Tablou: Mirela Pete
Mirela mi-a scris câteva cuvinte care m-au răscolit. Am vrut să-i răspund aseară dar am amânat, simţeam că nu e momentul optim. Îi răspund astăzi cu acest articol, şi ca să mă vindec de acea umbră a copilăriei care mă urmăreşte necontenit şi o povestesc aici ca s-o sting.
Ca să fii comandant de unitate – şi nu ştiu de ce unii susţin astăzi că ar trebui să ne fie ruşine sau chiar să fim „lustraţi”! – era suficient să înveţi foarte bine, adică perfect. Să aduni colectivul în jurul tău, să-l determini să creadă în tine şi să te urmeze, să fii generos – adică să-i ajuţi la lecţii şi pe cei mai înceţi la minte şi să fii exigent – adică să nu tolerezi măgăriile. Legat de această realitate – a comandantului de pionieri – am trăit prima experienţă socială revelatorie. Deşi eram mereu sărăcuţ şi peticit îmbrăcată (asta din vina mea, eu agăţam hainele în toţi pomii şi în toate gardurile iar pantalonii erau veşnic rupţi în genunchi din pricina căzăturilor de la fotbal) dar curat, deşi eram prima la năzbâtii (cum ar fi să te caţeri pe atelierul şcolii) eram şi prima la învăţătură. Nu pot să spun că ai mei îmi dădeau meditaţii – pe atunci nu se practica acest sport, e drept şi dascălii erau respectaţi, aveau un statut social de frunte, nu erau paria.
La alegerile pioniereşti, colegii mei, 35 la număr (eram 36 într-o clasă) m-au ales şi m-au votat comandant. Şnurul portocaliu împletit, cu două ghinde îmbrăcate în mătase atârnând peste marginea catedrei lucea cuminte parcă făcându-mi cu ochiul. Opţiunea colegilor a fost o surpriză şi pentru mine şi pentru învăţătoare. Ea a intervenit şi a încercat să abată opţiunile către o altă colegă – fiică de ştabi la partid şi prietenă a mea, pe care o preţuiam mult pentru că era isteaţă şi nu-i păsa cine ziceau cu toţii că este. După o oră de lupte şi de argumente, învăţătoarea a fost nevoită să se dea bătută. Am primit şnurul galben şi toată responsabilitatea ce decurgea din această sarcină. Era o iarnă cum numai la Rădăuţi este. Cu minus 25 de grade aproape în fiecare noapte. Mama era plecată în vremea aceea în staţiune, la tratament – dacă n-ar fi fost, azi nu cred că m-aş mai fi bucurat de realitatea că este, diagnosticul fiind unul grav. Cum la 7 când plecam eu la şcoală nu era nimeni acasă, m-am îmbrăcat mai gros pe dedesubt şi m-am dus la şcoală doar în costumul pionieresc. Atât de mare era dorinţa mea de a dezlipi stigmatul sărăciei cu care ne etichetaseră cei de pe strada mea. Voiam să dovedesc că în pofida sărăciei, eu eram deja „cineva”. Sau, cine ştie ce vanitate creştea de atunci în mica mea inimă… Nu am reuşit nici astăzi să înţeleg deplin ce anume m-a făcut să defilez într-o zi de iarnă cumplită doar în cămaşa albă ce se confunda cu zăpada.
Au urmat câteva săptămâni în care învăţătoarea m-a hăituit sistematic, punându-mă mereu în comparaţie cu colega mea (şi de bancă), arătându-le cât de frumos scrie ea şi cât de urât scriu eu, indicându-le ce frumos desenează ea şi cât de imperfect desenez eu, ce penar ordonat are ea iar al meu e doar un prăpădit de penar de lemn, cât de curat şi elegant e îmbrăcată ea în timp ce eu port şoşoni, etc., persecutându-mă în fiecare zi şi voind să le demonstreze că alegerea lor a fost una stupidă. Interesant este că nu s-a lăsat manipulaţi şi nu au cedat. Şi că aveau voce, la doar 8 ani cât aveam cu toţii, şi-au dat seama ce urmăreşte şi nu au vrut să-i facă jocul. În pauze, discutam cu colega mea; eu îi spuneam că îi cedez „şnurul” – pe care am aflat că îl cumpăraseră părinţii ei -, ea spunea că n-o interesează şi că i se pare o prostie ce face învăţătoarea, aflându-se, desigur, între nicovala părinţilor care voiau pentru ea ceva ce credeau că i se cuvine de drept şi ciocanul colegilor care săreau cu toţii cu o mie de argumente, poate pentru că eu eram una „de-a lor” – eram cu toţii la fel de săraci. Evident că toată şcoala aflase despre offsaid-ul în care se afla tovarăşa învăţătoare din cauză că Doina era prima în opţiunile elevilor ei, nu se ştie de ce. Mă uit la acest tablou vivant cu un zâmbet. Câte pasiuni şi cât efort suscita un biet şnur împletit!…
În iarna aceea ne-a vizitat acasă învăţătoarea. Era obligată să facă vizite la domiciliul tuturor elevilor, dar cred că era şi curioasă – în clasa I avusesem o altă învăţătoare care se mutase la altă şcoală şi ea ne preluase fără să ne cunoască în amănunt. Casa noastră era ultima din oraş. Acum s-au construit tot felul de vile şi nu mai are poezia pe care-o avea atunci. Nu aveam curent electric, îmi făceam temele la lumina unei lămpi cu gaz (natf – cum îi zicea bunica), în casă era frig şi, când am deschis uşa şi-am văzut-o zâmbind satisfăcut (cu sensul: Te-am priii-ins!), n-am ştiut ce să fac. L-am chemat pe tata care era în atelierul lui. Au vorbit ceva despre mine – că nu mă străduiesc destul, că m-au votat colegii comandantă dar eu nu-mi fac datoria cum trebuie, ea îmi aducea reproşul că exist şi îi stric planurile ei fireşti cu capul meu cel mare şi rotund iar tatăl meu îşi tot ştergea mâinile de pantalonii de salopetă murdari şi peticiţi, de parcă s-ar fi ruşinat de mâinile lui, reproşându-mi din ochi tot ce-i recita învăţătoarea.
Drept să vă spun, mă ruşinez să vă spun, am 42 de ani şi încă n-am înţeles cum „funcţionează” oamenii. Eu cred că funcţionează ca mine şi nici pe mine n-am reuşit să mă cunosc îndeajuns. Iarna aceea de clasa a doua a trecut cum a trecut, cu ostilitatea făţişă a învăţătoarei şi cu secretul sărăciei mele pe care nici măcar ea n-a avut curajul să-l dezvăluie în clasă. Nu era niciun mare secret – la urma – urmei, noi locuiam toţi în aceiaşi mahala şi ne ştiam unii altora sărăcia, însă pe atunci nu conta asta în evaluările noastre. Confortul era sau nu era; pe tăpşan sau pe tolocuţă nu conta (şi cred că nici azi nu contează) cât de bogaţi sunt ai tăi, conta cât de abil erai să tragi cu praştia în sticlele atârnate în stâlpii de gard, să dai goluri şi echipa ta să câştige, să fugi destul de repede încât să nu te prindă paznicul de la uzină, să ştii să faci o vârşă cu dibăcie, fără să strici sticla, să nu cazi în pârâu când te dau cu cablul făcând precum Tarzan şi, mai ales, mai ales, să ştii să povesteşti şi să ai imaginaţie. Dacă îi fascinam cu ceva pe copiii de pe stradă, mulţi fiindu-mi colegi, atunci îi fascinam cu poveşti. După ce osteneam de alergătură, ne adunam „la piatră” (un pietroi de L-2/l-0,6/h-0,8) şi eu le povesteam. Le povesteam, bineînţeles, din cărţile pe care eu le citeam (iar ei nu) cu nesaţ. În plus, într-o zi mi-am câştigat respectul lor veşnic umplându-l de sânge pe cel mai rău copil de pe stradă, care-i teroriza pe toţi. Era într-o duminică după-amiază şi eu veneam de la „film”, îmbrăcată în cele mai bune haine – adică un singur rând de haine pe care le aveam pentru duminică. Văzusem Rocky şi eram încă sub puternica lui impresie. În mijlocul drumului, mă aştepta „Ştralică” – aşa-i ziceam noi, în timp ce în spatele meu creştea grupul de copii care se temeau cu toţii de el pentru că-i ciomăgise pe fiecare în parte. Şi ei mă rugau cu toţii: „Doina, nu te duce, că te bate! Nu te duce! Lasă-l să se ducă în casă!” Ei, eu nu m-am oprit şi acesta a fost momentul decisiv al copilăriei când mi-am învins frica. Poate l-aş fi ignorat şi poate că hotărârea mea l-ar fi determinat să-şi ia tălpăşiţa. Dar era liota de copii acolo, nimeni nu putea da înapoi. A luat o mână de noroi dintr-o băltoacă şi mi l-a aruncat pe bluza mea albastră. M-am apropiat cu paşi decişi şi i-am repezit o stângă-n nas. Restul a fost uşor, în câteva minute era ghemuit în timp ce toţi copii erau grămadă pe el. Abia l-am salvat şi l-am protejat până la poarta lui. Pietrele şuierau prin aer, la fel scuipaţii, văzduhul era numai ţipete şi înjurături.
În primăvară, cred că după 8 Mai când se organizau tot felul de aiureli propagandistice la care participau evident şi pionierii şi, cu această ilustră ocazie, învăţătoarea care era şefa pionierilor din şcoală a găsit că am întârziat afişarea Programului de activităţi pioniereşti al detaşamentului clasei noastre şi intrând în clasă peste învăţătoarea noastră, fără alegeri, fără consultări, fără propuneri, a decis că nu mai sunt comandantă de detaşament şi mi-a cerut să-i predau şnurul colegei mele. Evident că m-am executat. În mintea colegilor mei care nu au mai îndrăznit să protesteze făţiş am rămas, însă, tot „comandanta”, până când ne-am despărţit şi ne-am dus fiecare pe drumul nostru.
(Recunosc, am cochetat cu gândul de a le scrie numele aici celor două „zmăoaice” care şi-au băgat bocancii plini de noroiul cinismului specific adulţilor bătuţi în cap în sufletul meu de copil. Ceea ce m-a oprit a fost gândul că or fi făcut şi lucruri mai bune. Au educat generaţii de bolovani, le-au pus condeiul în mână şi le-au dat o direcţie. În raport cu asta, micul meu deranj e ca şi inexistent. Oricum, eu am biruit şi fără şnurul acela. 🙂 )
Punem Ping-uri la paritate: Gabriela Elena, Cristian Lisandru, Link-Ping, Elisa, Istoria Banatului, Noaptebunăcopii, Hai că se poate!, World of Solitaire, Natasha, ATP, Atitudini, Cosmin Ştefănescu (te-ai înşelat, nu suntem chiar aşa de săraci), Dumitru Agachi, Cristian Dima, Ioan Usca, ISU, Caius, G1b2i3, Cati Lupaşcu, Geanina Lisandru, Dispecerul.
Pingback: Rasoterapie cu morala « Ҩ Gabriela Elena
Pingback: Prinţesa « Ioan Usca
raduhumor a spus:
Ai talent cu carul
si te-ajuta-amarul !
Da, esti o adevarata si foarte talentata povestitoare !
Nu stiu de ce imi vine sa te alint …Crenguta ?!
P.S. In Bucovina, bat-o vina , deci si la voi la Radauti, ca si la noi 😆 ,
la gaz i se spunea „naft „….
Gabriela Savitsky a spus:
Radu Humor,
Bunica era refugiată de la Cernăuţi, Chira (Kira – oarecum grecoaică, cu nişte ochi albaştri peruzea pe care i-a moştenit – nu ştiu cum! – feciorul meu) la Jicov. Evident, gazul e „natf”. Mulţumesc. Mă bucur de aprecierea ta. Talentul, însă, nu te face fericit. Este îngrozitor să trăieşti cu un suflet ca al meu, te asigur. Aş da talentul meu tot pentru o oră de prostie limpede şi calmă în care nu simţi nimic. Am tot încercat, dar aşa mi-e scris. N-am ce face. Dacă nu scriu, voi fi îngropată cu tot cu talant. 🙂
Mirela a spus:
Dragă Gabriela, deocamdată am citit și recitit.
………………………….
E una din cele mai frumoase pagini citite până acum și mă regăsesc, nu neapărat în copilul sărac, ci în copilul oropsit de o profesoară, de o directoare, care, atunci când eu am fost aleasă comandanta unității, s-au străduit din răsputeri să mă înlocuiască cu fiica…secretarei școlii! Nici măcar a unui ștab…de parcă secretara nu era a mai mare dintre ștabi!
Azi, azi fiica mea ar fi trebuit să se ducă la Concursul Europa casa mea, dar una din profe, împreună cu o mămică darnică, au înlocuit-o cu un coleg, care are și el o mămică la inspectorat. Să se ducă, și la naiba, dar singuri că m-am săturat!
…………………………..
E mai rău ca ieri, crede-mă, atunci măcar eram majoritatea săraci sau nu foarte înstăriți! Acum majoritatea sunt…directori, pardon, manageri! Ți inspectori, sau pe cineva, sau lucrează la un ziar de seară, sau…fleoșc!
Noroc că mi-am educat bine fata și nu-i pasă de rahaturile astea. Așa a fost și învățătoarea ei, așa-s și mămicile clasei, care umblă coadă după dilpome și premii, așa-s și colegii ei, pârâcioși și acrii, încă de mici!
Noi să fim sănătoși. 🙂
Trebuia să scriu cu totul altceva, e absolut fermecător stilul tău, e adevărat, e mult mai mult decât merita biata mea replică de ieri, dar astea mi-au venit în minte.
ȘI TOTUȘI, PE TINE TE-AU ALES DATORITĂ CALITĂȚILOR TALE!
Ceea ce azi se întâmplă atât de rar…QED!
Gabriela Savitsky a spus:
Mirela,
Important este ca fiica ta să fie tare.
Aici nu este junglă. În junglă, cel mai tare, cel mai abil, cel mai înzestrat, învinge, câştigă, supravieţuieşte. Aici e un concurs de viermi. Cine rezistă mai mult în căcat fără să respire, cine ştie să recicleze cât mai mult căcat, cine ştie de ce „maţ” să se lipească pentru a supravieţui, acela învinge. Probabil că aşa trebuie să fie. Ştii de ce? Pentru că un triumf la această vârstă te poate moleşi sau face să devii autosuficient. Sigur că nu e, din punct de vedere al inimii de mamă, corect, cinstit, normal. Te înţeleg. Eu îl feresc de confruntări cât pot. Nu îmi iese întotdeauna. Şi nici nu e bine; s-a trezit, la un moment dat, din pricina educaţiei mele greşite, că e ciuca bătăilor. Aşa că a învăţat să se apere, să fie cinic, să nu-i pese. Dar nu atacă. E o lume mârlănească la limită şi dacă acum aş fi copil nu aş vrea să mă duc la şcoală. Oricum, şi printre aceştia rezist eroic. Noroc de talentul meu care e şi suferinţă şi pavăză. Fă-ţi din talent un scut şi nu te uita decât înainte. nu te uita ce face stânga şi ce face dreapta. Mergi înainte pe drumul tău. Lasă jigodiile să urle la lună cât vor.
M-au ales pentru că eram „altceva” decât ei. Copiii au o foarte bună percepţie asupra esenţei.
Mereu am fost altceva.
Pingback: LA CAPĂT DE LINIE, SPERANŢA… (11) «
Black Angel a spus:
http://black-angel-costel.blogspot.com/2010/05/visez.html
Pingback: Îngrăşământ din coji de banane « Elisa-gradina mea de vis
Pro Atitudine - 20 x Schindler a spus:
Interesant cum poti retrai acele timpuri! Sau te pregatesti sufleteste pentru ceea ce urmeaza???
Gata!!!! Mi s-au împlinit aşteptările. M-am mutat! Adică, am blog nou! Cu un alt domeniu….Aşa că vă aştept cu mare plăcere în noua mea casă. Bineînţeles, pentru cine este interesat să îmi calce pragul. Oricum, uşa este deschisă, iar cine vrea să mă introducă în blog roll poate intra direct pe uşa http://www.proatitudine.ro/
Gabriela Savitsky a spus:
Proatitudine,
Te-am notat! 😉
Sunt pregătită oricând pentru orice.
Nu retrăiesc nimic. Am încetat să trăiesc în trecut sau în viitor.
Îţi recomand un autor, dacă nu te-ai întâlnit cu el, încă. Eckhart Tolle – Puterea prezentului şi Un nou pământ. Merită să treci prin ele.
Sunt seninănatea însăşi. Orice mi s-ar întâmpla e bineprimit.
World of Solitaire a spus:
Doina,
Atâta drag pionieresc, am prins de tine,
Că plâns duios , nu- mi pot reţine! Citindu-te.., O rara avis, imi vine-a spune
De ce, asa putina, esti in lume!
Gabriela Savitsky a spus:
World of Solitaire,
Şi eu mă gândesc la China… Am la parterul blocului un magazin chinezesc. Sunt ordonaţi, curaţi, discreţi şi … muţi. Am încercat să rup cu ei ceva în engleză, dar sunt muţi ca pământul. Mormăie câte ceva.
Drept să-ţi spun această primă nedreptate din viaţa mea (socială) – lăsând la o parte bătăile şi gherănelile cu soră-mea, care erau inerente – m-a rănit rău-rău. O vreme am fost bezmetică; apoi mi-am revenit; am găsit în cărţi puterea de a merge mai departe şi în schimbătatea aceea a copiilor care se însemninează deodată precum cerul după un ropot de vară. E drept, mi-am strâmbat direcţia un pic şi nici acum n-am prea mare consideraţie pentru adulţi. 😀
Cred că atunci m-am gândit pentru prima dată la sinucidere. M-am mai gândit şi mai târziu dar atunci povesteam cu colega şi prietena mea – proaspătă comandantă – cât o să sufere învăţătoarea şi cealaltă „vrăjitoare”. Nu pot să-ţi spun cât de necăjită era Larisa care-i considera pe părinţii ei nişte monştri odioşi. Doi copii trişti din pricina unor părinţi nebuni şi a unui sistem cu nimic mai prejos decât ăsta.
Gabriela Elena a spus:
Nedreptatile si teroarea indurata de tine din parte invatatoarei au corespondent si in actualitate.
Gandeste-te ca acum, constiinta unui profesor este cumparata de functia tatalui, sau poate ca mama lucreaza la Finante, sau factorul demoralizator consta in faptul ca aproape toti elevii, de la 18 ani, vin cu masinile lor personale la scoala.
Vezi nedreptatea la tot pasul.
Raului i se spune bine si invers.
Daca tu ii ajutai pe cei mai slabi la invatatura si le explicai, acestia erau recunoscatori si te sustineau.
Acum nu doresc sa le explici, se lingusesc pentru teme, referate, pentru care tu muncesti pana noaptea tarziu, in timp ce ei fac cunostinta cu viata de bar, si dupa ce si-au atins scopul, ca Uriah Heep, lovesc cu ironia, iti fac sicane, si te invidiaza.
Tot ceea ce a fost rau acum este si mai rau.
Daca vreun profesor care din greseala a dat 6 lucrarii unei astfel de progenituri, nu trebuie sa ne mai miram ca pe finalul semestrului, fara vreun raspuns, apar ca si ciupercile dupa ploaie, notele de 10 menite sa corecteze, nu asa oricum media, ci pana la 10.
In tot acest timp tu iti iei acel 10, super muncit si transpirat…
Te simti ca si cel care lupta cu morile de vant…
In zilele noastre, rar invinge calitatea, cel mai des este calcata in picioare.
Gabriela Savitsky a spus:
Gabriela Elena,
Sunt convinsă că aşa este.
De aceea am şi scris aici ce am scris.
Dacă eu îmi amintesc astăzi, după 34 de ani de parcă ar fi fost ieri, pot să îmi închipui sau chiar ştiu ce simte un copil astăzi când este valorizat în raport de conturile şi funcţia părinţilor.
Iniţial am vrut să-mi înscriu copilul la o „şcoală de fiţe”, zisă cea mai bună din oraş. La insistenţele prietenului meu, care mi-a zic să n-o să fac faţă, am ales o şcoală de cartier. Cred că am făcut bine. Până aici e bine. Trebuie să facem ceva… Nu putem trăi în această perpetuă frustrare şi nedreptate. E cazul să facem ceva.
Pingback: Dare de seamă despre norbi…(2) « Dispecer Blogosferă
Pingback: cei ce nu pot fi numiți « Andi Bob
Mirela a spus:
Ai rămas ALTFEL și de aceea ești ceea ce ești și nu vrei (și bine faci) să fi altceva. Nici eu nu aș schimba cu nimeni!
Comparația cu viermii e uluitoare. Ceva mai grețos decât mârlăniile cotidiene nici în plastica ta descriere nu poate exista.
Să avem grijă de iubiții noștri copii, să fie curați, dar luptători curajoși și departe de lumea viermilor zilei.
Ai noștri vor triumfa, pentru că valoarea se disociază și iese la suprafață, ca uleiul din apă.
Alor noștri le doresc să trăiască 100 de ani fericiți! 🙂
Gabriela Savitsky a spus:
Am rămas la fel ca atunci, în bună măsură, şi asta nu e bine deloc, te asigur. 😀
Ei or să-şi găsească drumul lor… Ai observat că fericirea n-are absolut nicio legătură cu banii sau poziţia socială?
teonegura a spus:
Ma regasesc perfect in randurile astea, in fiecare litera asezata exact peste o piatra de destin… Am citit „povestea” pe nerasuflate, reamintindu-mi vremurile cand, din cauze identice, eram un paria printre adulti si chiar copii de stabi. Dar am razbit si eu, tot fara snur, pe care l-am pierdut, sincer sa fiu, cu tot cu „macaroanele” ce le purtam la umeri…
Gabriela Savitsky a spus:
Teo,
Uitasem de „macaroane”… 🙂
Ce vremuri!
Condiţia socială determină o anumită atitudine, cred. De luptător. Ca o coardă elastică. Cu cât greutatea şi viteza e mai mare, cu atât te aruncă mai sus.
LiA a spus:
Gabriela inca se mai practica „seful de clasa” . Fiul meu are „mari piedici ” din partea invatatoarei si sincer, e destept (isi face temele SINGUR).
Povestirea ta m-a incantat. Mi-am amintit de opilarie, de Doamna Teslici(inv. mea) care mi-a rapit snurul de unitate in clasa a 3-a fiindca parintii mei se pocaisera, tata era minier iar mama casnica.
Nu am reusit sa ajung cea mai cea din lumea asta mare. Dar, m-a ajutat Dumnezeu sa-mi tin fruntea sus de fiecare data.
Iti multumesc ca mi-am scos si eu un cui din inima, citindu-te.
Bafta si sanatate !
Gabriela Savitsky a spus:
Mă bucur mult că am ajutat la scoaterea unui cui. Cu această ocazie l-am scos şi eu. De data aceasta fără să mă doară. Câtă vreme reuşim să facem din suferinţă lumină şi bucurie suntem salvaţi.
Mulţumesc. Nici eu n-am reuşit să ajung nu-ştiu-unde. Dar am ajuns la mine. Şi nu mă poate îndoi nimeni orice ar face.
Pingback: Politică şi corupţie « Idei Înghesuite
Pingback: Poze emailate – 8 « Link-Ping
Pingback: Zi lejeră « Nataşa
Pingback: Mirela Pete. Blog » Blog Archive » Posibile reușite
Cati Lupaşcu a spus:
Buna seara Gabriela.
De pe la pranz am tras cu ochiul la postul acesta si am vrut sa citesc, abia acum am reusit.
Nedreptatile facute copiilor cred ca sunt tot o meteahna a regimului comunist, din pacate inca netratata. Inca se fac multe abuzuri si cred ca cel mai sanatos este sa iti educi copilul sa nu le bage in seama. Nu stiu insa cat de corect este fata de el, de personalitatea lui.
Despre mine, ce pot sa iti spun este ca niciodata nu am ravnit la un snur galben, rosu a fost suficient avand in vedere ca ai mei aveau niste meserii banale de unde nu prea aveai cu ce ajuta „lumea buna”.
Ceea ce mai dureros este ca daca pe vremuri lumea buna se multumea cu putin, un pachet de cafea, cativa litri de benzina, o intrare pe usa din dos la alimentara, acum aproape ca nu-ti cuprinde mintea ce „cadouri” iti pot asigura un „snur galben”.
Simion Cristian a spus:
Daca ti-ar da Dumnezeu sanatate pe masura talentului ai trai o mie de ani!
Gabriela Savitsky a spus:
Simion,
Presupun că voi trăi atât cât va fi cazul. Nu pot să spun că ard de nerăbdare să ajung la o mie de ani. Şi, peste o mie de ani, nimeni n-ar mai pricepe ce-i acela „pionier” sau „şnur galben”. Nu mai am aşa de mult; am început să uit unde-am pus cheile, ce-am mâncat ieri la prânz, ce am vorbit săptămâna trecută cu o cunoştinţă… Dar, în fiecare întâmplare e multă intensitate, tensiune. Şi când dau „bună dimineaţa” chiar „văd” o dimineaţa perfectă în care sufletele-s în absolută armonie şi linişte. Şi ştii ce? Nu-mi pare rău. „Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin”. Am trăit tot. Până şi propria moarte. Sper doar să am răgazul să le scriu. Şi nu sunt patetică – am auzit că patetismul ar fi un păcat. Nici melodramatică nu sunt şi nici nu fac o dramă din nimic. Pentru că trăiesc în mijlocul unei tragedii. Dacă mă mut, se mută şi ea cu mine ca să rămân în centrul ei. Îţi mulţumesc pentru exclamaţia ta. Mă bucur că ai o casă, să ştii. Să fii atent să rămână vie în toţi anii în care locuieşti în ea. Casa face parte, la un moment dat, din tine. Nu e doar jurul, eşti chiar tu.
Pingback: Revista blogosferei: ceva e tare gresit pe lumea asta « Un blog cu atitudine
Pingback: Caruselul – 21 « Dumitru Agachi’s Weblog
raduhumor a spus:
„Nici eu n-am reuşit să ajung nu-ştiu-unde.
Dar am ajuns la mine. ”
Ramai acolo, ca-i cel mai bine !
Gabriela Savitsky a spus:
Bine ar fi, Radu. 🙂
Nici nu voiam să „mă fac” ceva vreodată. La întrebarea asta n-am răspuns niciodată. Aş fi putut fi un medic bun; o vreme m-am gândit la asta. Aş fi putut fi un ziarist de excepţie, dar ziaristul n-are viaţă proprie (deloc) şi puterea pe care-o căpătasem cu ajutorul micilor mele cuvinte m-a înspăimântat şi m-a copleşit. Aş fi putut fi un profesor bun, chiar am fost o vreme până mi-am dat seama că vreau altceva şi că a iubi copii nu e suficient ca să le îndrepţi destinele. Am avut un elev, Filimon, nu mai ştiu ce s-o fi făcut cu el. Era ca un înger de frumos şi de cuminte.
Aş fi putut să schimb lumea, dar la ce bun? Lumii îi place aşa cum e. Aşa că m-am oprit la această ultimă şi preţioasă îndeletnicire: Să vă povestesc cum se vede universul mic şi universul mare din locul în care mă aflu. Sper că reuşesc să descriu cum se cuvine.
Mirela a spus:
„Şi când dau “bună dimineaţa” chiar “văd” o dimineaţa perfectă în care sufletele-s în absolută armonie şi linişte.”.
Esti fenomenala! Cartile tale ar trebui sa ia locul multor tampenii din librarii. Chiar si AICI se cere o rebeliune. Pentru ca e inestetic sa se adune pin librarii maculatura unor vedete de televiziune, in timp ce tu esti aici si SCRII.
Gabriela Savitsky a spus:
Mirela,
Scumpa mea. E greu să pui un laptop cu un blog într-o vitrină. Eşti minunată dar … atât am făcut. Am scris trei cărţi. Una nu e pe blog pentru că mai am un singur exemplar şi mi-a fost lene să copiez poemele (33 la număr) aici. Poate o s-o fac într-o zi. Acum pot să spun că m-am apucat de scris. Am fost ocupată cu drumul… Am fost ocupată să fac pe plac tuturor când eu numai unuia singur trebuia să-i fac pe plac, celui care mi-a pus în palmă, la naştere, o monedă rece şi aspră. Talentul.
N-aş fi ajuns aici. Şi n-aş fi scris aceste lucruri. De multe ori m-am dus de la drumul meu, o dată din prostie copilărească. Credeam că viaţa e aşa cum citeam eu. Până să mă dumiresc… eram deja o legătură de carne sângerândă. O dată m-a salvat mama. Cred că nu există suferinţă mai mare pentru o mamă care a avut o viaţă nemeritat de rea să vadă cum copilul ei iubit o ia pe aceiaşi cale, a nefericirii totale. O dată m-a scos Dumnezeu din gherele diavolului prin sora mea care e un fel de înger păzitor care încasează ghivecele-n cap în locul meu. O dată, m-a salvat un om pe care abia îl cunoşteam şi care a văzut cu adevărat cine sunt. Nu ştiu cuma văzut, pentru că nu se putea cunoaşte nimic din mine. Era o lumină mică sub straturi şi straturi de durere, suferinţă şi inadecvare. Probabil că el a zărit lumina şi a suflat în ea … până i s-a stins viaţa. A plătit preţul salvării mele cu viaţa lui. Cred că acum, citind ce scriu, zâmbeşte din lumea cea de lumină. Se numea Victor, Domnul să-l aibă în pază. Cred că nimeni nu a crezut cu mai multă tărie şi împotriva tuturor şi a orice, ca un soi de maestru care vedea o operă lăsată în paragină peste care creşteau în devălmăşie buruienile cotropitoare.
Când am devenit o ticăloasă cinică şi am făcut din cuvinte o armă de temut, când literatura mi se părea o prostie şi o banalitate şi credeam că fiecare cuvânt al meu trebuie cântărit (şi era cântărit) în bani, a apărut – când nu mai credeam nici eu că pot fi salvată de mine însămi – a apărut Maestrul meu. Împotriva evidenţei, împotriva lumii întregi, împotriva tuturor celor care credeau în el, împotriva vieţii lui întregi pe care şi-a făcut-o praf ca să mă salveze, a reuşit în timp, cu răbdare, curăţindu-mă de bale, de mizerie, de scârnă, de zgură, cu multă şi imensă iubire a reuşit. A scos la lumină omul pierdut în tenebrele nonexistenţei. A tras în drumul lui, în drumul de la care se abătuse, o jumătate de stârv. L-a oblojit. L-a învelit. L-a hrănit şi i-a schimbat liniile de câmp care erau unele distructive. Crezi că Iubirea poate schimba chimia unui corp hotărât să se auto-otrăvească? Este posibil. Am ars şi m-am topit ca un aliaj de fier şi cărbune în cuptorul furnalului de câteva ori. El a făcut asta. M-a topit, m-a răcit, m-a retopit. De câteva ori. N-aş putea să-ţi explic cum a făcut asta. Dar a făcut-o; eu m-am transformat ca broscoiul sau porcul din poveste. Eu a trebuit să străbat toate mlaştinile şi toate smârcurile şi toate pădurile ca să-mi găsesc sufletul. Ca să-mi găsesc liniştea. M-am urât până la autodesfiinţare pentru toate câte le-am făcut şi puteam să nu le fac. M-am biciuit, m-am făcut una cu pământul. El a pus nu ştiu ce picătură de cuvânt şi m-a făcut din nou. Tot mai curată. Tot mai limpede. Iubirea e un act magic şi sacru. Prin iubire poţi salva sau ucide. E ceea ce îi spuneam şi lui Radu. Dacă eu scriu astăzi, asta i se datorează acestui om care nici nu cred că e cu adevărat om. Am încercat să-l minimalizez, să-l defiinţez, să-l urăsc, să-l distrug, să-l dinamitez. Pentru că uram ceea ce-mi făcea şi pentru că nu înţelegeam ce face şi pentru că nu voiam să mă lepăd de pieile mele răpciugoase. Orice am încercat să-i fac, el a fost acolo, a rămas acolo privindu-mă un pic ironic. Acum am ajuns aproape de mine. o să ţi se pară indecentă această mărturisire atât de frustă şi mai ales, publică. Nu cred că am ceva de ascuns şi cred că n-ar fi cinstit să nu spun adevărul. Aceste cuvinte pe care voi le simţiţi că vibrează în inima voastră, că vă trezesc dintr-un fel de toropeală, că vă înghimpă, că nu vă plac dar vă fac bine, aceste cuvinte sunt plătite cu greutatea lor în lacrimi. Sper să vă facă bine. Cred că vă fac bine. De aceea vi le scriu. Sigur, mai fericit decât opera ar trebui să fie creatorul. Fiecare creator are şi el un creator… Suntem, cu toţii, fii preaiubiţi ai lui Dumnezeu.
Mirela a spus:
P.S. „Ei or să-şi găsească drumul lor… Ai observat că fericirea n-are absolut nicio legătură cu banii sau poziţia socială?”
Da, e evident, dar ne trebuie atat cat sa traim sanatos si sa nu avem griji nedemne, in rest, altele sunt cele care ne fac cu adevarat fericiti!
raduhumor a spus:
„Aş fi putut să schimb lumea, dar la ce bun? Lumii îi place aşa cum e. ”
Se schimba , dar se schimba greu pentru ca-s inca putine sufletele care si-au gasit perechea !
Celelalte se cauta si se risipesc in cautari neinspirate, sau nu indraznesc sa caute decat in proximitatea lor, sau si mai rau inceteaza sa mai caute la prima incercare nereusita.
Ganduri frumoase si pline de miez precum ale tale sunt o bucurie pentru oricine are norocul sa le intalneasca !
Gabriela Savitsky a spus:
Radu,
Este asta cheia fericirii pe pământ? Dacă am găsi perechea şi ne-ar despărţi ere, epoci, glaciaţiuni, iar această lipire a jumătăţilor ar fi ca o explozie stelară înafara timpului, oare asta nu ne-ar face, iarăşi, teribil de nefericiţi? Oare nu este omul mai predispus la suferinţă continuă şi nu la revelaţie şi lumină? Oare nu egoismul ne împinge să dorim să fie al nostru ceva ce nu poate cu niciun chip să ne aparţină? Oamenii sunt mânaţi de spaime mai mult decât de iubire. Iar iubirea poate să însemne nu neapărat perechea, jumătatea ci armonia cu universul. Să nu ucizi. Nici chiar un ţânţar care te ciupeşte de antebraţ, niciun vis al nimănui, nicio pornire curată spre tine. Să nu furi. Nici măcar gândul de a avea pantofii, poşeta sau telefonul cuiva. Să nu râvneşti ce e al aproapelui tău (ceea ce e un fel de furt) – să nu crezi că toate din lume ţi se cuvin de drept şi poţi să dispui cât pofteşti. Să nu-ţi faci chip cioplit. Nici măcar din cărţi sau dintr-un om pe care, extrapolând, eşti tentat să-l iubeşti mai mult decât pe Dumnezeu (mi s-a întâmplat iar prăbuşirea e nimicitoare). Să ai un singur Dumnezeu. Oare nu ne închinăm (în sensul că suntem subjugaţi) la zeul ban, la zeul poftă, la zeul nefericire? De câte ori am fost tentaţi să-l „nimicim” pe Dumnezeu pentru că n-am câştigat un concurs sau pentru că ne-a luat pe cineva drag care, după părerea noastră, era al nostru (în proprietate, adică!)? Şi iată, am luat numele Domnului Dumnezeului nostru în deşert pentru că nu s-a părut că e superfluu, inabil şi surd la dorinţele noastre… Adu-ţi aminte de ziua Domnului şi o cinsteşte… Care e ziua Domnului? Yiua când toate ni se par în van, când nu ne găsim în nimic bucuria şi pacea? Ziua când lenevim ca nişte plante tropicale, zicând că ne odihnim? Ziua Domnului ar trebui să fie Duminica. Să o cinstim aplecându-ne asupra sufletului, să medităm ce-am făcut rău, ce-am făcut bine, cum îndreptăm. Noi închinăm Ziua Domnului burţii, gâtlejului, febrei de a trăi intens (aşa ne învaţă reclamele şi întreaga manipulare care are tirul reglat asupra noastră, a unui biet şi singur om). Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta… Nu zice nici să-i iubeşti, nici să le ridici monumente de slavă, nici să le aduci luna de pe cer. Ne cere să-i cinstim. Ce înseamnă să cinsteşti? Oare ce înseamnă? O viaţă bună, luminoasă, în vredinicie şi har a unui om oare nu răsfrânge această lumină şi asupra celor din neam? Mi s-a-ntâmplat să aud în preajma unui copil sau a unui tânăr plin de viaţă, încrezător în ce face, instruit şi cu bun-simţ, (mai sutn şi din aceste excepţii, e drept, mai rar) următoarea expresie: „Ferice de tatăl şi de mama acestuia!”
Să nu ridici mărturie mincinoasă asupra aproapelui tău. În primul rând, să nu bârfeşti, răstălmăcind cu răutatea proprie spusele acestuia… Se întâmplă asta, inevitabil, în fiecare zi pentru că am uitat să medităm şi doar înghiţim şi regurgităm idei, gânduri, fapte ale altora, auzite, văzute în fugă…
Şi vine Iisus şi spune nu numai să nu furi ci să-ţi dai şi haina de pe tine dacă cineva îţi cere cămaşa…
Şi spune nu numai să nu ucizi, dar chiar tu însuţi să te sacrifici pentru celălalt…
Şi spune nu numai să nu-ţi faci chip cioplit ci să-l iubeşti pe Dumnezeu ca pe tatăl care este în tine, pentru că eşti fiul lui iubit. Că el ştie fiecare fir din capul tău. Oare nu ştie un tată toate firele din capul copilului? Le ştie.
Şi vine Iisus şi spune nu numai să ne cinstim părinţii ci să fim în stare să-i lăsăm pentru buna noastră credinţă, cinstindu-i în acest mod al iubirii de Dumnezeu, care e în om…
Şi spune nu numai să nu fim desfrânaţi coborâţi în păcat, fară nicio oprelişte ca şi cum am fi cufundaţi în apă) ci spune să iubim mult. Să iubim, să iubim, să iubim…
Şi cine să iubească atunci când inima omului e împietrită de griji şi de egoism şi nu mai vrea să audă nici că are părinţi şi propria-i soaţă nu-i mai e deajuns ci toate femeile altora şi le rânduieşte, furând şi pârjolind sufletele celor din jur…
Să nu te sperii, nu sunt dintre acele mironosiţe care se prosternează în biserică şi se fadosesc mimând credinţa. Sunt un om care nu merge la biserică pentru că nu vrea să participe la marea batjocură adusă lui Dumnezeu. Pentru că traficul cu credinţă nu ne poate îndestula sufletele. Pentru că mântuirea nu se poate răscumpăra cu câteva mătănii şi nu ştiu câte acatiste. Mântuirea e în om dacă trăieşte drept. Dacă nu aduce suferinţă. Dacă poartă binele. Indiferent cât preţ are asta. Chiar dacă-i sângerează inima de umilinţă şi durere. Există etape, praguri. Lumina n-ar putea fi posibilă dacă n-ar exista întunericul.
Când eram mică îi înnebuneam pe toţi cu următoarea întrebare: Da lumina cine-a făcut-o? Şi mama îmi spunea: Dumnezeu a zis să fie lumină şi s-a făcut lumină. „Dar dacă eu zic să se facă soare când e ploaie, de ce nu se face, pentru că eu nu-s Dumnezeu?” „Da” – îmi răspundea mama amuzată. „Dar un om se poate face Dumnezeu?” – continuam eu cu încăpăţânarea proprie copiilor car nu te lasă până nu au un răspuns satisfăcător. „Da, Iisus s-a născut om ca toţi copiii, dintr-o mamă, şi s-a făcut Dumnezeu” – îmi explica mama. „Şi cum a făcut Iisus ca să se facă Dumnezeu?” „A suferit mult pentru lume şi s-a răstignit pe cruce pentru noi. Aşa de mult ne-a iubit încât a murit pentru noi şi atunci a devenit Dumnezeu.” – continua mama. După ce m-am gândit o vreme, am continuat: „Deci, ca să te faci Dumnezeu, trebuie să iubeşti mult oamenii şi să mori pe cruce neapărat?…” „Ca să devii bun pentru Dumnezeu trebuie să faci fapte bune, să fii ascultător de părinţi, să nu faci rău nimănui şi să iubeşti oamenii. A murit Iisus pe cruce şi ne-a răscumpărat”. „Adică cum ne-a răscumpărat? Ca la magazin? A dat ceva şi ne-a primit pe noi? Şi unde e Iisus, de ce nu stă cu noi dacă ne-a cumpărat?” „Iisus e cu fiecare copil. E cu fiecare om bun. Este în fiecare loc unde oamenii-s curaţi la inimă şi buni. E acolo unde oamenii se iubesc unii pe alţii. Şi nu se mai face niciun om Dumnezeu” – a concluzionat ea ca să mă potolească. „Daci dacă iubesc mult oamenii o să fiu prietenă cu Iisus şi el vine să se joace cu mine? Da ce-nseamnă să iubeşti oamenii?” „Adică să-i iubeşti aşa cum mă iubeşti pe mine” – a mai zis mama. Ce a omis ea să-mi spună … este preţul drumului până aici.
🙂
Ţi-am răspuns, cred, îndestulător. 🙂
Pingback: Drum spre devenire… (3) « Cristian Dima
g1b2i3 a spus:
Am citit povestea ta imediat ce am vazut e-mail-ul cu postarea ta.M-a impresionat, mi-am adus aminte de acele vremuri, doar ca eu m-am nascut cu vreo 11 ani inaintea ta.
Eram si noi niste copii dintro familie obisnuita si cu greutati, dar am avut o copilareie frumoasa.
Am facut si multe nazbatii, chiar daca eram foarte cuminte si-mi placea sa invat si sa citesc.
Gabriela Savitsky a spus:
Probabil că e în mine (mai ales în ochi) o lucire de răzvrătire, un „ceva” care-i determină pe cei care cred că au putere vremelnică asupra mea să caute să mă vâneze. Prin orice mijloc. Fără să am psihologie de victimă. Şi eu am fost un copil singuratic şi melancolic, timid până la transpiraţia palmelor dar cu pusee de îndrăzneală la care n-am o explicaţie. A fost o întâmplare care m-a marcat pentru că eu nu mi-am dorit să intru în ea. Mie mi-era bine cu cărţile mele. Din ea am ieşit ca o cojmelie din câmp prin care bat vânturile în toate direcţiile. Pentru că oamenii pe care-i pusesem în faţa mea la mare distanţă şi foarte înalţi se purtau ca nişte şobolani. Pentru lumea unul copil de 9 ani a fost devastator. Dacă zic „crimă” o să vă supăraţi. Dar a fost o crimă. Prietenul meu îmi spune că după 20 de ani toate crimele se prescriu. Deci, am prescris-o. 🙂
Pingback: Columna lui Traian « my heart to your heart
Pingback: Comentarii la Facerea – 25 « Ioan Sorin Usca
Pingback: Ioan Usca – Ultimul Mitropolit – 30 « Caius
Pingback: Gaston Burssens (1896-1965) – Respectabil bordel « Orfiv
Pingback: Viermele neadormit « Ioan Usca
dispecerita a spus:
Cu adevărat emoţionantă povestea ta!
Ca şi copil, e greu să înţelegi cinismul adulţilor.
Încerc să-mi aleg cu mare grijă cuvintele atunci când fetiţa mea, de 3 ani şi jumătate, îmi pune anumite întrebări.
Gabriela Savitsky a spus:
Copiii găsesc acele întrebări proaspete, pure, energetice, la care noi nu ne-am mai gânsit de când am fost copii. În general, e bine să fii sincer cu ei, au o memorie fenomenală.
Pingback: Noaptea Iguanei » Scrisoare de intenţie
Mirela a spus:
‘Cred că vă fac bine. De aceea vi le scriu. Sigur, mai fericit decât opera ar trebui să fie creatorul. Fiecare creator are şi el un creator… Suntem, cu toţii, fii preaiubiţi ai lui Dumnezeu.”
Mulțumesc. Mulțumesc Gabriela! Știam, dar era cazul să mi se reamintească. Ca să reamintesc, la rându-mi, acelora care-au uitat și se prostituează într-un desfrâu exclusiv materialist, în ciuda talentului cu care sunt dotați.
Fecare alege, dar nu fiecare e ALES!
Privindu-te, știu că ai fost aleasă. Despre mine nu pot să spun decât că am lăsat jobul căldicel și sigur, pentru a înfrunta lumea cu talenul meu, atât cât este.
Doamne-ajută!
Gabriela Savitsky a spus:
Mirela,
Nu te mântuieşti în locul nimănui. Crede-mă, oricât am încerca chiar dându-ne viaţa pentru cineva, nu-l mântuim noi. Nu te interesează ce face lumea, ce zice unul şi altul. Adună-te în jurul inimii tale. Ascult-o cum bate. Las-o să radieze de fericirea că te-a regăsit.
Să ştii că deşi aşa ne pare, nu noi alegem ci destinul alege pentru noi. De multe ori într-un mod care ne pare dureros. Şi mie mi s-au tăiat o dată aripile rău de tot. Dar a fost pentru binele meu. Asta văd acum. Atunci n-am văzut decât frustrare, umilinţă, nedreptate. Acum înţeleg că toate aceste malversaţiuni m-au împins către albia mea.
Ascultă-ţi inima. Închide ochii şi ascultă-ţi inima aşa cum ascultai somnul copilului tău când era bebeluş şi îl ascultai cum doarme.
🙂
Lumea e minunată.
Pingback: Îngrăşământ din coji de banane - Elisa – gradina mea de vis