Foto: de aici

A fost o vară plină şi, pe alocuri, intensă. Iniţial am crezut că o să mă ascund în solitudinea mea şi o să scriu. N-a fost deloc aşa, n-am reuşit să înaintez nici măcar cu un singur cuvânt. Dar, vine vremea fiecărui lucru.

Am fost la Timişoara timp de două zile. Cu treabă. A fost cumplit de obositor.

Timişoara mi s-a părut schizoidă, tristă, frântă, ca o sală de discotecă pustie sub lumina unui stroboscop. Două mici întâlniri mi-au încălzit inima: la o cafenea, Caffe Bar Cochet, undeva pe lângă „Fâşia Gaza”, o doamnă drăguţă, văzându-mă aşa pierdută în spaţiu, mi-a oferit cafea din partea casei şi în ruptul capului n-a vrut să primească bani. Poate arătam, în străveziul dimineţii, ca un cerşetor? Ca un cerşetor de omenie, poate.

Cu o noapte înainte, tot în zona aceea, am căutat un restaurant, eram sfârşită de foame. Pensiunea la care am dormit nu avea restaurant şi nici nimic de mâncare. Am mers, cred, un kilometru, până la Tallydis. Dacă ajungeţi în Timişoara, vă recomand acest restaurant cu însufleţire. Nu pentru că are o listă de bucate sofisticată, nu pentru că arată impecabil ci pentru că acolo e picoliţă o zână. În carne şi oase. Blondă, cu ochi de căprioară, amabilă şi îndatoritoare ca un înger. Mi-a ascultat păsul cu interes deloc profesional. Ea nu lucrează la o multinaţională, nu şi-a asasinat sufletul, e vie şi empatică.  Am înfulecat ca un înfometat şi, evident, cum se întâmplă în asemenea cazuri când se îndepărtează marginile raţiunii, am comandat mai multă mâncare decât îmi trebuia. Dacă n-ar fi fost ora închiderii la 24, aş fi stat până dimineaţa acolo, doar din plăcerea de a sta într-un loc atât de blând şi de curat. Iar blândeţea şi bunătatea le iradia această minune de fată căreia îi doresc să aibă noroc după inima ei de miere. Spre pensiune, în miezul nopţii, am împărţit pizza pe care n-am putut s-o mănânc cu un câine alb care m-a însoţit cu recunoştinţă până la poartă.

Doi oameni pe care nu i-am văzut niciodată şi pe care, poate, n-o să-i mai văd, au răsărit ca nişte nuferi în calea celor două zile „timişoreniste”. Doi oameni. Şi un câine.

Nu cred că aş mai putea locui în Timişoara. N-aş putea. Nu mai pot să mă grăbesc. Am dobândit alt ritm, alt mod de a conversa cu timpul, altă cadenţă a vieţii.

O să vă spun mai multe când voi reuşi să cern toate impresiile şi să le eliberez de zgură.

Anunțuri