Una dintre bucuriile cele mai mari ale copilăriei era să merg, împreună cu liota de prieteni sau colegi de şcoală, la gară, să ne uităm la trenuri. Niciodată nu mi s-a mai părut atât de fascinantă această întretăiere cu totul stăpânită de hazard a ochilor oamenilor. Dar nu numai să adulmecăm locomotivele şi vagoanele, lungile dihănii care colindaseră prin tărâmuri de basm şi aduceau cu ele mirosul altor locuri, nu doar pentru asta ne înfiinţam, tăcuţi, pe peron şi izbucneam în ţipete fericite doar când apărea de undeva, dintre copaci, balaurul fornăitor. Apoi, când am crescut mare, mergeam pur şi simplu să mă vindec de tristeţe. S-o urc în tren şi s-o trimit undeva. Există un fel de tristeţe indicibilă şi cu totul lipsită de vreo explicaţie care vine de nu-ştiu-unde ca un tren întârziat pe care nu-l mai aşteaptă nimeni.
Gabriela Savitsky 
Reblogged this on Graffiti-uri pe pereţii "Gării pentru doi".
Gara are un parfum aparte….sever și modalitatea în care tu te raportai ca și copil la ea e și cu atât mai minunată, pentru că e scuturată de concret. Mi-a plăcut…și ca să te conving, o iau chiar acum spre gară. Numai bine și felicitări!
Am văzut că scrii proză. Felicitări.
Îți mulțumesc…da, mă referesc de poezie și încerc să mă apuc de o ,,carte cu oameni”. Sper să îmi iasă; mulțumesc de vizită. Numai bine!
Garile din orasele mici, dupa ce li se risipesc calatorii, capata un aer ciudat. Eu i-as zice ‘ aer familiar’ deoarece niciodata nu m-am simtit straina intr-o gara mica.
Trenurile care vin şi pleacă din gara din Rădăuţi – cu care mi-am îndeletnicit azi memoria -, trec prin cimitir. Taie cimitirul în două. Când pleci din gară, inevitabil eşti străbătut de „mememto mori”… Sigur, în copilărie, sentimentul eternităţii, al nesfârşirii pe care urmează să o străbaţi „bate” orice alt gând şi pierde orice altă privelişte.
Peronul uitat de lume.
Ca orice intersecţie, e un loc fascinant. Şi mă gândesc aici la „Viaţa pe un peron” a lui Octavian Paler. În fond, viaţa fiecăruia dintre noi se petrece pe un „peron”. Unde aşteptăm „trenuri”. Unde nu ajungem la vreme şi pierdem trenurile esenţiale. Aşa credem. Când trece vremea, ne dăm seama că, de fapt, nu erau cele potrivite pentru destinaţia noastră… Câteodată coborâm, din greşeală sau din curiozitate, într-o haltă pierdută undeva între ţarini…
Pingback: Ducele de Mantova | Ioan Usca
Eu, pe timul când mergeam cu trenul, nu-l luam din gară, aveam halta mea într-un loc cu restricţie de viteză, şi aşa mă urcam din mers, să nu creadă cineva că voiam să merg cu naşul, nu, îmi luam bilet de la agenţie, îmi plăcea să am locul meu, să nu mă calce cineva pe bombeuri… astăzi nu mai ştiu dacă se mai poate, restricţia o mai fi, dar, halta nu cred că mai e, cu privatizările şi restructurările economiei de piaţă…
Îmi place fotografia, e ca o filă de roman, sau mai multe file, sau poate e ca un roman întreg… 🙂
Nu vreau să fiu nepoliticoasă şi să nu-ţi răspund nimic, dar azi e o zi plină şi îţi răspund când fac rost de timp pentru că e nevoie de un răspuns serios.
Noaptea este inca tanara, dar mult nu mai e pana la miezul noptii asa ca ma grabesc sa-ti spun la multi ani, imaginandu-mi ca sunt primul care te felicita anul acesta cu ocazia aniversarii tale. Poate ca vei vedea urarea mea abia maine, pe zi, poate chiar vom vedea un articol nou pe 19 Aprilie… Aniversar… Sau poate iti vei petrece aniversarea departe de blog in deplina realitate. Cine stie. Indiferent cum vei proceda iti urez un an nou cu sanatate, cu bucurii si impliniri pe toata linia, un an mai bun pentru vise si sperante noi. Iti urez putere si inspiratie… La multi ani. Cu drag, dl.Goe.
Mulţumesc. Ştiam că o să-ţi aminteşti. Ştiam că ţi-ai dat seama, acum 3 sau 4 ani, cât de important e pentru mine fiecare an care se adaugă, cât de important e 19 april. Sunt clipele ca veacuri, darămite orele, zilele, anul. Da, sunt o răzgâiată a sorţii – aş fi nedreaptă să mă plâng, am primit tot ce-am cerut cu intensitate şi din toată fiinţa – dar sunt şi un mare pierzător de viaţă, un risipitor nesăbuit.
Ştiu că e desăvârşită sinceritate în cuvintele dumitale.
Pingback: Boston… « Motanul Incaltat
Da’ chiar, de ce au trenurile un miros specific, inconfundabil cu altele ?… Cand eram mica si mergeam numai cu trenul prin concedii cu ai mei, imi placea mult sa ascult zgomotul monoton facut de vagoane la trecerea peste imbinarile sinelor. Acum, cand calatorim prin tara, ascultam gemetele masinii cand trece peste hartoapele din sosele…
eu nu știu decît să-ți zic LA MULȚI ANI !, cu inima
Mulţumesc. Ştii cum e … cu inima vorbim o limbă inteligibilă. 🙂
Ce dor mi-ai făcut… E o întreagă copilărie acolo, în parfumul gărilor de altă dată…Miercurea ta a fost cu cuvinte și bine a făcut.
La mulți ani frumoși, Gabriela noastră dragă! 🙂
Da… Am avut o străfulgerare de gând. Că trebuie să mă întorc în copilărie şi să iau un alt tren. Că toată viaţa am luat trenurile nepotrivite, din capriciu, din revoltă, din neştiinţă, dintr-o încăpăţânare (… prostească) şi de fiecare dată a trebuit să cobor (când realizam că trenul nu e „al meu”) din mers, rostogolindu-mă pe rambleu şi rupându-mi oasele, zgâriindu-mă printre ciulini… Şi-apoi, pe lângă şine, mă târam până la următoarea gară, haltă …
M-am întors în gara copilăriei. M-am plimbat în lung şi-n lat pe peron, cu paşi măsuraţi, mici, m-am gândit, mi-am amintit, am zâmbit, m-am încruntat. Am auzit fluieratul acela atât de binecunoscut (u-u-uuu!), ca o victorie, care vesteşte apropierea trenului. Am întors capul şi, cu coada ochiului, în oglinda unui geam, am zărit pe cineva care-mi părea cunoscut… Am văzut o femeie obosită, gârbovită şi tristă, bătrână şi-atât. M-am apropiat să mă uit mai bine. Nu, nu era o iluzie, dacă mă mişcam, se mişca şi ea. Deci eu eram în oglindă.
M-am gândit puţin.
Trenul fornăia în spatele meu, întrebându-mă: „Hei, femeie, ce-ai de gând? O să plec, să ştii!” M-am uitat la ferestre, la alcătuirea lui de fiare, de table, de boghiuri, de roţi, de pârghii… L-am mirosit. Are iz de munte, de înălţimi, de crenguţe verzi, de aer prin care nu s-a umblat şi mirosul acela indicibil de vieţi amestecate, de istorie răscolită. Trenul a plecat spre destinaţia lui. Eu am rămas o vreme pe peron şi-apoi am ieşit din gară şi m-am îndepărtat printre lanurile de grâu abia pitice.
Nu tot în viaţă, trebuie apucat. Nu tot trebuie cutreierat. Nu tot ce ştim că-i pentru noi trebuie să devină al nostru. Fără mister, fără călătoriile pe care ni le-am imaginat dar nu le vom putea face niciodată, viaţa ar fi o maşinărie infernală şi-atât. Visarea, nostalgia, ceea ce putea fi dar nu este, puterea de a te opri înainte să fie târziu, toate acestea dau splendoare şi energie unei vieţi de om. Şi-i deosebesc pe cei înfrânţi de viaţă de învingători.
🙂
Pingback: FEMEI IN OGLINDA 19 - Henri de Toulouse-Lautrec - Zinnaida