Etichete

, , , ,

Imagine de aici

„Deşertăciunea deşertăciunilor, totul eşte deşertăciune”…

Am un sentiment de zgură coclită. Ori eu n-am nimerit în lumea cea bună, ori n-am reuşit să mă maturizez şi să înţeleg lumea în care trăiesc şi cred că asta este pentru că nu încetez să rămân perplexă în fiecare zi.

E mult prea târziu să devin cinică. E mult prea devreme să mă resemnez. Chiar dacă războaiele mele sunt identice cu ale lui Don Quijote de la Mancha, le voi purta în continuare cu câtă energie mai am, în numele omeniei. Nu-mi fac iluzii că ticăloşii pot deveni oameni cumsecade; nu mă mai mint că în fiecare om există o lumină, o părticică mică de dumnezeire, n-o să mă mai mint. O să folosesc tot ce m-a scârbit şi m-a şocat la oameni de când am început să-i cunosc. Interesul. Frica. Lăcomia.

Ştiu că nu are sens şi ştiu că războiul meu e sortit de dinainte de a începe eşecului dar nu pot fi altfel, nu mă pot alinia ticăloşiei şi complicităţii generale în rău – fie prin tăcere, fie prin neimplicare, fie prin răutate şi frică.

Nu-mi este frică de nimic şi de nimic nu mă tem pentru că valorile în care cred – milă, empatie, solidaritate, compasiune, iubire – nu sunt din lumea aceasta şi nu pot fi trase în noroiul în care această lume se complace.

E mai dezirabil – în ordine divină – să pari nebun decât să fii ticălos. Ticăloşia neînsemnând neapărat să faci rău deliberat ci să taci şi să fii de acord cu răul sub toate formele lui de manifestare, de la indolenţă şi nepăsare la ură şi crimă.

Anunțuri