Foto: Alex Mazilu

Deşi e atât de frumos afară şi nimic nu ne împiedică – poate doar posomoreala noastră îndătinată – să fim fericiţi, e mai mult decât anevoie să găsim starea de graţie.

Nu ne împiedică pâinea – mai bine zis absenţa ei – deşi sunt destui care nu şi-o pot permite în fiecare zi.

Nu ne împiedică nici frigul din unele locuinţe – deşi sunt destui care trăiesc într-un frig sleit.

Nu ne împiedică să fim fericiţi nici boala – despre care unele cercetări spun că e un element benefic, un sistem de semnalizare al organismului cu privire la modul greşit în care trăim – deşi medicamentele obligatorii au devenit facultative pentru mulţi dintre noi. Nici măcar spectrul morţii nu ne mai alertează, suntem impasibili.

Oare ce s-o fi întâmplat cu noi aşa încât, deşi avem semnele vitale prezente, nu acţionăm ca nişte oameni vii? Poate să fie un efect al hărţuielii continue, al agresiunii susţinute la care ne-a supus regimul Băsescu? Îmi amintesc că în ultimii ani ai comunismului oamenii aveau aceeaşi mină blazată, aceleaşi gesturi automate, aceleaşi chipuri brăzdate de grijă şi umbrite de o disperare surdă şi neputincioasă. Şi atunci, şi acum, acest suflet al străzii, această halenă otrăvită şi apatică a mulţimii mă indigna şi mă scotea din sărite.

Ce s-a întâmplat cu noi în anii aceştia încât am ajuns nişte morţi vii, nişte inşi care consimt indiferenţi să le fie strivite vieţile, să le fie batjocorite drepturile esenţiale, să le fie nesocotită identitatea şi să le fie ridiculizată priceperea? Cum am ajuns să ridicăm din umeri la toate întâmplările  inacceptabile din orice punct de vedere uman?

Înainte de decembrie 1989 exista, era prezentă, o  solidaritate subterană generală, o mare ironie la adresa politicii de stat. O uriaşă ironie.

Astăzi, de-o vreme încoace, este manifestă doar o generală văicăreală şi o neîncredere profundă a fiecăruia. Fiecare vrea să se salveze singur. Fiecare vrea ca doar el să supravieţuiască în pofida – sau chiar împotriva – celorlalţi, uitând sau neştiind că omul nu poate să trăiască singur, omul nu poate să se dezvolte fără lumina prieteniei şi fără bucuria împărtăşirii alături de semenii lui din darurile vieţii. Ne-am însingurat şi ne-am urâţit sufletele.

Cum a fost posibilă instaurarea acestui nou tip de totalitarism insidios, gelatinos şi perfid? Cine sunt artizanii noului regim şi cum am fost convinşi sau constrânşi să aderăm la acest tip de viaţă socială a „căsuţelor” izolate, ermetizate în care singura comunicare socială se face prin intermediul facturilor, birurilor, hărţuielii şi obligaţiilor financiare? Unde s-a topit uriaşa emulaţie, solidaritatea de granit din anii de după revoluţie? Unde a dispărut spiritul contestatar, revolta, fronda, unde sunt semnele vieţii cetăţii? De ce ne-am cenuşărit şi ne-am ponosit în asemenea hal încât acceptăm, smeriţi, situaţii de neacceptat?

Cum am devenit din nişte oameni liberi nişte sclavi însinguraţi care-şi târăsc zilele ca pe nişte ghiulele de ocnaş atârnate de picioare?

Nu sunt doar întrebări retorice. Cred că mulţi dintre voi aţi meditat, o secundă, la acest adevăr ce ne înnegurează viaţa. Am înlocuit un tip de totalitarism fanfaron şi paranoid cu un tip de totalitarism – mlaştină. Cu cât te mişti şi vociferezi mai mult, cu cât încerci să te împotriveşti, cu atât te cufunzi. Putem vorbi câte-n lună şi-n stele, putem să înjurăm în gura mare regimul, politicienii, măsurile aberante, nedreptatea flagrantă, minciuna adusă la rangul de politică de stat, mafiotizarea structurilor administrative, abuzurile guvernamentale. Nu se întâmplă nimic. Nu contează. Au fărâmiţat şi au spart solidaritatea umană şi solidaritatea socială, astfel că nicio acţiune de contestare nu poate coagula. Societatea românească suferă de hemofilie. Unde începe să sângereze, unde înfige guvernul bisturiul, sângele nu se mai opreşte. A dat astfel cep tuturor categoriilor sociale, tuturor structurilor profesionale. România e arestată preventiv, hăcuită, o masă de carne sângerândă care abia mai respiră. Corbii o aşteaptă să-şi dea obştescul sfârşit ca mai apoi să se repeadă cu ciocurile hulpave asupra ei.

Suntem, iarăşi, într-o buclă a istoriei. Cred că poporul acesta, trăitor între Carpaţi, Dunăre şi Mare, a mai trecut prin experienţe similare. Cînd năvăleau hoardele cele nebune, se retrăgea în munţi, în desişul codrilor şi-şi durau mai departe traiul. Acum nu se mai poate retrage nicăieri – munţii sunt proprietate privată ai unora iar pădurile au luat calea străinătăţii.

Cum se va încheia această bejenie interioară, numai Bunul Dumnezeu ştie…

Vă invit la meditaţie:  Gabitzu, Teo Negură, Răzvan, Theodora Marinescu, Nea Costache, Zinnaida, Gabriela Hellen, Mirela Pete, Cu Elisa, Madi şi Onu, Ioan Usca, Adela Onete, Supravieţuitor, Link-Ping, G1b2i3, Andi Bob, Mircea SumanGeorge Şerban, Gheorghe Constantin, Roxana Iordache.

Anunțuri