Un tânăr (o spun şi pentru mine, să mă încurajez) blogger, talentat, a lansat de curând o carte în care sunt antologate textele postate pe blog. Cartea se numeşte Programarea Binelui şi cred că mi-ar fi necesară şi mie. Nu cred că e o premieră, a mai făcut asta şi Nea Costache şi cred că şi alţii, Adrian Voicu sau Paul Gabriel Sandu.

Aceste evenimente editoriale m-au făcut să mă întreb ce am de gând. M-am lamentat prea mult. M-am alintat prea mult. Am lenevit prea mult. M-am scufundat într-o autosuficienţă suflată cu o boare de sclipici uitându-mă critic în jur mult prea mult şi prea puţin la mine. Acum am întors privirea către foaia albă, A4, am luat un creion şi cu câteva uitături furişe în oglindă, am încercat să mă desenez cât mai aproape de realitatea mea de acum. M-am pedepsit prea mult pentru o vină imaginară, despre care nici nu cred că-i întrutotul a mea. M-am autoflagelat şi, din suferinţa sufletului nu s-a ridicat, ca-n tinereţea jună, focul inspiraţiei. M-am mortificat cu bună ştiinţă aşteptând (uneori cu înfrigurare, strângând pleoapele şi crispând umerii de parcă ar urma o lovitură teribilă) să mor de-adevăratelea. Când moartea s-a apropiat, făcându-mi pe voie, am implorat-o să plece. Nu pentru mine; mie nu mi-e frică de moarte. Pentru cei care depind de mine şi cărora le pasă.

Nu ştiu de ce sunt atât de tristă şi nici de ce am acest sentiment copleşitor al ratării. Mai demult, când mi-a tras destinul câte un tun încât m-a făcut praf şi pulbere (şi au fost destule „tunuri”) ştiam că mă voi lipi la loc, că voi găsi aliajul şi flacăra care mă va ridica în picioare şi mă va face să merg mai departe. Ştiam. Tinereţea cea triumfătoare toate le învinge. Şi moartea celui iubit. Şi pierderea de sine. Şi rătăcirea prin grotele periculoase ale inadecvării. Când am început să scriu, când mi-a venit ideea să scriu, îndemnată de un dascăl de română genial, mi-am dat seama că nu pot să scriu pentru că nu ştiu mai nimic despre viaţă şi despre oameni. Doar cât citisem în cărţi. Ori cărţile sunt precum oglinzile; arată imaginea unei singure dimensiuni. Aşa că am pornit, după „harta” pe care mi-o puneau la dispoziţie romanele, în marea aventură a cunoaşterii. Oricât de cinic ai fi, nu poţi să pluteşti deasupra pericolelor şi nu rămâi intangibil – mai ales atunci când nu ştii nimic, când nu ai anticorpi, când nu eşti imunizat la suferinţă.

Când am ştiut destul, când desaga mea era încărcată cu toate durerile oamenilor, m-am aşezat pe o piatră şi le-am răsfirat. Încă o dată vederea lor m-a tulburat la fel ca atunci când le-am trăit. Dezamăgirile şi trădarea te dor la fel de intens – dacă nu mai intens pentru că-ţi conştientizezi insuficienţa reacţiei, perplexitatea şi inacţiunea – ca atunci când le-ai trăit „în viu”. Încă stau pe piatră, dacă nu cumva am luat forma ei. Am lepădat un mod de a trăi vijelios, un atavism al strămoşilor mei din stepă care nu gândeau la ziua de mâine. Am lepădat doar învelişul, setea de vânt şi de alte orizonturi e în mine, încuiată. Sunt o piatră care visează să zboare. Nu ştiu dacă mă voi putea transforma în zbor. Când eram copil, după ce am citit legenda lui Icar şi Dedal, m-am urcat în pod şi am lipit cu prenadez, pe două fâşii de pânză, pene. Am vrut să-mi fac şi eu nişte aripi, să zbor. Nu am avut curaj. M-am apropiat de marginea şopronului – de pe care săream fără ezitare fără aripi – şi, după ce-am evaluat situaţia, m-am răzgândit.

Sentimentul neputinţei de a ieşi înafara destinului e copleşitor. Am ajuns pe graniţa propriilor limite şi mai departe nu am curaj. Ca o agonie fără sfârşit, din care fie te întorci în propria viaţă, fie o părăseşti definitiv. Poate c-ar trebui să-mi construiesc, din nou, o pereche de aripi.

###

Toate mărturisirile sunt indecente. Dar cum nu am prieteni cu care să vorbesc despre sufletul meu fără să mă judece sau să mă ia în râs, mă supun acestui autodafeu în faţa prietenilor mei virtuali: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26.