Etichete

,

Am întâlnit

În crângul din capătul copilăriei

O zână.

Era căţărată într-un arin

Cânta încetişor şi doinit

Şi azvârlea căline dintr-un mănunchi

Una câte una în apă.

Aş fi vrut să-mi arunce şi mie

Ştiam că-s amare

Dar una aş fi mâncat

Cu gândul că-i fermecată

Şi m-aş face, deodată, mare.

– Îmi dai şi mie-o călină?… – am îndrăznit,

Cu glas tremurat.

Cuvintele s-au împărţit în crâmpeie

Sunetele s-au cufundat şi ele în apă.

Am rupt o nuia de răchită

Am căutat să prind cu frunzele ei

Boaba cea roşie.

Luciul de iaz s-a prefăcut în oglindă.

Pe ea, s-au adunat călinele în cerc roşu aprins.

Pân’-la-nserat am înroşit dealul

Cu vărguţa şi cercul

Ca-n cea mai deplină iubire.

Şi astăzi mai scot din scrin, câteodată,

Nuiaua şi cununa cea de rubin.

Toate se-nşiruie tandre …

Pietrele sângerii, oamenii, zilele

Iar universul devine calin.

CALÍN, -Ă, calini, -e, adj. (Rar; despre oameni) Căruia îi place să alinte sau să fie alintat; (despre manifestările oamenilor) dezmierdător, drăgăstos. ♦ Măgulitor, lingușitor; ipocrit. – Din fr. câlin.
Sursa: DEX ’98

Update: Timpul (această convenţie care nu acoperă nimic) nu-mi mai permite să păstrez activitatea bloggeristică la parametrii de până acum. Asta nu înseamnă că nu voi scrie şi nu voi citi cu aceiaşi bucurie ca până acum, doar că … mai rar. Vă doresc un an fără mari tulburări, liniar şi calm, şi cu câteva bucurii dacă va fi posibil. Vă mulţumesc tuturor pentru urări.

Anunțuri