Etichete

, , , , , , ,

 

Gheorghe ieşi pe poartă dis-de-dimineaţă, nu înainte să-l drăcuie pe Emilică şi pe tot neamul lui aparţinător de la primul lup domesticit încoace. Emilică îşi coborî coada între picioarele dinapoi şi, plecându-şi gâtul cu supuşenie, se strecură în colibă. Era clar şi pentru un câine că stăpânul lui nu se află în apele lui. Gheorghe smuci de funia cu care era legată o vacă arătoasă şi impunătoare, cu ochi mari, migdalaţi, cu greabănul înalt şi pulpa generoasă, o privi cu ură şi o trase după el.

– Bună dimineaţa, bade Gheorghe! – îl întâmpină un vecin, schiţând gestul de a-şi ridica pălăria.

– Bună, pe dracu, mă Ioane. – îi răspunse Gheorghe, cătrănit.

– Ai scos-o la  plimbare pe Alma dumitale? – rânji acesta. Sau o duci la oraş poate-o măriţi… – se scărpină Ion pe sub pălărie.

–  S-o mărit o duc, da. – ignoră Gheorghe sarcasmul vecinului.

Îşi continuă drumul bombănind nu se ştie ce, până când ajunse la târg, mânia lui se epuizase. Intră în larma şi viermuiala colorată cu un soi de jubilaţie prostească pe care nu şi-o putea explica. În fond, se ducea s-o vândă pe Alma. De ce-ar fi putut fi bucuros? Când te desparţi de un animal de care te-ai slujit, care ţi-a fost supus, credincios şi util, chiar dacă l-ai înhămat la plug sau la căruţa plină cu bălegar, el n-a crâcnit şi nu s-a încăpăţânat, nu ţi-e totuna. Şi mai era şi … – îi veni lui Gheorghe un gând fugar, pricina secretă a mâniei lui însă alungă imediat gândul la locul lui întunecos, pentru că nu voia să-şi strice bucuria ce-l invadase fără o cauză clară.

Intră în oborul vitelor, o legă pe vaca cea docilă şi frumoasă de stanoagă şi începu să-şi laude marfa în gura mare:

– Va-a-a-a-că frumoasă şi cumi-i-i-in-te de vânzare!… Va-a-a-a-că tânără de lapte de vânzareee!… Care eşti gospodar hai să-i dau o vacă bu-u-u-nă-ă-ă!…

Interesaţi sau gură-cască, târgoveţii se apropiau, se uitau, vorbeau între ei, dădeau ocol vacii, îi apreciau proporţiile şi … se depărtau. Supărat că niciun muşteriu nu-l întreabă de vorbă, Gheorghe i se adresă, ţâfnos, unuia pipernicit care se oprise la câţiva paşi:

– Vrei s-o cumperi? E de vânzare! Ce te uiţi ca la parada modei? Uite ce copite fine are! Uite şi ce picioare zdravene! Uite şi crupa ce sănătoasă e! Uite şi ugerul, e lăptoasă, frumoasă şi devreme-acasă! Ce? Nu-ţi place? Cât dai? – năduşi el mai mult din pricina surescitării decât de căldură.

– Auzi, mie-mi trebe o vacă să dea lapte, nu vrea s-o fut! Ce tot mi-o lauzi atâta? – se răsti târgoveţul. De-aia se uită toată lumea şi pleacă. O vacă aşa tânără – că se vede -, dreaptă şi rotunjoară, cu ugerul mare trebe că are o hibă grozavă dacă ai adus-o la târg! – şi cu aceste cuvinte îl lăsă pe Gheorghe cu gura căscată. La una ca asta nu se gândise. Se întoarse spre văcuţa ce rumega placidă şi-o pironi cu o uitătură încărcată de ură. Vaca, precum orice rumegătoare, nu pricepea frământările omeneşti şi nu părea să înţeleagă sentimentul de ură, aşa că-l privi în continuare în ochi, rumegând, placidă şi insensibilă.

– Nu te mai uita aşa la mine! Nu te mai uita aşa, că nu ştiu ce-ţi fac! Nu te mai uita! – răcni Gheorghe cu glas grozav.

Nu se ştie din ce motiv – poate că vaca Alma înţelegea ce-i spune stăpânul ei – coborî ochii şi coarnele, adulmecând cu nările umede ţărâna, căutând parcă un smoc de iarbă.

Oamenii se strângeau şi se împrăştiau după o logică a mulţimilor numai de geniul matematicii ştiută. La prânz, când soarele de octombrie – blând, dealtfel – îşi înteţi aurul de parcă ar fi vrut să pună în ultima dogoare un rămas-bun fierbinte, cu ultimele puteri, până în prierul cel năvalnic şi descătuşat, târgoveţii se traseră la umbra copacilor sau a şandramalelor din târg sau, cei mai mulţi, către birturile improvizate. Gheorghe s-ar fi dus bucuros să-şi aline necazul la unul din birturi. Venise, însă, hotărât să vândă vaca asta blestemată şi să-şi ia de pe suflet această grijă, aşa că nu se îndura să se ducă să bea câteva pahare. Dacă nu cumva îi era teamă – o teamă inconştientă – că s-ar fi îmbătat îngrozitor şi cine ştie ce nenorocire s-ar mai fi putut întâmpla. Stătea pleoştit, murmurând din buze cuvinte inaudibile. Parcă adulmecându-i deznădejdea, se apropie încet, prin spate, un ins micuţel şi îndesat. Aprecie şi cântări crupa vacii legănând din cap, se uită la greabăn şi la coarne gândind că-i o vacă încă tânără şi veni către negustor.

– Bună vreme, gospodarule!

– Ziua bună la dumneavoastră! – îi întoarse politeţea cu o veselie trucată, Gheorghe.

– De vânzare-i vaca?

– De vânzare, da! – nu-şi putu stăpâni Gheorghe un inc de mare bucurie.

– Şi cât ce’i pe ea? 

– Apoi … cât să cer? … Ca la târg.  Mai întrebăm, mai negoţăm, mai lasă unul, mai pune altul… – trase Gheorghe de timp gândindu-se nici să nu sperie muşteriul, dar nici să nu-i dea vaca degeaba. Dumneata cât zici că dai dacă ţi-e să cumperi?

– Păi cât să-ţi dau? Dacă nu ceri nimic, nu pot să-ţi dau. Zi un preţ!

După o scurtă şi teribilă frământare a minţii în care puse în balanţă toate câte le putea gândi în acel moment, cu un şuierat de obidă, Gheorghe rosti cu un uriaş efort:

– 20 de milioane. Vechi.

– Cam mult, cam mult…

– Păi de ce mult? Vaca e bună, e mare, e tânără, uite ce crupă are, uite ce piele, ca mătasea! O mândreţe de vacă! Ţ’-o dau degeaba! E şi lăptoasă, uite la ţâţele ei!

– Bre, omule, n-am venit la târg să mă-nsor, râse mititelul. Vreau să cumpăr o vacă, nu-s în peţit. Îţi dau 15 milioane şi batem palma.

Cei doi negociară cât negociară, la o vreme, bătură palma şi se-ndreptară către unul dintre birturi. Traseră scaunele de plastic, se prefăcură că ciocnesc paharele de unică folosinţă şi, fără să miroasă, dădură lichidele pe gâtlej după care se strâmbară şi râseră.

– Auzi, acuma că băturăm palma şi băurăm şi adălmaşul … zi-mi şi mie ce hibă are vaca asta c-ai vândut-o, nene?

– Măi, domnule, cum să-ţi zic eu mata’? N-o să mă crezi! Vaca asta nu-i o vacă ca toate vacile! Surprinzând privirea îngrozită a cumpărătorului şi propria imagine în care  se-ntoarce acasă cu gloaba de funie, se grăbi să-l liniştească. Stai să-ţi spun! Nu e nimic în neregulă cu ea. E sănătoasă şi grasă, cum ai văzut-o.

– Da’ ce, mă rog, are?

– Are că e o vacă care ştie să socotească! Adică ştia! Ştia să socotească!

– Cum adică o vacă să ştie să socotească? Du-te bre de-aici! – râse rotofeiul şi mai ceru un rând. Şi cum adică că socoteşte? Vorbeşte?

– Nu, bre, domnule! Nu vorbeşte. Eu îi zic numerele şi ea le-adună şi zice totalul!

– Hă, hă, hă!… Hai că asta-i bună! Cum zice totalul, dacă ai zis că nu vorbeşte? Acuma … vaca pare în regulă, da’ parcă dumneata, gospodarule, nu pari să fii în toate minţile, nu te supăra!…

– Stai să-ţi spun, stai să-ţi spun! Acum doi ani am luat-o, junincă, de la o expoziţie. Mi-a părut … nu ştiu cum. Na, am luat-o. Am adus-o acasă. Am hrănit-o, a trecut anul, a fătat, am dat viţelul, am apucat la muls. Totul bine şi frumos, până acum un an. Acum un an, băiatul meu care are mania socotelilor, în timp ce-o mulgea, vorbea şi el. Patru şi cu şase… Nouă şi cu doi… şi tot aşa. Şi observă el că vaca bătea din coadă totalul. Mă strigă şi-mi zice. Eu zic aşa ca dumneata, şi nu-ţi spun că stăm toată după-amiaza şi toată noaptea cu vaca şi noi îi puneam întrebări, ea dădea cu coada. Până dimineaţa, n-a greşit o dată. Şi din astea grele, o sută douăş’şapte cu nouăşopt şi patru sute optişpe cu cinci sute treijcinci… Înţelegi? Şi azi aşa, mâine aşa, a ajuns vaca mea celebră. Mergeam la târguri, la espoziţii, şi aici şi în străinătate, am umblat lumea roată şi pe la toate televiziunile. Şi-odată… şi-odată s-a terminat tot – se înnegură Gheorghe.

– Păi? – voi să cunoască neguţătorul dezlegarea acestei poveşti despre care nu ştia ce să creadă.

– Acum vreo două luni am pripăşit o jăgăritură de cotoi în curte. A apărut dracu ştie de unde şi miau! şi miau!, copiilor le-a fost milă. L-au luat, l-au spălat, i-au dat să mănânce…

– Şi cotoiul era fermecat? – izbucni într-un râs grozav ascultătorul.

– Nu, adică nu ştiu, dar de la el mi s-a tras! Stai să vezi! Noi ne mai jucam cu Alma – aşa o cheamă pe vacă – o mai întrebam când ieşea la păscut, când o mulgeam, cât fac aia şi cu aia, aia şi cu ailaltă, ei! când apărea cotoiul în grajd sau era prin preajma ei, nu mai zicea răspunsurile bune. Asta ne-am dat seama când s-a-ntâmplat nenorocirea. Acum o lună, trebuia să intrăm în direct la CNN şi-mi dădeau ăia o căruţă de bani … o căruţă de ieuro, ei întrebau în engleză şi Alma trebuia să zică suma. Totul pregătit, Alma curăţică, cu fundiţe portocalii în coarne, eu la costum şi la cravată. Povesteşte crainicul ăla ce povesteşte despre mine şi despre vacă cum că vaca mea calculează şi, unul din public pune o întrebare: Cât face 2+7+16+19+14+12+6+4? Eu mă uit la Alma încrezător şi ea face cu coada şi face şi face şi face … 160! Ăia de la CNN râd de se prăpădesc. Zi şi dumneata! Nu mi-a purtat cotoiul ghinion? Optzeci îi o sută şaizeci? Să n-o vând pe asta şi întâmple-se ce s-o întâmpla?

– Păi se întâmplă că eu îs măcelar, domnule.

Anunțuri