Un tânăr (o spun şi pentru mine, să mă încurajez) blogger, talentat, a lansat de curând o carte în care sunt antologate textele postate pe blog. Cartea se numeşte Programarea Binelui şi cred că mi-ar fi necesară şi mie. Nu cred că e o premieră, a mai făcut asta şi Nea Costache şi cred că şi alţii, Adrian Voicu sau Paul Gabriel Sandu.
Aceste evenimente editoriale m-au făcut să mă întreb ce am de gând. M-am lamentat prea mult. M-am alintat prea mult. Am lenevit prea mult. M-am scufundat într-o autosuficienţă suflată cu o boare de sclipici uitându-mă critic în jur mult prea mult şi prea puţin la mine. Acum am întors privirea către foaia albă, A4, am luat un creion şi cu câteva uitături furişe în oglindă, am încercat să mă desenez cât mai aproape de realitatea mea de acum. M-am pedepsit prea mult pentru o vină imaginară, despre care nici nu cred că-i întrutotul a mea. M-am autoflagelat şi, din suferinţa sufletului nu s-a ridicat, ca-n tinereţea jună, focul inspiraţiei. M-am mortificat cu bună ştiinţă aşteptând (uneori cu înfrigurare, strângând pleoapele şi crispând umerii de parcă ar urma o lovitură teribilă) să mor de-adevăratelea. Când moartea s-a apropiat, făcându-mi pe voie, am implorat-o să plece. Nu pentru mine; mie nu mi-e frică de moarte. Pentru cei care depind de mine şi cărora le pasă.
Nu ştiu de ce sunt atât de tristă şi nici de ce am acest sentiment copleşitor al ratării. Mai demult, când mi-a tras destinul câte un tun încât m-a făcut praf şi pulbere (şi au fost destule „tunuri”) ştiam că mă voi lipi la loc, că voi găsi aliajul şi flacăra care mă va ridica în picioare şi mă va face să merg mai departe. Ştiam. Tinereţea cea triumfătoare toate le învinge. Şi moartea celui iubit. Şi pierderea de sine. Şi rătăcirea prin grotele periculoase ale inadecvării. Când am început să scriu, când mi-a venit ideea să scriu, îndemnată de un dascăl de română genial, mi-am dat seama că nu pot să scriu pentru că nu ştiu mai nimic despre viaţă şi despre oameni. Doar cât citisem în cărţi. Ori cărţile sunt precum oglinzile; arată imaginea unei singure dimensiuni. Aşa că am pornit, după „harta” pe care mi-o puneau la dispoziţie romanele, în marea aventură a cunoaşterii. Oricât de cinic ai fi, nu poţi să pluteşti deasupra pericolelor şi nu rămâi intangibil – mai ales atunci când nu ştii nimic, când nu ai anticorpi, când nu eşti imunizat la suferinţă.
Când am ştiut destul, când desaga mea era încărcată cu toate durerile oamenilor, m-am aşezat pe o piatră şi le-am răsfirat. Încă o dată vederea lor m-a tulburat la fel ca atunci când le-am trăit. Dezamăgirile şi trădarea te dor la fel de intens – dacă nu mai intens pentru că-ţi conştientizezi insuficienţa reacţiei, perplexitatea şi inacţiunea – ca atunci când le-ai trăit „în viu”. Încă stau pe piatră, dacă nu cumva am luat forma ei. Am lepădat un mod de a trăi vijelios, un atavism al strămoşilor mei din stepă care nu gândeau la ziua de mâine. Am lepădat doar învelişul, setea de vânt şi de alte orizonturi e în mine, încuiată. Sunt o piatră care visează să zboare. Nu ştiu dacă mă voi putea transforma în zbor. Când eram copil, după ce am citit legenda lui Icar şi Dedal, m-am urcat în pod şi am lipit cu prenadez, pe două fâşii de pânză, pene. Am vrut să-mi fac şi eu nişte aripi, să zbor. Nu am avut curaj. M-am apropiat de marginea şopronului – de pe care săream fără ezitare fără aripi – şi, după ce-am evaluat situaţia, m-am răzgândit.
Sentimentul neputinţei de a ieşi înafara destinului e copleşitor. Am ajuns pe graniţa propriilor limite şi mai departe nu am curaj. Ca o agonie fără sfârşit, din care fie te întorci în propria viaţă, fie o părăseşti definitiv. Poate c-ar trebui să-mi construiesc, din nou, o pereche de aripi.
###
Toate mărturisirile sunt indecente. Dar cum nu am prieteni cu care să vorbesc despre sufletul meu fără să mă judece sau să mă ia în râs, mă supun acestui autodafeu în faţa prietenilor mei virtuali: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26.
Shayna a spus:
Daca le doresti cu adevarat si din tot sufletul, aripile cresc singure si te ajuta sa zbori… Lasa tristetea, nu e timp pentru ea! Zambeste, e soare, au inflorit albastrelele… 🙂
Gabriela Savitsky a spus:
De-aia mă dor omoplaţii? Acum am înţeles. 😀
Peter a spus:
Tocmai făceam corectura unui manuscris de ditorial şi tocmai am adresat autorului întrebarea: De ce nu te apuci să scrii? Prea se pierd multe texte frumoase… Ca să vezi…
Gabriela Savitsky a spus:
Şi eu îmi adresez la fiecare două ore întrebarea asta.
Vorba lui Sorin Comoroşan: E uşor să creezi personaje, e mai greu să le pui să trăiască.
Vania a spus:
Ideea cu numerotarea pingurilor nu mi-a venit, măcar că, de câte ori sunt afumat, mă consider genial, întrecându-l şi pe Ciutacu. Cât despre text, altul era orizontul de aşteptare. După: Am lenevit prea mult – ziceam că urmează un plan scriitoricesc ferm:
Filomela – două capitole pe zi!
Orfeu – un capitol.
Diverse – după cum îmi trăzneşte.
Politice – mai rar…
Gabriela Savitsky a spus:
Orizontul de aşteptare e sub pământ, prietene.
Pingback: nicăiereA nimănuiA « leneşrĂu's Blog ?
Zina a spus:
Gabriela, mi-ai turnat prea multă tristeţe în suflet şi m-ai speriat.
Aşterne totul pe hârtie. Poate aşa te lepezi de rătăciri, de trădări şi dezamăgiri, de dorinţa neîmplinită a zborului. Sau măcar le mai îndepărtezi de tine…
Gabriela Savitsky a spus:
N-am vrut să împovărez pe nimeni, sper că mă crezi. Pur şi simplu sunt doldora de tristeţe, sunt tristeţea însăşi deşi n-am niciun motiv special. Vorba lui Nae Ionescu: „Numai raţa nu ratează”…
Cred că de asta mi-am luat inima-n dinţi şi am scris. Dacă nu ca să mă vindec – asta nu cred că se poate – măcar să mă răcoresc…
anamariadeleanu a spus:
off topic
ai grija de tine, CHIP FRUMOS!
Gabriela Savitsky a spus:
Asta chiar nu ştiu. Asta nu ştiu deloc cum se face. Niciodată n-am avut grijă şi nici nu m-am gândit la aşa ceva.
Mana a spus:
Gabi, te dor omoplații de la coconii de sub ei! Ia să vezi ce aripi cresc! Uite, Vania gândește ca mine și bine face :))
Gabriela Savitsky a spus:
Reverenţă, Alteţa Voastră!
Nu ştiu ce gândeşte Vania – pot presupune, doar, dar nici asta nu fac – gândeşte în numele vieţii lui. Nu putem trăi şi acţiona în locul altora; şi e bine aşa.
Poate că voi găsi ieşirea… Dacă nu, nu.
Papillon a spus:
te inteleg si te imbratisez…
Gabriela Savitsky a spus:
Îţi mulţumesc. 🙂
rokssana a spus:
la ora asta cred ca ai deja aripi…scutura-le putin si..la treaba …e momentul sa inveti sa te gandesti mai mult la tine pentru tine 🙂
Gabriela Savitsky a spus:
🙂
S-ar putea. Să le înfoi puţin să văd dacă-s reale…
Mana a spus:
Gabi, Vania a spus clar ce gândește: x – un capitol pe zi, y – două capitole pe zi… E o modalitate simplă de a-ți intra în ritm 🙂
Gabriela Savitsky a spus:
Pare simplu. Să vedem.
Pingback: Calmul din mijlocul furtunii « Rokssana's Blog
Pingback: Ce se mai fura in Romania anului 2011 « Hai ca se poate!
Felix-Gabriel Lefter a spus:
}{:)
Madalina a spus:
Intervin in discutie pentru o corectura mica:
Adrian Voicu, Nelinistitu, nu a scos, deocamdata, cel putin, nicio carte din postarile de pe blog. Cele patru volume pe care le-a semnat in ultimii 4 ani, fara sa fie anul si cartea, pur si simplu a inceput in 2007 si continua si azi :), well, revenind, cele patru carti sunt scrieri publicate in premiera, ca proza, de edituri. E adevarat, cateva fragmente din carti au fost postate pe blog ori site in timp ce cartile erau la tipar sau cand erau deja in librarii.
Dar sa il incurajam sa scoata si o carte cu postarile de pe blogul lui atat de simpatic!
Cu cele mai bune ganduri si urari de foarte bine,
Madalina I.
Gabriela Savitsky a spus:
Mulţumim pentru îndreptare. Sunt cam superficială în ultima vreme. Să-l susţinem pe Adrian în toate întreprinderile lui, mai ales în cele literare.
Pingback: O actiune anticonstitutionala - Laszlo Tokess vrea sa deschida la Bruxelles, marti 31 mai, o "reprezentanta a Tinutului Secuiesc" - sa il informeze cineva ca TINUTUL SECUIESC NU EXISTA
schtiel a spus:
Visele copilariei … latente in noi , ingropate adanc de cutumele educatiei si societatii .
Rupe lanturile , zboara ! spiritul e liber , oricand !
Gabriela Savitsky a spus:
Spiritul e liber dacă nu-l ţinem în colivie.
Pingback: Graffiti « schtiel
Pingback: Ai auzit… « lunapatrata
Pingback: Neliniştitu' » Post Topic » “Templierii” pe Radio Guerrilla
Pingback: darul de a asculta « Rokssana's Blog
Pingback: Ultimul Mitropolit – 43 « Ioan Usca
Pingback: Evenimente ale zilei de 27 mai « Supravietuitor's Blog
Pingback: Hieronymus Bosch(cca. 1453 – 9 septembrie 1516), pictor neerlandez « my heart to your heart
g1b2i3 a spus:
Cred ca inteleg prin ce treci, poate ca si eu am simtit la fel (pe scara mea, ca sa zic asa).Insa mi-a trecut avantul si nu mai vreau sa zbor.Nici nu mai pot, am obosit, m-am mai rablagit si am altele de facut.Unii depind de mine, iar eu depind de ei, trebuie sa recunosc.
Acum e parca mai greu, tot mai greu.
Sper sa-ti treaca si sa zbori din nou!Si precis vei publica o carte!
Mult succes, inspiratie!Multa sanatate!
Gabriela Savitsky a spus:
Nu vreau să public neapărat. Nu asta mă doare, ca să zic aşa. Aş fi găsit, pe blog, 40 de texte publicabile, să alcătuiesc o carte. Nu reuşesc să spun ce şi cum aş vrea să spun. Am păţit ca Midas; tot ce ating se transformă (se poate transforma ) în literatură. Pot să scriu şi despre un şurub, dar lipseşte emoţia.
Zina a spus:
Nu te cunosc deloc şi poate o să spun prostii, dar trebuie să le spun, altfel mă înăbuş. 😀 Nu poţi să faci o scurtă călătorie ? Ştii, „schimbi locul, schimbi norocul”. Norocul poate nu, dar starea de spirit, sigur da.
Pingback: Poveşti parfumate ale… culorilor. Vara (I) « Mirela Pete. Blog
Pingback: Lecturi din blogroll. Ediție tipărită. | Mana Ciutacu
Pingback: Ora de fizică « Ilarie