Foto: Alex Mazilu

Viaţa de noapte a oricărui oraş este expresia şi quintesenţa disperării sale. Anevoie găseşti printre clienţii restaurantelor, bodegilor, crâşmelor sordide, cluburilor şi discotecilor, vreun om fericit, unul care sărbătoreşte vreun eveniment, care are sufletul străluminat. Cel mai adesea, păsările de noapte caută alinare pentru o durere surdă, vor să-şi uite neîmplinirea, vor să-şi dizolve amarul, vor să-şi lepede sinele cel mustrător.

Eliodor coborî la întâmplare într-o hrubă de unde urcau în întunericul răcoros râsete stridente, clinchetit de pahare şi cântece deşucheate amestecate cu înjurături groase – intui că acolo e locul în care îşi poate anula raţiunea şi se poate pregăti pentru gestul definitiv.

Intră în locantă şi se îndreptă spre bar fără să ia seama la ce-i în jur, neadaptat la lumina verzulie ce se prelingea printre mese şi scaune ca o mătasea-broaştei fosforescentă. Îşi comandă ursuz un Blody Mary şi îşi măcină în continuare obsesia învârtind sonda cu lichid roşu între degete.

– Hei!  Eliodor! Eliodo-o-r! – se auzi strigat parcă din altă dimensiune. Ce faci domn’e, bei de unul singur? O-ho-ho! Avem un căpitan cu corăbiile scufundate! – îl abordă o voce feminină parcă ajungând la el printr-un perete de apă.

Se întoarse cam fără chef cu tot cu scaunul rotativ pe care se căţărase. Cella îl privea cu ochii ei mistici, emanând o bucurie care lui, în acel moment, îi făcu rău fizic.

– Da’ ce-ai, dragă? Şamanul violet trece prin lungimea de undă a galbenului! Sau o fi de la lumina asta smărăgdie… Ţi-e rău? – se îngrijoră ea, lăsând gluma la o parte.

– Nu-uh, – reuşi să articuleze Eliodor simţind că alunecă în apele unui iaz.

– Băi!… Haideţi încoace că i s-a făcut rău lu’ Eli! – strigă Cella către comeseni. Apărură pe dată câteva braţe vânjoase care-l coborâră de pe scaun şi-l purtară până la masa unde erau aşezaţi, îl înfipseră pe un scaun, îi desfăcură cravata şi nasturii de la cămaşă şi-l udară cu apă minerală.

Chinezu luă din olivieră sticla de oţet, şi-o turnă în palme şi-i frecă tâmplele nefericitului.

– Nu aşa, China, dă-i pe la nas! – îi smulse Teo sticluţa şi o înclină astfel încât să curgă sub nas pacientului ad-hoc; evident că din pricina luminii difuze, oţetul curse din belşug.

– Scoate-i căcatul ăla de cravată violet! – strigă Lilick. O fi că de la ea îi e rău.

Oana i-o desfăcu cu degete dibace şi rămase cu ea în mână.

– Dă-o-ncoace! – i-o smulse Lilick şi o aruncă cât colo. Cravata şerpui prin aer şi ateriză lângă o lumânare aromată, unde se aprinse cuminte.

Добрый вечер! – vibră atmosfera din club. E mort? – arătă cu bărbia către Eliodor.

– N-n-nu, nu cred … – îi răspunse Luna. E leşinat, că are puls.

– Atunci, îi trebuie ceva udătură – opină Vania, deşurubând dopul sticlei de wisky şi apropiindu-i-o de buze nefericitului. Cum era un wisky de contrabandă, nu avea pipetă, aşa că lichidul i se scurse pe după guler şi îi intră în urechi. Eliodor sări ca ars.

– Glenfiddich pe mă-sa! Spirt cu apă şi colorant! – exclamă Vania privind eticheta sticlei, cu intenţia s-o arunce. Cum mai era lichid în ea, renunţă, şi o aşeză pe masă, cu o strâmbătură de dezgust.

Eliodor îşi revenise de-a binelea. Cămaşa era udă şi pătată, la fel sacoul Hugo Boss. Emana un puternic miros de slată de ploşniţe. „Cum o să mă sinucid în halul ăsta? O să mă compromit definitiv… Să te sinucizi beat e cât de cât rezonabil, dar să te sinucizi în halul ăsta de împuţiciune… Trebuie să ajung acasă, să mă schimb” – gândi el şi dădu să se ridice. Două mâini ferme îl ţintuiră la loc.

– Abia ce te-am scos din ghearele morţii! Vrei să cazi pe-aici să-ţi spargi capul? Ce-i cu tine? – îl scutură Chinezu, bărbăteşte.

– Vreau să mo-o-o-r! – izbucni Eliodor într-un plâns sughiţat.

– Da’ de ce să mori? Viaţa e, totuşi, frumoasă! – exclamă o voce.

– Se poate aranja, pentru vreo câteva mii de euro – rosti, insinuant, Vania, privindu-l în adâncul ochilor. Vrei să mori – mori sau vrei să faci doar o fiţă să vezi care plânge după tine?

– Vreau să mor şi să nu mai ştiu de nimic! Daţi-mi să beau! – continuă să se scuture Eliodor din toate încheieturile.

– Da’ ce-ai păţit? – se interesă, miloasă, Cella.

– Ei, şi tu! Ce-a păţit?!… Vrea omul să moară, na! Ce, vouă nu vi s-a întâmplat?- interveni cu cel firesc aer din lume, o voce.

– Vrei să te sinucizi din cauza stenogramelor ălora? – puse Dumitru punctul pe „i”.

– Da! De unde ştii! Da, vreau să mă sinucid! Oricum … oricum, voi fi … izbucni Eliodor, aflat la capătul puterilor sale.

– Pentru nişte căcate de wikilicsuri să te sinucizi!? Eşti prost? – se miră Chinezu. Ce dreacu bă?! … Te ştiam băiat cu şcoală, destupat. Te-a drogat tac-tu mare, ţi-a băgat cip?! … Acu’, când a venit primăvara!!? Şi-am ieşit – încă nu, dar o să ieşim! – din recesiune? Ia, bă, şi bea, nu fi tâmpit! Bucură-te de viaţă! Dă-le-n mă-sa de vickilicsuri! Cui îi pasă de ele? Bă, Răzvane, te interesează vickilicsurile?

– Mă interesează, doar ca să mă amuz. Oricum, nu m-aş sinucide, indiferent ce-ar scrie acolo!

– Ţie Vania, îţi pasă de vickilicsuri?

– Dacă nu sunt de băut, nu-mi pasă! – tună Vania. Mi-ar păsa, dac-ar fi despre Maica Rusie! Dar aşa… despre cocliţii de nepoţi ai lui Sam … Invenţii!  Oricum, e împotriva Legii să te sinucizi. Trebuie să creştem şi să ne înmulţim. Cei de dreaptă credinţă, pravoslavnică, bun înţeles! Ceilalţi, facă ce-or vrea!

– Na, vezi, bă fraiere! Cu platoşa ta mov şi cu ezoterismele tale, eşti un dobitoc! Nimeni nu se sinucide din cauza unor vorbe!

(va urma)

Anunțuri