În odaie stăruie mirosul plin de var proaspăt, amestecat cu acela de velinţă de lână spălată. În dreapta geamului, la răsărit, o icoană. Prin ochiurile ferestrelor, lumina alungeşte raze oblice, ca nişte gene răsfirate şi vesele.

Mama s-a ridicat demult din aşternut şi trebăluieşte cu fereală, să nu-şi trezească odoarele. Se apropie de pat şi le priveşte cu luare-aminte şi cu un zâmbet mic. Le îndreaptă câte-o şuviţă rebelă, fiecăreia, pe rând şi le face semnul crucii pe frunte, murmurând:

– Măcar de-aţi avea noroc … Măicuţa Domnului să vă apere.

Aprinde focul în sobă; deşi e pe desprimăvărate, pământul e rece. Fetele încep să se foiască. Cea mare deschide ochii şi-şi priveşte mama ghemuită lângă sobă, clipind rar din genele desenate cu un cărbune, obişnuindu-şi ochii cu lumina.

– Bună dimineaţa, măică. Faci focul? – ar vrea să sară din pat şi s-o cuprindă de mijloc pe măicuţa ei care-i tare frumoasă astăzi, are o lumină care-i joacă-n obraz. Dar ştie că măica ar opri-o cu un gest şi cu o privire. Nu-i place drăgăleala, nu-i plac îmbrăţişările, nu-i place linguşeala. Aşa că îşi ţine gândul îmbrăţişării pentru ea. Îi caută picioarele celeilalte pe sub pilotă. Îl găseşte. Îşi lipeşte talpa umezită de somn de piciorul acesteia şi împinge. Soră-sa doarme ca dusă de pe lume. Se trezeşte şi se ridică-n capul oaselor uitându-se speriată şi buimacă în jur, neştiind unde e, pe jumătate cu sufletul în lumea visului din care tocmai a coborât.

Mai chicotesc şi se-nghiontesc o vreme sub pilotă până când mama le priveşte mustrător cu gura strânsă, apoi coboară din pat, se spală, îşi piaptănă părul împletindu-l în coade, cea mare o piaptănă şi pe cea mică, se îmbracă, fac patul şi întreabă din ochi: „Ce e de mâncare, măică?”

– Mai întâi ne rugăm, zice „măica” cu seriozitate.

Ar contrazice-o şi-ar zice că după ce mănâncă dar n-au curaj.

– Dar nu ştim să ne rugăm – îndrăzneşte cea mare.

Cea mică iar o face pe deşteapta, în eterna competiţie dintre ele:

– Cum nu ştii? Ţii palmele lipite, uite-aşa, şi te rogi.

– Hai, terminaţi – le curmă imediat sămânţa de gâlceavă. Vă puneţi pe genunchi … aşa, acuma împreunaţi degetele de la mâna dreaptă … nu toate, doar astea trei – îi ia degeţelele celei mari şi i le potriveşte de câteva ori, acum ducem mâna la frunte şi spunem „Numele Tatălui”…

– Numele Tatălui, murmură amândouă, neconvinse.

– Nu zicem şi Ştefan? – întreabă cea mică.

– Nu e vorba de tată-tu, e vorba de Domnul Dumnezeul nostru.

– Şi el unde stă? Şi nu-l mai cheamă cumva? – continuă cea mică, iscodind cu ochii ei mari.

– Numele Tatălui, continuă mama, al Fiului … – şi-i duce degetele strânse mănunchi ale celei mari spre pântec, acum la umărul drept, al Sfântului Duh, Amin.

– Cine-i Amin? Şi al fetei nu e? De ce numai al fiului? Unde-i semnul fetei?, continuă cea mică. Cea mare o priveşte încruntată.

– Aşa e crucea, nu te mai prosti că o capeţi. Numele Tatălui, Al Fiului, Al Sfântului Duh, Amin, repetă ea, repetă şi fetele, uitându-se la ea întrebătoare şi cu speranţă, adică: „Fac bine, măică?”

– Numele Tatălui, A Fiului, al Sfântului Ducamin – face repede un rotocol cu mâna stângă, cea mică, de la frunte la la umărul drept, apoi la cel stâng, apoi la pântec.

– O să-ţi leg mâna asta la spate, se supără măica. Cu dreapta!

– Da’ nu pot cu dreapta!… – scânceşte gata să plângă, ştiind că asta-i ieşirea din toate.  De ce trebuie să ne rugăm? Pisicile nu se roagă şi fac numai ce vor şi au tot ce vor! Nici vrăbiile nu se roagă şi ele pot şi să zboare ca îngerii! Noi de ce să ne rugăm?

– Pisicile şi vrăbiile şi dobitoacele nu păcătuiesc. Poate că se roagă şi ele pe limba lor…

– Da’ noi ce am făcut?

– Tu pui prea multe întrebări. Acuma vă rugaţi fiecare în gând, spuneţi-i Domnului ce vreţi.

– Putem să ne rugăm să ne dea voie să nu ne rugăm?

– Tu ai să ţi-o iei astăzi. Numele Tatălui, al Fiului ….

– Al Sfântului …

– Ducamin.

– Al Sfântului Duh …

– … Duc … Amin.