Foto: Alex Mazilu

Maria a venit pe lume cu un preţ uriaş – viaţa mamei ei – şi sub auspicii înnegurate. Ca orice copil rămas fără mamă, a primit atenţie doar când a răcnit din toţi rărunchii. Fie o mătuşă, fie o rudă îndepărtată, fără tragere de inimă şi mai mult din obligaţie, i-a aruncat cele de trebuinţă. Întreaga ei copilărie a purtat stigmatul celui nedorit, al celui aducător de năpastă, a îndurat şi a învăţat să înfrunte privirile acuzatoare, încărcate de reproş ale celor mari. Tatăl ei, tânăr şi în putere, şi-a adus o altă femeie; nu putea să îngrijească singur de gospodărie. Portretul mamei ei, cu ochii ei melancolici şi parcă însemnaţi de moarte, a fost coborât din perete şi înlocuit cu portretul noii stăpâne a casei.

Dacă, până atunci, Maria fusese tratată prost dar cu indiferenţă de rudele ce-şi făceau milă să o ia câte o săptămână sau în vacanţă, sau veneau să deretice şi să aducă un blid de mâncare, de-acum soarta ei a devenit cu totul crudă. În mintea celei noi, Maria nu era doar un copil, ci prelungirea celeilalte, Ioanei, celei care se dusese şi-i lăsase ei locul. Şi această fetişoară bălaie şi slabă ca o joardă îi ştirbea stăpânirea, o făcea să nu se simtă în largul ei, îi umbrea zilele şi îi amăra sufletul. Aşa încât trebuia nimicită. Nicio pedeapsă nu era prea aspră şi nicio muncă nu era prea grea. Batjocorită şi bătută, înfometată şi alungată, Maria nu găsea niciun rost vieţii sale de câine fără stăpân. Încercase să-i spună tatei; tatăl o alungase şi-o privise cu ură. „Vrei să mă pui rău cu muierea mea, spurcăciune?” – atât găsise să-i spună. Ea nu mai era a lui, era a nimănui, era un adaos al vieţii lor şi al casei, cu totul de prisos.

Cu poza mamei în buzunarul rochiţei murdare şi zdrenţuite, fugea departe, pe câmp, se aşeza în iarbă, scotea fotografia şi plângea ca la sfârşit de lume, întrebându-se de ce, de ce ea trebuie să trăiască aşa o viaţă. S-a gândit să-şi pună capăt zilelor, dar n-a avut curaj şi nici nu se pricepea cum s-o facă. Când se gândea mai bine, îşi dădea seama că n-ar face decât să dea satisfacţie asupritorilor săi. 

Avea un singur prieten, Arsulică, un câine vesel şi jucăuş, care ştia totdeauna cum să-i usuce lacrimile din obraz şi s-o facă să surâdă. Nu o dată au împărţit bucuroşi un coltuc de pâine sau un cartof fiert, furat din oala pentru porci. Şi-apoi, lunca şi păduricea erau pline de pomi de tot felul: corcoduşi, zarzări, meri, cireşi, peri şi, în toamnă, nuci, şi toţi abia aşteptau să rodească fie şi crud, să-şi dea obolul fetiţei subţiri şi bălaie, mereu plânsă, care se căţăra ca o mâţă până-n ultima lor creangă.

Urmele bătăilor şi muncilor grele se topeau în bucuria colindatului, în iureşul jocului cu ceilalţi copii, la scăldat sau călărind caii, pe islaz. Dintre toţi, Maria era cea mai neînfricată, mai puternică şi cu o voinţă de neclintit.

Şi-n chin şi în fericire, zilele şi nopţile se trag unele pe altele şi se adaugă cursului fiecărei vieţuitoare. Şi Maria a adăugat, odată cu râurile de lacrimi, vânătăile care veneau şi treceau lăsând locul altora, batjocurii şi mâncatului pe apucate, zile şi nopţi şi, dintr-o „stârpitură”, nu se ştie cum, s-a ivit o fetişcană frumoasă şi mlădie, cu ochi strălucitori şi cu o voinţă de neînfrânt.

(va continua)

Cred că e cazul să-mi salut tovarăşii de blogosferă care compătimesc, au uitat,  sau îşi văd pur şi simplu de blogging: Zinnaida, Vis şi realitate, Theodora Marinescu, Teo Negură, Schtiel, Rokssana, Raza mea de soare, Răzvan Rinder, Parfum de vis, Noaptea Iguanei, Adele Onete, Nicu Scutaru, Motanul filozof, Mirela Pete, Shayna, Lecturi recenzate, Ioan UscaGabriela Elena, Elena Agachi, G1b2i3, Dana Pătrănoiu, Cu Elisa, Cella.

Anunțuri