Etichete

, , ,

Imagine: sursa

Dreaptă ca un mesteacăn din cei adolescentini, Alexandrina ieşi din casă căutând cu privirea prin curte, coborî treptele de piatră şi se opri nehotărâtă. Nu ştia ce-i cu torpoarea care-o podidise aşa, deodată; nu-i stătea în fire să se gândească la viaţa ei şi la felul în care trecuse, dar astăzi, după ce-i plecaseră copiii la oraş şi îi petrecuse cu privirea în lungul drumului, parcă o trăsnise o lumină.

Se duse până la şopron şi luă de-acolo un scăunel din acelea mici, îl luă şi se duse cu el la umbra deasă a cireşului. O mierlă trecută prin smoală ţivli şi-şi flutură aripile până pe coama casei de unde o privea curioasă. Parcă şi mierla îşi dăduse seama că Alexandrina  nu-i în apele ei. În fiecare zi, de când o ştia ea, de când începuseră cireşele să intre în  pârg, o vedea trebăluind blajină şi tăcută, ca un duh de lumină albă prin bătătură. Sau cine ştie ce-o fi gândind o mierlă.

Ruşinată de starea ei de slăbiciune şi mai ales de faptul că nu i se putea împotrivi, femeia trecută de a doua tinereţe vădind semnele unei frumuseţi încă neveştejite învăluite în blândeţea ce-i punea pe chip o strălucire de icoană, se aşeză pe scăunel cu mâinile în poală. Două mâini roşii, muncite şi totuşi fragede, cum e pielea nou-născuţilor. Cum stătea aşa, cu spinarea lipită de lemnul cireşului, aruncă o uitătură spre poartă părându-i-se că a auzit-o scârţâind. Văietătura balamalelor neunse scuturate de-o părere de vânt îi sunase aşa ca-n ziua nunţii când ieşise pe poartă să meargă la biserică. Acelaşi sunet al părăsirii şi jalei, al drumului fără întoarcere potrivnic sufletului, hotărât de alţii. Fusese o copilă ascultătoare şi blajină, vrednică şi cuminte, care nu ieşise din cuvântul părinţilor. Singura dată când îndrăznise să-i înfrunte deschis pe mămica şi pe tăticul, fusese cu prilejul discuţiilor despre măritişul ei. Îi auzise din tindă cum puneau la cale întâlnirea cu viitorii lor cuscri, cum se tocmiseră ca la târg pentru fiecare petec de pogon şi pentru fiecare găină. Nu-i venea să creadă că aceia care măsoară, cu vorba, fiecare metru de pânză ţesută în casă şi numără fiecare blid şi lingură, fiecare aşternut şi fiecare lemn de la căruţă, fiecare cămaşă şi fiecare ştergar sunt cei care-o crescuseră şi avuseseră grijă de ea. În mintea ei de fetişcană bălaie şi mlădioasă, încă neieşită bine din copilărie, parcă se deschisese o prăpastie. Parcă i se despicase mintea şi părinţii ei, bunii ei părinţi, căzuseră în prăpastia aceea de unde abia-i mai auzea:

 ” – Îţi dau două pogoane în luncă. Atâta! Mai mult n-am!  … Mai pune şi tălică ceva … Că fata-i bună şi dreaptă şi cuminte. A’ lu’ tălică e cam copt, e trecut bine de vremea însurătorii… Şi eu am casă grea, mai am două fete de măritat. Şi lor de unde-o să le dau dacă-i fac parte numa Drinei? ” – deschisese tătă-su două palme cât două continente, de parcă ar fi vrut să arate că nu are nimic în ele.

– Cu două pogoane n-or să aibe nici cu ce să-şi ţină zilele. Pune şi tălică via dupe deal. Şi mai pune două pogoane de la Răstoaca. Şi batem palma şi bem aldămaşul. O să aibe şi copiii ăştia cu ce creşte un animal colo… Şi-or să vină şi copiii… Şi la copii ce-or să le dea? Dacă face fete!… Să te tot ţii să faci la zestre. Amândoi sunt zdraveni şi buni de muncă. De-astea de-ale casei să hotărască muierile, nu e treaba noastră. Ei, ce zici? Laşi şi facem nunta, sau am plecat? Că vorbirăm şi cu alde Fanfară, şi el are fată de măritat – adusese socru-su supremul argument.

Înspăimântat de gândul că ar putea rămâne cu fata nemăritată povară pe cap – deşi o văzuse pe a lu’ Fanfară şi, după ce că era negricioasă şi searbădă, îi mai mersese şi vestea că-i necuviincioasă şi îl deranjase comparaţia, frica doborâse indignarea. Se mai târguiseră preţ de-un ceas, lăsând ultimele amănunte pentru duminica în care se va face anunţul în biserică.

Alexandrina aşteptase ca străinii să plece, să se întoarcă tată-su de la poartă – îi numărase fiecare pas bufnit pe lespezi – şi, cu privirea strălucitoare le sărise-n faţă ca o tigroaică. Surpriza le-a fost aşa de mare că rămăseseră amândoi fără glas iar mamă-sa scăpase blidul în care ducea la spălat ulceluţele de aldămaş. N-o văzuseră şi n-o bănuiseră niciodată că ar putea fi şi astfel:

– Mămică şi tătică! V-am auzit, aşa să ştiţi! De-aia m-aţi crescut voi pe mine, mă???! De-aia? De-aia m-aţi crescut, să mă vindeţi! Şi mai daţi şi arvună pe deasupra! Da eu ce-s? Vită, îs?! Să mă scoateţi voi la obor? Aşa mamă şi tată sunteţi voi? – răcnise Alexandrina ca un animal înjunghiat.

Pe mamă-sa o podidiseră lacrimile şi de ciudă şi de durere. Însă tăta-su strânsese mâinile pumn şi gura i se făcuse cruntă iar ochii aruncau scântei mai abitir decât ochii verzi ca pielea de şarpe ai fetei care se arcuise de umeri şi ţipa dând din mâini la el. O pocni o dată iar glasul i se stinse. O mai pocni o dată. Mai departe nu-şi mai amintea decât ţipetele mamei şi bufniturile pumnilor care le căutau pe amândouă. Plină de sângele care-o împiedica să vadă şi aproape leşinată, mai apucase să audă:

– Tu mă-nfrunţi pe mine, mă, ‘tu-ţi zidirea şi naşterea mâne-ta?!!… Stai că-ţi dau eu ţie vânzare şi obor, ‘tu-ţi iadul şi răspântia de zmeoaică!… Te omor şi nu mai trebuie să rup eu din ogor!

Se trezise a doua zi înfăşată în cârpele ude pe care i le tot potrivea mămica pe frunte. Mămica avea şi ea un ochi vânăt cu care abia zărea. Alexandrinei îi fu ruşine şi milă mai mult pentru ochiul vânăt al mamei decât pentru capul ei umflat şi fălcile care-o dureau. Bolise o săptămână încheiată, timp în care cususe două ştergare şi încheiase ciucurii la un păretar. Nimeni n-a adus vorba nici de bătaie, nici de îndrăzneala ei şi nunta s-a făcut după datină. Iacătă, se făcuseră 51 de ani de la întâmplarea aceea … copiii se făcuseră mari şi se însuraseră şi se măritaseră după potriva lor – acum erau alte obiceiuri. Nepoţii erau frumoşi şi cuminţi… Oare cum ar fi fost dacă tată-su n-ar fi bătut-o şi n-ar fi hotărât atunci răspicat să se facă aşa cum zice el?

Oare Niculiţă ce s-o fi făcut? – îndrăzni ea cu un fir subţirel de gând care se şi rupse imediat şi se risipi ca şi cum n-ar fi fost de necuviincios ce era. Niculiţă fusese băiatul care-i fusese drag şi cu care încinsese de câteva ori sârba. Şi acum când îşi amintea cât de adânci erau ochii lui negri şi cum îşi cufunda în ei apele verzi ale ochilor ei de parcă ar fi unit marea cu pământul, i se făcea rău de la stomac. Aşa că se gândea o dată la cine ştie câţi ani. Şi din acea emoţie îşi hrănea forţa şi stăruinţa cu care muncise şi răbdase luminoasă în întreagă viaţa ei toate câte fuseseră de muncit şi de răbdat.