Motive nationale

Nu ştiu ce-ar mai fi de spus. M-am născut aici. Nu pentru că aşa aş fi vrut eu sau cineva anume ci pentru că aşa s-a întâmplat. Primele cuvinte pe care le-am auzit au fost într-o limbă melodioasă şi caldă, poate asprită pe alocuri cu „r”-uri şi „z”-uri. Tot în acea limbă mi-au pătruns în auz şi în minte primele cântece. În limba aceea melodioasă am căutat mai târziu să-mi spun vrerile. Pe „h” şi pe „ş” n-am reuşit niciodată să le spun întrutotul corect, nici până astăzi. Dar pe „r” l-am spus corect relativ repede – aveam doi „învăţători” care mă stimulau teribil râzând de neputinţele mele: fratele meu şi sora mea, amândoi mai mari.

În aceiaşi limbă superbă cu spaţii ca leagănul între consoane şi cu podele solide pe care puteai să-ţi urmăreşti labirintul gândului până la ieşirea în soarele logicii, am învăţat să citesc. Iar cititul mi-a deschis uşi ferecate, mi-a adus comori pe care le-a ascuns sub patul de lemn masiv de unde doar eu ştiam cum să le scot la lumină, mi-a adus sub ochi toate hărţile şi toate ţinuturile, toate frumuseţile şi toată gama trăirilor omeneşti. Mai târziu am descoperit că există şi ale limbi ale pământului – unele poate mai melodioase, altele mai repezi, altele mai simplificate. Niciuna, însă, nu semăna cu limba în care eu descoperisem şi dezlegasem înţelesul lumii.

Poate nu e destul. Se găsesc destui barzi ai supravieţuirii gata să-şi vândă mintea pentru un cent sau o rublă care să spună că poporul acesta nu-i chiar un popor. Sunt destui filozofi ofticoşi supăraţi pe condiţia lor de români – deşi n-au excelat în nimic într-o altă limbă şi nici n-au dovedit a fi în stare să renunţe la această cultură (aşa cum o fi ea) şi să îmbogăţească o alta. Poate că n-avem un popor eroic şi inflamabil. Poate că răbdarea cu care a cărat în spinare o istorie de jaf şi cotropire nu pare să fie eroism. Vă asigur că este. Este eroism să-ţi duci destinul – chiar dacă acesta e unul predestinat al jertfei şi împilării – până la capăt, orice ar fi. Poate că nu suntem o naţie de răzvrătiţi. Poate că nu suntem un popor cuceritor şi îngâmfat. Poate nu suntem un popor de furnici fără imaginaţie care roboteşte fără să ştie de ce, doar din instinctul de a lucra. Dar categoric suntem un popor minunat, curajos, imaginativ şi creativ – şi în ticăloşie şi în construcţii pozitive. Poate nu am avut cei mai vrednici conducători şi poate nu ştim să ne preţuim valorile. Nici măcar nu ştim totdeauna să le identificăm. Dar n-a fost uşor într-o istorie atât de zbuciumată în care am fost arşi de vii, traşi pe roată, sfâşiaţi de cai, afumaţi cu ardei iute, munciţi ca robii şi minţiţi ca nişte copii, n-a fost uşor să ne păstrăm limba, cântecele, portul obiceiurile. N-a fost uşor până de curând când valul iscat din nimic al globalismului ne-a întors cu susul în jos ca pe o barcă, şi aşa plutim în derivă fără să mai vedem soarele şi fără să ne vedem unii pe alţii. Nu spun că satul global ar fi o nefericire. Spun doar că nu tuturora li se potriveşte aceiaşi tichie.

Ieri am fost la Timişoara – oraşul fast şi drag al inimii mele. Umblând în locurile mele de pelerinaj (Catedrală, Piaţa Operei, Piaţa Unirii), am intrat într-un magazin de Antichităţi. Dacă v-aţi imaginat-o pe Alice în Ţara Minunilor sau chiar aţi văzut-o, dacă v-aţi gândit la Fetiţa cu chibrituri privind prin geamul acelei case lângă care a şi adormit, ei, aşa m-am bucurat şi eu. De fiecare colţişor, de fiecare lucru, de fiecare curbă lină a lemnului Recamier, de fiecare dantelă de Flandra, de fiecare Gallé, de fiecare Sèvres, de fiecare lucire mată a argintului, de fiecare străfulgerare a pietrelor preţioase ce clipeau cuminţi în culcuşul lor de catifea. Într-o miime de secundă, m-am zărit în apele cvadri-dimensionale ale unei oglinzi. Nu eram eu, era o altă făptură, din alt veac, palidă ca mine, cu ochi mult mai dramatici, cu trăsăturile estompate de lungimea veacurilor de după care mă privea. M-am scuturat ca de o nălucire şi m-am îndepărtat, fără să am o explicaţie a acelei vedenii. Am refăcut, în detaliu, fiecare cută a luminii, fiecare detaliu al chipului pe care l-am zărit în tunelul oglinzii. Am înţeles că nu era decât un joc al iluziei şi imaginaţiei pus în scenă de maestrul vrăjitor al oglinzilor. Am lăsat făptura din oglindă să-şi trăiască bovarismul sau plenitudinea ei şi m-am întors la viaţa mea dragă, comună, banală, populată de griji prozaice, mobilată cu tristeţi mărunte şi exaltări uriaşe şi însufleţită de o mare pasiune pentru viaţă. Pasiune care mă face să trăiesc şi să supravieţuiesc în pofida a orice.

Şi m-am gândit cât de bine este că sunt. Cât de minunat este că pot să-mi exprim trăirile şi cei care aud, înţeleg ce spun eu. Cât de perfect aşezată în timp e viaţa mea – care, dacă s-ar fi desfăşurat toată înainte de 1989, ar fi fost înăbuşită de vie. Cât de fericit m-am nimerit construindu-mă ca om într-o lume şi bucurându-mă de ceea ce am construit într-o alta. Cine nu realizează ce şansă avem (lăsând la o parte uriaşele neajunsuri ale capitalismului de cumetrie conjunctural, nefericirile unei epoci încă revolute şi neaşezate, distrugerile tranziţiei la un alt sistem, tranziţie ce trece şi ea cu şenile nevăzute peste vieţi) noi, cei crescuţi în comunism care pot acum să-şi lanseze aripile, este fie bolnav de inadecvare, fie veşnic nemulţumit. Nu putem trăi suspendaţi în timp şi nu putem bucura pe nimeni dacă nu suntem prezenţi. Aşa că … să ne împlinim rolurile. Nu cred că poate să fie greu. Chiar în această prea-multă-libertate care frizează anarhia sunt multe de făcut, multe de spus, multe de înfăptuit. Să cautăm să ne desprindem mintea de oglinda veneţiană care, chipurile, ne-ar fi oferit o viaţă perfectă. Aceea e o viaţă despre care putem face doar presupuneri. Iar aceasta e o viaţă vie, irigată de pasiune, chinuită de temeri şi cu atât mai preţioasă cu cât e singura de care suntem conştienţi.

Îi salut şi le doresc sănătate, destin împlinit şi putere de a creea tuturor acelora care nu fac din condiţia de român o povară, o vină, un neajuns ci o şansă de a lăsa un semn al trecerii lor prin oglinda lumii: Mirela Pete, Alex Mazilu, Gabriela Elena, G1b2i3, Dumitru Agachi, Elisa – grădina mea de vis, Teo Negură, Ioan Usca, Cristian Dima, Rebusache, Link-Ping, Simon spune, Flavius Obeadă, Madi şi Onu.