Etichete
Conjunctural, în România, cultura (cu tot ce subsumează şi însumează) a devenit o nobilă inutilitate practicată doar ca hobby de persoane care nu se pot vindeca de această meteahnă. În acest registru s-a dus în toţi aceşti ani o campanie susţinută şi ingenios articulată de demolare a reperelor. Locul acestor valori peste care a trecut temeinic tăvălugul mişto-ului ironic şi ridiculizant a fost luat de personajele kitsch din revistele de cancan, de imoralitatea exhibată, de sexul mai mult sau mai puţin explicit de regula nicio regulă şi nici o fărâmă de morală şi de noua doină a omului incult şi hărţuit de tranziţie: maneaua.
Ce mai reprezintă, în aceste condiţii neprielnice seriozităţii, opera lui Mihai Eminescu? Operă întru care geniul poetic a ars, s-a zbătut, s-a zvârcolit, a căutat, şi-a anihilat viaţa personală pentru a da o nouă formă limbii naţionale care, la vremea lui, era şi ea plină de „cool!” şi de „super!”, de „implementări” şi de „prioritizări” specifice cosmopolitismului de secol 19, limba unei lumi politice identice cu aceea de care avem parte astăzi de parcă ar fi clonate peste timp.
Ce mai reprezintă astăzi romantismul şi cui foloseşte, când omul obişnuit este hărţuit şi bombardat în fiecare zi de ameninţări sau posibile ameninţări ale vieţii şi integrităţii sale? Ce mai reprezintă iubirea – iubirea de aproape – astăzi, când în numele ei suntem în stare să ne sfîşiem, să ne vindem, să ne vânăm, să ne spunem cuvinte ireparabile unii altora şi unii pe alţii?
Am fost într-un loc în care mă aşteptam să-mi regăsesc confraţii, comilitonii, pe aceia care cred şi slujesc aceiaşi himeră. N-am văzut nimic. Doar pustiu, urâţenie, răutate, orgoliu nemăsurat şi fără bază. Poate, ici-colo, vreun suflet rătăcit. Unul singur era. Unul sigur era. Cel neprihănit. Cel abia ieşit din găoace pe care căutau toţi să-l pervertească cu limbile lor veninoase şi îmbătrânite în spunerea de minciuni şi ticăloşii. Şi mai era unul. Acesta a sfârşit prin a-i scoate din sărite pe toţi, pentru că se trezea vorbind exact când auditor şi vorbitor ajunseseră la acordul perfect al prefăcătoriei, la maximum de convenţie a minciunii. Toată lumea mima perfect şi se găsea Simeon Stâlpnicul să le tulbure prefăcătoria cu toiagul mustrător al vorbelor lui. Nu cred că era scriitor, nu cred că era poet. Era un bătrân înţelept care nu mai avea nimic de pierdut. Sau care avea totul şi nu-i păsa de nimic. Sau nu mai avea nimic în ordine lumească şi atunci n-avea nicio minciună de apărat. Nu preţuieşte oare în ochii lui Dumnezeu un asemenea om iubitor de Adevăr şi mărturisitor al Adevărului mult mai mult decât orice corcitură semiagramată care se crede buricul universului, Spinoza, Leibnitz, Kant şi Shakespeare la un loc?
Erau acolo nişte bieţi copilaşi nestricaţi care au asistat la această mascaradă a sărbătoririi lui Eminescu… Cum li s-o fi părut lipsa de eleganţă şi mojicia cu care s-au izbit unii în scaune fără să ţină cont că existau femei acolo (unele chiar nişte doamne, dar numai unele considerate, conjunctural, doamne)? Li s-o fi părut firesc… Li s-o fi părut macho… Poate sunt obişnuiţi deja cu această mitocănie generală în care nimic în afară de propriul stârv şi de nevoile lui nu e demn de luat în seamă. Şi au râs şi ei de bietul bătrân – cot la cot cu toată pletora cea neruşinată -, de vorbele lui care se potriveau atât de bine: …”- Eminescu să ne judece.”
Un alt venerabil bătrân a venit îmbrăcat în port naţional tocmai de la 140 de kilometri pentru a participa la sărbătorire.
Doi oameni încărcaţi de ani şi de suferinţă au salvat ziua de naştere a Poetului naţional de la o bifare caducă şi penibilă. Zi care s-a înecat în sorbăielile şi liorbăielile pofticioase ale unui priveghi de mahala unde se-adună toţi scăpătaţii şi neterminaţii, loazele şi marginalizaţii, bucuroşi că ei sunt vii şi pot îndesa în ghiorţan, ca semn de triumf al nimicniciei lor nevrednice. Fiecare fiind în stare să ucidă pentru locul lui pe laiţă şi pentru linguroiul cu care-şi va îngurgita nemeritata zupă.
„Eminescu să ne judece”.
teonegura a spus:
Hei, Gabriela, ce bine-ai scris, si cat e de adevarat ce spui… Poate din lipsa mea de timp, dar si scarbit, marturisesc, de circul, de fanfaronada demna de dispret in care-au imbracat aceasta sarbatoare epigonii, eu n-am mai fost pe la statuie nici anul acesta. Am preferat sa spun in gand cateva versuri, sa ma gandesc putin la el, nefericitul geniu beat de fericirea clipei cat un Timp…
Gabriela Savitsky a spus:
Cât de nevrednici suntem de el şi cât de bine ne-a zugrăvit…
Pingback: Gabriel Metsu (ianuarie 1629 – 24 octombrie 1667), pictor olandez « my heart to your heart
Dan a spus:
„Unde esti tu Tepes Doamne…”, cred ca smintitii sunt în mare parte la locul lor si oricum nu pot face atâta rau ca miseii.
Gabriela Savitsky a spus:
Nu prea păreau smintiţi. Erau mai mulţi agenţi decât poeţi. 😀
g1b2i3 a spus:
Mai este ceva nemurdarit de oamenii zilelor noastre?
Gabriela Savitsky a spus:
Gabi,
Cerul.Şi pământul.
Mircea Suman a spus:
Nu-mi dau seama ce cuvant ar fi potrivit pentru a exprima ce am simtit dupa ce am citit ceea ce ai scris: zguduitor? trist? extraordinar? coplesitor? Este un text care te patrunde si te trezeste. Minunat!
Gabriela Savitsky a spus:
Mulţumesc pentru măgulitoarele aprecieri.
Am lăsat să treacă două zile de la „eveniment”, pentru a fi cât mai puţin subiectivă.
Am ocolit mult timp lumea literară (proximă) tocmai pentru că mă întristează imens cununile lor de laur prăfuite, zdrenţăroase şi ofilite – cununi rămase de pe vremea comunismului care i-a făcut zei şi pe care ei îl urăsc şi-l repudiază din toate cuvintele lor. Cu un soi de mizantropie autoprotectoare, am preferat să mă întâlnesc mai degrabă cu iarba şi cu copacii, cu paorii simpli şi înţelepţi de la sat decât cu unii „căutători de frumos”. Experienţa aceasta crudă (de exemplu, pe cel care-i invitase la „manifestarea culturală” şi care stătuse cu căciula-n mână pe la oficialităţi ca să le poată asigura de mâncat şi de băut l-au ignorat şi l-au lăsat să stea la o măsuţă izolată, din acelea joase, unde a mâncat şi el cu sfială, cu genunchii la gură, deşi este foarte bolnav, în timp ce ei clămpăneau şi plescăiau fericiţi pe locurile pe care le considerau de drept, ale fiecăruia) mi-a întărit convingerea că nu prea am deaface cu oameni. Cu o vorbă de duh a Maestrului meu: Poate să-mi spună cineva definiţia, după dicţionar, a „ipochimenului”?
Dumitru Agachi a spus:
Tot ce se intimpla e lamentabil! S-a intimplat anul acesta, insa mie imi pare ca e cum era de cind ma stiu. S-a intimplat undeva sa fie… asa cum a fost la Ipotesti, la Botosani, oriunde ne-am aflat. Natiunea nu s-a urnit nici de-un deget de furnica in nou legiferata zi a culturii nationale!
Mihai Eminescu
Peste vîrfuri
Peste vîrfuri trece lună,
Codru-şi bate frunza lin,
Dintre ramuri de arin
Melancolic cornul sună.
Mai departe, mai departe,
Mai încet, tot mai încet,
Sufletu-mi nemîngîiet
Îndulcind cu dor de moarte.
De ce taci, cînd fermecată
Inima-mi spre tine-ntorn?
Mai suna-vei, dulce corn,
Pentru mine vre odată?
Se bate miezul nopţii…
Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă,
Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă.
Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte,
S-asamăn între-olaltă viaţă şi cu moarte;
Ci cumpăna gândirii-mi şi azi nu se mai schimbă,
Căci între amândouă stă neclintita limbă.
Gabriela Savitsky a spus:
Şi cei care-au făcut-o, s-au urnit de-un manierism vrednic de dispreţ.
Cred că au fost unii, totuşi, care şi-au amintit de ziua poetului naţional cu decenţă, cu simplitate şi în singurătate.
Radio România a făcut o figură aparte, interesantă, dedicând evenimentului spaţiu şi interes cu seriozitate.
Pingback: Blog de Blog 2010 « Mirela Pete. Blog
Mirela a spus:
Astăzi chiar de m-aș întoarce
A-nțelege n-o mai pot…
Unde ești, copilărie,
Cu pădurea ta cu tot?
Gabriela, ai scris tu atât de minunat aici, ca să ștergi mizeria gândului și faptelor ălora. Și nu e puțin. E mult.
Gabriela, e totul.
Așa ceva cântărește mai mult decât porcăriile zilei.
E un omagiu.
Mulțumesc.
Gabriela Savitsky a spus:
Poate că nu înţeleg eu pe ce lume trăiesc. Sau înţeleg, dar nu pot să accept.
Pingback: O figură cu stil. Sau despre blogul lui Alex Mazilu « Blogul lui Teo Negură
Pingback: Naufragiatul « Cristian Dima
Pingback: Regnul animal « Un blog cu năbădăi
Pingback: Amintirea unei stele « Gabriela Elena
Axyy a spus:
Deranjez in legatura cu un parteneriat cu siteul :
http://www.axyy-filme.com [ 7000 vizite ]
http://www.onlinemoca.com [ 2000 vizite ]
Daca esti interesat pot fi gasit la adresa de email
dorina enuica a spus:
Am fost acolo, draga mea şi îţi spun că, bătrânelul pe care îl aperi în aceste rânduri, a fost o viaţă(profesional vorbind) fotograf amator iar ca individ a fost şi este un bisexual… o, e adevărat că, e de o politeţe exagerată şi mult bun simţ, iar în viaţa lui nu a jicnit pe nimeni voit.Ca o ironie a sorţii, se numeşte Palade.
Cât despre cel care a stat la o măsuţă cu genunchii la gură, fiindcă ştiu cine e şi îmi e un prieten de nepreţuit, m-am cutremurat citind ce ai scris şi acum îmi pare rău că am renunţat la masa de la restaurant, altfel, n-aş fii lăsat să se întâmple aşa ceva. Am renunţat tocmai ca să-l ajut, ştiind cât de greu se găsesc banii şi câte eforturi se fac să poţi oferi nişte porţii de mâncare. Nu era cazul să mă aşez la masă când până acasă aveam 10 minute şi desigur, cei pentru care s-a pregătit totul, aţi fost voi, musafirii dar, cu toate astea ştiu câţi aleargă din cei din zonă, să mănânce pe gratis. Aceştia-s oamenii şi asta-i România noastră, ce să facem? Poate scriind câte un rând cum ai făcut tu, mai trezim în inima vreunui nesimţit, simţirea. Te pup.
Pingback: Cu riscul de a dezamăgi… | Noaptebunacopii's Blog
Pingback: Sunt bucatar cu acte in regula «
Zina a spus:
Nu ai să trezeşti în inima niciunui nesimţit, simţirea, cum speră dorina enuica. Majoritatea nesimţiţilor nu au habar de bloguri, iar puţinii care au nu citesc asemenea articole. Trebuie să mergem mai departe, să susţinem cultura aşa cum putem fiecare, în mod raţional, asumându-ne lipsa de speranţă…
Pingback: Hai să desfiinţăm România! « joy
Pingback: Portocaliu închis «
Pingback: Despre domnul presedinte…fara prea multe menajamente « Razvan Rinder
Pingback: Traducere – Nimfele găsind capul lui Orfeu, de Theodora Goss « Rimele tinereţii mele – şi nu numai
costin comba a spus:
Bună seara, numele meu este Costin Comba, lucrez în Antena 3 şi administrez un blog de fotografie http://www.costin-comba.blogspot.com . Probabil că există nişte cutume protocolare, dar eu am să fac rabat de la ele şi am să vă rog, dacă se poate şi nu vă deranjează, ca pe blogul dumneavoastră, la lista blogurilor pe care le urmariţi dumneavoastră, să treceţi şi blogul meu(şi acum fraza penibilă : am să trec şi eu blogul dumneavoastră pe blogul meu). Este un blog de fotografie, dar si texte (pe care, dacă doriţi să vă daţi seama despre modul meu de gândire, vă invit să le citiţi aici: http://costin-comba.blogspot.com/search/label/Omul%20si%20Gandirea )
Dacă doriţi să mă băgaţi în seamă, bine, dacă nu, vă mulţumesc respectuos şi ataşez scuzele de rigoare pentru deranjul creat.