Imagine: sursa
Dreaptă ca un mesteacăn din cei adolescentini, Alexandrina ieşi din casă căutând cu privirea prin curte, coborî treptele de piatră şi se opri nehotărâtă. Nu ştia ce-i cu torpoarea care-o podidise aşa, deodată; nu-i stătea în fire să se gândească la viaţa ei şi la felul în care trecuse, dar astăzi, după ce-i plecaseră copiii la oraş şi îi petrecuse cu privirea în lungul drumului, parcă o trăsnise o lumină.
Se duse până la şopron şi luă de-acolo un scăunel din acelea mici, îl luă şi se duse cu el la umbra deasă a cireşului. O mierlă trecută prin smoală ţivli şi-şi flutură aripile până pe coama casei de unde o privea curioasă. Parcă şi mierla îşi dăduse seama că Alexandrina nu-i în apele ei. În fiecare zi, de când o ştia ea, de când începuseră cireşele să intre în pârg, o vedea trebăluind blajină şi tăcută, ca un duh de lumină albă prin bătătură. Sau cine ştie ce-o fi gândind o mierlă.
Ruşinată de starea ei de slăbiciune şi mai ales de faptul că nu i se putea împotrivi, femeia trecută de a doua tinereţe vădind semnele unei frumuseţi încă neveştejite învăluite în blândeţea ce-i punea pe chip o strălucire de icoană, se aşeză pe scăunel cu mâinile în poală. Două mâini roşii, muncite şi totuşi fragede, cum e pielea nou-născuţilor. Cum stătea aşa, cu spinarea lipită de lemnul cireşului, aruncă o uitătură spre poartă părându-i-se că a auzit-o scârţâind. Văietătura balamalelor neunse scuturate de-o părere de vânt îi sunase aşa ca-n ziua nunţii când ieşise pe poartă să meargă la biserică. Acelaşi sunet al părăsirii şi jalei, al drumului fără întoarcere potrivnic sufletului, hotărât de alţii. Fusese o copilă ascultătoare şi blajină, vrednică şi cuminte, care nu ieşise din cuvântul părinţilor. Singura dată când îndrăznise să-i înfrunte deschis pe mămica şi pe tăticul, fusese cu prilejul discuţiilor despre măritişul ei. Îi auzise din tindă cum puneau la cale întâlnirea cu viitorii lor cuscri, cum se tocmiseră ca la târg pentru fiecare petec de pogon şi pentru fiecare găină. Nu-i venea să creadă că aceia care măsoară, cu vorba, fiecare metru de pânză ţesută în casă şi numără fiecare blid şi lingură, fiecare aşternut şi fiecare lemn de la căruţă, fiecare cămaşă şi fiecare ştergar sunt cei care-o crescuseră şi avuseseră grijă de ea. În mintea ei de fetişcană bălaie şi mlădioasă, încă neieşită bine din copilărie, parcă se deschisese o prăpastie. Parcă i se despicase mintea şi părinţii ei, bunii ei părinţi, căzuseră în prăpastia aceea de unde abia-i mai auzea:
” – Îţi dau două pogoane în luncă. Atâta! Mai mult n-am! … Mai pune şi tălică ceva … Că fata-i bună şi dreaptă şi cuminte. A’ lu’ tălică e cam copt, e trecut bine de vremea însurătorii… Şi eu am casă grea, mai am două fete de măritat. Şi lor de unde-o să le dau dacă-i fac parte numa Drinei? ” – deschisese tătă-su două palme cât două continente, de parcă ar fi vrut să arate că nu are nimic în ele.
– Cu două pogoane n-or să aibe nici cu ce să-şi ţină zilele. Pune şi tălică via dupe deal. Şi mai pune două pogoane de la Răstoaca. Şi batem palma şi bem aldămaşul. O să aibe şi copiii ăştia cu ce creşte un animal colo… Şi-or să vină şi copiii… Şi la copii ce-or să le dea? Dacă face fete!… Să te tot ţii să faci la zestre. Amândoi sunt zdraveni şi buni de muncă. De-astea de-ale casei să hotărască muierile, nu e treaba noastră. Ei, ce zici? Laşi şi facem nunta, sau am plecat? Că vorbirăm şi cu alde Fanfară, şi el are fată de măritat – adusese socru-su supremul argument.
Înspăimântat de gândul că ar putea rămâne cu fata nemăritată povară pe cap – deşi o văzuse pe a lu’ Fanfară şi, după ce că era negricioasă şi searbădă, îi mai mersese şi vestea că-i necuviincioasă şi îl deranjase comparaţia, frica doborâse indignarea. Se mai târguiseră preţ de-un ceas, lăsând ultimele amănunte pentru duminica în care se va face anunţul în biserică.
Alexandrina aşteptase ca străinii să plece, să se întoarcă tată-su de la poartă – îi numărase fiecare pas bufnit pe lespezi – şi, cu privirea strălucitoare le sărise-n faţă ca o tigroaică. Surpriza le-a fost aşa de mare că rămăseseră amândoi fără glas iar mamă-sa scăpase blidul în care ducea la spălat ulceluţele de aldămaş. N-o văzuseră şi n-o bănuiseră niciodată că ar putea fi şi astfel:
– Mămică şi tătică! V-am auzit, aşa să ştiţi! De-aia m-aţi crescut voi pe mine, mă???! De-aia? De-aia m-aţi crescut, să mă vindeţi! Şi mai daţi şi arvună pe deasupra! Da eu ce-s? Vită, îs?! Să mă scoateţi voi la obor? Aşa mamă şi tată sunteţi voi? – răcnise Alexandrina ca un animal înjunghiat.
Pe mamă-sa o podidiseră lacrimile şi de ciudă şi de durere. Însă tăta-su strânsese mâinile pumn şi gura i se făcuse cruntă iar ochii aruncau scântei mai abitir decât ochii verzi ca pielea de şarpe ai fetei care se arcuise de umeri şi ţipa dând din mâini la el. O pocni o dată iar glasul i se stinse. O mai pocni o dată. Mai departe nu-şi mai amintea decât ţipetele mamei şi bufniturile pumnilor care le căutau pe amândouă. Plină de sângele care-o împiedica să vadă şi aproape leşinată, mai apucase să audă:
– Tu mă-nfrunţi pe mine, mă, ‘tu-ţi zidirea şi naşterea mâne-ta?!!… Stai că-ţi dau eu ţie vânzare şi obor, ‘tu-ţi iadul şi răspântia de zmeoaică!… Te omor şi nu mai trebuie să rup eu din ogor!
Se trezise a doua zi înfăşată în cârpele ude pe care i le tot potrivea mămica pe frunte. Mămica avea şi ea un ochi vânăt cu care abia zărea. Alexandrinei îi fu ruşine şi milă mai mult pentru ochiul vânăt al mamei decât pentru capul ei umflat şi fălcile care-o dureau. Bolise o săptămână încheiată, timp în care cususe două ştergare şi încheiase ciucurii la un păretar. Nimeni n-a adus vorba nici de bătaie, nici de îndrăzneala ei şi nunta s-a făcut după datină. Iacătă, se făcuseră 51 de ani de la întâmplarea aceea … copiii se făcuseră mari şi se însuraseră şi se măritaseră după potriva lor – acum erau alte obiceiuri. Nepoţii erau frumoşi şi cuminţi… Oare cum ar fi fost dacă tată-su n-ar fi bătut-o şi n-ar fi hotărât atunci răspicat să se facă aşa cum zice el?
Oare Niculiţă ce s-o fi făcut? – îndrăzni ea cu un fir subţirel de gând care se şi rupse imediat şi se risipi ca şi cum n-ar fi fost de necuviincios ce era. Niculiţă fusese băiatul care-i fusese drag şi cu care încinsese de câteva ori sârba. Şi acum când îşi amintea cât de adânci erau ochii lui negri şi cum îşi cufunda în ei apele verzi ale ochilor ei de parcă ar fi unit marea cu pământul, i se făcea rău de la stomac. Aşa că se gândea o dată la cine ştie câţi ani. Şi din acea emoţie îşi hrănea forţa şi stăruinţa cu care muncise şi răbdase luminoasă în întreagă viaţa ei toate câte fuseseră de muncit şi de răbdat.
Diana Alzner a spus:
„Oare Niculiţă ce s-o fi făcut?” N-o să aflăm niciodată cum ar fi fost dacă… Poate există lumi paralele, poate vieţi succesive în care sufletele menite unul altuia se întâlnesc… Sau poate ne trecem cu regrete de nerostit.
Am cunoscut pe cineva care la optzeci de ani mai suspina amintindu-şi de iubirea tinereţii neîmplinită. E foarte real.
Mi-a plăcut mult! 🙂
Diana
Gabriela Savitsky a spus:
Diana,
Aveam sufletul cât un bob de mac.
Mă gândeam că o să vi se pară o tâmpenie.
🙂
Iubirile neconsumate sunt pure pentru că sunt precum porţile temporale. Din ele se poate porni oriîncotro.
Nici nu trebuie să ronţăim, să consumăm tot… Trebuie să avem şi cu ce ne hrăni visele.
Cristian Lisandru a spus:
Câtă viaţă este în acest text. De la un capăt la celălalt…
Gabriela Savitsky a spus:
Cristian,
Să vezi câtă viaţă e-n viaţă!…
Mulţumesc. L-am scris cu o intensă emoţie.
Sigur, personajul după care l-am creionat pe acesta a avut un alt parcurs…
Demult n-am mai cunoscut un om atât de cald. Un om care mi-a înviat inima, la propriu. De aceea o port ca pe un soare de gală. Cât s-o putea. Există oameni pentru care putem plânge toate lacrimile. Să transformi potrivnicia vieţii în iubire şi lumină, asta-i chiar extraordinar!
Pingback: Tweets that mention Alexandrina « Gabriela Savitsky -- Topsy.com
Leo a spus:
Superb scris, Gabriela !
Scriitura e incantatoare, adevarul e crud, oamenii sunt absurzi…
Black Angel a spus:
ce poveste!! incantatoare 😀
Gabriela Savitsky a spus:
Leo,
Acolo sunt nodurile vieţii – unde există intensitate.
Viaţa este absurdă uneori; toţi ne temem de necunoscut.
Gabriela Savitsky a spus:
Black Angel,
Mă bucur că are aprecierea ta sinceră 😀
Pingback: Titanic – Sange balcanic (89) poem « Cosmin Stefanescu's Blog
literelibere a spus:
femei si barbati, destine…mizeria vietii. frumos spus totul.
Gabriela Savitsky a spus:
Mulţumesc. Ţi s-a întâmplat să porţi o poveste şi să simţi că dacă n-o scrii, explodezi?
noaptebunacopii a spus:
Imi place foarte mult povestea Alexandrinei. „Cum stătea aşa, cu spinarea lipită de lemnul cireşului…”, era momentul ei de „altă viaţă”, era – această „lipire” de „lemnul cireşului”, cireşul fiind simbolul armoniei dintre trup şi minte, nu? – odihna şi evadarea ei, împăcarea. Aşa cum „acea emoţie” era fântâna ei de apă vie…
Gabriela Savitsky a spus:
Nu ştiu dacă am bricolat aceste pasaje. Dar, oricum, intuiţia ta e a unui versat critic literar (mă refer la profesiune; mereu i-am admirat pe cei care, pornind de la un text literar construiesc o altă lume în prelungirea lui).
În această călătoria a mea în Muntenia, am cunoscut o femeie cu totul şi cu totul specială. Chiar dacă nu mă pricep la oameni (am mai declarat asta), această femeie mi-a înviorat inima cu seninătatea şi bunătatea ei. Se numeşte Alexandrina.
Textul a venit ca să o consfinţească drept personaj pentru totdeauna. Fără să fie nimic real – abia am cunoscut-o şi-am schimbat câteva vorbe, n-aveam de unde să aflu care i-a fost destinul. Dacă aş avea timp într-o vacanţă, m-aş duce acolo să stau şi să ascult poveşti. Este locul cel mai cald şi mai bun din ţara noastră (poate, exceptând Bucovina) cu oameni primitori şi deschişi la minte şi la suflet. Poate e o impresie amplificată de faptul că am plecat din acest judeţ unde nu se întâmplă nimic… unde totul e trist, cenuşiu, îmbătrânit, perimat, rablagit, încuiat, închis… Şi acolo am găsit spaţii deschise, oameni veseli, bucuroşi de oricine le calcă bătătura, care întind imediat masa şi te obligă să mănânci indiferent dacă ţi-e foame. Aici nu-ţi dă nimeni nici o cană de apă, fântânile-s în curte şi porţile sunt ca zidurile.
Există şi o altfel de lume. Sigur, lumea aceasta mă avantajează, nefiind o expansivă şi-o volubilă.
Pingback: Foamea e cel mai bun bucătar… « Dispecer Blogosferă
Pingback: Scandalurile de pedofilie în rândul clericilor se extind și în Germania - Cel care striga in pustie
Radu Humor a spus:
Cand anuntai ca :
„M-am intors !” , nu banuiam cu ce bogatie …
Adevarat insa ca stii si unde sa cauti, dar mai ales „ce” si „cum” sa culegi si sa transmiti mai departe din prea plinul pe care l-ai descoperit atat de aproape de tine – in sufletul tau pereche ….
Gabriela Savitsky a spus:
Pentru că sunt ca un receptacol, tot ce trebuie să ajungă la mine, vine şi gata.
Demult nu m-am mai simţit atât de bine cu mine aşa cum sunt ca printre oamenii aceştia iuţi la vorbă şi la minte şi plini de poveşti. Care ştiu să nu pună întrebări insidioase şi viclene – cum fac bănăţenii, de exemplu. „De unde eşti? Da de ce-ai plecat aşa departe de casă? Da’ a cui, da’ cu cine, da’ cum? Da’ unde lucri? Da’ câştigi?” – să te pună în inferioritate cumva şi să te simţi prost, sau să te poată specula. Când au însă nevoie de ceva de la tine, nu mai ştiu ce să-ţi dea şi ce să-ţi facă… Îţi tot toarnă în pahar să te-mbeţi şi să te faci de ruşine. Ştiu că nu e fair ce scriu eu, dar aşa este şi nu mă duc la nimeni cu blidul. Dacă aşa mi-a fost scris… Acolo nu m-a întrebat nimeni unde lucrez şi cât câştig şi cum de-am plecat aşa de departe. Şi nici a cui sunt. A fost de ajuns că mi-a plăcut la ei.
Radu Humor a spus:
Parafrazandu-l pe „dispecer” as spune ca :
Iubirea-i cel mal mai bun (dar/si scump) subiect !
noaptebunacopii a spus:
Pot să întreb unde în Muntenia?
Gabriela Savitsky a spus:
Adele,
Poţi. Şi pot să şi răpund. În Teleorman. La Roşiorii de Vede, apoi la Tufeni. Stoborăşti. E pe-aproape de Siliştea -Gumeşti a lui Marin Preda. E o localitate numită Merigoala. Îţi dai seama cât umor au oamenii ăştia… Belitori, Pielea, etc.
Povestesc mâine drumul. Încerc.
Pingback: Luna nu poate fi furată | Raza mea de soare
noaptebunacopii a spus:
🙂
Pingback: „Avem o țară bogată…” « Adakiss's Blog
Pingback: Domnule Băsescu, aţi înţeles greşit problema cu ouăle!…(1) « Dispecer Blogosferă
Marian a spus:
Iti citesc cu multa placere scrierile cuvintele sint vopselele tale iar tablourile pe care le creezi sint pline de viata si vorbesc de la sine! Mai mult ai si un simt al umorului cu totul deosebit iar asta te face de admirat pentru ca ai atit de mult de oferit…,
Gabriela Savitsky a spus:
Marian,
Mulţumesc. Mă bucur că ţi-a plăcut scrierea aceasta amăruie şi dulce.
Pingback: Năbădăiosu`și morcovul. « Cristian Dima
Pingback: Asomarea răspunderii « Blogul lui Teo Negură
dumitruagachi a spus:
Emoţionant portret, unul făcut din gânduri şi din trecere… Moldovean sadea fiind, sunt fascinat ori de câte ori merg la Argeş şi aud vorbele acelea repezite prin curţi, terminate cu mă!, „De-aia… mă???! De-aia?”
Gabriela Savitsky a spus:
Au şi o minte la fel de ageră cum e vorbitul.
Sunt nişte oameni…!…
Gabriela Savitsky a spus:
Poate pentru că tata era „regăţean” de la Nehoiu – Buzău nutresc o fascinaţie deosebită pentru limba română literară (iar cea mai apropiată e cea vorbită în Muntenia) şi pentru această iuţeală plină de farmecul nuanţelor de tot felul.
Pingback: Nişte tâmpiţi… i-am ciuruit! « Un blog cu atitudine
Pingback: Desculță « Orry
Cristian Dima a spus:
Cu toți ne gândim uneori cum ar fi fost dacă… Dacă nu am fi luat unele decizii, dacă nu ar fi luat alții decizii în locul nostru. Eu rămân la ideea ca nimic nu este întâmplător şi dacă e să urmăm un drum şi noi greșim acest drum, vo rătăcii o vreme şi vom ajunge din noul la aceeași răspântie. În ce privește textul care îl propui, mi se pare foarte real, iar descrierile mă conduc chiar în grădina unde Alexandrina are momentul de meditație spre trecut. Se pare că vizita în sud ţi-a prins bine şi la fel şi nouă, cei care te citim. O zi minunată!
Gabriela Savitsky a spus:
Da, Cristian, asta voiam să spun, ai intuit perfect.
Deşi pare că ni le determină alţii, noi decidem în ultimă instanţă. Şi, deşi ni se pare că totul e împotrivă, numai unii reuşesc să ridice de jos şi să ducă cu semeţie povara unei vieţi străine de dorinţa lor. Cu atât mai remarcabili şi mai luminaţi sunt aceia care reuşesc să facă dintr-o viaţă începută sub auspicii proaste una dreaptă şi fermecată.
Pingback: Pe bune ! « World of Solitaire's Blog
Pro Atitudine - 20 x Schindler a spus:
Viata grea a fost candva! Asa am trait cu impresia din povestile de odinioara! De acum vom trai din nou ca in …povesti!
raduhumor a spus:
@Pro Atitudine…
😆 😉
Rusu Gigi a spus:
E un tablou sublimat al vieţii . Totul pare sau poate fi frumos dar vine câte un amănunt care schimbă încetul cu încetul dar fudamental totul . Te trezeşti trăind o altă viaţă ca şi cum ai avea vieţi de irosit. Frumos…
Gabriela Savitsky a spus:
Există în viaţa fiecăruia „noduri”. Acelea, dezlegate sau tăiate, determină un alt curs al vieţii. Bun sau rău, nu ştie nimeni, pentru că acea viaţă (o altă viaţă) care rămâne netrăită şi, deci, e întotdeauna mai frumoasă decât cea pe care am curs-o deja. Sau nu?
Pingback: Grădina Labirint…(7) « Cristian Dima
Pingback: Tezaur – Sange balcanic (91) poem « Cosmin Stefanescu's Blog
Pingback: Greseala poetica – Sange balcanic (90) poem « Cosmin Stefanescu's Blog
Pingback: O artista avant-gardista:Natalia Goncharova « my heart to your heart
Pingback: Bonjour. « Andi Bob
Andi a spus:
Pagina asta ar trebui citită la umbră, sub o salcie, cu o floare la ureche…
Gabriela Savitsky a spus:
Am scris-o cu ochii minţii la un cireş dintr-o curte din Sud. Unde am lăsat şi o parte din sufletul meu. Care s-a întors a treia zi îmbogăţit şi fericit.
Pingback: Opulenţă, ce pana mea! « Simion Cristian
Pingback: Spune-i parlamentarului tau cum sa voteze « Hai ca se poate!
Cati Lupaşcu a spus:
Ce frumos te-ai intors, Gabriela!
Am citit pe nerasuflate. Stii, eu cred ca fiecare se naste cu un destin pe care il urmeaza. Si mai cred ca nimic nu e intamplator pe lumea asta.
Gabriela Savitsky a spus:
Mulţumesc Cati.
Din păcate, minunile sunt efemere. Şi rare.
un nou sens a spus:
Să mai spun şi eu că e extraordinar? Cuvintele mele sunt inefabile, sunt prea mic să te pot felicita!
Superb! 😉
Gabriela Savitsky a spus:
Mulţumesc. Fiecare apreciere prinde în stele ca-n pioneze, acest portret, pe cer.
un nou sens a spus:
Foarte frumos! 😉
Gabriela Savitsky a spus:
Mulţumesc. Din când în când, datorită unor intense emoţii, îmi „iese”. Asta ţine de oamenii şi împrejurările însoriţi (însorite).
Pingback: Solutie pentru protejarea naturii, tigarile care ucid de trei ori mai repede « Adevarul e dincolo de noi
Pingback: Hai, că s-ar putea ! Totul, este …să vrem ! « World of Solitaire's Blog
Pingback: Lacul … « M's blog
Pingback: In atentia cetatenilor cu drept de vot din sectorul 3 « Hai ca se poate!
pucca a spus:
de acord cu cristian lisandru 🙂
offtopic: doresti link exchange? daca da, astept raspunsul la mine pentru a-l vedea mai repede:)
Gabriela Savitsky a spus:
Negreşit întoarcem amabila vizită.
Pingback: Ce faci, Opoziţie ? « World of Solitaire's Blog
Pingback: P.A. – Hai vino! « Cristian Dima
Pingback: Parlamentarilor gorjeni -scrisoare deschisă | Blogul lui Nea Costache
Pro Atitudine - 20 x Schindler a spus:
Stai că-ţi dau eu ţie vânzare şi obor, ’tu-ţi iadul şi răspântia de zmeoaică!… Te omor şi nu mai trebuie să rup eu din ogor!
Ce discurs prezidential! Oare de unde o fi invatat aceasta replica. Cred ca s-a uitat prea mult la emisiuni cu personaje politice…
Pingback: Charging! Do not disturb! :D « Ҩ Gabriela Elena
Pingback: Dreptate fortuită « Ioan Usca
Gabriela Savitsky a spus:
Se face. Şi eu mulţumesc.
Pingback: Ţara lui Raian Împăiat zis şi Papulă Vodă « Simion Cristian
adela sirghie a spus:
impresionanta povestea aceasta simpla!
Gabriela Savitsky a spus:
Îţi mulţumesc în numele tuturor Alexandrinelor. 🙂
pucca a spus:
Iti multumesc. te adaug si eu acum. >:D<
un nou sens a spus:
@Gabriela Savitsky Mie nu prea imi iese… cu toate ca vreau…
Gabriela Savitsky a spus:
Eşti modest. Ai un blog interesant. Scris cu mult bun simţ. Ceea ce nu-i puţin lucru.
Pentru literatură … asta este sau nu este. Dacă nu te-ai născt cu daymonul ei, e mai bine pentru tine. Dacă te-ai născut, citeşte, scrie. Ascultă-l. O să-l auzi când vine. Când te-a prins, nu mai ai scăpare. Parcă ai trăi cu capul despărţit de trup. Capul în altă dimensiune, trupul în alta. Mereu, fiecare parte va lupta să te tragă în dimensiunea ei.
Dacă nu eşti făcut pentru asta, bucură-te! Fiecare bucurie îţi va fi întreagă, fără acel „supraveghetor” care aşteaptă să-ţi fure emoţiile şi la urmă sufletul pentru o inspiraţie pe care ţi-o dă când, cum.
un nou sens a spus:
@Gabriela Savitsky Multumesc… incerc sa citesc cat de mult pot…
Multumesc pentru aprecieri… 🙂
Cu mult drag,
Pingback: Norocul Prostului ! « World of Solitaire's Blog
un nou sens a spus:
va rog sa stergerupa comentariul pentru ca… nu imi fac publicitate pe blogul dumneavoastra. 🙂
Doream sa cititi asta http://unnousens.wordpress.com/2010/05/02/e-gata/
si daca doriti sa imi spuneti cateva pareri…
Va multumesc din suflet!.
Cu mult drag,
Unnousens 😉
Pingback: Se caută un premier… « Dispecer Blogosferă
Pingback: Românii – pulime de căcat | hobbitia land
Pingback: I’m back
Pingback: Re: my dear friends (8) : Alex Mazilu – Foto Blogging