Foto: Alex Mazilu
Deşi e atât de frumos afară şi nimic nu ne împiedică – poate doar posomoreala noastră îndătinată – să fim fericiţi, e mai mult decât anevoie să găsim starea de graţie.
Nu ne împiedică pâinea – mai bine zis absenţa ei – deşi sunt destui care nu şi-o pot permite în fiecare zi.
Nu ne împiedică nici frigul din unele locuinţe – deşi sunt destui care trăiesc într-un frig sleit.
Nu ne împiedică să fim fericiţi nici boala – despre care unele cercetări spun că e un element benefic, un sistem de semnalizare al organismului cu privire la modul greşit în care trăim – deşi medicamentele obligatorii au devenit facultative pentru mulţi dintre noi. Nici măcar spectrul morţii nu ne mai alertează, suntem impasibili.
Oare ce s-o fi întâmplat cu noi aşa încât, deşi avem semnele vitale prezente, nu acţionăm ca nişte oameni vii? Poate să fie un efect al hărţuielii continue, al agresiunii susţinute la care ne-a supus regimul Băsescu? Îmi amintesc că în ultimii ani ai comunismului oamenii aveau aceeaşi mină blazată, aceleaşi gesturi automate, aceleaşi chipuri brăzdate de grijă şi umbrite de o disperare surdă şi neputincioasă. Şi atunci, şi acum, acest suflet al străzii, această halenă otrăvită şi apatică a mulţimii mă indigna şi mă scotea din sărite.
Ce s-a întâmplat cu noi în anii aceştia încât am ajuns nişte morţi vii, nişte inşi care consimt indiferenţi să le fie strivite vieţile, să le fie batjocorite drepturile esenţiale, să le fie nesocotită identitatea şi să le fie ridiculizată priceperea? Cum am ajuns să ridicăm din umeri la toate întâmplările inacceptabile din orice punct de vedere uman?
Înainte de decembrie 1989 exista, era prezentă, o solidaritate subterană generală, o mare ironie la adresa politicii de stat. O uriaşă ironie.
Astăzi, de-o vreme încoace, este manifestă doar o generală văicăreală şi o neîncredere profundă a fiecăruia. Fiecare vrea să se salveze singur. Fiecare vrea ca doar el să supravieţuiască în pofida – sau chiar împotriva – celorlalţi, uitând sau neştiind că omul nu poate să trăiască singur, omul nu poate să se dezvolte fără lumina prieteniei şi fără bucuria împărtăşirii alături de semenii lui din darurile vieţii. Ne-am însingurat şi ne-am urâţit sufletele.
Cum a fost posibilă instaurarea acestui nou tip de totalitarism insidios, gelatinos şi perfid? Cine sunt artizanii noului regim şi cum am fost convinşi sau constrânşi să aderăm la acest tip de viaţă socială a „căsuţelor” izolate, ermetizate în care singura comunicare socială se face prin intermediul facturilor, birurilor, hărţuielii şi obligaţiilor financiare? Unde s-a topit uriaşa emulaţie, solidaritatea de granit din anii de după revoluţie? Unde a dispărut spiritul contestatar, revolta, fronda, unde sunt semnele vieţii cetăţii? De ce ne-am cenuşărit şi ne-am ponosit în asemenea hal încât acceptăm, smeriţi, situaţii de neacceptat?
Cum am devenit din nişte oameni liberi nişte sclavi însinguraţi care-şi târăsc zilele ca pe nişte ghiulele de ocnaş atârnate de picioare?
Nu sunt doar întrebări retorice. Cred că mulţi dintre voi aţi meditat, o secundă, la acest adevăr ce ne înnegurează viaţa. Am înlocuit un tip de totalitarism fanfaron şi paranoid cu un tip de totalitarism – mlaştină. Cu cât te mişti şi vociferezi mai mult, cu cât încerci să te împotriveşti, cu atât te cufunzi. Putem vorbi câte-n lună şi-n stele, putem să înjurăm în gura mare regimul, politicienii, măsurile aberante, nedreptatea flagrantă, minciuna adusă la rangul de politică de stat, mafiotizarea structurilor administrative, abuzurile guvernamentale. Nu se întâmplă nimic. Nu contează. Au fărâmiţat şi au spart solidaritatea umană şi solidaritatea socială, astfel că nicio acţiune de contestare nu poate coagula. Societatea românească suferă de hemofilie. Unde începe să sângereze, unde înfige guvernul bisturiul, sângele nu se mai opreşte. A dat astfel cep tuturor categoriilor sociale, tuturor structurilor profesionale. România e arestată preventiv, hăcuită, o masă de carne sângerândă care abia mai respiră. Corbii o aşteaptă să-şi dea obştescul sfârşit ca mai apoi să se repeadă cu ciocurile hulpave asupra ei.
Suntem, iarăşi, într-o buclă a istoriei. Cred că poporul acesta, trăitor între Carpaţi, Dunăre şi Mare, a mai trecut prin experienţe similare. Cînd năvăleau hoardele cele nebune, se retrăgea în munţi, în desişul codrilor şi-şi durau mai departe traiul. Acum nu se mai poate retrage nicăieri – munţii sunt proprietate privată ai unora iar pădurile au luat calea străinătăţii.
Cum se va încheia această bejenie interioară, numai Bunul Dumnezeu ştie…
Vă invit la meditaţie: Gabitzu, Teo Negură, Răzvan, Theodora Marinescu, Nea Costache, Zinnaida, Gabriela Hellen, Mirela Pete, Cu Elisa, Madi şi Onu, Ioan Usca, Adela Onete, Supravieţuitor, Link-Ping, G1b2i3, Andi Bob, Mircea Suman, George Şerban, Gheorghe Constantin, Roxana Iordache.
Gabriela Savitsky 
Gabi,
De fapt, ai spus esentialul:”Fiecare vrea să se salveze singur. Fiecare vrea ca doar el să supravieţuiască în pofida – sau chiar împotriva – celorlalţi,” Si pentru astfel de specimene, ce mai este de facut? Ei refuza orice ajutor. Orice indemn este inutil. Momentan, satisfactia spectacolul conteaza. Si pe asta, cred ca se mizeaza. O logoree gen „boala lunga, moarte sigura”, dar fericiti ca ne-am scaparat amnarul, am stralucit pentru o clipa. Cine-a mai fost ca noi?
Madi si Onu
Trebuie să fie ceva de făcut, doar sunt oameni cu toţii. Întotdeauna este ceva de făcut. Fiecare se poate trezi.
Pingback: Grijile premierului Emil Boc: PD-L a deraiat de la principiile “domnului Traian” si pregatirea PDL-ului pentru alegerile din 2012 « Hai ca se poate!
pot medita şi fără invitaţie, da ?
ori… pot fi practic-meditativă
ori… doAr
Poţi fi şi face tot ce vrei, doar ştii asta. Limitările sunt convenţionale. 🙂
Pingback: De necrezut: Romania a absorbit doar 10% din din fondurile de la UE
Iata ca se va face si primavara. In noi!
Nu ma credeti? Iata:
http://www.realitatea.net/udmr-bihor-pact-de-colaborare-cu-usl-olosz-un-atac-la-adresa-stabilitatii-uniunii_807542.html
Ce-o insemna oare? Inceputul sfarsitului?
Nea Costache,
Am auzit. E un muguraş mic. Orice pact e util să reuşim să le scoatem urmele cu sapa vânzătorilor ăstora de ţară.
Va fi un congres istoric, cel al UDMR-ului.
Pingback: E momentul pentru jazz !Steel Jazz Caffe la Teatrul de Artă din Deva, 26 februarie « Supravietuitor's Blog
Niste morti vii, dac-o fi sa fie asa, nu poti ajunge asa repede. Trebuie sa treaca niste 20 de ani. Ca daca unul moare de cancer la plamâni, nu-i de la tigara de ieri (si nici de la prima ai sa spui), ci de la toate, mai ales de la cele mai de demult….
Poate să fie şi o ţigare de 7.62…
Depinde de care parte a armei te afli. 😀
Pingback: Johan Christian Dahl (24 februarie 1788 – 14 octombrie 1857), pictor norvegian « my heart to your heart
Suntem niste morti vii cei mai multi dintre noi, insa si mortii vii pot gasi calea spre viata.Fiecare trebuie s-o gaseasca singur, doar asa reuseste sa mai traiasca.
Iar daca numarul celor care s-au inviat, ca sa zic asa, incepe sa fie mai mare , cred ca impreuna am putea sa facem putina ordine in jurul nostru si apoi mai departe.
Trebuie sa scapam de ucigasii astia de suflete si de vieti!
Gabriela,
M-a înseninat comentariul tău. Da, nu trebuie să ne părăsească speranţa şi credinţa. Şi Binele învinge din când în când. 🙂
Foarte frumos, Gabi! Te-ai supărat tu o dată pe blogul meu că am fost „nedreaptă cu poporul”, dar despre asta era vorba. Şi tu observi că nu-i doar vina guvernanţilor. N-ar fi de conceput tot ce-au făcut fără o suportabilitate naţională dincolo de orice limite. Pe care ocupantul mizează. Doar că ocupantul nu e străin ca provenienţă etnică, aşa cum era în zorii comunismului. E străin în sensul de mutant genetic. Triumful postum al „omului nou” pregătit în laboratoarele totalitare. Regimul Băsescu e alcătuit din ultimele eşaloane, care nu mai au nimic uman.
Primăvara nu se anunţă prea curând. Dimpotrivă, anul ăsta întârzie. Şi asta îi ajută. Pentru că pe urmă vin Sfintele Paşti. Şi până atunci ei deja au dat drumul la robinetul mituirii populaţiei cu propriii bani furaţi anterior. Dacă românul vede că se lărgeşte, un pic, chinga, votează la loc călăul. Poate nu în număr suficient ca să-l menţină la putere, dar suficient ca să facă frauda plauzibilă. Mi-aş dori să nu fie aşa, dar nu-i sănătos să ne luăm dorinţa drept realitate. Nu se va schimba nimic, pentru că nu există repere. N-are cum să fie nici solidaritate, dacă ea nu are pe ce se axa. Oricum, se întâmplă şi minuni, poate revoluţia iasomiei, cu ultimul ei val, ne spală şi pe noi.
Roxana,
Precisă că un laser analiza ta. Nu am nimic de adăugat, nici n-aş putea. Da, aşa stau lucrurile, vor da banii pe care ni i-au luat şi vor declama cum că e o binefacere a guvernului. Suntem prizonierii băncilor (unii dintre noi) şi am intrat în această capcană doar cu buletinele în mână în guvernarea domnului Tăriceanu. În plus, peste tot este prezentă răsuflarea rece a teroarei că „poţi fi dat afară oricând, se reduc posturile”. Acest îngheţ al locurilor de muncă paralizează orice tentativă de a protesta, de a ne apăra drepturile constituţionale. este intimidantă. În fapt (ca să folosesc o formulă juridică) suntem deposedaţi de toate drepturile. Suntem în pielea goală şi vulnerabili în faţa unei arme cu lunetă. Dar vine un moment – este o graniţă foarte subţire – când omul nu mai acceptă să trăiască în orice condiţii. Şi momentul acela o foarte aproape.
Ce mă întristează cu adevărat este apatia tineretului. Pe vremea dictaturii, noi, adolescenţii, consideram că e o datorie de onoare, o obligaţie aproape să sfidăm regimul – cu mijloacele care puteau fi utilizate atunci. Chiar trăind în acea frică generalizată, măcar mârâiam, ne făceam planuri, comentam. Ţin minte ca azi; în 1988, la o tabără literară „Excelsior” organizată la Cluj, într-una din zile am făcut o excursie la Bistriţa. Majoritatea poeţilor şi prozatorilor erau tineri de condiţie, liceeni din familii de intelectuali (eram puţini cei cu „origine sănătoasă”)din întreaga ţară, cei mai mulţi din Bucureşti. Ei, la Bistriţa, în centrul oraşului, unii dintre noi – deşi patrulau miliţieni pe lângă fântâna arteziană unde ne opriserăm – ne-am apucat să cântăm cântece interzise – Deşteaptă-te române! -, să declamăm poeme interzise (ale lui Păunescu, „Doina” lui Eminescu, interzisă, pe atunci) şi să scandăm:”Vrem lapte! Vrem pâine!”. Evident că ne-a înhăţat miliţia (pe unii, care a reuşit, a fugit) şi directorul taberei, dl. Silviu Lupescu, a trebuit să dea cu subsemnatul şi să facă uz de relaţiile la centru pentru a-i scoate pe nebunatici de la ţuhaus, justificându-le gesturile ca fiind teribilisme de-ale vârstei şi de-ale artiştilor. (Sigur, pentru cei care n-au trăit atunci, li se va părea o bagatelă stupidă să fii înhăţat de pe stradă pentru un asemenea mizilic).
Tinerii de astăzi sunt inerţi şi apatici. Au luat pe nemestecate ura împotriva a orice fixează cu indexul tartorele, fără să judece. Doar extremism şi vorbăraie. Şi „să-i morâm pe bătrâni, să ne facem noi loc!” – omiţând că bătrânii pot fi părinţii şi bunicii lor. Poate e dreptul lor să fie superficiali, nu ştiu. Mă aşteptam la o opoziţie consistentă din partea tineretului, nu ştiu de ce. Probabil că e o altă naivitate de-a mea.
Adierea Iasomiei ne va spăla, da. În sânge, din păcate, pentru că ştii bine că va da, senin, ordin să se tragă în noi.
„Astăzi, de-o vreme încoace, este manifestă doar o generală văicăreală şi o neîncredere profundă a fiecăruia. Fiecare vrea să se salveze singur. Fiecare vrea ca doar el să supravieţuiască în pofida – sau chiar împotriva – celorlalţi, uitând sau neştiind că omul nu poate să trăiască singur, omul nu poate să se dezvolte fără lumina prieteniei şi fără bucuria împărtăşirii alături de semenii lui din darurile vieţii. Ne-am însingurat şi ne-am urâţit sufletele.”
Nu ne-am însingurat şi nu ne-am urâţit sufletele fiindcă am vrut noi. Este rezultatul unei politici consecvente de dezbinare, de învrăjbire a oamenilor. Mineri contra intelectuali, bolnavi contra medici, tineri contra pensionari, părinţi contra profesori, români contra unguri etc.etc.etc. Câţi nu suntem şi intelectuali şi bolnavi şi părinţi şi români…Cum să mai fim solidari ?! Cu cine?
O să spun ceva „patetic”, aşa vor caracteriza unele inteligenţe cinice. 😉 această afirmaţie. Ca să ne regăsim solidaritatea, vom fi „binecuvântaţi” cu un mare dezastru naţional care ne va spulbera egoismul în care ne-am baricadat. Va veni un moment când nu vom mai accepta să „supravieţuim oricum”. Vom fi solidari cu spiritul profund al acestor locuri, cu răbdarea ancestrală, cu inima acestei ţări.
Pingback: Depresie « Ioan Usca
Pingback: Canyon Palo Duro 1- Fotografii – Amarillo Texas S.U.A. « Cosmin Stefanescu's Blog
Pingback: Pe cine au deranjat Oana Stancu si Adrian Ursu? « Hai ca se poate!
Pingback: Rata somajului a scăzut în ianuarie cu 0,13 puncte
Bun,
ce cred eu : concentrarea urii e greu de realizat acum, pentru că nu se mai îndreaptă spre un singur om. Acum „arma cu lunetă” e în mâna multora. Trebuie să urăşti foarte multă lume, pe toti guvernanţii , pe cei care nu sunt în stare să susţină o moţiune de cenzură, pe cei care îşi bat joc de pârghiile pe care le au de a schimba ceva, pentru că totuşi nu trebuie în secolul acesta să ne lăsăm conduşi de puterea junglei. O societate democratică funcţionează după nişte reguli, iar nerespectarea lor duce la anarhie. Problema e că în această ţară regulile sunt făcute după interese personale nu după interesele poporului.
Intotdeauna când scoţi ceva dintr-un sistem, trebuie să îl înlocuieşti. Lumea nu mai ştie cu ce trebuie să înlocuiască.
E iarnă în noi pt că ne-a fost omorâtă speranţa. Nu sunt supărată pe români, ci pe aleşii românilor care găsesc de cuviinţă să-şi bată joc în cel mai nesimţit mod de noi. Şi cât sunt de mulţi!
Cum naiba după atâta timp tot cu furcile trebuie să facem schimbarea, ce s-a schimbat fată de acum mai bine de o sută de ani?
Oare suntem atât de învăţaţi cu nerespectarea legilor, normelor de bun simţ încât a devenit totul o normalitate?
Pingback: INDIFERENŢĂ CUTREMURĂTOARE | Madi şi Onu Blog
Pingback: Tastatura cu suflet [5] | ♥ Sunt un grapefruit wordpressian, scriu cu vitamine…