Etichete

, , , , , ,

repost from Blogul Gavrosh by Gabriela Savitsky

Moartea neasteptata a lui Dan Iosif, un om sincer si idealist pe care l-am admirat fara rezervele adaugate de timp si conjuncturi, mi-a redesteptat amintiri vechi din 1989.

Bineinteles ca in anul acela rabdarea tuturor ajunsese pe buza prapastiei. Cozile la carti (ale lui Paunescu, Pamantul deocamdata, de exemplu, circulau pe sub mana, ca si Cel mai iubit dintre pamanteni a lui Preda), cozile umilitoare la vata, alimentele obtinute pe “sub mana”, burghezia rosie care se instapanise prin toate cartierele, programul la televiziune redus la 2 ore, parca, seara, program care se rezuma la prezentarea Celui mai iubit fiu al poporului, doua tabere Excelsior (tabere nationale de literatura) la care participasem, unde ii cunoscusem pe Bogdan Lefter, Mircea Nedelciu, Petre Cimpoesu, Mircea Cartarescu, scriitori care ne dezvelisera putin un colt de adevar si ne-au lasat sa ne imaginam restul, (intr-o excursie la Bistrita Nasaud am baut coniac Ovidiu, vreo 9 poeti, eram, cu picioarele in fantana arteziana si am cantat Desteapta-te romane!, ne-a luat militia si a trebuit sa vina directorul taberei, Lupescu, sa ne scoata de-acolo), ultimul congres al PCR cand am urmarit cu sufletul la gura daca Ceausescu renunta la putere si il lasa pe Nicusor – fiind cunoscuta deschiderea acestuia spre innoire – toate acestea au culminat in decembrie.

Cum nu exista si nici nu se intrezarea niciun debuseu al sistemului – desi in Uniunea sovietica incepuse Perestroika, eu, probabil ca si altii, mocneam o revolta neagra. Ascultam in fiecare seara Europa libera – nu mai intereseaza acum cine a tradat si de ce, dar atunci Europa libera era o gura de aer ametitor in haznaua imputita cu geamurile ferecate care era societatea romaneasca. Mircea Dinescu cu scrisorile lui, Serban Orascu, altii, altii, ne intretineau speranta ca exista si un alt fel de a trai in lume si ca el nu era, deocamdata, accesibil. Incepand cu seara lui 16 decembrie cand au fost trimise in eter tipetele acelei femei, impreuna cu comentariile ca la Timisoara situatia se precipita, am simtit, am intuit ca incepe sfarsitul regimului comunist, de fapt, sfarsitul dictaturii personale a lui Nicolae Ceausescu. In zilele urmatoare, m-am intalnit cu cei cativa prieteni buni pe care ii aveam, si am comentat, cu frica, evenimentul. Masurile luate de Ceausescu, condamnarea “huliganilor” de la Timisoara m-au indignat si mai mult. Bulgarele incepuse sa se rostogoleasca la vale, prinzand viteza si consistenta. Era o frica si o tacere aproape concrete, le puteai pipai, in oraselul meu natal din Bucovina. In seara de 20 decembrie, s-a anuntat pentru a doua zi un miting in Capitala, de condamnare a “agenturilor”, unde urma ca tuturor sa li se promita O SUTA DE LEI in plus la salariu. M-am dus in oras, am cumparat 6 coli de carton mari A3, carioci, m-am inapoiat acasa si, ascunsa in camera mea, am scris : “Nu va lasati cumparati cu o suta de lei! Cetateni ai Romaniei! La Timisoara mor oameni! Azi in Timisoara, maine-n toata tara!” si alte nazbatii, nu-mi mai amintesc ce puteam eu sa gandesc la 19 ani, cati aveam atunci. Nimeni din casa nu banuia ce faceam, aveam grija sa ma feresc cand intra mama in camera. S-a inserat (daca va amintiti, circulatia era restrictionata, oamenii nu aveau voie sa umble in grupuri, erau patrule ale Garzilor patriotice peste tot, si patrule ale Militiei), am strans afisele sul, am luat o cutie de aracet si am plecat in oras, desi mama a vrut sa ma opreasca. Aveam o prietena foarte buna, Narcisa Hulubas, poeta si ea si o minune de fata curajoasa. M-am dus la ea acasa, i-am povestit ce vreau sa fac si mi-a zis ca vine cu mine sa lipim afisele. Ne-am dus la capul orasului, la spitalul municipal. De acolo, am venit spre liceul nostru, Eudoxiu Hurmuzachi. Erau patrule peste tot, dar noi eram doua tinere care povesteam vesele despre niste colegi sotioshi, in gura mare, salutam politicoase patrulele cu sangele inghetat in vene, cu capul plesnind de tensiune, sub paltonul Narcisei erau afisele, in buzunarul meu, sticla de aracet. Ne-am dus la Casa de Cultura, am lipit si acolo unul; ne zvacneau tamplele si nu mai aveam voce de frica. Stiam ce insemna sa fim prinse. Stiam exact ca ne astepta Securitatea, bataile, chinurile parintilor si cine mai stie ce. Am ajuns in Centru, putina lume, am lipit unul la avizierul orasului si apoi, ultimele doua, la Piata noua – avea niste geamuri exterioare de sticla groasa, se potriveau perfect – hartia lipita cu aracet nu se poate desprinde. Fericite ca am reusit, ne-am dus acasa la ea, exaltate, apoi, pe ulite laturalnice, m-am dus si eu acasa la mine.
Am tremurat toata noaptea, asteptand, din clipa in clipa, sa bata securitatea la poarta. Orice zgomot se amplifica de parca ricosa in niste talgere uriase. Dimineata, cand era programat mitingul de la Bucuresti, in 21 decembrie, m-am dus la Narcisa si, impreuna, ca orice criminal, ne-am dus la locul crimei. Era vinerea, in Radauti e zi de targ. La piata, trei militieni facusera cordon si doi razuiau afisele noastre de pe sticla. Ne-am dus acasa sa vedem ce se intampla la mitingul de la Bucuresti. Incepuse Revolutia. Am strigat, am urlat, am sarit pana in tavanul casutei mele. “Liberi! Santem liberi! URAAAA!!!”. Tata, venise acasa de la fabrica, m-a privit mirat si mi-a spus “Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor! Taci din gura, nu mai tipa, saracii tot saraci or sa fie”.
Am plecat in oras, promitandu-le parintilor, dupa ce le-am povestit de afise – mi-au zis ca nu stiau ca sunt nebuna – ca o sa fiu cuminte. Lume, vanzoleala, “prostime, targoveti” -vorba lui Matei Caragiale, ca la urs, unii tineau discursuri, altii spargeau vitrine si furau din magazine, la Militie, intrasera unii si dadusera foc, furasera covoarele, alergau cu televizoare in brate, cu casetofoane, era un vandalism de nedescris. Atunci m-a durut prima data acest fel de libertate defecta. Am vrut sa plec la Bucuresti dar, cum nu aveam bani si trebuia sa-i cer tatei, el mi-a zis ca ma inchide in beci daca nu poate sa aiba incredere in mine. “Te-am crescut pana acum numai noi stim cum, si tu vrei sa mergi la moarte?”. Cred ca i-am si jignit atunci, le-am zis “comunisti”, “ati tacut ca niste lasi atata timp” si ei ma priveau cu intelegere. In 25 decembrie, de Craciun, am primit a doua lovitura in credinta mea ca libertatea este eleganta, normala, sacra. Impuscarea lui Nicolae Ceausescu si a Elenei m-au umplut de durere. Cum poti sa ucizi un om ca pe un caine, m-am intrebat? Ce natie e asta? Oare nu se putea altfel?
Au trecut zilele, a inceput anul 1990, am scos impreuna cu niste prieteni un ziar, Bucovina libera, si am devenit, in cateva luni, mai batrana si mai inteleapta – asa zic eu – decat as fi devenit daca nu s-ar fi intampat nimic. Astazi, tata nu mai este, dar ii dau dreptate, sunt nevoita sa-i dau dreptate si, cand ma intreaba fiul meu de ce unii oameni sunt prosti si rai si de ce nu suntem tot timpul buni, gasesc cu greu raspunsurile potrivite, care sa nu-l descurajeze si sa il linisteasca. Bineinteles ca m-am raliat Frontului Salvarii Nationale atunci, in ‘90 am fost intr-o sectie de votare delegat la primele alegeri libere si cand numaram, noaptea, voturile, obosisem sa tot spun “Iliescu” si ziceam numai “-escu, -escu , -escu, -escu” – numaram buletinele de vot in trei, pentru control. Spre dimineata, am sigilat pachetele cu buletine de vot, am scris procesele verbale si am plecat sa ne bucuram.
Apoi, singura mea legatura cu politica a fost ca am suportat, multi ani, efectele ei.
Sigur, se putea si altfel. Daca am fi fost, vorba fiului meu, buni ca ingerii. Se putea face un inventar la sange si se putea cladi o noua cale pentru Romania, eu asa am crezut, la inceput, ca o sa se intample. Dar Romania este si poporul roman. Poporul a inteles in felul lui libertatea. Unii, mai instruiti si mai abili, s-au constituit in “noua burghezie” a democratiei. E rau si e bine. E rau, pentru ca trei sferturi din popor este sarac. E bine, pentru ca acest mod de capitalizare, pare sa fie calea spre neoliberalism (Keynes, parca?). Din Romania pe care am visat-o eu, la 19 ani, riscandu-mi la propriu, libertatea – si cei mai in varsta inteleg exact sensul cuvintelor – s-a ales praful. Tot astept sa ne venim in fire, sa terminam de furat – nu mai e mare lucru – si sa construim un stat demn, drept, eficient, sa nu ne mai fie rusine ca suntem romani, sa nu mai fim slugile cetatenilor din vest, sa nu mai votam cu viscerele ci cu constiinta … dar astea sunt utopii.

Am scris aceste cuvinte nu ca sa ma laud. Am scris aceste cuvinte pentru memoria lui Dan Iosif. El a fost expresia inconstientei idealismului din decembrie 1989. Memoriei lui ii spun ca nu e singurul nebun frumos. Au mai fost si altii, in orasele obscure ale Romaniei. Credinta mea, pana la sacrificiu in valorile libertatii ma legitimeaza, domnul Adrian Nastase, sa va cer sa redati social – democratiei romanesti autentica deschidere spre cei multi. Sa lasati orgoliile asa cum isi leapada sarpele pielea. Sa lasati meschinariile si urile, ranchiunile si interesele personale si sa gasiti o cale spre acest popor care merita o soarta mult mai buna.

Sa ne uitam cu atentie la viata lui Dan Iosif, la atitudinea lui, in ea vom vedea, ca in oglinda istoriei, nazuinta tuturor cetatenilor, nazuinta spre o lume NORMALA, fara ticalosii, fara strambatati, fara umbre.

Sa pastram un lung moment de reculegere timp in care sa ne reconsideram atitudinea. Ce ziceti?

(îmi cer scuze că lipsesc diacriticele, corectez când prind un pic de timp).

Răspund astfel şi invitaţiei  lui Alexandru care – tânăr şi neştiutor 😀 – adună informaţii din acele vremuri… Oare cum va fi peste alţi 20 de ani? …