Tablou: Mirela Pete

Mirela mi-a scris câteva cuvinte care m-au răscolit. Am vrut să-i răspund aseară dar am amânat, simţeam că nu e momentul optim. Îi răspund astăzi cu acest articol, şi ca să mă vindec de acea umbră a copilăriei care mă urmăreşte necontenit şi o povestesc aici ca s-o sting.  

Ca să fii comandant de unitate – şi nu ştiu de ce unii susţin astăzi că ar trebui să ne fie ruşine sau chiar să fim „lustraţi”! – era suficient să înveţi foarte bine, adică perfect. Să aduni colectivul în jurul tău, să-l determini să creadă în tine şi să te urmeze, să fii generos – adică să-i ajuţi la lecţii şi pe cei mai înceţi la minte şi să fii exigent – adică să nu tolerezi măgăriile. Legat de această realitate – a comandantului de pionieri – am trăit prima experienţă socială revelatorie. Deşi eram mereu sărăcuţ şi peticit îmbrăcată (asta din vina mea, eu agăţam hainele în toţi pomii şi în toate gardurile iar pantalonii erau veşnic rupţi în genunchi din pricina căzăturilor de la fotbal) dar curat, deşi eram prima la năzbâtii (cum ar fi să te caţeri pe atelierul şcolii) eram şi prima la învăţătură. Nu pot să spun că ai mei îmi dădeau meditaţii – pe atunci nu se practica acest sport, e drept şi dascălii erau respectaţi, aveau un statut social de frunte, nu erau paria.
La alegerile pioniereşti, colegii mei, 35 la număr (eram 36 într-o clasă) m-au ales şi m-au votat comandant. Şnurul portocaliu împletit, cu două ghinde îmbrăcate în mătase atârnând peste marginea catedrei lucea cuminte parcă făcându-mi cu ochiul. Opţiunea colegilor a fost o surpriză şi pentru mine şi pentru învăţătoare. Ea a intervenit şi a încercat să abată opţiunile către o altă colegă – fiică de ştabi la partid şi prietenă a mea, pe care o preţuiam mult pentru că era isteaţă şi nu-i păsa cine ziceau cu toţii că este. După o oră de lupte şi de argumente, învăţătoarea a fost nevoită să se dea bătută. Am primit şnurul galben şi toată responsabilitatea ce decurgea din această sarcină. Era o iarnă cum numai la Rădăuţi este. Cu minus 25 de grade aproape în fiecare noapte. Mama era plecată în vremea aceea în staţiune, la tratament – dacă n-ar fi fost, azi nu cred că m-aş mai fi bucurat de realitatea că este, diagnosticul fiind unul grav. Cum la 7 când plecam eu la şcoală nu era nimeni acasă, m-am îmbrăcat mai gros pe dedesubt şi m-am dus la şcoală doar în costumul pionieresc. Atât de mare era dorinţa mea de a dezlipi stigmatul sărăciei cu care ne etichetaseră cei de pe strada mea. Voiam să dovedesc că în pofida sărăciei, eu eram deja „cineva”. Sau, cine ştie ce vanitate creştea de atunci în mica mea inimă… Nu am reuşit nici astăzi să înţeleg deplin ce anume m-a făcut să defilez într-o zi de iarnă cumplită doar în cămaşa albă ce se confunda cu zăpada.
Au urmat câteva săptămâni în care învăţătoarea m-a hăituit sistematic, punându-mă mereu în comparaţie cu colega mea (şi de bancă), arătându-le cât de frumos scrie ea şi cât de urât scriu eu, indicându-le ce frumos desenează ea şi cât de imperfect desenez eu, ce penar ordonat are ea iar al meu e doar un prăpădit de penar de lemn, cât de curat şi elegant e îmbrăcată ea în timp ce eu port şoşoni, etc., persecutându-mă în fiecare zi şi voind să le demonstreze că alegerea lor a fost una stupidă. Interesant este că nu s-a lăsat manipulaţi şi nu au cedat. Şi că aveau voce, la doar 8 ani cât aveam cu toţii, şi-au dat seama ce urmăreşte şi nu au vrut să-i facă jocul. În pauze, discutam cu colega mea; eu îi spuneam că îi cedez „şnurul” – pe care am aflat că îl cumpăraseră părinţii ei -, ea spunea că n-o interesează şi că i se pare o prostie ce face învăţătoarea, aflându-se, desigur, între nicovala părinţilor care voiau pentru ea ceva ce credeau că i se cuvine de drept şi ciocanul colegilor care săreau cu toţii cu o mie de argumente, poate pentru că eu eram una „de-a lor” – eram cu toţii la fel de săraci. Evident că toată şcoala aflase despre offsaid-ul în care se afla tovarăşa învăţătoare din cauză că Doina era prima în opţiunile elevilor ei, nu se ştie de ce. Mă uit la acest tablou vivant cu un zâmbet. Câte pasiuni şi cât efort suscita un biet şnur împletit!… 

În iarna aceea ne-a vizitat acasă învăţătoarea. Era obligată să facă vizite la domiciliul tuturor elevilor, dar cred că era şi curioasă – în clasa I avusesem o altă învăţătoare care se mutase la altă şcoală şi ea ne preluase fără să ne cunoască în amănunt. Casa noastră era ultima din oraş. Acum s-au construit tot felul de vile şi nu mai are poezia pe care-o avea atunci. Nu aveam curent electric, îmi făceam temele la lumina unei lămpi cu gaz (natf – cum îi zicea bunica), în casă era frig şi, când am deschis uşa şi-am văzut-o zâmbind satisfăcut (cu sensul: Te-am priii-ins!), n-am ştiut ce să fac. L-am chemat pe tata care era în atelierul lui. Au vorbit ceva despre mine – că nu mă străduiesc destul, că m-au votat colegii comandantă dar eu nu-mi fac datoria cum trebuie, ea îmi aducea reproşul că exist şi îi stric planurile ei fireşti cu capul meu cel mare şi rotund iar tatăl meu îşi tot ştergea mâinile de pantalonii de salopetă murdari şi peticiţi, de parcă s-ar fi ruşinat de mâinile lui, reproşându-mi din ochi tot ce-i recita învăţătoarea. 

Drept să vă spun, mă ruşinez să vă spun, am 42 de ani şi încă n-am înţeles cum „funcţionează” oamenii. Eu cred că funcţionează ca mine şi nici pe mine n-am reuşit să mă cunosc îndeajuns. Iarna aceea de clasa a doua a trecut cum a trecut, cu ostilitatea făţişă a învăţătoarei şi cu secretul sărăciei mele pe care nici măcar ea n-a avut curajul să-l dezvăluie în clasă. Nu era niciun mare secret – la urma – urmei, noi locuiam toţi în aceiaşi mahala şi ne ştiam unii altora sărăcia, însă pe atunci nu conta asta în evaluările noastre. Confortul era sau nu era; pe tăpşan sau pe tolocuţă nu conta (şi cred că nici azi nu contează) cât de bogaţi sunt ai tăi, conta cât de abil erai să tragi cu praştia în sticlele atârnate în stâlpii de gard, să dai goluri şi echipa ta să câştige, să fugi destul de repede încât să nu te prindă paznicul de la uzină, să ştii să faci o vârşă cu dibăcie, fără să strici sticla, să nu cazi în pârâu când te dau cu cablul făcând precum Tarzan şi, mai ales, mai ales, să ştii să povesteşti şi să ai imaginaţie. Dacă îi fascinam cu ceva pe copiii de pe stradă, mulţi fiindu-mi colegi, atunci îi fascinam cu poveşti. După ce osteneam de alergătură, ne adunam „la piatră” (un pietroi de L-2/l-0,6/h-0,8) şi eu le povesteam. Le povesteam, bineînţeles, din cărţile pe care eu le citeam (iar ei nu) cu nesaţ. În plus, într-o zi mi-am câştigat respectul lor veşnic umplându-l de sânge pe cel mai rău copil de pe stradă, care-i teroriza pe toţi. Era într-o duminică după-amiază şi eu veneam de la „film”, îmbrăcată în cele mai bune haine – adică un singur rând de haine pe care le aveam pentru duminică. Văzusem Rocky şi eram încă sub puternica lui impresie. În mijlocul drumului, mă aştepta „Ştralică” – aşa-i ziceam noi, în timp ce în spatele meu creştea grupul de copii care se temeau cu toţii de el pentru că-i ciomăgise pe fiecare în parte. Şi ei mă rugau cu toţii: „Doina, nu te duce, că te bate! Nu te duce! Lasă-l să se ducă în casă!” Ei, eu nu m-am oprit şi acesta a fost momentul decisiv al copilăriei când mi-am învins frica. Poate l-aş fi ignorat şi poate că hotărârea mea l-ar fi determinat să-şi ia tălpăşiţa. Dar era liota de copii acolo, nimeni nu putea da înapoi. A luat o mână de noroi dintr-o băltoacă şi mi l-a aruncat pe bluza mea albastră. M-am apropiat cu paşi decişi şi i-am repezit o stângă-n nas. Restul a fost uşor, în câteva minute era ghemuit în timp ce toţi copii erau grămadă pe el. Abia l-am salvat şi l-am protejat până la poarta lui. Pietrele şuierau prin aer, la fel scuipaţii, văzduhul era numai ţipete şi înjurături. 

În primăvară, cred că după 8 Mai când se organizau tot felul de aiureli propagandistice la care participau evident şi pionierii şi, cu această ilustră ocazie, învăţătoarea care era şefa pionierilor din şcoală a găsit că am întârziat afişarea Programului de activităţi pioniereşti al detaşamentului clasei noastre şi intrând în clasă peste învăţătoarea noastră, fără alegeri, fără consultări, fără propuneri, a decis că nu mai sunt comandantă de detaşament şi mi-a cerut să-i predau şnurul colegei mele. Evident că m-am executat. În mintea colegilor mei care nu au mai îndrăznit să protesteze făţiş  am rămas, însă, tot „comandanta”, până când ne-am despărţit şi ne-am dus fiecare pe drumul nostru. 

(Recunosc, am cochetat cu gândul de a le scrie numele aici celor două „zmăoaice” care şi-au băgat bocancii plini de noroiul cinismului specific adulţilor bătuţi în cap în sufletul meu de copil. Ceea ce m-a oprit a fost gândul că or fi făcut şi lucruri mai bune. Au educat generaţii de bolovani, le-au pus condeiul în mână şi le-au dat o direcţie. În raport cu asta, micul meu deranj e ca şi inexistent. Oricum, eu am biruit şi fără şnurul acela. 🙂 ) 

Punem Ping-uri la paritate: Gabriela Elena, Cristian Lisandru, Link-Ping, Elisa, Istoria Banatului, Noaptebunăcopii, Hai că se poate!, World of Solitaire, Natasha, ATP, Atitudini, Cosmin Ştefănescu (te-ai înşelat, nu suntem chiar aşa de săraci), Dumitru Agachi, Cristian Dima, Ioan Usca, ISU, Caius, G1b2i3, Cati Lupaşcu, Geanina Lisandru, Dispecerul.