Etichete

, , , , ,

oameni-in-templu

Foto: Alex Mazilu

Deşi comunicăm din toate puterile, schimbăm e-mailuri şi ne-am făcut bloguri, mergem la petreceri şi în vizite la prieteni, suntem zidiţi, fiecare, într-un ou de cristal.

Deşi perfect transparent şi împrăştiind prin reflexie raze venite din altă parte, nimic nu pătrunde în interior, pentru că nu avem nicio fisură în blindajul însingurării.

De ce sunt oamenii singuri şi însinguraţi? V-aţi întrebat? De ce mimăm comunicarea dar nu exteriorizăm altceva decât cuvinte pornite de pe buze şi odată cu modularea aerului expirat din cutia toracică nu comunicăm şi spirit?

Ne-am golit, noi, oamenii, de spirit? Suntem doar o masă amorfă de materie fără flacără interioară, fără acea luminiţă care ne ordonează liniile de câmp energetic? Ce s-a întâmplat cu omul modern – cum ne place să-i spunem? Ce s-a întâmplat cu dorinţa noastră de a fi împreună, de a ne bucura împreună, de a sărbători împreună? Ce s-a întâmplat cu dragostea dintre oameni?

Bunăoară, există o teorie conform căreia oraşele, megapolisurile au „smuls” omul din ordinea lui imediată şi, depersonificându-l, făcându-l să devină un număr anonim într-un şir abstract, i-au anihilat simţul moralităţii. Adăpostit după anonimatul numărului, omul a făcut toate lucrurile despre care a învăţat că sunt interzise. Şi-a înşelat prietenii deşi ştia că prietenia e sacră (Ghilgameş şi Enkidu, Hector şi Patrocle), a batjocorit Dragostea (Orfeu şi Euridice) deşi ştia că Dragostea e poarta către Cer, că învinge moartea şi curbează linia destinului. Omul s-a „dez-ordonat” a părăsit încet încet ordinea naturală a lumii şi şi-a artificializat, în final, şi-a contrafăcut, şi sufletul. Ce se mai poate face cu omul destructurat, cum poate fi el restaurat e dificil de spus…

Evident că omenirea nu putea rămâne pe şesuri, pe văile cursurilor de apă, în colibe arhaice, săpând şi crescând animale. Ea a evoluat, societatea s-a specializat, s-a organizat în funcţie de mijloacele de producţie. Istoria omenirii este în primul rând o istorie a mijloacelor de producţie. Dacă omul arhaic era înapoiat şi muncea pământul sau creştea animale în tribul lui din care nu ieşea niciodată şi căruia i se supunea întru totul, vorbind cu zeii şi închinându-le ofrande, cu teamă şi adulaţie, religiile moderne sunt religii ale explorării. Intru într-un teritoriu care nu mi-e familiar dar risc: Iisus spune că nimeni nu-i profet în satul lui iar Mahomed, profetul Islamului circumscrie destinul credinciosului musulman unei călătorii iniţiatice, el trebuie să călătorească să cunoască lumea şi să ajungă la Mecca.

Dacă omul şi-a strămutat rădăcinile şi nu mai trăieşte în legea morală a locului său iar o altă morală nu l-a cucerit, el şi-a pierdut, într-un fel, substanţa de bază. Astfel, societatea nu este acum o expresie a dorinţelor unei comunităţi ci o sumă de reguli punitive care îngrădesc viaţa. Conducerea unei societăţi nu reglementează ce anume să facă o comunitate ci mai ales ce să nu facă – ca o încercare de a elimina excepţiile.

O să vă spun un secret. După ce am crescut şi am observat multele nefireşti ale societăţii în care deschisesem ochii, după ce am citit şi am comparat diferite concepte sociale, cel mai arzător vis al meu a fost acela de a imagina o societate perfectă. Cu cât mai puţine excese. Fără crime. Fără absurdităţi. Ştiu că e o utopie. Sigur să ştiu. Dar nu mă pot vindeca de acest vis al meu. De ce omul modern s-a ticăloşit şi nu se poate conta pe cuvântul lui? De ce limbajul s-a desacralizat în asemenea măsură încât e doar un vehicol al banalităţii?

Acestea sunt întrebările care mă rod de mai multă vreme şi, în special, astăzi.

Cu cât înaintează în timp şi în civilizaţie, Omul s-a îndepărtat de cele sacre. A stins focul din inima lui şi l-ar stinge şi pe cel din stele dacă ar putea. Cum a devenit omul dintr-o fiinţă creată pentru Fericire una distructivă şi autodistructivă, e greu de spus. Poate ştiţi voi.

Ne întoarcem la Kant: „Cerul înstelat deasupra mea şi Legea Morală în mine”. Oare la ce s-o fi referit? Ce e aceea Lege Morală?