Etichete
Pentru cei care cred în renaştere, în triumful vieţii, în bucuria de a fi.
Ascultaţi … cu inima
04 Vineri mart. 2011
Posted in Uncategorized
%d blogeri au apreciat asta:
04 Vineri mart. 2011
Posted in Uncategorized
Etichete
Pentru cei care cred în renaştere, în triumful vieţii, în bucuria de a fi.
Eu mai cred, Gabriela. Mulţumesc. 🙂
Am auzit, ieri, păsărelele ciripind vesele a primăvară. Brusc am realizat că sunt, că, iată, după ghioceii pe care i-am studiat duminica trecută o să văd şi liliacul înflorit, că se va umple aerul de mireasmă şi că or să apară boii-popii (gândăceii ăia mici, roşu cu negru, care se îngrămădesc la soare pe scoarţa copacilor), că o să miros brazdele – îţi aminteşti cum miroase pământul reavăn, răsturnat? – încă, de deasupra! Şi asta e grozav. Este minunat. Încă mai avem cale de întors. Trebuie doar să găsim omul. Punctul de echilibru. Parcă aşa zicea Arhimede: „Daţi-mi un punct de sprijin şi voi răsturna pământul”. 🙂
Nu ştiu de ce nu pot lăsa comentarii la tine. Să mă ierţi dacă mă repet.
Voiam să spun că eu mai cred în tot felul de idealisme. Încă mai cred şi nu ştiu dacă e bine sau dacă e rău.
E minunat. Să nu ţi-l piezi, orice ţi s-ar întâmpla şi orice ţi-ar face oamenii. Asta ne deosebeşte de cei muriţi (care-s vii dar nu mai cred în nimic): idealismul.
Toate comentariile pe blogul meu intră la spam – sau, mă rog, marea majoritate. De acolo, le recuperez când deschid – o fac în funcţie de timpul disponibil. Nu te îngrijora. Are şi WordPressul toane.
Vreau sa iti multumesc ca ESTI asa cum esti.
Nu am fost ieri acolo.
Nu pentru ca nu mi-as fi dorit sau ca nu mi-ar fi placut sa ma duc.
Mi-am dat seama ca si femeile de serviciu ar fi fost mai bine imbracate si mai bine incaltate decat mine.
Nu am vrut sa mi se reproseze ca ma duc sa cersesc un loc de munca.
Nu mai suport sa vad fetele celor care mimeaza ca au legatura cu valorile social democratiei, fripturistilor, celor care nu urmaresc altceva decat binele lor.
Respectul si dragostea pe care o port sarbatoritului este in sufletul meu si acolo nu ajunge nimeni ca sa ma raneasca.
cu mult drag
Theodora M
Of, Doamne! Sigur că e bine că există şi oameni care mai uşor ar muri pentru un principiu decât să se folosească în vreun fel de el. Sigur că e bine, altfel lumea nu ar tresări moral niciodată şi ar înşfăca tot ce-ar prinde la îndemână fără nicio remuşcare.
Nu e vorba de îmbrăcat şi încălţat – şi eu m-am împrumutat de câte ori a trebuit să merg la Bucureşti ca să nu arăt ca o „provincială” (sigur că n-am reuşit nimic şi tot o provincială am rămas) – e vorba de mimare şi fals, cum perfect ai observat. Dar şi cei care mimează au dreptul să trăiască. Şi cei care au un suflet fals şi se prefac a fi interesaţi de ceva sau cineva, într-o zi, într-o bună zi, se vor trezi, vor avea o mică tresărire, se vor ruşina de ei înşişi. Omul nu este fundamental ticălos, dar nici fundamental angelic, trebuie doar să sufli în jăratec şi există şansa ca flacăra să izbucnească veselă.
În 15 ianuarie, m-am dus la Oraviţa, cum mă duc de ani buni. E un reper în calendarul meu; „15 Ianuarie – Zilele Eminescu la Oraviţa”. Anul acesta, auzind că nu se mai organizează – nu se mai poate organiza din lipsa fondurilor -, m-am rugat în stânga şi-n dreapta, m-am lamentat, m-am revoltat. Un om care a sprijinit ca nimeni altul cultura din acest judeţ timp de 40 de ani (pentru că putea, pentru că-i erau dragi artiştii şi pentru că erau bani, care, desigur, puteau fi folosiţi şi în alt scop, nu neapărat pentru cultură, dar el îi acorda creatorilor) a mijlocit pe lângă Sorin Frunzăverde, preşedintele Consiliului Judeţean, care a găsit o formulă să aloce bani pentru această manifestare (care se petrece în fiecare an, negreşit, din 1988 încoace!!!). Evident că fripturiştii şi mimii n-au întârziat să apară. Nu-i interesa altceva nimic decât să bea şi să mănânce. Cu mici şi notabile excepţii, au pasat „chestiunea Eminescu” şi s-au repezit la blide. Cu o foame apoteotică. Organizatorul n-a mai avut loc la masă, a stat cu genunchii la gură la o măsuţă din aceea joasă. Sigur, modest cum e, nici n-ar fi stat la masă, dar faptul că nimeni nici nu s-a gândit să-l invite să se aşeze m-a uluit. Aceştia sunt intelectualii noştri de frunte (ai Caraşului, adică). Au fost aduşi într-un hal inexprimabil. Unii dintre ei chiar sunt valori. Valori. Nu mă includ aici, eu sunt un dilentant într-ale scrisului, dar sunt un extraordinar observator al mişcărilor sufletului omenesc. M-au adus într-un hal al silei pe care rareori l-am trăit. Apoi mi-a fost milă. Atât de milă…! Mi-a fost ruşine pentru ei, mi-a fost milă. Este cutremurător să vezi un om cu doctorat făcut pe bune (nu cum se cumpără acum) cu ochii înroşiţi, de fiară flămândă. Este cutremurător. Toate cărţile citite, toată ştiinţa lui despre lume, întregul lui univers interior, tremurător şi sensibil este redus la o leorbăială febrilă. Pentru că trăim prost? Pentru că suntem săraci? Pentru că a fi om de cultură a ajuns un hobby? Pentru că maghiarocraţia are interesul să distrugă toate valorile pe care n-au reuşit încă să distrugă ai noştri? Nu. Pentru că oamenii se urăsc. Pentru că există în om mai multă ură decât iubire. Pentru că există frustrare şi grandomanie patologică. Pentru că mitocănia a ajuns etalon. Cu cât eşti mai neobrăzat, mai incult şi mai jigodie, cu atât vei fi mai sus pe scăriţa provizorie care atârnă deasupra neantului.
Aşa că te înţeleg foarte bine. Mi-a părut rău, cum ţi-am spus, că am încercat să te fac să devii cinică; eu însămi nereuşind cu mine această transformare. Te îmbrăţişez cu drag.
P.S. Mai era cel puţin un Om acolo. Şi mă refer la Corina.
A! Şi încă ceva! Deşi în mod convenţional femeile de serviciu sunt considerate a fi pe treapta inferioară a ierarhiei sociale, să ştii că în experienţa mea socială – câtă e – am observat că sunt, în genere, nişte femei înţelepte, umile, cu enorm de mult bun simţ. Majoritatea n-au făcut şcoala de femei de serviciu; au lucrat şi ele pe unde se lucra în ţara aceasta. Acum, pentru că nu mai au unde lucra, fac această muncă pe care noi o dispreţuim. La un moment dat în viaţa mea, colegelor mele li s-a interzis să comunice cu mine. Pur şi simplu li s-a interzis cu fermitate. Singurul Om din instituţie care nu s-a supus acestei aberaţii a fost femeia de serviciu. Care mi-a spus, sinceră, că ea nu vede nimic în neregulă cu mine şi nu i-am spus niciodată ceva rău, nici n-am bârfit pe nimeni, nici n-am judecat pe nimeni şi ea consideră că prigonirea mea e o prostie. Femeia de serviciu. Hm? Ce zici? Ţi s-a schimbat puţin optica?
Imi pare rau…. nu ma vrut sa sune asa…. ma refeream la venitul (salariul) unei femei de serviciu care, asa cum stim cu totii este foarte mic.
Paralela pe care am facut-o era in favoarea femeilor de serviciu de la respectivul hotel, nu in defavoarea lor.
De bine de rau ele au un venit si isi pot cumpara haine in comparatie cu mine.
Eu am un pardesiu de 10 ani ciupit de molii si niste ghete de 4 ani carora le-am pus pingele (parca asa se numeste)
Pe unde am lucrat, m-am purtat bine cu femeile de serviciu…. le-am spus intodeauna multumesc cand mi-au luat gunoiul din cos, le-am servit cu pateuri dimineata, le-am facut cafea, le-am ajutam sa isi scrie cererile de concedii etc.
Nu as rade niciodata de un om care munceste.
Te pup
Theodora,
Am înţeles perfect. E greu să te conving să crezi în tine; cred că e imposibil, acum. Dar o să te ridici şi o să te reconstruieşti singură. Când va veni timpul. Oricum, te asigur că e un moment în care eşti singură în univers cu Dumnezeu. Trebuie doar să opreşti toate gândurile şi toate spaima şi toată nefericirea ce te-au copleşit şi să-ţi asculţi inima. Acolo vei găsi şi calea.
Pingback: Elena Udrea intreaba – Eu raspund « Hai ca se poate!
Pingback: Politica « Rinder Razvan Catalin
Pingback: Mitingul ultimei sanse. 7 Martie impotriva eutanasiei! « Supravietuitor's Blog
Astept cu nerabdare sa vina primavara!
E anotimpul meu preferat!
E anotimpul meu de zodie – şi de aceea foarte drag – dar, în timp, am descoperit farmecul fiecărei zile din orice alt anotimp.
Pingback: Mitingul ultimei sanse. 7 Martie impotriva eutanasiei! « my heart to your heart
Gabriela, eu îndrăznesc să concentrez articolul tău şi comentariile tale şi ale Theodorei în câteva cuvinte: bucuria de a avea (în limitele strictului necesar sau ale decenţei) ne-o iau alţii, bucuria de a fi ne-o luăm singuri…
Pingback: De 6 Martie « Mirela Pete. Blog
Zina,
Foarte adevărat.
Din alt unghi, când eşti „terminat” social (prin însingurare şi refuz al socialului sau printr-o tehnică bine pusă la punct a unui sistem care te scoate pe margine ca să te reducă la zero, să-ţi suprime valorificarea socială – şi astfel te transformă într-un paria, într-un individ nefrecventabil din niciun punct de vedere, izolat şi inutil) ţi se deschide – ca prin farmec – poarta unui alt univers. Abia când nu mai eşti nimic îţi dai seama ce şi cine eşti de fapt. Unii rămân blocaţi acolo, în „nimic”, alţii îşi câştigă viaţa personală conectată prin miliarde de fire la fluxul şi Viaţa mare a Universului. Există în orice întâmplare cumplită a vieţii noastre, în bezna ei, o poartă către altceva. Trebuie doar să ne uităm după semne şi s-o găsim. Cu condiţia să fim deschişi.
Pingback: 6 martie 1945 – 6 martie 2011, 66 de ani de la instaurarea primului guvern comunist in Romania « Rinder Razvan Catalin
Pingback: Fibrilaţiile iubirii « Gabriela Elena
Ghioceii deja au aparut, primavara inca nu. Mi-as dori o primavara cu mari schimbari in bine! O seara frumoasa!
Vine, vineee!!!…