Isabela

(Mi-e lene să scriu şi e teribil de cald, aşa că vă invit să lecturaţi un text vechi de vreo lună. ) 

 

Se oglindeşte în ochii auditoriului şi găseşte în iscodirea şi strălucirea lor o bucurie fără seamăn. Oare când a mai fost atât de fericită? Când şi-a citit numele ca pe al unui străin – un nume despre care simţea că nu are nicio legătură cu ea – pe lista afişată pe geamul universităţii în capul coloanei?… Apoi, patru ani mai târziu, zâmbind, parcă nevenindu-i să creadă, în fotografia de absolvire… Doi an mai târziu încheia teza de doctorat Magna cum Laudae şi devenea lector universitar, la numai 24 de ani. Era de-o vârstă cu studenţii ei pe care se străduia să-i zgâlţâie şi să-i scuture de zgura lui „a lua de-a gata”. Memorizau docili şi reproduceau imperturbabili la colocvii şi seminarii. Se străduia să-i transpună în alte şi alte situaţii de viaţă, să-i facă să gândească şi să reacţioneze cu propria indentitate nu cu masca măsluită de experienţa lor şcolară. Pentru pasiunea cu care-şi umplea orele de curs de la care ei ieşeau, pe de o parte, epuizaţi şi pe de altă parte, renăscuţi, reînnoiţi, toţi studenţii o iubeau ca pe o soră mai mare, nespus de înţeleaptă şi de blândă. Unul dintre ei chiar a îndrăznit o dată, în timpul unei discuţii despre moderaţie şi cumpătare în orice situaţie din viaţă, să o întrebe: „Cum aţi reuşit să ajungeţi la această împletire de inocenţă şi înţelepciune … atât de nefirească …”

Ea completă:

–         La o vârstă atât de fragedă, vrei să zici.

–         Da, aşa am vrut să zic.

–         Toţi ne naştem egali de la natură. La naştere, toţi copiii sunt la fel, cu acelaşi start. Ei … ce se întâmplă pe parcurs cu omuleţul acela mic şi roşu, cu pielea încreţită şi feţişoara mişcătoare … aici e adevărata enigmă. Dacă am putea descoperi un sistem în care fiecare copil să fie apărat de suferinţă, ferit de rele tratamente, de abuzurile celor mai mari sau ale adulţilor, dacă am ridica în jurul lui, în calea lui, un mediu sănătos, cald, plin de afecţiune, de siguranţă şi de dragoste!… La capătul copilăriei am avea un tânăr fortificat, încrezător în forţele lui, plin de curaj şi îndrăzneală şi, în acelaşi timp, cu măsură… Pentru că lipsa de măsură în toate: şi în vorbe şi în gesturi şi în acţiuni este pricina multor suferinţi… – rămase profesoara cea tânără pierdută în zarea unui gând numai de ea ştiut.

–         Înseamnă că aţi avut parte din plin de siguranţa unui cămin cald şi binevoitor, de dragoste şi de o educaţie aleasă … – murmură studentul, cu gândul la propria copilărie singuratică şi tristă, lipsită de dragoste, sfâşiată de certurile părinţilor şi veşnica lor preocupare pentru bani şi iar pentru bani şi bunătatea luminoasă a bunicii care-i îndulcea nefericirea şi-i alunga sentimentul că e inutil.

–         Ei … . N-aş putea spune că am avut toate acestea, dar nici n-aş putea spune că mi-au lipsit toate. Nu obişnuiesc să vorbesc despre mine, dar pentru că aşa merge discuţia de astăzi, o să vă fac o destăinuire, pentru că sunt convinsă că o veţi înţelege cum se cuvine. Acum câţiva ani m-aş fi ruşinat de moarte să vorbesc despre asta. În timp, am întors această realitate pe toate părţile şi am reuşit să găsesc în ea sămânţa aceea mică a Binelui. Din ea, poate să crească un Bine mai mare, dacă îi ofer condiţiile optime.  Am crescut într-o Casă de Copii.

 Surprinzând privirile uluite ce-au ţâşnit brusc spre ea, contrariate şi îngrozite, zâmbi şi continuă:

–         Nu are rost să vă povestesc acum toate câte au fost, bune şi rele, pentru că nu putem trăi ronţăind mereu aceleaşi oase ale trecutului. Nici nu e bine să trăieşti întors în trecut, cu spatele la ziua de azi şi nici util nu este, pentru că această răsucire în timp te secătuieşte de vlagă şi îţi tulbură minţile. Trecutul trebuie asumat, ars şi limpezit o dată pentru totdeauna, nu e o casandră la care să te întorci în ficare zi pentru noi şi noi profeţii. Când am împlinit 22 de ani şi terminasem facultatea –  cum o s-o terminaţi şi voi – şi mă simţeam om întreg, am vrut să-mi cunosc părinţii şi, mai ales, să aflu motivul pentru care m-au lepădat ca pe un lucru de prisos şi de a cărui soartă nu s-au mai interesat niciodată. N-a fost uşor să dau de urma mamei; până la urmă, am reuşit să descopăr unde-o găsesc. Drumul acela a fost cel mai teribil drum din viaţa mea. Voiam să mă întorc, nutream o mie de speranţe, mi-era frică şi aveam curaj. Mi se părea fără sens şi în acelaşi timp esenţial; ştiam că fără acest drum n-aş fi putut merge mai departe la fel ca până atunci.

                Am păşit pe o uliţă desfundată dintr-o mahala, acompaniată de o ceată de câini     iviţi mereu mai mulţi din şanţurile de pe margine pline de murdărie. Cu o ultimă fărâmă de energie, am bătut în poarta lăsată, înţânată doar într-o balama. Din bojdeuca unsă cu paie şi bălegar şi spoită cu var, scoase capul o femeie mică, slăbuţă, parcă puţin adusă de spate. Potrivindu-şi basmaua, m-a zărit şi s-a apropiat de poartă.

–         Bună ziua. Aici locuieşte familia Cruceanu?

–         Bună, domnişoară. Aici. Da’ cu ce treabă pe la noi? Sunteţi de la Primărie?

–         Dumnevoastră sunteţi Matilda? Matilda Cruceanu?

–         Eu sunt, da. Cu mine aveţi treabă? – îşi duse femeia colţul basmalei peste gură, a spaimă.

–         Ştiţi … acum 22 de ani aţi avut o fată. O fată pe care-aţi … Vă mai aminţiţi de ea?

–         Ei, maică, asta a fost demult… Erau alte vremuri … Da’ ce treabă ai dumneata cu fata aceea?

–         Mai ţineţi minte cum se numea, cum aţi trecut-o în acte?

–         Parcă Iolanda, sau Ilaria… – spuse ea scormonind în minte, ruşinată şi vinovată, parcă. Da ce ai dumneata cu fata mea? O fi făcut ceva? De-atunci nu mai ştiu nimic de ea… Eram şi eu o copilă atunci. Tatăl ei era un bezmetic; m-a prostit şi m-a lăsat… Tata a zis că mă omoară, să fac ce ştiu, acasă să nu-i vin cu plodul de gât. Să-l dau, să mă duc unde-oi vedea cu doi ochi. Da’ de ce plângi tălică? Ia hai colea în tindă, să şedem şi să-ţi povestesc… Parcă mă ia şi pe mine cu plânset când te văd aşa… Ia să-ţi dea maica un pahar cu apă. Hai.

Am intrat în curte. Mirosea a tei înflorit şi a cajie, mirosul venea nu se ştie de unde.

–         Atâta am plâns şi eu, numai bunul Dumnezeu şi Măiculiţa Lui ştie inima mea… Tata m-a măritat după unul mai în vârstă, n-am a zice nimic despre el de rău. Rău n-a fost, dar nici bun nu pot zice. Am făcut patru copii, i-am crescut, acuma-s la casele lor, măritaţi, însuraţi. Abia dacă la sărbători îmi calcă bătătura… Cum vezi şi mata, sărăcie şi zbucium. Muncă şi lacrimi. Am tăcut şi-am răbdat, ce era să fac?

–         Mai spune-mi despre copii…

–         Am două fete şi doi băieţi. Bărbatul s-a dus la cele veşnice acum trei ani. Fetele-s măritate, sunt în alte sate. Departe. Băieţii-s plecaţi în lume, cum sunt băieţii.

–         Şi fata asta a dumitale – abia am reuşit să îngaim – cea mare, pe care ai dat-o la Casa de copii, nu ştii nimic – nimic de ea? De ce n-ai căutat-o niciodată?

–         Ei, fata mea, că te văd tânără şi neştiutoare, ce ştii dumneata?… Viaţa nu-i ca … viaţa nu-i ca sandalele dumitale – zisea ea, arătând cu bărbia spre sandalele mele, de culoare roz sidefat pe care le cumpărasem direct din vitrină pentru că mi se lipiseră ochii de ele. La început, când am vrut s-o caut, mi-era ruşine de lumea aceea multă de-acolo, de la Casă. Muream de ruşine. Femeile alea care aveau grijă de copilul meu, păreau toate femei ca mine dar, parcă nu ştiu cum, erau altfel. M-am dus o dată până la poartă, să fi avut fata vreo trei anişori. M-am uitat la copiii care se jucau în curte, n-am cunoscut-o care să fi fost. N-am avut curaj şi gata. M-am dus la autogară şi m-am înecat de plâns. Îmi trimitea statul poze cu ea. Cât a crescut, ce face, că învaţă bine… O dată a prins bărbatul poşta. Mi-a dat o mamă de bătaie soră bună cu moartea. O lună am bolit cu coastele frânte; oricât am zis eu că-i nepotriveală şi că s-a greşit adresa, gura lumii îi slobodă şi numa pământul o astupă. Am scris la Casă să nu mai îmi trimită poze, să fie fata sănătoasă şi să nu ştie nimica. Altfel, cine ştie ce năpastă mai dădea peste mine. Cu nebunia bărbatului nu te poţi pune de pricină… 

–         Şi zici că nu-ţi aduci aminte cum o chema…

–         Nu mai ţiu minte, maică, că-s douăjdoi de ani de-atunci…

–         Isabela o cheamă, măicuţă. O cheamă Isabela şi acuma e asistent la Universitate, acolo unde învaţă studenţii.

Matilda şi-a acoperit gura cu colţul basmalei, a mare mirare.

–         Nu mai spune! – şi izbunci în lacrimi. Săracul pui … cum o fi fost sufleţelul lui… A ajuns om învăţat… Maică măiculiţă, bună mai eşti tu cu toată suflarea cea năcăjită! Dacă ar fi rămas aicea şi-aş fi crescut-o eu, era şi ea o biată ţărancă prăpădită… De unde bani de şcoli şi de cele trebuitoare?… Fiecare om are steaua lui! Şi fata asta de-am purtat-o eu, are stea norocoasă… Da tălică de unde ştii de ea? – şi mă săgetă cu ochii ei cei negri, identici cu ai mei. Eşti studentă acolo, la ea la şcoala de zîsăşi?

–         Ştiu pentru că eu sunt Isabela, mămică!

 

………………………………………………………………………………………………………………………..

 

Au trecut patru ani de-atunci şi abia acum am puterea să vă povestesc pentru că, mai întâi, am avut puterea să înţeleg şi să iert. Nimic nu-ţi face mai bine decât iertarea. Să ierţi pe cei care ţi-au greşit şi să te ierţi pe tine pentru faptele şi gândurile necugetate. Împăcarea cu lumea şi împăcarea cu sine – care nu-i uşoară – sunt cheile vieţuirii în tihnă şi armonie cu universul. Cine nu este în armonie va pătimi. Oare dacă aş fi rămas acolo şi m-ar fi crescut maica mea bună, v-aş fi vorbit astăzi despre puterea uriaşă a omului de a-şi modela destinul?”

 

Deşi a sunat demult de pauză, niciun student nu s-a ridicat, nu şi-a închis mapa şi nu a luat seama că e pauză. Deşi lectorul universitar doctor Isabela Cruceanu ieşise din sala de curs cu zâmbetul ei echilibrat amestecând suferinţă şi speranţă…