Foto: free_spirit
Niciodată toamna nu fu mai frumoasă
Sufletului nostru bucuros de moarte.
Palid aşternut e şesul cu mătasă.
Norilor copacii le urzesc brocarte.
Casele-adunate, ca nişte urcioare
Cu vin îngroşat în fundul lor de lut,
Stau în ţărmu-albastru-al râului de soare,
Din mocirla cărui aur am băut.
Păsările negre suie în apus,
Ca frunza bolnav’-a carpenului sur
Ce se desfrunzeşte, scuturând în sus
Foile, -n azur.
Cine vrea să plângă, cine să jelească
Vie să asculte-ndemnul ne’nţeles,
Şi cu ochii-n facla plopilor cerească
Să-şi îngroape umbra-n umbra lor, în şes.
Mie mi se făcuse dor de poemul acesta şi nu ştiam. Tudor Gheorghe i-a alăturat şi o muzică aşa cum doar el înţelege.
Iat-o:
Gabriela Savitsky 
Mai sunt asemenea frumuseţi pe lume şi uităm de ele!
Azi voi reasculta această bijuterie care a ieşit din împreunarea versurilor cu muzica. Până acum am socotit că încă nu e toamnă deplin, dar tu mi-ai dat tonul. 🙂
Ca un zumzăit pesistent m-au urmărit primele două versuri zilele acestea. Nu mai ţineam minte de unde le ştiu.
Nici eu nu sunt tocmai convinsă că a venit toamna – am însă în faţa geamului un castan – copil care şi-a rugnit frunzele şi mi le tot arată…
Şi, în mod nevăzut am ajuns la „sufletului nostru bucuros de moarte” – în fond cred că e adevărul prim al vieţii să nu te temi de moarte.
O toamnă frumoasă îţi doresc, ornată cu autoironia ta atât de tonică.
Cu ceva ani în urmă, pe vremea când maestrul făcea parte din CNA, am avut privilegiul să-l cunosc. Aveam de „învârtit” nişte hârtii pe la minister, şi până să-mi iasă de la registratură, m-am retras la un loc de fumat. Era acolo şi fredona exact aceeaşi melodie, cred… S-a uitat la mine (e mult mai înalt decât mine, mă uitam cam pe sub sprâncene la el), apoi a zâmbit şi m-a întrebat dacă îmi place muzica. Ho-ho, şi încă cum?! De atunci, de câte ori ne mai întâlneam ne salutam ceremonios. 🙂
Cred că oamenii aceştia speciali, dăruiţi cu har, au şi o calitate exemplară a energiei bune pe care o răspândesc. Nu mi s-a-ntâmplat să întâlnesc oameni hărăziţi răi.
Pingback: Poveste parfumată. Parfumul sufletului « Mirela Pete. Blog
Cred ca toamna este anotimpul cel mai transpus in poiezia clasica si in multe tablouri pictate de clasicii si contemporanii penelului. Adevarul ca frumusetea culorilor toamnei, gidila frumos retina privitorului si sufletul cititorului de poiezie.
Pingback: Nails « O lume in imagini
Pingback: Painting’s code « O lume in imagini
Pingback: Needles « O lume in imagini
Pingback: Klara G « schtiel
Tudor Gheorghe, unul dintre ultimii menestreli… Iar poezia dedicata toamnei…”A venit toamna, acopera-mi sufletul cu ceva… „
Şi Topâceanu şi Pillat şi Şt. O. Iosif, uitatul…
Dar mie mi-e mai aproape acum acest poem.
Pingback: duzina de cuvinte 5- ciobanul « Rokssana's Blog
Legat de postarea precedenta …
Tudor Gheorghe nu mai are acces la nici un post de televiziune publica, dupa ce i-a fost anulat un concert in Israel pentru ca tatal lui ar fi fost legionar, sau ar fi simpatizat cu aceasta miscare, care pe langa ce exista astazi pare una Dumnezeiasca !
De ce nu se duc bucurestenii cu el in frunte (luat pe sus, daca nu vrea, la portile TV nationale si sa nu plece pana nu obtin repararea acetei impertinente si obraznice nedreptati ?!
Am ajuns nu numai sa ne scrie, ci sa ne si faca istoria nistealogeni in fata carora alesii nostri se inchina ca niste pigmei in fata celor cu margele colorate !
Halal !
A fost la Ciutacu.
Oricum, el este un geniu şi fără mediatizare.
„sufletul bucuros de moarte”…se referă oare la moartea aparentă a naturii, toamna?
Poate e vreo premoniţie de-a mea…
De ce? Moartea face parte din viaţă. E o poartă prin care ieşim în realitatea spirituală. Nu e niciun cataclism. Decât pentru cei care rămân şi nu se pot obişnui cu gândul că nu mai suntem aici.
Cu condiţia să nu ne sinucidem. Prin sinucidere, direct în neant, la graniţa non-existenţei.