Trăim într-un stat care nu mai e demult nici de drept, nici democratic darămite social, cum scrie în Constituţie.
Toată această isterie naţională a recalculării pensiilor ocupaţionale sub cupola unei uri imunde ce se revarsă din toate părţile precum râurile de lavă ale unui vulcan activat, nu are decât un sens: să asmută cetăţeni împotriva altor cetăţeni.
Dreptul de proprietate – sfânt capitalismului, chiar şi celui sălbatec – este desfiinţat. Gradul militar este proprietatea privată inalienabilă a fiecărui militar. Mâine vine prezidentele şi declară că putem fi deposedaţi şi de viaţă, pentru că nu avem dreptul la ea, dacă nu cumva acest Dumnezeu mic şi strâmb al spaţiului carpato-danubiano-pontic a şi făcut-o anulând legile statului şi Constituţia republicii.
Cu o opoziţie flască şi mereu cu un pas în urma ticăloşiei guvernării băseşti – teamă mi-e că reacţia ei întârziată este bine calculată, pentru a ne lăsa pradă acestor hoarde distrugătoare, iar disperarea noastră să devină mai târziu capital politic -, cu un Procuror General care, ori se joacă liniştit cu păpuşoaiele, – să-i spună cinava domnişoarei procuror general al Republicii România că e cazul să se autosesizeze pentru că o decizie a Î.C.C.J. a fost încălcată!!! – ori şi-a băgat capul în nisip, mereu hărţuiţi, mereu bombardaţi şi atacaţi în drepturile noastre fundamentale am rămas fiecare singur în calea impetuoasei nebunii politice şi guvernamentale. Şi ne îndreptăm unul împotriva altuia asmuţiţi precum cocoşii. Până când vom cădea laţi cu toţii.
Acesta este planul lor de luptă. Iară noi, cu dorinţa nevolnică şi ticăloasă de a trăi cu orice preţ, de a supravieţui în pofida a orice, chiar şi fără o fărâmă de demnitate, consimţim să ne sfâşiem între noi. Când ar trebui să ne unim. Când ar trebui să ne unim.
Conjunctural, în România, cultura (cu tot ce subsumează şi însumează) a devenit o nobilă inutilitate practicată doar ca hobby de persoane care nu se pot vindeca de această meteahnă. În acest registru s-a dus în toţi aceşti ani o campanie susţinută şi ingenios articulată de demolare a reperelor. Locul acestor valori peste care a trecut temeinic tăvălugul mişto-ului ironic şi ridiculizant a fost luat de personajele kitsch din revistele de cancan, de imoralitatea exhibată, de sexul mai mult sau mai puţin explicit de regula nicio regulă şi nici o fărâmă de morală şi de noua doină a omului incult şi hărţuit de tranziţie: maneaua.
Ce mai reprezintă, în aceste condiţii neprielnice seriozităţii, opera lui Mihai Eminescu? Operă întru care geniul poetic a ars, s-a zbătut, s-a zvârcolit, a căutat, şi-a anihilat viaţa personală pentru a da o nouă formă limbii naţionale care, la vremea lui, era şi ea plină de „cool!” şi de „super!”, de „implementări” şi de „prioritizări” specifice cosmopolitismului de secol 19, limba unei lumi politice identice cu aceea de care avem parte astăzi de parcă ar fi clonate peste timp.
Ce mai reprezintă astăzi romantismul şi cui foloseşte, când omul obişnuit este hărţuit şi bombardat în fiecare zi de ameninţări sau posibile ameninţări ale vieţii şi integrităţii sale? Ce mai reprezintă iubirea – iubirea de aproape – astăzi, când în numele ei suntem în stare să ne sfîşiem, să ne vindem, să ne vânăm, să ne spunem cuvinte ireparabile unii altora şi unii pe alţii?
Am fost într-un loc în care mă aşteptam să-mi regăsesc confraţii, comilitonii, pe aceia care cred şi slujesc aceiaşi himeră. N-am văzut nimic. Doar pustiu, urâţenie, răutate, orgoliu nemăsurat şi fără bază. Poate, ici-colo, vreun suflet rătăcit. Unul singur era. Unul sigur era. Cel neprihănit. Cel abia ieşit din găoace pe care căutau toţi să-l pervertească cu limbile lor veninoase şi îmbătrânite în spunerea de minciuni şi ticăloşii. Şi mai era unul. Acesta a sfârşit prin a-i scoate din sărite pe toţi, pentru că se trezea vorbind exact când auditor şi vorbitor ajunseseră la acordul perfect al prefăcătoriei, la maximum de convenţie a minciunii. Toată lumea mima perfect şi se găsea Simeon Stâlpnicul să le tulbure prefăcătoria cu toiagul mustrător al vorbelor lui. Nu cred că era scriitor, nu cred că era poet. Era un bătrân înţelept care nu mai avea nimic de pierdut. Sau care avea totul şi nu-i păsa de nimic. Sau nu mai avea nimic în ordine lumească şi atunci n-avea nicio minciună de apărat. Nu preţuieşte oare în ochii lui Dumnezeu un asemenea om iubitor de Adevăr şi mărturisitor al Adevărului mult mai mult decât orice corcitură semiagramată care se crede buricul universului, Spinoza, Leibnitz, Kant şi Shakespeare la un loc?
Erau acolo nişte bieţi copilaşi nestricaţi care au asistat la această mascaradă a sărbătoririi lui Eminescu… Cum li s-o fi părut lipsa de eleganţă şi mojicia cu care s-au izbit unii în scaune fără să ţină cont că existau femei acolo (unele chiar nişte doamne, dar numai unele considerate, conjunctural, doamne)? Li s-o fi părut firesc… Li s-o fi părut macho… Poate sunt obişnuiţi deja cu această mitocănie generală în care nimic în afară de propriul stârv şi de nevoile lui nu e demn de luat în seamă. Şi au râs şi ei de bietul bătrân – cot la cot cu toată pletora cea neruşinată -, de vorbele lui care se potriveau atât de bine: …”- Eminescu să ne judece.”
Un alt venerabil bătrân a venit îmbrăcat în port naţional tocmai de la 140 de kilometri pentru a participa la sărbătorire.
Doi oameni încărcaţi de ani şi de suferinţă au salvat ziua de naştere a Poetului naţional de la o bifare caducă şi penibilă. Zi care s-a înecat în sorbăielile şi liorbăielile pofticioase ale unui priveghi de mahala unde se-adună toţi scăpătaţii şi neterminaţii, loazele şi marginalizaţii, bucuroşi că ei sunt vii şi pot îndesa în ghiorţan, ca semn de triumf al nimicniciei lor nevrednice. Fiecare fiind în stare să ucidă pentru locul lui pe laiţă şi pentru linguroiul cu care-şi va îngurgita nemeritata zupă.
Azi m-am gândit – fără să vreau, pur şi simplu am căzut pe gânduri şi mi-am amintit fulgurant câteva imagini – la acei Ioni şi Ioane cunoscuţi până acum, care mi-au rămas în memorie aşa cum rămâne fotografia unui punct luminos din întuneric imprimat pe retină dacă mişti repede capul. Nu ştiu dacă numele au influenţă asupra destinului nostru; înclin să cred că au. De asemenea, ştiu – dintr-o intensă şi revelatorie experienţă interioară – că la naşterea unui copil, oricâte nume ţi-ai planificat şi chiar ţi le-ai scris făcându-ţi o listă, când e să îl înscrii în documentele oficiale ţi se „închide capul” ca-ntr-o sticlă şi nu mai ştii niciun nume din cele pe care le-ai tot repetat, le-ai tot „probat”. Atunci, în acea secundă, îţi trece prin creştetul capului un nume ce devine de botez, al nou-născutului.
M-am gândit – ştiu c-o să zâmbiţi – la „Ion„, personajul central din romanul omonim al lui Liviu Rebreanu. M-am gândit la viaţa lui teribilă, îngrozitor de nefericită, nefericită din pricina unei alegeri pe care-o face „cu raţiunea” ignorându-şi inima, anulând-o. M-am gândit, apoi, la poetul reşiţean Ion Chichere, trecut la cele veşnice, la netimp, în 2004. Unul dintre puţinii artişti generoşi şi cu adevărat „căzut din lună” dintre cei veritabili pe care am avut norocul să-i întâlnesc.
Apoi gândul mi-a alunecat spre un tânăr politician reşiţean – fiul poetului Octavian Doclin. Destinul acestui tânăr, Ionuţ Narcis Chisăliţă, s-a schimbat în câteva secunde la finele anului trecut. Deputat fiind şi grăbindu-se să ajungă la o şedinţă la Bucureşti, a avut un cumplit accident de maşină. M-am gândit la el cu duioşie şi intensitate – cred că mi-am dorit pentru câteva secunde să am puteri speciale şi să-i pot îmbunătăţi starea – şi cu milă, desigur, pentru că am fost într-o vreme colegi de birou şi ştiu că nu merită deloc acest tragism ce l-a păstrat pe jumătate viu. Deşi nu înţeleg nimic din logica internă, generală şi intrinsecă a vieţii, deşi se întâmplă în preajma mea tragedii peste tragedii – şi nu doar în preajma mea – nu mă pot opri să cred în continuare că lumea are un sens.
Căutând încurcată să prind măcar un fir mic al logicii care-mi scapă cu desăvârşire, nu ştiu de ce, mi-a răsărit în minte chipul bunicului. Mi-am amintit că într-o iarnă, spre seară, când pe fereastra dinspre drum se încropeau, cu arabescuri savante, florile de gheaţă cărnoase, i-am auzit ciubotele grele, cazone, tropotind şi glasul blând dar ferm potolind câinele. Într-o traistă vărgată adusese un ghem de cleşti mişcători care m-au făcut s-o zbughesc în fundul patului. Mai târziu i-am studiat în cazanul în care intraseră maronii şi pluteau, acum, stacojii. Nu m-am încumetat să mănânc decât o firimitură, dar bunicului îi plăceau grozav racii pe care n-avea curaj să-i ducă să-i gătească acasă la ei – în magica şi superba lor casă – de frica bunicii care era în stare să-l afurisească! Bunicul se numea Ioan. Era un om înalt, drept ca un plop. Nu ştiu de ce se temea toată lumea de el, n-am înţeles niciodată; pentru mine era o bunătate de bunic, sfătos şi iscusit la toate cele, ştia să închege cu câteva surcele o colivie pentru păsări, să facă din trei stinghii de lemn o trotinetă.
Aşa am călătorit astăzi cu gândul. Nu aveam de gând deloc să scriu această postare. Am recitit, în aceste zile de după revelion, tot ce am în bibliotecă, de Dostoievski. Sunt cu toate personajele lui şi cu toate mlădierile stilului şi cu toată filozofia lui. Am zâmbit amintindu-mi că la vârsta adolescenţei, opera lui Dostoievski a fost o revelaţie pentru mine pentru că se plia perfect pe asperităţile şi rugozităţile unui suflet neliniştit şi însetat de adevăr ca un rătăcit în pustiu. Că am respirat prin scrierile şi ideile lui. Sigur, după ce am urcat piscurile suferinţei dar încă nu cred că m-am mântuit şi nici n-am ajuns la Adevăr, opera lui îmi apare într-o altă lumină. Şi totuşi, chiar dacă mă veţi bănui de naivitate, eu cred în continuare că lumea poate fi salvată. Nu mă încăpăţânez să cred ca să-mi justific viaţa, eventual, ci cred pentru că nu se poate altfel.
Domnul Ion Iliescu(profit de postare ca să-i urez seninănate şi bucurii) a postat astăzi, pe blog, o imagine care m-a răvăşit. Este ultima operă importantă a lui Leonardo Da Vinci şi îl înfăţişează pe Ioan Botezătorul. M-am uitat minute în şir şi inima mi-a bătut fermecată. Nu înţeleg de unde cade lumina, probabil că de sus. Nu înţeleg antiteza între surâsul lui Ioan – cumva, complice – în acelaşi timp, expresia de o tristeţe indicibilă a ochilor care ştiu, şi întrebarea conţinută în gest. Acest tablou pe care vă invit să-l vedeţi m-a îndemnat să deschid „post nou” deşi nu prea mai am timp şi condiţii pentru blogging – circumstanţele sunt unele penibile şi nu merită menţionate.
Vă mulţumesc tuturor acelora care mi-aţi urat cele bune pentru noul an. Vă întorc urările cu multă dragoste. (Celor care m-aţi sunat pe telefonul mobil vechi, trebuie să vă spun că aţi sunat în gol; am scăpat telefonul sub lift şi nu mai e nimic de făcut cu el.)
Un cântec superb pe versuri de Ion Chichere, interpretat de Maria Gheorghiu (reşiţeancă, şi ea), pentru toţi cei care s-au sărbătorit astăzi şi sunt ocrotiţi de Sfântul Ioan Botezătorul.