(Mi-e lene să scriu şi e teribil de cald, aşa că vă invit să lecturaţi un text vechi de vreo lună. )
Se oglindeşte în ochii auditoriului şi găseşte în iscodirea şi strălucirea lor o bucurie fără seamăn. Oare când a mai fost atât de fericită? Când şi-a citit numele ca pe al unui străin – un nume despre care simţea că nu are nicio legătură cu ea – pe lista afişată pe geamul universităţii în capul coloanei?… Apoi, patru ani mai târziu, zâmbind, parcă nevenindu-i să creadă, în fotografia de absolvire… Doi an mai târziu încheia teza de doctorat Magna cum Laudae şi devenea lector universitar, la numai 24 de ani. Era de-o vârstă cu studenţii ei pe care se străduia să-i zgâlţâie şi să-i scuture de zgura lui „a lua de-a gata”. Memorizau docili şi reproduceau imperturbabili la colocvii şi seminarii. Se străduia să-i transpună în alte şi alte situaţii de viaţă, să-i facă să gândească şi să reacţioneze cu propria indentitate nu cu masca măsluită de experienţa lor şcolară. Pentru pasiunea cu care-şi umplea orele de curs de la care ei ieşeau, pe de o parte, epuizaţi şi pe de altă parte, renăscuţi, reînnoiţi, toţi studenţii o iubeau ca pe o soră mai mare, nespus de înţeleaptă şi de blândă. Unul dintre ei chiar a îndrăznit o dată, în timpul unei discuţii despre moderaţie şi cumpătare în orice situaţie din viaţă, să o întrebe: „Cum aţi reuşit să ajungeţi la această împletire de inocenţă şi înţelepciune … atât de nefirească …”
Ea completă:
– La o vârstă atât de fragedă, vrei să zici.
– Da, aşa am vrut să zic.
– Toţi ne naştem egali de la natură. La naştere, toţi copiii sunt la fel, cu acelaşi start. Ei … ce se întâmplă pe parcurs cu omuleţul acela mic şi roşu, cu pielea încreţită şi feţişoara mişcătoare … aici e adevărata enigmă. Dacă am putea descoperi un sistem în care fiecare copil să fie apărat de suferinţă, ferit de rele tratamente, de abuzurile celor mai mari sau ale adulţilor, dacă am ridica în jurul lui, în calea lui, un mediu sănătos, cald, plin de afecţiune, de siguranţă şi de dragoste!… La capătul copilăriei am avea un tânăr fortificat, încrezător în forţele lui, plin de curaj şi îndrăzneală şi, în acelaşi timp, cu măsură… Pentru că lipsa de măsură în toate: şi în vorbe şi în gesturi şi în acţiuni este pricina multor suferinţi… – rămase profesoara cea tânără pierdută în zarea unui gând numai de ea ştiut.
– Înseamnă că aţi avut parte din plin de siguranţa unui cămin cald şi binevoitor, de dragoste şi de o educaţie aleasă … – murmură studentul, cu gândul la propria copilărie singuratică şi tristă, lipsită de dragoste, sfâşiată de certurile părinţilor şi veşnica lor preocupare pentru bani şi iar pentru bani şi bunătatea luminoasă a bunicii care-i îndulcea nefericirea şi-i alunga sentimentul că e inutil.
– Ei … . N-aş putea spune că am avut toate acestea, dar nici n-aş putea spune că mi-au lipsit toate. Nu obişnuiesc să vorbesc despre mine, dar pentru că aşa merge discuţia de astăzi, o să vă fac o destăinuire, pentru că sunt convinsă că o veţi înţelege cum se cuvine. Acum câţiva ani m-aş fi ruşinat de moarte să vorbesc despre asta. În timp, am întors această realitate pe toate părţile şi am reuşit să găsesc în ea sămânţa aceea mică a Binelui. Din ea, poate să crească un Bine mai mare, dacă îi ofer condiţiile optime. Am crescut într-o Casă de Copii.
Surprinzând privirile uluite ce-au ţâşnit brusc spre ea, contrariate şi îngrozite, zâmbi şi continuă:
– Nu are rost să vă povestesc acum toate câte au fost, bune şi rele, pentru că nu putem trăi ronţăind mereu aceleaşi oase ale trecutului. Nici nu e bine să trăieşti întors în trecut, cu spatele la ziua de azi şi nici util nu este, pentru că această răsucire în timp te secătuieşte de vlagă şi îţi tulbură minţile. Trecutul trebuie asumat, ars şi limpezit o dată pentru totdeauna, nu e o casandră la care să te întorci în ficare zi pentru noi şi noi profeţii. Când am împlinit 22 de ani şi terminasem facultatea – cum o s-o terminaţi şi voi – şi mă simţeam om întreg, am vrut să-mi cunosc părinţii şi, mai ales, să aflu motivul pentru care m-au lepădat ca pe un lucru de prisos şi de a cărui soartă nu s-au mai interesat niciodată. N-a fost uşor să dau de urma mamei; până la urmă, am reuşit să descopăr unde-o găsesc. Drumul acela a fost cel mai teribil drum din viaţa mea. Voiam să mă întorc, nutream o mie de speranţe, mi-era frică şi aveam curaj. Mi se părea fără sens şi în acelaşi timp esenţial; ştiam că fără acest drum n-aş fi putut merge mai departe la fel ca până atunci.
Am păşit pe o uliţă desfundată dintr-o mahala, acompaniată de o ceată de câini iviţi mereu mai mulţi din şanţurile de pe margine pline de murdărie. Cu o ultimă fărâmă de energie, am bătut în poarta lăsată, înţânată doar într-o balama. Din bojdeuca unsă cu paie şi bălegar şi spoită cu var, scoase capul o femeie mică, slăbuţă, parcă puţin adusă de spate. Potrivindu-şi basmaua, m-a zărit şi s-a apropiat de poartă.
– Bună ziua. Aici locuieşte familia Cruceanu?
– Bună, domnişoară. Aici. Da’ cu ce treabă pe la noi? Sunteţi de la Primărie?
– Dumnevoastră sunteţi Matilda? Matilda Cruceanu?
– Eu sunt, da. Cu mine aveţi treabă? – îşi duse femeia colţul basmalei peste gură, a spaimă.
– Ştiţi … acum 22 de ani aţi avut o fată. O fată pe care-aţi … Vă mai aminţiţi de ea?
– Ei, maică, asta a fost demult… Erau alte vremuri … Da’ ce treabă ai dumneata cu fata aceea?
– Mai ţineţi minte cum se numea, cum aţi trecut-o în acte?
– Parcă Iolanda, sau Ilaria… – spuse ea scormonind în minte, ruşinată şi vinovată, parcă. Da ce ai dumneata cu fata mea? O fi făcut ceva? De-atunci nu mai ştiu nimic de ea… Eram şi eu o copilă atunci. Tatăl ei era un bezmetic; m-a prostit şi m-a lăsat… Tata a zis că mă omoară, să fac ce ştiu, acasă să nu-i vin cu plodul de gât. Să-l dau, să mă duc unde-oi vedea cu doi ochi. Da’ de ce plângi tălică? Ia hai colea în tindă, să şedem şi să-ţi povestesc… Parcă mă ia şi pe mine cu plânset când te văd aşa… Ia să-ţi dea maica un pahar cu apă. Hai.
Am intrat în curte. Mirosea a tei înflorit şi a cajie, mirosul venea nu se ştie de unde.
– Atâta am plâns şi eu, numai bunul Dumnezeu şi Măiculiţa Lui ştie inima mea… Tata m-a măritat după unul mai în vârstă, n-am a zice nimic despre el de rău. Rău n-a fost, dar nici bun nu pot zice. Am făcut patru copii, i-am crescut, acuma-s la casele lor, măritaţi, însuraţi. Abia dacă la sărbători îmi calcă bătătura… Cum vezi şi mata, sărăcie şi zbucium. Muncă şi lacrimi. Am tăcut şi-am răbdat, ce era să fac?
– Mai spune-mi despre copii…
– Am două fete şi doi băieţi. Bărbatul s-a dus la cele veşnice acum trei ani. Fetele-s măritate, sunt în alte sate. Departe. Băieţii-s plecaţi în lume, cum sunt băieţii.
– Şi fata asta a dumitale – abia am reuşit să îngaim – cea mare, pe care ai dat-o la Casa de copii, nu ştii nimic – nimic de ea? De ce n-ai căutat-o niciodată?
– Ei, fata mea, că te văd tânără şi neştiutoare, ce ştii dumneata?… Viaţa nu-i ca … viaţa nu-i ca sandalele dumitale – zisea ea, arătând cu bărbia spre sandalele mele, de culoare roz sidefat pe care le cumpărasem direct din vitrină pentru că mi se lipiseră ochii de ele. La început, când am vrut s-o caut, mi-era ruşine de lumea aceea multă de-acolo, de la Casă. Muream de ruşine. Femeile alea care aveau grijă de copilul meu, păreau toate femei ca mine dar, parcă nu ştiu cum, erau altfel. M-am dus o dată până la poartă, să fi avut fata vreo trei anişori. M-am uitat la copiii care se jucau în curte, n-am cunoscut-o care să fi fost. N-am avut curaj şi gata. M-am dus la autogară şi m-am înecat de plâns. Îmi trimitea statul poze cu ea. Cât a crescut, ce face, că învaţă bine… O dată a prins bărbatul poşta. Mi-a dat o mamă de bătaie soră bună cu moartea. O lună am bolit cu coastele frânte; oricât am zis eu că-i nepotriveală şi că s-a greşit adresa, gura lumii îi slobodă şi numa pământul o astupă. Am scris la Casă să nu mai îmi trimită poze, să fie fata sănătoasă şi să nu ştie nimica. Altfel, cine ştie ce năpastă mai dădea peste mine. Cu nebunia bărbatului nu te poţi pune de pricină…
– Şi zici că nu-ţi aduci aminte cum o chema…
– Nu mai ţiu minte, maică, că-s douăjdoi de ani de-atunci…
– Isabela o cheamă, măicuţă. O cheamă Isabela şi acuma e asistent la Universitate, acolo unde învaţă studenţii.
Matilda şi-a acoperit gura cu colţul basmalei, a mare mirare.
– Nu mai spune! – şi izbunci în lacrimi. Săracul pui … cum o fi fost sufleţelul lui… A ajuns om învăţat… Maică măiculiţă, bună mai eşti tu cu toată suflarea cea năcăjită! Dacă ar fi rămas aicea şi-aş fi crescut-o eu, era şi ea o biată ţărancă prăpădită… De unde bani de şcoli şi de cele trebuitoare?… Fiecare om are steaua lui! Şi fata asta de-am purtat-o eu, are stea norocoasă… Da tălică de unde ştii de ea? – şi mă săgetă cu ochii ei cei negri, identici cu ai mei. Eşti studentă acolo, la ea la şcoala de zîsăşi?
– Ştiu pentru că eu sunt Isabela, mămică!
………………………………………………………………………………………………………………………..
Au trecut patru ani de-atunci şi abia acum am puterea să vă povestesc pentru că, mai întâi, am avut puterea să înţeleg şi să iert. Nimic nu-ţi face mai bine decât iertarea. Să ierţi pe cei care ţi-au greşit şi să te ierţi pe tine pentru faptele şi gândurile necugetate. Împăcarea cu lumea şi împăcarea cu sine – care nu-i uşoară – sunt cheile vieţuirii în tihnă şi armonie cu universul. Cine nu este în armonie va pătimi. Oare dacă aş fi rămas acolo şi m-ar fi crescut maica mea bună, v-aş fi vorbit astăzi despre puterea uriaşă a omului de a-şi modela destinul?”
Deşi a sunat demult de pauză, niciun student nu s-a ridicat, nu şi-a închis mapa şi nu a luat seama că e pauză. Deşi lectorul universitar doctor Isabela Cruceanu ieşise din sala de curs cu zâmbetul ei echilibrat amestecând suferinţă şi speranţă…
Pingback: Tweets that mention Isabela « Gabriela Savitsky -- Topsy.com
Kitt a spus:
frumos, sensibil, minunat…Postarea asta vine….chiar potrivit….Am vorbit noi, macar daca nu a vrut cineva sa apara undeva, e bine si aici 🙂
Pingback: Contravenienţii …curăţeniei ! « World of Solitaire's Blog
Pingback: Copilarie marcata… « Gabriela Elena
Gabriela Savitsky a spus:
Kitt,
literatura apare acolo unde-i e locul.
E drept, şi în uscăciunea deşertului înfloreşte, mirobolant, cîte un cactus. Eu încă aştept floarea aceea neverosimilă. Cred că un suflet nu se poate usca întrutotul.
Marian a spus:
Ma, Gabrielo tu frumos mai scri! Povestea asta te atinge la suflet pentru ca e atit de reala si atit de bogata in simtiri ca nu poti sa te opresti din citit! Isabela si povestea ei e absolut extraordinara si un Crucer i’ti multumeste pentru ea! Te imbratisez si i’ti doresc sanatate si toate cele bune, draga mea!
Pingback: “Dar merele, frunzele, umbrele, păsările s-au supărat deodată pe mine.” « my heart to your heart
Gabriela Savitsky a spus:
Măi Marian,
Mă bucur că ai simţ estetic.
Pingback: Mirela Pete. Blog » Blog Archive » Creație de diplomă, premiu și creație de parfum
Mirela a spus:
Doamne, Gabriela, ce talent miraculos e in tine, in inima, sufletul si mintea ta….ce moneda grea ti s-a pus in palma, la nastere si cat de mult as vrea sa o valorifici, asa cum ar face un scriitor mare…Si cat de mult ai merita si am merita. Si mie mi s-a dat o moneda, grea si greu de dus…si cat de mult ar merita multi si as merita si eu… De ce facem mere altceva…retoric, gol si cam fara sens vorbind?! Te imbratisez cu drag.
Gabriela Savitsky a spus:
Mirela,
Nu e miraculos. E rodul unei totale inadaptări. Eu nu sunt din lumea aceasta şi nici n-o să pot fi vreodată – deşi am încercat din răsputeri să am o existenţă corectă.
Nici existenţa nu mi-a ieşit – e plină de cârpoceli şi simulacre – nici literatură n-am scris. Cu setea de absolut a trăitorului în nouri, am crezut că toţi oamenii sunt ca mine, adică „proşti”. Sunt cea mai mare proastă pe care-am cunoscut-o vreodată şi oricum eu nu contez deloc. I-am iertat pe toţi, pe mine nu mă pot ierta.
Nu cred că mai sunt în stare de literatură. De literatura pentru care eram „programată” la 17 ani – când suntem cu toţii geniali. Apoi, viaţa, societatea, sistemul au grijă să te niveleze, să-ţi dea în cap, să te aducă la numitorul comun. Poţi scăpa prin viclenie – dar cine e suficient de viclean să se împotrivească tăvălugului general?
Poţi trăi suspendat între lume şi cer, te poţi hrăni doar cu literatură când ai responsabilităţi?
Nicidecum.
Draga mea Mirela. Am constatat că şi literatura e în van. Cui îi mai trebuie literatură într-o epoca a dezordinii programate în care trebuie să devenim toţi nişte vite consumatoare însemnate cu fierul roşu de către marele patron?
Mirela a spus:
Erata: ”mereu” nu ”mere”. Te rog sa corectezi!Multumesc.
Sibilla a spus:
Demult… primul meu an * acolo *, era o singură studentă, Isabela… toată suflarea vorbea cu mândrie, aşa… a zâmbet, a * uite că SE POATE * …
Ştii, eu am cunoscut-o pe Isabela, atunci… demult…
Au trecut anii, au mai urmat şi alţii şi mă bucur, pentru fiecare * zâmbet * de … Isabele, pentru că da, se poate, da.
Gabriela Savitsky a spus:
Sibilla,
Este pură literatură. Am inventat această poveste, cu un scop, recunosc. Cu scopul de a manipula. Pentru ca, în „beneficiarii” sistemului să se sădească sămânţa lui „uite că se poate”.
Pe vremea lui Ceauşescu, din copiii din „casele de copii” ieşeau ofiţeri sau cadre militare, doctori, profesori. Am cunoscut asemenea oameni – produşi de sistemul acela. Sigur, erau şi atunci abuzuri, erau şi atunci rateuri. Însa rata de reuşită era ceva mai mare. O fi şi astăzi, habar n-am.
raduhumor a spus:
Scrii dumnezeeste si dupa emotia fireasca ce a urmat mi-am adus aminte de o intamplare a mea din copilarie.
Aveam in clasa un coleg de la Casa de Copiii (Orfelinat ), cu care ma inprietenisem simtindu-i singuratatea si am inceput sa vin cu el la mine acasa, sub pretextul facerii temelor, dar in realitate pentru a lua impreuna masa. Ai mei il indragisera si dupa ce au vorbit cu conducerea Orfelinatului, uneori statea si in vacante la mine, ca nu avea unde se duce in alta parte. Toate bune si frumoase pana ce la un moment dat dispare din casa de la noi o mare suma de bani si cateva din bijuteriile mamei.
Va dati seama ce a urmat, cercetari ale politiei, deoarece nimeni nu vedea , sau nu se gandea decat ca un hot profesionist a reusit sa dea o asemena lovitura.
Numai ca surpriza : de doua zile nu mai venea la scoala nici amicul meu si interesandu-se la Orfelinat ai mei au aflat ca disparuse fara urma.
Si nici n-am mai aflat nimic de Gheorghe , asa il chema , cel care reusise sa inmoaie niste inimi de copil si de parinti , profitand de pe urma unei asemenea omenesti compasiuni.
Pana la urma , nu tot ce naste din pisica,,, si nici tot ce creste prin straini ….
Mai tarziu la facultate aveam un coleg (Poiana) de la o Casa de Copiii , care era mai bine ingrijit financiar de catre cei de acolo decat multi dintre noi.
Pana intr-=o zi cand din camera de camin unde statea el am auzit ca unui alt coleg i-a disparut un ceas de mana valoros (Schaufhausen) in timp ce facea baie la camin.
Venise si politia si facea anchete si atunci m-a strafulgerat un gand. M-am dus la el , care ultimul care ar fi putut fi banuit de asa ceva, fiind unul din cei mai bime imbracati si cu bani dintre colegi, si in urma unei discutii pe care altadata va voi povesti l-am lamurit sa-mi dea ceasul pe care-l ascusese in bazinul de tras apa de la o toaleta !
Ma intreb ce-ai fi scos tu din asemenea poveste ?!
Gabriela Savitsky a spus:
Pot să „scot” şi un roman din asemenea poveste.
Radu,
Ne-am obişnuit să considerăm furtul – cel din prima adolescenţă şi din copilărie, şi cel de adult, desigur – ca pe o faptă profund antisocială şi demnă de blamat. În timp ce noi suntem atleţii Legii morale (de care zicea şi Kant, cred) din România s-a furat cu trenul, din pix, din xerox şi din acte falsificate, cu şmecherie şi nesimţire, aproape tot. Tot furt se numeşte şi acţiunea „manşetelor albe”.
Ce e cu furtul la aceşti copii? Ei cresc într-un mediu străin dacă nu ostil, privaţi de iubire. Un îngrijitor nu poate oferi egală iubire la 25 de copii, nici măcar la 4. În timp, orice om intrat în „sistem” chiar cu cele mai bune intenţii şi plin de iubire, se „imunizează”, se profesionalizează. Dacă nu poţi oferi grijă şi iubire egale la 40 de copii, mai bine nu oferi niciunuia, îi tratezi pe toţi cu aceiaşi indiferenţă.
În 2005, când am intrat şi eu în „sistem” credeam, ca tine, că iubirea le vindecă pe toate. Iubirea nu vindecă nimic; aceşti copii cu instincte bune, de supravieţuitori, învaţă de mici să speculeze orice urmă de bunăvoinţă. Şi s-o utilizeze în scopul lor. Am luat şi eu acasă – ce credeai? – copii de la Casă. Unul dintre ei, lăsat nesupravegheat (vina mea, evident) s-a sunat de pe fixul meu pe mobilul lui şi l-a lăsat deschis 4 ore. De ce? Ca să-şi încarce telefonul cu câţiva euro! Explicaţia lui m-a lăsat fără replică. Sigur, puteam să-i ofer 4 euro – nu o dată am făcut-o – dar el a preferat să nu mi-i ceară şi să se descurce cu forţe proprii.
S-a studiat psihologia acestor copii din fir a păr. Americanii, mai înaintaţi ca noi în această ştiinţă, au descoperit că aceste furturi – exact de la cei de la care n-ar trebui să fure pentru că le-au acordat atenţie – este un semnal al lipsei de dragoste. El ştie că este tolerat din milă. Ştie că primeşte o masă şi puţină atenţie tocmai pentru că este un copil vrednic de milă şi atunci atacă: fură ca să se convingă că are înţelegerea, iertarea, încrederea ta, în continuare. Şi fură pentru că i se pare NEDREPT ca tu să ai acele lucruri, pentru că eşti un om ca şi el. Reduce diferenţa dintre voi doi. Te deposedează şi, de obicei, le vinde pe nimic, astfel, sunteţi amândoi fără acele lucruri inutile.
Chiar că aş putea să scriu un roman pe tema asta. Şi eu am fost un copil cu nevoi afective speciale pe care părinţii n-aveau timp sau nu se pricepeau să le îngrijească. Mi-a trebuit mult timp şi multă lectură să ajung să mă pot înţelege şi să „domolesc” pornirile autodistructive. Nici nu sunt convinsă că animalul pe care l-am băgat eu în cuşca de oţel întunecată nu pândeşte acolo în întuneric un semn de slăbiciune.
Cu aceşti copii – abandonaţi – ar trebui să lucreze întreaga comunitate să-i integreze. Dascăli aflaţi la pensie, care au şi răbdare şi metodă, oameni care au timp şi experienţa necesară pentru a corecta un caracter – dacă poate fi corectat. Ori… E mai simplu să-i etichetăm (copii de la casă, de la centru, orfanii, părăsiţii) şi să ne vedem de vieţile noastre. E foarte greu să acorzi iubire unui străin când nici celui de lângă tine sau copilului tău nu-i oferi suficientă dragoste.
Şi atunci, te miri că-ţi dispar într-o zi lucrurile din casă… Nu poţi să te miri când n-ai făcut nimic pentru a ridica puţină echitate în lumea noastră de pradalnici şi victime.
Pingback: Viata din frunzele moarte « Gabriela Elena
Pingback: Cronică de carte Romanul unei familii gorjene, în interpretarea lui Constantin Stănoiu | Blogul lui Nea Costache
Pingback: Sala de asteptare « Blogul lui Teo Negură
Pingback: Sala de aşteptare « Blogul lui Teo Negură
Mirela a spus:
Iti fac o dedicatie. N-am mai pictat nimic, am muncit si atat, asa ca nu am tablouri noi…
Era usor sa-ti ofer o bucata a barocului, pe care amandoua il iubim atat de mult. Dar…uite ca am gasit altceva pentru tine. Si pentru mine. (Si pentru cei pentru care creatia si viata mai are si alt sens decat inghitirea tonelor de r.h.t)…Cui ii foloseste o astfel de masinarie? Norilor? Cat sunt de fericiti…
LOR! Sunt atat de fericiti….Kate Bush e una din preferatele inimii si sufletului meu.
Sper sa iti placa (stiu ca o stii, dar acum, poate o vei reasculta altfel).
Gabriela Savitsky a spus:
Mulţumesc Mirela.
Prefer să-ţi imaginez că rahatul în care plutim e altceva. Uneori îmi reuşeşte.
Este o vară sterilă, până acum. E drept, e Anul Tigrului iar eu sunt Maimuţă. Incompatibilă, deci. Nu mă aştept la mari revirimente.
E ştiut că Anul Tigrului e unul războinic. Mi-e mai aproape ritmul asiatic, fiind predominant în codul genetic. 🙂 Cu toate acestea, căţărată-n vârful copacului, nu pot să nu arunc cu nuci de cocos în …
Sibilla a spus:
Gabriela Savitsky,
Departe gândul să fi insinuat ceva !
Nu spun decât că, în 1992 Isabela exista, era deja studentă, trimitea scrisori educatorilor, aşa am aflat la rându-mi, toată suflarea povestind cu drag, cu mândrie, iar scrisorile erau citite de toţi… Apoi, după ceva luni, s-a întâmplat ca în una din vacanţe să vină * acasă * şi astfel am cunoscut-o pe Isabela. Aşa se numeşte : Isabela.
Cititnd povestea ta, am tresărit la fel cum ar tresării, ca de ex d-l Iosifoni sau foşti colegi ai mei care au cunoscut-o, a fost prima studentă, a fost îndrăgită, a tot fost mai apoi dată exemplu, a devenit model.
Sunt convinsă că-n fiece * lăcaş * există şi-o * Isabela * şi da, chiar se poate şi altfel.
Asta am şi dorit să subliniez, de asta am şi comentat la postarea ta.
Dacă am greşit cu ceva îndrăznind să comentez la temă, cer scuze.
Sibilla
Gabriela Savitsky a spus:
Nici nu m-am gândit la vreo insinuare.
N-am cunoscut-o pe Isabela. Se poate să fi existat; cu atât mai bine că e chiar o fiinţă reală.
Am construit o utopie. Necesară.
Am cunoscut o persoană reală care a reuşit să ţâşnească din sistem către normalitate.
Nu ai greşit cu nimic, nu ai niciun motiv să-ţi ceri scuze pentru comentariu.
Oricum, eu nu cred în scuze. 🙂