Foto: Inobras

Fu aruncat ca de suflul unei explozii într-un tunel oranj; coborî vertiginos în spirală, din ce în ce mai repede, cu stomacul în gât. Aceiaşi senzaţie pe care o ura încă din copilărie când părinţii, să-l lecuiască de frică, îl urcaseră în toboganul mare cu apă dintr-un parc de distracţii de la mare, şi-i făcuseră vânt prin tubul acela râzând ca nişte sadici. Atunci îi urâse. Nu-i urâse în timpul prăbuşirii, n-avea cum; era ocupat să supravieţuiască, să scape de  apa ce  îi intrase violentă în sinusuri şi să se ghemuiască pentru a nu se dezmembra. Valul de ură ucigaşă îi încălzi vintrele când reuşise, într-un final, să se agaţe de marginile bazinului şi să iasă la mal. Acolo, sub soarele duşman şi el, dar mai puţin nociv decât apa, clocise cu ochii închişi planuri de răzbunare cumplite. Acum retrăia cu toată fiinţa spaima uriaşă de atunci, amplificată, poate, de gândul că acum n-avea în cine să-şi sprijine ura şi dorinţa de răzbunare.

Aruncat afară din tunel ca o zdreanţă, pluti o vreme, apoi se izbi pleoscăind pe suprafaţa lucie. În cădere, apucase să vadă cu coada ochiului că dedesubt îl aştepta o apă liliachie. În fapt, cu oasele zdrobite, constată că văzul îl înşelase. Căzuse pe gheaţa unui patinoar. Liliachiu. Încercă să se adune şi să se ridice. Nici vorbă să-şi poată coordona mişcările. La un moment dat, gheaţa începu să vibreze, de parcă s-ar fi apropiat o matahală. Cineva – sau ceva – îl apucă de ceafă ca pe-un pisoi şi îl purtă în sus preţ de câţiva metri. Se forţă să deschidă ochii şi se blestemă imediat pentru această curiozitate. Din mijlocul unei frunţi teşite îl privea ameninţător un ochi verzuliu, uriaş ca un crater. Se trezi alunecând printr-un hăţiş de rugi care-i zdrenţuia pielea şi prăbuşindu-se apoi într-o peşteră întunecată şi împuţită. De nicăieri, apărură câţiva pitici ornamentali de grădină – de data aceasta, vii – care-l apucară de picioare şi-l târâră ca pe-un sac, lovindu-l cu ţeasta de lespezi sau ce-or fi fost. Deşi era întuneric beznă, putea să distingă bărbile piticilor şi pardoseala năpădită de-o substanţă vâscoasă ce semăna cu mătasea-broaştei. „Măcar de nu m-ar duce să mă arunce în vreun tunel” – îşi zise,  fără sens. Nici nu-şi încheie bine gândul că se şi prăvăli, din nou. Călătoria fu, de data aceasta, ceva mai lungă. Nu părea să fie un tunel, mai degrabă o scară în spirală. Încercă, deşi puterile i se istoviseră, să-şi protejeze ţeasta cu antebraţele lipite de urechi. Nimeri, de astă dată, într-o sală luminată luxuriant, pe o pardoseală mozaicată, decorată cu motive geometrice pe care nu le putu desluşi de unde se afla. Dădu să se ridice. O cizmă îl ţintui la loc strivindu-i nasul. Zări, printre stelele ce-i ţâşneau din ochi, o adunare de fiinţe ce nu păreau pământene. Semănau mai mult cu personajele din Star Wars.

Îi era cumplit de frig, frigul părea o armie de arici ce-l împungeau din toate părţile. Trupul era un un morman de bucăţi, fâşii, cubuleţe de dureri diferite ce stăteau la un loc printr-un hazard al legilor fizicii. Două ciocane înroşite îi izbeau, ritmic, tâmplele şi un ţiuit pe ultrascurte îi sfredelea timpanele. Eliodor se gândi, nici el nu realiza cum reuşise să închege acest gând, că se află în iad, că acesta e iadul şi că nu se va sfârşi niciodată el fiind pentru totdeauna damnat.

###

N-au avut niciodată parte de o asemenea experienţă (sau poate că da, dar nu recunosc): Theodora MarinescuMirela Pete Ioan Usca; G1b2i3; Teo NegurăShayna, George Valah, Răzvan Rinder; Madi şi Onu; Caius.

Anunțuri