte a Africii unde este mizerie şi că pot scrie poezie. Activez social, politic şi umanitar în măsura puterilor mele şi cred cu tărie că trebuie să ne facem datoria pentru care ne-am născut şi care ne este revelată la un moment dat. Aşa că, indiferent care-ţi sunt problemele, bucură-te atunci când se micşorează. Cu drag, Ela Roseni sau Marinela Şerban
Ela,
Nu mă gândesc la sinucidere, nu mă mai gândesc de mult timp. Am „ancore” care m-ar păstra vie cu orice chip, aici. Sunt, pur şi simplu, dezolată, scârbită, dezamăgită şi perplexă. Nu înţeleg ce se petrece cu oamenii. În loc ca lipsurile să-i facă solidari şi suferinţa compătimitori, neajunsurile i-au întărâtat şi i-au urâţit încât nici nu-i mai poţi recunoaşte.
Îţi mulţumesc pentru superba ta lecţie.
Ce se întâmplă cu oamenii? N-au puterea să se ridice de-asupra lor înşişi. Nu ştiu cum şi sunt convinsă că tot astfel de întrebări îşi pun şi ei. Răspunsul e şi simplu şi complicat însă trebuie să te mobilizezi să-l vezi, să-l accepţi. Pentru că oamenii nu au încredere în ei înşişi se dau ceea ce nu sunt. Dacă s-ar accepta aşa cum sunt fără să-şi facă visuri deasupra a ceea ce pot face sau în funcţie de efortul pe care-l depun pentru a-şi atinge aceste visuri ar fi mai „adaptaţi” – în mod pozitiv – acestor vremuri care se schimbă rapid, care ne schimbă şi cărora trebuie să le facem faţă. Exact asta am învăţat şi eu, să-i accept pe oameni cum sunt, să nu le cer ceea ce nu pot da, să le accept micile ipocrizii, ifose, lăudăroşenii şi să nu-mi complic existenţa în care vreau să fac atât de multe cu mai mult decât pot eu duce. O mică doză de egoism trebuie să avem pentru că ţine de autoconservare. Gata cu „lecţiile de viaţă” că deja mă enervez pe mine însămi! 🙂
Gabriela,
Pierdut in vartejul framantarilor tale, contopit cu ambientul tau literar ma intreb, acut, daca nu ne este necesar acelasi antidot: nonatasamentul.
Apare insa, o contrarietate: fara emotiile declansate de atasament, tristetile vietii isi pierd farmecul, nostalgia devine atemporala, si fara dimensiunea timp,cum ar fi viul?
Ce ganduri mi-ai rascolit!? Sa fie de vina si ilustrarea, magistral inspirata, defoto Heart of Russia?
Hristos a inviat!Madi si Onu
În fiecare dintre noi stă ascuns într-un colţ un înger. Tu l-ai zărit din pricina luminii fotografiei. Am fost prin acele locuri – cel puţin aşa cred pentru că am sentimentul lui deja-vu.
Pingback: Despre iertare… « lunapatrata
Mi-ai amintit de poezia: Mult ingerul meu a lui Rainer Maria Rilke , pe care am recitit-o recent la Rodica.
Îngerul care și-a vărsat frustrarea în scris e mai uman decât crede. În primul rând pentru că vede doar paiul din ochiul omului și în al doilea rând pentru că nu vede bârna din ochiul propriu, sub formă de: văd răul, dar nu îl repar, ci doar mă plâng. Nu e nevoie să fii înger ca să luminezi puțin în jurul tău…
Şi Vasile Voiculescu are un poem superb.
Păi luminez. Şi ceea ce văd mă doare.
Pingback: Da-mi drumul pe un nor « Rokssana's Blog
Gabriela, Hristos a inviat! Dar ce se-ntampla de nu apar?Madi si Onu.
Capriciile wordpressului – nu ştiu, unele comentarii intră la moderare deşi n-am moderare.
Pingback: Fenomenul (I) « Rinder Razvan Catalin
Nu va pot da o aripa de ajutor, nu am aripi, dar va pot spune buna seara, Gabriela Savitsky.
Bună seara, Domnule Nimeni. Mă bucur că mi-aţi trecut pragul. 🙂
Regret, ca nu mi-a publicat parerea. Ideea era, ca ar fi oportun nonatasamentul, spre a ne feri de asemenea ganduri chinuitoare. Ilustrarea este de exceptie!
Madi si Onu
Pingback: Pisica lui Schrödinger « Mustăţi lungi, gheare lungi
Are dreptate Teo, ai scris cea mai frumoasa urare Gabriela! Tonul plin de pesimism ce reiese din acest minunat articol, este readus cu picioarele pe pamant spre final, printr-o explozie de optimism, de care este capabil doar un INGER! O seara minunata!
O observaţie de scriitor veritabil. 🙂
Pingback: Paşi de rezervă « Teo Negură
Pingback: Tatăl nostru « Gabriela Elena
Pingback: Neliniştitu' » Post Topic » Uite-o!
Pingback: Am simţit că trăiesc « Blog de furăciuni 2
Mai bine ti-ai zice: „Sunt om si nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este strain”.
Eu n-am inteles prea bine, recunosc, ce vrei sa spui:
„M-am născut să fiu înger, nu om. Încet – încet, am învăţat această cumplită caznă. De a fi om. Mi se pare că am învăţat; în fond, din timp în timp, constat că nu ştiu nimic despre oameni – ei mă suprind mereu cu micile lor interese şi obsesii, cu dorinţa lor perfidă de a avea, de a acapara, de a înşfăca, de a urî, de a se domina unii pe alţii, de a-şi escalada unii altora sufletele. Eu nu ştiu să urăsc. Asta n-am reuşit să învăţ, deşi am încercat. Cum e să urăşti? Cum e să ţii în piept perfidul şi umedul verde şi să-i dai drumul în jerbe pe nări şi prin ochi? Cum să urăşti, când eşti făcut pentru iubire şi împăcare? Cum să dospeşti de venin când eşti făcută din carne caldă şi sânge rubiniu? La ce foloseşte ura? N-am înţeles. Mi-e din ce în ce mai greu şi efortul este din ce în ce mai evident că e în van. Nu poţi să salvezi oamenii de ei înşişi. Eu vreau o lume perfectă, cu îngeri zâmbitori şi gesturi domoale în care nimeni nu are nevoie de nimic de la celălalt.”
Te forteaza cineva sa urasti ceva sau pe cineva? Nici nu trebuie sa urasti… Si nu toti oamenii urasc ceva sau pe cineva. De ce trebuie sa generalizezi? A fi om nu inseamna automat a uri pe cineva sau ceva. Insa dorinta ta de a fi inger o inteleg ca pe o dorinta de elevare spirituala. Gresesc? Dar eu cred ca nu este bine sa vezi, sa vedem, numai ceea ce este rau in om, numai partea sa negativa. Ca si cum omul nu ar avea si parti bune, pozitive. A face asa inseamna sa persistam intr-o grava eroare, spre exemplu sa identificam omul cu sentimentul urii, ca si cum omul nu ar fi capabil decat numai de ura. Omul poate fi capabil sa iubeasca, sa iubeasca mult si intens, sa iubeasca inalt si spiritual, sa iubeasca depasind orice limite, granite, bariere. Si asta cu toate ca are imperfectiunile sale, cu toate ca are greselile sale, cu toate ca are pacatul sau. Pentru ca sufletul omului a fost zidit de la bun inceput in acest fel, spre a avea aceasta putere, aceasta capacitate de a iubi. Altminteri omul nu ar putea sa iubeasca ceva si ar muri in aceasta stare de ticalosenie. Dar omul poate sa iubeasca, are aceasta putere, are acest mare Dar de la Dumnezeu. Sincer iti spun ca mie mi se pare cam absurd sa urasc si eu numai pentru faptul ca un altul uraste, si asta ca sa nu ma simt strain de el si de intreg neamul omenesc. Faptul ca un altul uraste ceva, pe cineva, este treaba lui. Eu nu caut generalizari de genul acesta, pornind de la unul sau mai multe exemple pe care mi le infatiseaza realitatea: daca unul, sau doi , sau mai multi oameni urasc, atunci lucrul acesta si numai acesta este caracteristic pentru toti oamenii, iar eu, care nu urasc pe nimeni, sa ma simt un inger neinteles in aceasta lume, ca daca as fi si eu om, as uri si eu asa cum urasc ceilalti. 🙂 Este in mod evident o exagerare, dupa parerea mea, in felul asta de a privi lucrurile. In niciun caz nu trebuie sa-ti spui: „Am esuat”, pentru ca nu ai esuat in nimic. Insa, dupa cat socot, ar trebui sa cauti sa vezi si lucrurile bune care sunt in oameni si care definesc omul, ceea ce nu inseamna sa nu evidentiezi si sa le critici pe cele rele, gresite. Dar exista in postarea ta unele abordari maximaliste, spre exemplu: „Sentimentul de înstrăinare e din ce în ce mai pregnant. Am venit într-o lume în care n-aş fi vrut să vin. M-am născut să fiu înger, nu om. Încet – încet, am învăţat această cumplită caznă. De a fi om.”, care nu fac altceva decat sa-ti provoace o suferinta sufleteasca. Daca ai reusi sa scapi de astfel de abordari, ai vedea ca, defapt, esti fericita, esti multumita, ai vedea viata in culori frumoase, asa cum este ea in realitate, in ciuda dificultatilor economice prin care trecem, in ciuda aspectelor negative pe care realitatea ni le ofera (numai la atata sa se reduca viata, pentru ca s-o vezi mereu in culori sumbre?). Si daca am inceput cu un citat, voi incheia cu un altul, sperand ca te vor face sa meditezi:
„Trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, fiecare în parte la timpul respectiv.”
🙂
Pingback: Ultimul Mitropolit – 14 « Ioan Usca
Pingback: Intr-o gara « lunapatrata
Motanul Încălţat,
Şi când trăieşti înafara timpului?
Sigur, tot ce spui e rezonabil şi logic.
Tot cu argumente rezonabile şi logice putem să legitimăm orice.
Nu mă absoarbe aspiraţia de a fi înger, din nefericire pentru mine aşa m-am născut. Ca un diapazon care rezonează la toate durerile lumii, la toată nefericirea ei. Nu sunt nefericită absolut deloc. N-am niciun alt prilej de a fi nefericită decât acela că ţara mea este trasă pe roată şi arsă pe rug.
„Şi când trăieşti înafara timpului?”
Atunci da-mi voie sa te intreb: ce vrei sa spui cu asta? Vrei sa spui ca tu traiesti in afara timpului, sau ca tanjesti dupa asa ceva? Orice om s-a nascut in timp, adica la un anumit moment – data nasterii sale. Atunci cum ar putea sa traiasca in afara timpului? Parerea mea este ca nu trebuie sa facem confuzia intre nasterea unui om oarecare si Nasterea Mantuitorului nostru Iisus Hristos din Maria Fecioara, pentru ca, fi atenta, Crezul spune: „si S-a facut om”. De asemenea Crezul spune: „Si intr-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul nascut, Care din Tatal s-a nascut mai inainte de toti vecii.”.
De asta si zic ca nu prea inteleg ce vrei sa spui cu: „Şi când trăieşti înafara timpului?”. Vrei sa fi asemenea lui Dumnezeu, sau ceva asemanator? Lamureste-ma si pe mine.
Ei, nici chiar aşa. Încă nu am paranoia, doar insuficienţă cardiacă.
Există oameni care trăiesc înafara timpului. Pentru documentare, ai putea merge într-un cătun, departe de oraş. O să simţi că acolo există alte ritmuri. Şi „alt timp”. Timpul este o reprezentare subiectivă a noastră. Noi înotăm într-un fluviu static.
Tânjesc să fiu un om obişnuit. Nu numai că am încercat, am făcut tot ce mi-a fost în putinţă. Şi tot nu pot să nu aud suferinţa, prostia, durerea, nedreptatea.
Pingback: O nouă carte pentru copii, semnată Aurora Georgescu şi ilustrată de Mirela Pete « Mirela Pete. Blog
Pingback: Venus din Milo « lunapatrata
Pingback: Cosimo Tura (c. 1430 – 1495), pictor italian renascentist « my heart to your heart
Poate nu am inteles exact ce ne-ai transmis si imi pare rau ca n-ai primit urarile asteptate in data de 19 aprilie.Se intampla tot mai des sa uitam sa facem urari, poate nici nu mai stim in ce zi suntem sau daca mai existam sau e visul din somnul cel vesnic?
Nu stiu sa urasc nici eu, ma mai manii cateodata si ma doare sa vad atata ura si rautate.
Am fost salvata de un inger si cateodata ma simt vinovata ca uit sa-i multumesc.
Iti doresc multa sanatate, Gabriela!
Pingback: Tîrgu Mureș (I) « Clipe de Cluj
Pingback: BAKINGĂM VERSUS “GOAGĂL” ŞI “SUCCESURI” | Madi şi Onu Blog
Pingback: O nouă carte pentru copii! | Blogul lui Nea Costache
Pingback: Muzeul Naţional de Artă din Cluj « Clipe de Cluj
Pingback: De Armindeni « Mirela Pete. Blog
Pingback: 1 Mai muncitoresc | Blogul lui Nea Costache
Pingback: BOR – alături de poporul pe care îl păstorește? | Blogul lui Nea Costache