Foto: Alice Drogoreanu

Avea o ţară mică de sentimente-n galben,

Verde, ocru şu oranj,

poate şi de albastru diluat.

Toamna, le ordona meticulos şi tandru;

Nu ştia dacă e liber sau

încastrat în constrângeri

şi libertatea nici nu prea contează

Când te simţi împăcat.

Odată, le-a răsfirat fericit peste oraş

Cum îşi amintea precis că făcuse mama, demult,

Cu inul adus de la baltă.

Locuitorii au dat fenomenului tot felul de explicaţii şi nume.

Fiecare înţelege cât poate fragmenta.

Cum îşi privea, liniştit şi senin,

sentimentele perfecte şi colorate decent,

A zărit-o, pentru o clipă, pe ea.

Ţara lui de culori ordonate

S-a făcut ghem şi s-a curbat înspre roşu-carmin.

De-atunci, n-a mai fost nimic de ajuns.

Niciun vin, adus din ţinuturile eternului soare,

N-a mai fost niciun gust îndestul

Însuşi aerul de respirat se otrăvise verzui.

Nu voia decât să o vadă.

Să o privească. Să o asculte pe ea.

Nimeni, orice i-ar fi spus

Nu putea să-l înduplece

Şi să-l întoarcă-napoi.

S-a ascuns ca o pasăre de foc în cenuşă.

După un timp, a ieşit slăbănog şi hieratic,

Altcineva.

A pornit peste câmpuri şi ţarini

Fără popas, bâiguind cuvinte străine.

În urmă, oraşul a rămas răvăşit,

şters, magnifică fotografie mişcată, în sepia.

Numai umbrele alungindu-se şi coborând păreau a fi vii.

S-a oprit la fântână, a plâns, a scuturat de frânghii,

A urlat ca o fiară.

Înduioşate, sentimentele lui de odinioară,

cele în galben, verde, ocru şi oranj

s-au amestecat şi, cu o ultimă sforţare

au închipuit o făptură care să semene cu cineva.

S-a trezit către seară

Cu rugină prăfoasă  în toate celulele.

O femeie incertă, necunoscută, îl privea cum era.

Şi-a privit mâinile, erau roşii ca sângele;

S-a repezit la oglinda fântânii

– de-acolo i-a rânjit un monstru stacojiu.

Femeia s-a uitat prin el cu răceala eternei străine

şi s-a depărtat.

El s-a prelins lângă ghizd

Nici mort dar nici viu.

De atunci, din fântână, ciutura scoate adesea

o apă amară şi roşie.

Răsturnată-n ţărână,

Apa răsună-a pustiu.