Foto: Alice Drogoreanu

La prima oră a dimineţii, când abia se dezmorţesc glasurile păsărilor pe care nu le auzim de obicei, cufundaţi cum suntem în planul de griji pentru ziua care începe, în colţuri risipite ale oraşului, câteva personaje se trezeau cu aceleaşi simptome.

Încercând să facă primele mişcări de dezmorţire, atârnaţi pe marginea patului ca nişte pulovere  scoase din maşina de spălat şi prăvălite pe uscător, fiecare simţi acelaşi ciocan implacabil izbind sacadat în moalele capului.

– U-u-u-hf! – gemu Teo. Am dormit prea mult… Sau am băut prea mult, dacă ar fi să fiu cinstit. Înhăţă, la întâmplare, hainele ce zăceau dezarticulate pe covor şi fugi la baie.

Cam la fel se petrecu ritualul de dimineaţă – cu mici variaţiuni – în 20 de dormitoare diferite situate în apartamente anoste din capitală. Oraşul începu să-şi zornăie mobilizatoarele zgomote. Tramvaie, claxoane (care trec de-a dreptul prin creştet), înjurături, scrâşnet de frână, portiere trântite, glasuri vesele de copii în drum spre şcoală, zăpăitul unui câine al cărui stăpân a plecat la serviciu şi l-a uitat încuiat în baie, un cortegiu de sunete menite să balanseze şi să cresteze piruete în creierele fragile ale acelora care, cu o noapte înainte, încercaseră să scape de spaima dezvăluirilor cu care-i ameninţase Vicki. Aceasta din urmă îşi începu imperturbabilul ei program cu stropitul florilor de pe verandă. Deschise uşa şi, după ce dădu bineţe soarelui, se îndreptă spre jardiniere. Cum nu era întrutotul lumină, se împiedică de o mogâldeaţă moale. Surpriza îi smulse un ţipăt uşor. Se trase înapoi ca muşcată de şarpe şi, dezechilibrându-se puţin, scăpă stropitoarea din mână.

– Ce bine că plouă! – mormăi mogâldeaţa. N-o să transpir deloc sau, în fine, n-o să se vadă! – adăugă şi se întoarse pe partea cealaltă.

– Vania! – se miră Vicki. Ce faci dom’le? Doar n-ai dormit aici?! Nu puteai să suni şi tu ca oamenii la uşă?! Ce e asta la tine? Ridică-te de-acolo! Trebuie că eşti îngheţat!…

– Nu trebuie, dar sunt îngheţat. Aici aveam semnal la telefon, ce vrei? – se stropşi Vania. Şi nu trebuia să mă trezeşti, că eram în Împărăţia pisicilor! Acum mi-ai întrerupt visul!

– Hai, ridică-te şi hai înăuntru, să-ţi fac o cafea, un ceai…

– Astea-s otrăvuri! Mai bun ar fi un coniac!

– Am şi coniac! Doamne, cum ai putut să dormi pe verandă?! Cine-a mai văzut aşa ceva, să dormi în aprilie sub cerul liber?!

– He, he, eu n-am dormit tocmai sub cerul liber, să-l vezi pe Eliodor! Şi coniacul pe care l-ai avut era contrafăcut.

– Da’ ce-a păţit Eliodor? – se interesă, mai mult de complezenţă, Vicki.

– O fi păţit… Lasă că ne povesteşte el, dacă poate. Este vreun restaurant prin apropiere? Unul mic, aşa, de cartier, fără fiţe.

– Da’ de ce nu intri? Hai că-ţi fac un ceai!…

– Am o întâlnire! Ceau şi mulţam de găzduire! – dispăru Vania în aerul rece al dimineţii, luând-o pe străduţele înguste condus de instinct. După câteva minute, nimeri în faţa unei firme. Împinse uşa, se uită împrejur, aruncă o privire expertă sticlelor aliniate în alveolele lor în spatele barului şi, mulţumit, se aşeză la o masă. În câteva secunde apăru o cheneriţă drăguţă căreia-i comandă tot ce visa şi oarecum mirat că orice-ar fi cerut, exista sau se putea prepara, plusă.

Îşi sorbi coniacul cu maximă satisfacţie, gândind: „Nici prin cap nu le-ar putea trece că eu sunt într-un bistrou obscur de pe Strada Mântuleasa! Bine c-am scăpat de ei pe ziua de astăzi!” Îşi verifică telefonul şi se bucură încă o dată că nu are semnal, apoi se ocupă cu degustarea feluritelor bucate alese care soseau în boluri mici şi variat colorate.

Când ajunse la ciorba de potroace, clopoţelul de la intrare vesti un musafir. Înghiţitura se opri în gât şi puţin a lipsit să nu picteze impecabila olandă a feţei de masă cu măruntaie de fazan. Altfel, şi musafirul aflat în uşă afişă aceiaşi consternare. Nu şi-o exprimă, pentru că alt client îl împinse din spate şi urmă un schimb de priviri uimite în 3. Solitarul ridică din umeri şi intră, aşezându-se la o masă distanţă de Vania care-şi continua meticulos (dar evident iritat) treburile. „Aştia o să-mi mănânce tot caviarul! Păcat că nu m-am gândit să-l comand pe tot! Cine i-o fi anunţat că sunt aici? Unul dintre ei e, negreşit, spion! Bine măcar c-am apucat să beau tot coniacul!”

Nu ştim dacă să atribuim simplei coincidenţe sau hazardului faptul că toţi aceia care se „prăfuiseră” cu o seară înainte erau atraşi ca de un magnet spre acest bistrou cochet ascuns în labirintul stradelelor, cert este că intrară, unul după altul şi văduviră bucătăria de toată ciorba de burtă şi de potroace din marmite.

###

S-au dres şi au mormăit frânturi de conversaţie printre sorbituri: VeroVers, G1b2i3, Supravieţuitor, Atitudini, Theodora, Gabriela Elena, Teo Negură, Gabi Rotaru, Roxssana, Caius, Shayna, Răzvan Rinder, Ragnar, Zalmoxys, Zinnaida, Nea Costache, Gând licitat, Mirela Pete.