Etichete
Adrian Chebutiu, Adrian Nastase, Bucharest, Business and Economy, Dan Ioan Popescu, Netherlands, politica, Resita, Romania, Schengen Area, Sulzer, UCMR
Ne aflăm în anul de graţie 2011, în România, cu un preşedinte care a conlucrat avantajos cu serviciile de informaţii de pe la noi şi de pe unde s-a preumblat cu barca. Avantajos, în sensul că, cel mai probabil, este unul dintre bogaţii României care ar putea liniştit să-l arunce pe Becali hăt departe din Top 300, la coada clasamentului şi să-i şteargă mustăţile lui Ţiriac cu fişicuri de dolari. Sigur, averea lui nu e la vedere.
Trăim într-o Românie îngenuncheată, spulberată, spoliată, rănită, jupuită de vie care nu se ştie prin ce minune supravieţuieşte. Unii spun c-ar fi Grădina Maicii Domnului şi de-aceea îi e dat să pătimească până la purificare. Aceasta ar putea fi o gândire de tip catolic, ori România este eminamente ortodoxă, cu o pondere a sectelor deloc neglijabilă. Omul caută Mântuirea dar vrea să aibă şi ţoale, demâncare şi siguranţa unei haite cu care socializează şi vânează în jungla realulului. Nu mă pricep la ortodoxie şi, din acest motiv, nu vreau să intru pe acest teritoriu, al teoriei despre credinţă, pentru că n-aş vrea să greşesc. Mie îmi ajunge credinţa. Nu cea care face minuni. Credinţa, pur şi simplu. Chiar dacă manifestările bisericii noastre ne amuză ori ne repugnă, credinţa nu are deaface cu aceste boli ale modernităţii. Ea este şi atât.
Comunismul a expiat. Comunismul acela despre care noi am învăţat că ne va face pe toţi fericiţi şi egali, atârnat precum un morcov legat de căpăstru la botului măgarului. Trebuie să fim de acord că perioadele de intensă dezvoltare economică, de construcţie, de avânt nebunesc şi de ştergere a limitelor sunt dictaturile. La finele lui 1989, România – cu toate rămânerile în urmă în materie de tehnologie – era o ţară comparabilă cu Polonia, cu Cehoslovacia de atunci, cu RDG-ul. Dacă nu ne-ar fi apucat furia demolatoare a industriei „comuniste”, dacă nu am fi distrus agricultura de tip industrial, dacă nu am fi fărâmat CAP-urile, IAS-urile şi Complexele de creştere în sistem intensiv, astăzi n-am fi stat la poarta Europei cu mâna întinsă. Dacă ne-am fi păstrat, intacte, toate mijloacele de producţie, astăzi n-am fi „cerşetorii”, „păduchioşii” şi pegra bătrânului continent.
Dar valul reformist şi reformator a avut altă amplitudine. Precum iezii scăpaţi din ţarc, precum viţeii ieşiţi pentru prima dată la lumină, am ţopăit frenetic şi-am crezut că tot ce zboară se mănâncă. În învălmăşeala generală, au fost unii care şi-au urmărit punctual interesul. Acela de a se îmbogăţi. De a spolia tot ce s-a construit în 45 de ani de muncă asiduă, cu sacrificii, cu nesomn şi cu trudă. Morala nu a avut ce căuta în epoca post-comunistă. Tot ce au construit părinţii şi bunicii noştri, muncind ca nişte robi, a ajuns, prin inginerii financiare, pe mâna „asasinilor economici”. Am un exemplu viu în proximitate. În 1771, aici, la Reşiţa, se înfiinţa prima unitate industrială din România şi una dintre cele mai vechi din Europa. În 1771. La momentul inaugurării lor (3 iulie 1771), uzinele din Reşiţa devansează fondarea unor fabrici de renume precum Krupp Germania (1811), Vitkovice (1829), Donavitz (1836), MAN (1834), Sulzer (1834) Burmeister Wain (1843), Skoda (1851). A urmat o dezvoltare susţinută a acestui obiectiv industrial, de la metalurgie la construcţia celor mai sofisticate utilaje. De la şine de cale ferată la generatoare electrice, de la poduri rulante şi macarale la turbine hidraulice (cu o putere de peste 6,2 milioane kW). Nu are rost să vă înşirui aici şi să vă plictisesc ce minunăţii ale ingineriei s-au creat în acest creuzet al Banatului. Cert este că, în 2004, Uzina a fost privatizată, detaliile nu mai contează. Sau contează, dar nu mai are rost acum să reiau avatarurile acestui obiectiv care a adus onoare şi bani României, timp de 200 de ani. A fost implantat un inteligent şi instruit manager care a distrus tot. Tot. În curând, UCMR-ul va scoate la vânzare terenurile de sub halele industriale acum în paragină. S-au vândut utilaje cumpărate pe bani grei, la fier vechi. Fala industriei româneşti constructoare de maşini este tăiată la fier vechi.
În mic, ea reprezintă România noastră. Jupuită de vie şi tăiată în hălci vândute pe nimic pentru a îmbogăţi câţiva sceleraţi. Asta este istoria noastră. Nu ne iubim munca – altfel, n-am batjocori-o, nu ne iubim oraşele noastre – altfel, nu le-am umple de gunoaie şi de dezodine, nu avem cultul lucrului bine făcut – pe principiul lui „merge şi-aşa” care a devenit specificul nostru naţional, nu ne iubim ţara – altfel n-am accepta să fie distrusă şi noi să stăm cu mâinile în sân şi n-am da-o mereu pe mâna câte unui manglitor ordinar, nu ne iubim copiii – altfel n-am accepta să primească o educaţie precară într-un sistem de învăţământ schizoid şi umilit.
Poate n-ar fi greşit să ne oprim din furia noastră autodistructivă. Să ne oprim şi să ne întrebăm: Încotro, România?
###
Adresez această întrebare colegilor mei virtuali: G1b2i3, Teo Negură, Radu Humor, Schtiel, Vizualw, Gazeta de perete, Andi Bob, Ioan Usca.
Şi cui o mai fi dispus să se oprească o clipă şi să gândească la ea.
Recomandări, astăzi: Dacă Cipru va fi atacat. Grecia, pregătită de război cu Turcia; Cianura salvează România.